Rezumat M G C 2016

În timp ce în toată lumea civilizată e bine cunoscut faptul că victimele agresiunii

sexuale nu vorbesc pentru că sunt rușinate sau speriate, în România precedentele
judiciare ne prezintă contrariul!
Prin Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 15 martie 2016,
în cauza M.G.C. împotriva României a fost recâștigată demnitatea unei fetițe de
10 ani și 8 luni care a fost violată, în mod repetat, de mai mulți bărbați adulți
[1].Potrivid Hotărârii CEDO, instanța de fond a considerat relevant faptul că
victima minoră a fost cea care a avut întotdeauna inițiativa actelor sexuale, avea
obiceiul să îi provoace pe bărbaţi și se îmbrăca sumar.
În cele din urmă, făptuitorul a fost condamnat la 3 ani de închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute la art.198 CP Român „Act sexual cu un minor” [2],
aceasta deși fetița avea doar 10 ani. Mai mult ca atât, Curtea de Apel Alba Iulia a
explicat că violul este un act sexual comis fără consimțământ, iar actul sexual cu
un minor presupune că victima şi-a dat consimțământul în acest sens, precum și
că prezumția lipsei discernământului se aplică numai minorilor care nu au împlinit
vârsta de 14 ani și au săvârșit o infracțiune.
De fapt Curtea de Apel a lansat o ipoteză interesantă, or de ce minorul care a
săvârșit o infracțiune neavând vârsta de 14 ani se consideră că a acționat fără
discernământ, iar în cazul victimei minore se consideră că aceasta îl are la cei 14
ani ai săi. Acest caz a scos la iveală o politică de stat, ilustrată în 12 hotărâri
interne asemănătoare, conform cărora valabilitatea consimțământului victimei
agresiunii sexuale care este minoră se determină potrivit circumstanțelor
particulare ale fiecărei cauze, instanțele invocând că fetele de 10-14 ani au
consimțit acte sexuale cu bărbați mai în vârstă, nu le-au spus nimic părinților, nu
au țipat după ajutor ori au fost de acord să însoțească făptuitorii în locurile în care
au avut loc actele.
Constatăm cu regret că societatea noastră încearcă să găsească scuze
făptuitorilor, învinuind victimele abuzurilor sexuale, chiar și minore fiind.
 Totuși, analizând practica judiciară a Republicii Moldova, observăm că în mod
frecvent, instanțele aplică norma privitoare la raportul sexual cu o persoană care
nu a atins vârsta de 16 ani (art.174 CPRM) atunci când victima are o vârstă
apropiată celei de 16 ani (13-15 ani). Totodată, am identificat precedente când a
fost aplicat art.174 CP RM în cazul victimei de 12 ani, însă în aceste cazuri
făptuitorul avea între 16-18 ani. În alte hotărâri analizate, atunci când exista o
disproporţie mare între vârsta victimei şi cea a făptuitorului se aplica norma
privitoare la viol. Precizăm că multe din hotărârile emise indică doar vârsta
victimei, nu și cea a făptuitorului, ceea ce face dificilă analiza practicii judiciare și
aprecierea corespunzătoare a tendințelor.
Din moment ce anume consimţământul reprezintă linia roşie de demarcare
dintre calificarea faptei ca viol și întreținerea unui raport sexual cu o persoană
care nu a împlinit vârsta de 16 ani (în cazul Republicii Moldova), considerăm
oportun de a fi apreciată valoarea consinţământului minorului, atunci când îl
punem pe balanţă alături de protecţia lui.
Respectiv, deși un minor îşi poate manifesta voința la vârsta de 10 ani, aceasta
nu înseamnă că el are facultatea de a discerne, pătrunde, judeca și aprecia
lucrurile la justa lor valoare. Mai mult ca atât, să nu uităm de vulnerabilitatea
minorului produsă cumulativ de modificările fizice, hormonale şi intelectuale ce
au loc în această perioadă.
În doctrină, dar și în practica judiciară, se apreciază caracterul dualist al
consimțământului:·
Consimțământul univoc – presupune discernământul la a cărui temelie se poate
afla curiozitatea victimei, interesul material sau atracția sexuală din partea ei,
cazul se referă la infracțiunile specificate la art.174 CP RM.·
Consimțământul aparent – presupune lipsa discernământului, care constă în
neîmpotrivirea victimei, din cauza că ea nu înțelege semnificația celora ce i se
întâmplă, în cazul copiilor de vârstă fragedă [3].
Totuși, consimţământul univoc al unui minor de 10 ani nu are nici o relevanță
juridică, iar făptuitorul conștientizează acest fapt. De aceea responsabilitatea
întotdeauna cade pe cel adult, care se prezumă a fi conştient, cu experienţă şi
responsabil de evoluţia lucrurilor din societate, de soarta și educaţia copiilor.
 Nu îi putem cere mai mult unui copil decât unui adult. Acestea fiind spuse,
raportul sexual sau oricare alt act de penetrare vaginală, anală, bucală sau de alt
gen, săvârșit cu o persoană de vârstă fragedă, trebuie calificat potrivit art.171 alin.
(3) lit.b) sau art.172 alin.(3) lit.a) CP RM [4]
.Ceea ce au comis instanţele din România, adoptând asemenea sentinţe, este o
încălcare a mai multor documente europene, inclusiv a Convenției Consiliului
Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzurilor
sexuale, orientările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind justiția în
interesul copilului etc.
În plan juridic, nu există o unanimitate privind limita de vârstă de la care minorii
își pot exprima voința în plan sexual, cert este că de fiecare dată trebuie de
perceput vârsta fragedă a victimei în raport cu vârsta făptuitorului.
Iar pentru cei îndragostiţi legea a făcut excepţie stabilind aşa-numitele clauze
Romeo şi Julieta apreciind că „Persoana care a săvârşit un raport sexual cu o
persoană despre care ştia cu certitudine că nu a împlinit vârsa de 16 ani nu este
pasibilă de răspundere penală, dacă este la nivel apropiat cu victima în ceea ce
priveşte vârsta şi dezvoltarea fizică şi psihică” [5]
.Interesul nostru este să subliniem faptul că minoritatea este un element
important pentru a anula consimțământul, fiind o formă de vulnerabilitate care
servește la deconstrucţia autonomiei voinței ca urmare a unei imaturități
biologice, sociale, cognitive și morale.
Nu este ideea că copiii nu sunt în măsură să consimtă sexul cu adulții, ci
delimitarea unei vârste de la care se termină copilăria timpurie, precum și
clasificarea subiecților specifici ca copiii. Avem o cerință morală pentru a păstra
idealul copilăriei, pentru a fi recunoscut și protejat legal ca copil, dar şi pentru a
menține o anumită ordine în această societate.