Lucrare Examen Elemente Drept Penal, Sem 2

STUDIU DE CAZ
INFRACTIUNE DE SERVICIU
Legile penale din cele mai vechi timpuri au încriminat şi sancţionat sever faptele
săvârşite împotriva patrimoniului.
În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai puţin
cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi înşelăciunea, abuzul de
încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate delicte civile.
În perioada feudală s-a extins treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate
faptele prin care se puteau aduce vătămări 1 patrimoniului.
Constituţia României, adoptată la 21 noiembrie 1991, referindu-se la roprietate 2,
arată în art. 135 alin 2, că aceasta este publică sau privată, iar în art. 41 alin 2, că
proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular.
Luând în considerare această accepţiune, patrimoniul este ocrotit, printr-un întreg
ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile şi de altă natură.
În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, literatura de specialitate a încadrat-o
în categoria faptelor de fraudă alături de abuzul de încredere, gestiune frauduloasă şi
însuşirea bunului găsit.
Legiuitorul a urmărit prin incriminarea acestei infracţiuni să asigure încrederea şi
buna credinţă pe care trebuie să se întemeieze relaţiile sociale cu caracter patrimonial ca şi
punerea persoanei la adăpost de pagubele care i-ar putea fi pricinuite ca urmare a inducerii
ei în eroare de către o altă persoană.
1
Gh. Nistoreanu, A. Boroiu, V. Dobrinoiu şi colab., “Drept penal”, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1997, p. 189.
2
O. Loghin, T Toader, “Drept penal român”, Editura “Şansa”, Bucureşti, 1996, p.216.
4Studii de drept romanesc 1,3/1994
5Dreptul 41/1990: 2/1992
6Diaconescu Gheorghe “Infractiuni in Codul Penal” Editura Oscov Print,Bucuresti 1997
7Loghin Octavian Toader:” Dreptul penal”,Editura Sansa,Bucuresti 1996
8Revista romana de drept 5/1969
“Înşelăciunea învăluie întotdeauna delictul într-o aparentă legalitate: ceea ce se vede
este legitim, ceea ce stă ascuns este înşelător” 3 (Seneca).
Fapte ca furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea,

distrugerea, tulburarea de posesie, împreună cu cele de corupţie au devenit tot mai
fregvente în peisajul fenomenului infracţional.
Înşelăciunea prin modul în care este concepută şi săvârşită, prin urmările ce le
produce, prezintă un grad de pericol social şi în concurs cu alte infracţiuni cauzează
importante prejudicii patrimoniale(4).
Pornind de la faptul că scopul legii penale este acela de a preveni şi combate faptele
antisociale, se impune cerinţa intensificării luptei împotriva oricărei încălcări ale normelor
juridice.
Art. 215 – “Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei
fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine
sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 12 ani.
Înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos
constitue prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Introducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau
semnării unui contract, săvârţite în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi
încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută în aliniatele precedente, după distincţiile acolo arătate.
Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru
valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage
după emitere provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice transului de a plăti înainte de
expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă
posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.
3
G. Antoniu, Şt. Doneş, M. Popa: “Codul penal cu explicaţii pentru înţelesul tuturor”,
Editura Tempus, Bucureşti, 1996 , p. 72
5Dreptul 41/1990: 2/1992
Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoarea
de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Infracţiunea de înşelăciune are ca obiect juridic special(5), relaţiile sociale de ordin

patrimonial ce implică încrederea şi buna credinţă a celor ce intră în aceste relaţii.
Prin incriminarea infracţiunii de înşelăciune împotriva patrimoniului, s-a urmărit

ocrotirea proprietăţii împotriva faptelor de amăgire, de falsificare a adevărului, de inducere
în eroare, de înşelare a bunei credinţe săvârşită faţă de o persoană, acţiune care determină
acea persoană să efectueze sau să consimtă la efectuarea unui act din care rezultă o situaţie
de fapt care are drept urmare producerea unei pagube materiale.
În cazul infracţiunii de înşelăciune, obiectul material îl constitue bunurile materiale,
mobile sau imobile, precum şi înscrisurile(6) cu valoare patrimoniale care atestă drepturi,
obligaţii sau acţiuni cu caracter patrimonial aflateîn momentul săvârşirii infracţiunii la
dispoziţia, în posesia sau detenţia victimei.

5Dreptul 41/1990: 2/1992
Dacă făptuitorul are calitatea de funcţionar, iar acţiunea de inducere în eroare este
săvârşită în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, fapta nu constituie infracţiunea de
înşelăciune, ci infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice
Ne aflăm însă tot în prezenţa infracţiunii de înşelăciune şi nu a abuzului în
serviciu(7), dacă făptuitorul, având calitate de funcţionar, face victima să creadă că se află
în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, deşi în realitate nu se află în exerciţiul acestor
atribuţii.
Când subiectul infracţiunii are o calitate anume (rude apropiate, superiori etc) şi
dacă această calitate a avut vreo înrâurire în realizarea faptei, va putea fi reţinută ca o
circumstanţă, după caz, atenuantă sau agravantă.
Infracţiunea de înşelăciune poate fi săvârşită de o singură persoană sau de mai multe
persoane în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. Orice alte acţiuni prin care
se contribuie la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, dar prin care nu se realizează
nemijlocit însăşi acţiunea de inducere în eroare prin prezentarea denaturată a realităţii, pot
constitui acte de înlesnire sau de ajutor, în vederea comiterii acestei infracţiuni, deci acte de
complicitate şi nu de coautorat . Mai fregvent întâlnite în practica judiciară sunt coautoratul
şi complicitatea. În cazul complicităţii, complicele înlesneşte sau ajută în orice mod pe
autori la inducerea sau menţinerea în eroare a victimei. În practică s-a reţinut ca fiind
complicitate la infracţiunea de înşelăciune, fapta de a încheia contracte fictive cu
reprezentantul unei societăţi, pentru a preda animalele îngrăşate, deşi aceştia nu posedau
asemenea animale. Soluţie asemănătoare a fost dată şi în cauza unde inculpaţii – şefă de
magazine ori gestionară la societatea comercială, magazionerul la întreprinderea – parte
civilă a făcut diferite plăţi pentru produse care în realitate nu i-au fost livrate,
contravaloarea lor fiind apoi însuşită de inculpaţi în cadrul societăţii şi împărţită cu ceilalţi.
Subiectul pasiv al infracţiunii este circumstanţiat, poate fi doar acea persoană fizică sau
juridică, prejudiciată materialmente. Uneori poate exista şi o pluralitate de subiecţi pasivi în
cazul când obiectul material este un bun indiviz, ori un complex de bunuri. În subsidiar
poate fi subiect pasiv şi o altă persoană care, dispunând de bunul altuia suferă şi ea o
pagubă prin amăgire.
În practica judiciară s-a ridicat problema de a se şti care este subiectul pasiv al
infracţiunii în cazul în care făptuitorul falsificând un libret cec găsit sau sustras de o altă
5Dreptul 41/1990: 2/1992
persoană, la utilizat scoţând de la o agenţie o sumă de bani, înainte ca agenţia care a plătit
suma să fi fost anunţată de titular despre pierdere sau sustragere.
Soluţia dată a fost aceea că în caz de sustragere sau de pierdere a libretelor de
economii, C.E.C-ul răspunde de plăţile făcute altor persoane decât titularilor numai de la
data primirii de către unitatea C.E.C a comunicărilor juridice privind libretele de economii
anuale, pierdute sau sustrase.
Aceeaşi va fi încadrarea juridică şi în cazul ridicării unui bun de la biroul de bagaje
de mână al unei staţii CFR pe baza uei adeverinţe sustrase ori găsite, sau ridicarea unei
haine de la garderobă pe baza unei fişe găsite.
Latura obiectivă a infracţiunii, indiferent că este varianta simplă sau specială,
cuprinde un element natural (o acţiune, o activitate), anumite cerinţe esenţiale, o urmare
imediată (o pagubă materială) şi o legătură cauzală.
De asemenea, “fapta de a practica în mod obişnuit ghicitul, prezicerea viitorului ori
vrăjitoria, constituie o formă de amăgire”, o modalitate de săvârşire a infracţiunii. Şi în
acest caz, cel care ghiceşte, cel care prezice viitorul, prezintă ca fiind adevărate fapte
inexistente, inventate, scornite de el, şi prin acestea creează în mintea celor ce le ghiceşte o
cunoaştere falsă despre evenimentele ce ar urma să aibă loc şi de care ar depinde o situaţie
ce îi interesează, făcându-i să creadă cele dorite de infractor.
Urmarea imediată întregeşte conţinutul laturii obiective a infracţiunii de
înşelăciunii, în sensul că acţiunea prin care s-a realizat elementul material al acesteia
trebuie să fi avut drept consecinţă imediată efectuarea sau comiterea unui act patrimonial
care, dacă s-ar fi cunoscut adevărul, nu ar fi avut loc.
La fel s-a apreciat şi cazul faptei inculpaţilor care prezentându-se la magazia de
bagaje a staţiei C.F.R., pentru a ridica propriile lor bagaje, au afirmat că este al lor
geamantanul altei persoane şi prin această inducere în eroare l-au şi obţinut, sau “fapta
persoanei care, afirmând că a uitat cifrul casetei automate de pe peronul gării în care şi-a
depus bagajele, a solicitat deschiderea casetei printr-o cerere întocmită de tip formular,
determinând astfel pe magazionerul deţinător al cheii speciale să-i predea bagajele altei
persoane”.
Tot în practica judiciară s-a constatat că: “faţă de a se prezenta la Oficiul P.T.T.R.
cu un aviz de înştiinţare despre sosirea unui colet, având ca destinator o persoană cu acelaşi
5Dreptul 41/1990: 2/1992
nume al inculpatei, dar cu menţionarea altei adrese şi de a afirma, la întrebarea
funcţionarului de la oficiu, că s-a mutat de la adresa menţionată în aviz şi încă nu şi-a făcut
mutaţia în buletinul de identitate, ceea ce nu corespunde realităţii şi de a-şi însuşi în aceste
condiţii coletul , reprezintă infracţiunea de înşelăciune.
Între acţiunea inducere în eroare şi paguba pricinuită trebuie să existe un raport de
cauzalitate.
Legătura de cauzalitate exprimă relaţia firească, cea mai directă în cadrul laturii
obiective, dintre elementul material (acţiunea de înşelare) şi urmarea imediată (paguba
pricinuită), prima fiind cazul şi cea de a doua efectul. Dacă paguba pricinuită nu este
urmarea acţiunii de amăgire, legătura cauzală nu există şi deci latura obiectivă a infracţiunii
nu este realizată. Drept urmare, nu comite infracţiunea de înşelăciune cel care solicită şi
obţine cu împrumut o sumă de bani de la o altă persoană, obligându-se să o restitue la o
anumită dată, fără să întreprindă acţiuni de inducere în eroare, chiar dacă la data respectivă
nu se achită de obligaţie.
Obţinerea împrumutului nu este deci urmarea unei acţiuni de amăgire şi, nu s-a
realizat una din elementele laturii obiective ale infracţiunii.
Latura subiectivă a infracţiunii include şi scopul obţinerii pentru sine sau pentru
altul a unui folos material injust. Nu este necesar ca acest scop să fie realizat; este suficient
ca făptuitorul să-l fi urmărit în momentul săvârşirii faptei.
Astfel, fapta inculpatului de a sustrage un bilet C.E.C. aparţinând soţului său, de a-l
falsifica trecând datele sale de stare civilă şi de a solicita – în aceste condiţii – restituirea
unei sume de la agenţia C.E.C., constituie tentativă la infracţiunea de înşelăciune, dacă
falsul a fost descoperit înainte de a se plăti suma a cărui restituire s-a solicitat.
Obiectul material al infracţiunii de înşelăciune în convenţii poate fi orice bun (mobil
sau imobil), asupra căruia poartă obligaţia de “a da” (vânzare, schimb; locaţiune de lucruri,
gaj) sau “de a face” (locaţiune a lucrărilor, antrepriză de lucrări, transport).
Subiectul active poate fi orice persoană care încheie sau execută un contract, sau figurează
ca parte în contract.
Subiectul pasiv este persoana indusă sau menţinută în eroare (care a încheiat contractul).
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
5Dreptul 41/1990: 2/1992
a) – să aibă loc cu ocazia încheierii sau executării contractului;
b) – cu prilejul încheierii sau executării convenţiei, cealaltă parte “să inducă sau să
menţină în eroare”;
c) – acţiunea de amăgire să determine pe cei induşi sau menţinuţi în eroare “să
încheie sau să execute contractul” în condiţiile stipulate (adică în condiţiile care
altfel nu ar fi fost acceptate şi care au creat o situaţie păgubitoare);
d) – acţiunea să fi fost săvârşită cu intenţie.
Aceste condiţii de incriminare constitue elementele esenţiale ale infracţiunii de
înşelăciune în convenţii.
Infracţiunea de înşelăciune în convenţii nu poate fi concepută şi înfăptuită fără preexistenţa
fie a unui proiect de contract, adică a raportului juridic patrimonial în faza de formare, fie a
unui contract care încheiat fiind urmează să fie adus la îndeplinire de către părţi.
Preexistenţa acestui raport juridic patrimonial pe cale de a se forma sau de a se realiza prin
îndeplinirea obligaţiilor (executare), constituie o condiţie pentru existenţa infracţiunii.
Această – situaţie – premisă deosebeşte infracţiunea de înşelăciune în convenţii, de
infracţiunea de înşelăciune obişnuită, fiindcă preexistenţa raportului juridic în formare sau
format, constituie o condiţie esenţială pentru prima infracţiune şi nu este cerut pentru cea
de-a doua infracţiune.
În cazul înşelăciunii obişnuite, formal se ajunge la stabilirea unui raport juridic,
acest raport este numai aparent, fiindcă acordul de voinţă, de care depinde naşterea unui
raport juridic real, nu există decât în mintea celui amăgit, care crede că a contractat
realmente, în timp ce amăgitorul nu a înţeles nici un moment să se oblige să contracteze.
Pentru realizarea situaţiei, premisă, nu importă felul contractului, ci este suficient că el
generează un raport juridic patrimonial; deci poate fi un contract sinalogmatic sau
unilateral, oneros sau gratuit, consensual sau real.
Dispoziţia incriminatoare stabileşte sub forma a două condiţii care este alcătuirea
acestei laturi: - o acţiune de amăgire care constitue elementul material şi o urmare imediată
concretizată în acceptarea încheierii sau executării contractului în condiţii care altfel nu ar fi
fost acceptate.

5Dreptul 41/1990: 2/1992
a) Elementul material constă din: “inducerea sau menţinerea în eroare” de
către cealaltă parte.
Prin “a induce în eroare” – se înţelege a face pe altul să nu cunoască sau să cunoască
în mod fals realitatea, să ia minciuna drept adevăr sau invers.
Prin “a menţine în eroare”- înseamnă a face ca cineva să rămână în necunoaşterea
sau cunoaşterea greşită a realităţii, sprijinind sau întărind această stare subiectivă a victimei.
Nu constituie însă amăgiri încercările de a prezenta în condiţiile cât mai avantajoase
realitatea asupra căreia poartă tratativele dintre părţi.
b) O a doua cerinţă este ca acţiunea de amăgire, inducere sau menţinere în
eroare să se fi produs fie în faza în care a premers încheierea
contractului, fie în faza când contractul este executat: “cu ocazia
încheierii sau executării unui contract”.
“Ocazia încheierii”- înseamnă întregul interval din momentul în care au început
tratativele şi până la încheierea contractului, iar nu numai momentul încheierii (stabilirii
acordului).
De asemenea, prin: “ocazia executării” – se înţelege tot intervalul în care sunt aduse
la îndeplinire obligaţiile contractuale.
În practica judiciară s-a stipulat că fapta unei persoane de a conveni cu un cetăţean
străin să cumpere de la el unele bunuri, cu plata preţului în lei şi după primirea bunurilor, de
a remite acestuia spunându-I că conţine suma cuvenită – un pachet care conţinea în realitate
doar 200 de lei şi simple foi de hârtie, constituie infracţiunea de înşelăciune în convenţii 4.
Este esenţial de reţinut la înşelăciunea în convenţii că – aşa cum pretinde textul – în
absenţa erorii în care a fost indusă ori menţinută victima, aceasta nu s-ar fi angajat la
încheierea ori executarea contractului în condiţiile stipulate.
Într-o atare încadrare juridică s-au reţinut şi faptele de înşelăciune comise în
sistemul aşa numitelor “jocuri de întrajutorare”, de tip “Caritas”(8), apărute şi multiplicate
în perioada postdecembristă, cu consecinţa păgubirii a zeci de mii de deponenţi la
societăţile comerciale cu un asemenea obiect de activitate, societăţi a cărei înregistrare şi
funcţionare a fost autorizată cu uşurinţă sau din ignoranţă juridică de către unele instanţe
judecătoreşti.
4

5Dreptul 41/1990: 2/1992
Pentru exustenţa infracţiunii este suficient ca acţiunea de amăgire să fi fost săvârşită
în vreuna dintre cele două ocazii (de încheiere a contractului) amintite, iar dacă a fost
săvârşită în amândouă va exista fie concurs de infracţiuni, fie infracţiune continuată.
Dacă se constată că acţiunea de amăgire nu era de natură să creeze situaţia de fapt

păgubitoare, iar paguba produsă provine din alte cauze (ca urmare a unor cauze impuse, sau
datorită faptului că executarea a fost sistată la opunerea unei părţi) nu va exista infracţiune
fiindcă lipseşte legătura de cauzalitate dintre acţiunea de amăgire şi situaţia care a
determinat producerea pagubei.
Intenţia constă în aceea că subiectul activ şi-a dat seama că prin acţiunea sa induce
sau menţine în eroare cealaltă parte contractantă, că fără această amăgire încheierea sau
executarea contractului nu s-ar putea produce şi că în felul acesta se creează o situaţie
păgubitoare.
În practica judiciară se fac distincţii între contractele încheiate prin vicierea
consimţământului unei părţi şi infracţiunea de înşelăciune în convenţii.
Încheierea actelor juridice deci şi a contractelor este dominată în dreptul civil, de
principile consensualismului, al puterii obligatorii şi a relativităţii efectelor între părţile care
le-au încheiat. Sancţiunile procedurale în procesul civil garantează respectarea acestor
principii şi ocrotesc viaţa reală a părţilor prin anularea actelor juridice la cererea părţii a
cărui consimţământ a fost viciat cu ocazia încheierii lor. Intervenţia statului, ca subiect de
drept penal, în anumite situaţii de fraudare a consimţămîntului unei părţi cu ocazia
încheierii unui contract este reglementat prin dispoziţiile art.215 alin.3 Cod penal care
incriminează infracţiunea de înşelăciune în convenţii. Şi prin aceasta, art.215 alin.3 Cod
penal rămîne la graniţa dintre dreptul civil şi dreptul penal.
În numeroase situaţii fraudarea consimţământului unei părţi contractante este
urmarea unor activităţi ilicite desfăşurate de persoanele abile care urmăresc pe lângă
obţinerea folosului material injust pentru sine sau pentru altul şi de a scăpa de răspundere
penală. Practica judiciciară a dovedit că aproape în mod constant, părţile vătămate îşi iau
măsura de prevedere de a înlocui înscrisuri (de cele mai multe ori sub semnătură privată) ca
mijloc de dovadă a prestaţiilor la care părţile se obligă în momentul încheierii contractelor
5Dreptul 41/1990: 2/1992
sau pentru viitor. Nu rareori manifestarea declarativă a părţilor vătămate este influenţată
fraudulos încât nu corespunde voinţei reale şi aceasta tot în scopul ca persoanele ce
urmăresc obţinerea unui folos injust prin fraudă să evite răspunderea penală.
Există infracţiunea de înşelăciune atunci când inculpatul propietar al unui
apartament, inducând în eroare două persoane diferite, uneia promiţându-i vânzarea şi altuia
vânzându-i efectiv apartamentul respectiv, încasează de la fiecare suma reprezentând
contravaloarea acestuia.
Subiectul activ al infracţiunii nu poate fi orice persoană, ea neputând a fi săvârşită
decât de cel care este deţinător legal al formularelor de cecuri şi deci poate fi trăgător, el
fiind singurul care poate emite cecuri în limita disponibilului(9). Celelalte persoane care ar
intra, întâmplător sau nu, în posesia unor formulare de cecuri ar putea săvârşi alte
infracţiuni cum ar fi falsificarea prevăzută de art.282 Cod penal, sau punerea în circulaţie a
cecurilor falsificate prevăzute de art.282 alin.2 Cod penal, furt sau înşelăciune.
Subiectul pasiv este persoana al cărui patrimoniu a fost diminuat prin săvârşirea
infracţiunii de înşelăciune.
Înşelăciunea în forma agravată se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.
Modalitatea deosebit de agravată prevăzută de art.215 alin.5 Cod penal, se comite în
situaţia în care prin înşelăciune se produc consecinţe deosebit de grave patrimoniului.
Astfel, infracţiunea de înşelăciune, potrivit art.146 Cod penal, se consideră că a avut
“consecinţe deosebit de grave” atunci când a produs pagube materiale mai mari de
50.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei activităţi publice
sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 Cod penal ori altei persoane juridice
sau fizice.
În practică s-a reţinut existenţa consecinţelor deosbit de grave, respectiv producerea
unor perturbări deosebit de grave, atunci când, deşi nu s-au produs pagube mari săvârşirea
acţiunii a dus la lipsirea unităţii de posibilitatea de a dispune, în orice moment, de totalitatea
mijloacelor sale materiale sau financiale,considerând că prin aceasta se poate produce o
stânjenire în activitate, implicând necesitatea unor eforturi suplimentare sau chiar
întârzierea realizării obiectivelor unităţii respective ori altor unităţi faţă de care unitatea
prejudiciată direct are obligaţii contractuale sau a cauzat asemenea urmări.

5Dreptul 41/1990: 2/1992
Când paguba materială ce s-a cauzat unităţilor la care se referă art.145 Cod penal,
este singurul criteriu ce poate fi avut în vedere la încadrarea juridică a faptei, importanţa
pagubei trebuie să aibă o semnificaţie asemănătoare criteriului la care se referă art.146 Cod
penal respectiv o evaluare mai mare de 50.000.000 lei
Înşelăciunea prevăzută în alin.5 se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi

interzicerea unor drepturi.
Infracţiunea de înşelăciune prezintă unele asemănări şi deosebiri cu alte infracţiuni
reglementate în Codul penal (Uneori asemănările şi deosebirile vizează toate elementele
constitutive ale infracţiunii iar alteorinumai unele dintre ele).
Înşelăciunea este reglementată în Codul penal în cadrul infracţiunilor contra patrimoniului,
în timp ce înşelăciunea la măsurătoare şi înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor sunt
cuprinse în cadrul infracţiunilor la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice.
Obiectul juridic al acestor infracţiuni este total diferit.
Domeniile în care pot fi săvârşite asfel de fapte sunt diferite iar pentru înşelăciunea
la măsurătoare şi cea cu privire la calitatea mărfurilor, bine delimitate.
Din denumirea celor două infracţiuni rezultă că ele privesc circuitul economic, în
general, şi circulaţia bunurilor materiale în special, circulaţie ce implică efectuarea unor
operaţiuni de măsurare a bunurilor ce fac obiectul acestei activităţi ori o comportare
necorectă a unei persoane ce falsifică ori substituie mărfuri sau orice alte produse, ori le
expune spre vânzare sau le vinde, cunoscând că acestea sunt falsificate ori substutuite. Deşi
specificul acestor două fapte constă în inducerea în eroare, în amăgirea unei persoane şi,
sub acest aspect se aseamănă cu infracţiunea de înşelăciune, ele privesc cantitatea sau
calitatea bunurilor ori a mărfurilor ce fac obiectul circuitului economic.
Între înşelăciune şi aceste două infracţiuni nu există legături de conţin
Fiind fapte prevăzute de legea penală ce fac parte din acelaşi gru de infracţiuni, ele
prezintă unele trăsături comune dar şi deosebiri esenţiale care le individualizează.
Infracţiunea de înşelăciune şi abuzul de încredere au ca obiect juridic generic relaţii
sociale de ordin patrimonial.

5Dreptul 41/1990: 2/1992
Obiectul juridic special al celor două infracţiuni este format din relaţiile sociale cu
caracter patrimonial ce implică încrederea şi buna credinţă a persoanelor ce intră în aceste
relaţii.
Totuşi, cele două infracţiuni se deosebesc sub aspectul obiectului juridic special, în
sensul că la abuzul de încredere se încalcă încrederea dată în mod licit, în timp ce la
înşelăciune, acordarea încrederii se face prin inducerea în eroare, prin amăgire.
Obiectul material al celor două infracţiuni îl constituie bunuri materiale sau
înscrisuri care au valoare patrimonială. Astfel, sfera de bunuri ce pot forma obiectul
material al abuzului de încredere este mult mai limitată decât la infracţiunea de înşelăciune.
Constituie obiect material al infracţiunii de abuz de încredere numai bunurile
mobile: banii, lucrurile ce pot fi deplasate, animalele, titlul de credit, obligaţiile C.E.C.,
uneltele, hainele de protecţie, echipamentul sportiv etc. Deşi sunt mobile, bunurile
consumptibile, cât şi cele fungibile,nu pot forma obiect material al acestei infracţiuni
datorită caracteristicilor lor.
La infracţiunea de înşelăciune, obiect material poate fi orice bun mobil ce are o
anumită valoare, cât şi bunuri imobile (terenuri, clădiri, pomi sau recolte prinse de
rădăcini), precum şi acţiunile cu caracter patrimonial aflate în momentul săvârşirii
infracţiunii la dispoziţia sau în posesia ori detenţia subiectului pasiv.
În cazul infracţiunii de înşelăciune, bunul ce formează obiectul material al acestuia
se află, de regulă, la persoana vătămată, el urmând să treacă la făptuitor numai după ce se
întreprinde acţiunea de induce acţiunea de inducere în eroare.
Atât la infracţiunea de înşelăciune cât şi la abuzul de încredere, obiectul material
trebuie să fie identificat şi evaluat, fie pentru repararea prejudiciului, fie în vederea stabilirii
gradului de pericol social concret al faptei.
Potrivit legii penale, poate fi subiect activ al infracţiunilor de înşelăciune şi abuz de
încredere orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a deveni subiect al
unei infracţiuni(10).
Deşi la infracţiunea de abuz de încredere, legea nu cere ca subiectul activ să aibă o anumită
calitate, totuşi acesta nu poate fi decât persoana care are în detenţie, cu orice titlu, un bun al
altuia (persoană fizică sau organizaţie dintre cele prevăzute în art.145 Cod penal).

5Dreptul 41/1990: 2/1992
Condiţia existenţei acestei infracţiuni constă în aceea că făptuitorul primeşte în mod
licit bunul în detenţie, dar abuzează de încrederea celui care I-a predat şi şi-l însuşeşte,
dispune de el pe nedrept ori refuză de a-l restitui.
Infracţiunea de înşelăciune se deosebeşte de abuzul de încredere şi prin faptul că
forma de participaţie a coautorului la abuz este posibilă numai dacă toţi făptuitorii au în
detenţie licită bunul respectiv. Când mai mulţi făptuitori îşi însuşesc împreună bunul, dar
numai unul este deţinător al acestui bun, nu va exista coautorat la infracţiunea de abuz de
încredere ci se va reţine complicitatea ca formă de participaţie. Dacă infracţiunea de
înşelăciune, în oricare din modalităţile sale, se săvârşeşte frecvent în coautorat, abuzul de
încredere, deşi susceptibil de coautorat, în realitate, se comite foarte rar în această formă de
participaţie.
Infracţiunea de înşelăciune, cât şi cea de abuz de încredere, pot fi comise şi sub
forma instigării, dar în practica penală această formă a participaţiei penale se întâlneşte rar.
Sancţiunea este cea prevăzută în art.27 Cod penal, cu trimitere la art.72 Cod penal pentru
individualizare.
Atât la infracţiunea de înşelăciune, cât şi la cea de abuz de încredere, se pot întâlni uneori,
un subiect pasiv pricipal şi un subiect pasiv secundar.
Infracţiunile de înşelăciune şi abuzul de încredere sunt infracţiuni comise.

Elementul material constă într-o acţiune; la înşelăciune, într-o acţiune de inducere sau
menţinere în eroare a unei persoane prin care se obţine un folos, iar la abuzul de încredere,
într-o acţiune de însuşire, dispunere ori de refuz de restituire a bunului.
Urmarea imediată, altă componentă a laturii obiective a celor două infracţiuni,
constă în rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea prin care s-a realizat elementul
material. Acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii de abuz de încredere are
ca urmare imediată crearea unei situaţii de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă
nu ar fi fost încălcată în mod abuziv încrederea acordată făptuitorului.
Şi în cazul laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune este necesar ca acţiunea de
amăgire, prin care s-a realizat elementul material să fi avut ca urmare imediată crearea unei
situaţii de fapt contrare acelei ce ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârşit inducerea în
eroare.
5Dreptul 41/1990: 2/1992
În cazul infracţiunii de abuz de încredere, pentru existenţa laturii obiective, este
suficientă urmarea imediată. Prejudiciul apare odată cu consumarea infracţiunii.
Spre deosebire de abuzul de încredere, în cazul înşelăciunii, pentru ca urmarea
imediată să aibă eficienţă în conţinutul infracţiunii, trebuie să fie îndeplinită o cerinţă
esenţială, să fi pricinuit paguba.
Legătura de cauzalitate atât la infracţiunea de înşelăciune, cât şi la abuzul de

încredere, rezultă din însăşi realizarea acţiunilor incriminate.
Din punct de vedere al laturii subiective, ambele infracţiuni se săvârşesc cu voinţă şi

cu intenţie. Culpa nu poate constitui element subiectiv al celor două infracţiuni.
Spre deosebire de abuzul de încredere, în cazul infracţiunii de înşelăciune, pentru
realizarea laturii subiective este nevoie de intenţia de a amăgi, de a induce în eroare, să fie
însoţită de o cerinţă esenţială: făptuitorul să fi efectuat acţiunea de amăgire în scopul de a
obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.
Activitatea de executare a laturii obiective la infracţiunile de abuz de încredere şi
înşelăciune poate fi material întreruptă şi rămâne în stare de tentativă. Cu toate că tentativa
este posibilă, la ambele infracţiuni, totuşi această formă a infracţiunii nu este pedepsită
decât la înşelăciune .
Consumarea infracţiunii de abuz de încredere are loc în momentul în care a fost
săvârşită acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii. Spre deosebire de abuzul
de încredere, la înşelăciune, pentru consumarea infracţiunii, urmarea tipică trebuie să se fi
realizat împreună cu cerinţa sa esenţială.
Sancţiunile prevăzute de lege pentru înşelăciune sunt mai severe şi aplicate
diferenţiat, legiuitorul apreciind că această faptă prezintă un grad de pericol social mai mare
decât abuzul de încredere .

5Dreptul 41/1990: 2/1992

Lucrare Examen Elemente Drept Penal, Sem 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare Examen Elemente Drept Penal, Sem 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

STUDIU DE CAZ

Fapte ca furtul, tâlhăria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea,

Infracţiunea de înşelăciune are ca obiect juridic special(5), relaţiile sociale de ordin

Prin incriminarea infracţiunii de înşelăciune împotriva patrimoniului, s-a urmărit

4Studii de drept romanesc 1,3/1994

4Studii de drept romanesc 1,3/1994

4Studii de drept romanesc 1,3/1994

Dacă se constată că acţiunea de amăgire nu era de natură să creeze situaţia de fapt

4Studii de drept romanesc 1,3/1994

Înşelăciunea prevăzută în alin.5 se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi

4Studii de drept romanesc 1,3/1994

4Studii de drept romanesc 1,3/1994

Infracţiunile de înşelăciune şi abuzul de încredere sunt infracţiuni comise.

Legătura de cauzalitate atât la infracţiunea de înşelăciune, cât şi la abuzul de

Din punct de vedere al laturii subiective, ambele infracţiuni se săvârşesc cu voinţă şi

4Studii de drept romanesc 1,3/1994

S-ar putea să vă placă și