INDUCERE ÎN EROARE A ORGANELOR JUDICIARE

Art. 268 Cod penal:

(1) Sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la
existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea
unei asmenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este
nereală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi
existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de o
anumită persoană, se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
(3) Nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a
organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de
punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s-a făcut
denunțul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau
probele sunt nereale.

Sesizarea organelor judiciare prin denunț sau plâ ngere, precum și probele
efectuate pentru stabilirea adevă rului cu privirea la fapta prevă zută de legea
penală care formează obiectul învinuirii, împrejurarea în care au fost comise,
autorul sau autorii și vinovă ția sunt esențiale pentru declanșarea și desfă șurarea
procesului penal, în special în fazele de urmă rire și judecată a acestuia.
Buna-credință este absolut necesară în formularea denunțului sau
plâ ngerii și în aducerea dovezilor, întrucâ t ele trebuie să contribuie la înfă ptuirea
justiției penale, la stabilirea adevă rului și aplicarea justă a legii penale.
O învinuire mincinoasă fă cută printr-un denunț sau plâ ngere cu privire la
existența unei fapte prevă zute de legea penală ori în legă tură cu să vâ rșirea unei
asemenea fapte de că tre o anumită persoană , cunoscâ nd că aceasta este nereală ,
poate împiedica sau deturna înfă ptuirea justiției penale.
Activitatea organelor judiciare cu atribuții în procesul penal în faza de
urmă rire penală sau judecată poate fi îngreunată sau împiedicată de să vâ rșirea
unor asemenea fapte. Organele judiciare pot avea reale dificultă ți, uneori greu de
depă șit, fiind pusă în pericol înfă ptuirea eficientă a justiției penale și creâ ndu-se,
astfel, stă ri de pericol pentru relațiile sociale referitoare la acestea.
Întrucâ t a considerat periculoase social asemenea fapte și a constatat
justificat că , pentru prevenirea și combaterea lor, este necesară intervenția legii
penale, legiuitorul le-a incriminat, în art. 298 din Codul penal din 1864, sub
denumirea de „denunțarea calomnioasă ”1, faptă ce fă cea parte din grupul
infracțiunilor contra onoarei, ală turi de „mă rturia mincinoasă ”, „calomnia” și
„injurii și relevarea secretelor”, în capitolul dedicat crimelor și delictelor contra
particularilor.
1
Art. 298 C.pen. din 1864 avea următorul conținut: „Acela care, cunoscând că acuzațiunea sa este
mincinoasă, face înaintea unei autorități publice sau înaintea ofițerului de poliție judecătorească, o
înscrisă denunțiațiune calomniatoare, prin care să acuze o persoană că ar fi comis o faptă supusă
pedepsei, sau că ar fi călcat datoriile sale de funcționar public, se va pedepsi cu închisoarea de la o
lună până la un an. Se va putea încă condamna și la interdicțiune pe timp mărginit.
 Denumirea marginală de „denunțare calomnioasă ”1 a fost preluată și de
Codul penal din 1936, însă incriminarea a fost trecută în grupul infracțiunilor
contra administră rii justiției.
În art. 259 Cod penal din 1969 era incriminată , de asemenea, „denunțarea
calomnioasă ”2.
Sesiză rile mincinoase prin care se învederează să vâ rșirea unor fapte
prevă zute de legea penală care nu au avut loc, sau se impută să vâ rșirea unei fapte
prevă zute de legea penală de că tre o anumită persoană aduc, în viziunea noului
Cod penal, atingere înfă ptuirii justiției, deoarece determină organele de urmă rire
penală să își îndeplinească obligația procedurală pozitivă de a efectua o anchetă
efectivă însă pentru acuzații fictive risipind astfel resurse de personal, timp,
mijloace investigative sau, mai grav, să propună sau să dispună mă suri privative
sau restrictive de libertate sau de alte drepturi fundamentale, ori ingerința în
dreptul la viață privată .
Legiuitorul noului Cod penal a elaborat, prin regâ ndirea denunță rii
calomnioase, conceptul infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare
care se prezintă sub două variante, corespunză toare primelor două alineate ale
art. 268 Cod penal.
Reglementată în alin. (1), varianta tip sau de bază , prezintă la râ ndul să u
două modalită ți alternative de să vâ rșire a faptei, elementul de noutate fiind prima
dintre modalită ți, care nu a mai existat pâ nă acum în legislația româ nească . Dacă
în reglementarea din Codul penal din 1969, era de esența infracțiunii de
denunțare calomnioasă ca fă ptuitorul să învinuiască pe nedrept o anumită
persoană de comiterea unei infracțiuni, în noua reglementare este prevă zută și
modalitatea comiterii infracțiunii prin transmiterea unei sesiză ri penale nereale a
existenței unei fapte prevă zute de legea penală , fă ră a se face referire la un
anumit fă ptuitor.
Sunt patru modalită ți alternative în care poate fi comisă varianta
agravată , prevă zută în alin. (2). Pentru prima dată în legislația noastră este
incriminată modalitatea „producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de
a dovedi existența unei fapte prevă zute de legea penală ”.
Modalită țile de comitere ce erau prezente și la infracțiunea de denunțare
calomnioasă realizate prin acțiunile de producere sau ticluire de probe nereale, în

1
Art. 269 C.pen. din 1936 avea următoarea formulare legală: „Acela care printr-o plângere scrisă
adresată unei autorități acuză pe altul de săvârșirea unei crime sau delict, știind că denunțarea sa este
mincinoasă, ori cu știință inventează sau produce contra lui probe mincinoase, comite delictul de
denunțare calomnioasă și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 1 la 3 ani, amendp de la 2.000
la 5.000 lei și interdicție corcțională de la 1 la 3 ani. Dacă denunțarea se referă la o contravenție sau la
infracțiune disciplinară, pedeapsa este de la 3 luni la un 1 an și amenda de la 2.000 la 3.000 lei. Când
cel acuzat pe nedrept a fost condamnat, din această cauză, se aplică pedeapsa pentru mărturie
mincinoasă.
2
Art. 259 C.pen. din 1969 avea următorul conținut: „(1) Înviuirea mincinoasă făcută prin denunț sau
plângere, cu privire la săvârșirea unei infracțiunide către o persoană, se pedepsește cu închisoare de la
6 luni la 3 ani. (2) Producerea ori ticluirea de probe mincinoase, în sprijinul unei învinuiri nedrepte, se
pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani. (3) Dacă cel care a săvârșit fapta declară mai înainte de
punerea în mișcare a acțiunii penale față de persoana în contra căreia s-a făcut denunțul sau plângerea,
ori împotriva căreia s-au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt mincinoase,
pedeapsa se reduce potrivit art. 76”

1
scopul de a dovedi comiterea unei fapte prevă zute de legea penală de că tre o
anumită persoană s-au menținut.
Incriminarea a dobâ ndit un conținut extins prin aducerea în domeniul
penal a unor activită ți care ar putea să determine declanșarea nejustificată a
procesului penal sau chiar realizarea condițiilor pentru condamnarea unor
persoane nevinovate.
De asemenea, în locul cauzei de reducere a pedepsei existentă în Codul
penal din 1969, a fost introdusă o cauză de nepedepsire. Cauza de impunitate a
fost justificată de legiuitor prin necesitatea „de a încuraja persoanele care comit
această infracțiune să comunice organelor judiciare dacă denunțul, plâ ngerea sau
probele aduse sunt neadevă rate pentru a nu mai continua investigațiile și a nu se
produce vreo vă tă mare drepturilor ori intereselor unei persoane inocente”1

II.1. Obiectul infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare

Prin incriminarea faptelor care definesc infracțiunea de inducerea în
eroare a organelor judiciare sunt ocrotite, în special, relațiile sociale referitoare la
înfă ptuirea justiției penale. Acest mă nunchi de relații sociale alcă tuiesc obiectul
juridic special al infracțiunii.
Prin această infracțiune se protejează un segment important al activită ții
de înfă ptuire a justiției, fiind vorba de protejarea activită ții organelor judiciare
penale.
Legiuitorul dă un avertisment celor care, din diverse motive (ră zbunare,
ură , urmă rirea unui interes material, intimidarea subiectului pasiv secundar cu
care fă ptuitorul are mai multe litigii civile și penale etc.), ar putea încerca să
sesizeze organele judiciare în legă tură cu fapte nereale sau care, deși au fost
comise în realitate, nu au fost să vâ rșite de persoana indicată în acest sens de că tre
fă ptuitor.
Cei care formulează denunțuri sau plâ ngeri penale trebuie să exercite
aceste drepturi prevă zute de Constituție și Codul de procedură penală cu bună -
credință .
Buna-credință trebuie să existe și în cazul propunerii și admnistră rii
mijloacelor de probă în procesul penal.
Atunci câ nd se aduc în atenție probe produse sau ticluite special în scopul
de a dovedi existența unei fapte prevă zute de legea penală , faptă care în realitate
nu s-a comis, ori să vâ rșirea acesteia de că tre o anumită persoană , alta decâ t
autorul real al faptei reclamate, sesiză rile penale false pot fi de natură să
declanșeze nejustificat activitatea organelor judiciare, să irosească timpul
acestora ori să perturbe desfă șurarea procesului penal.
În prezent sunt incriminate și acele fapte care, fă ră a face referire la o
persoană anume, determină organele de urmă rire penală să dispună începerea
urmă ririi penale in rem, să efectueze cercetă ri, uneori complexe, presupunâ nd
cheltuieli inutile, punâ nd în pericol și credibilitatea organelor judiciare, față de

1
*** Noul Cod penal și legea de punere în aplicare - cu expunere de motive și index alfabetic,
actualizat 25 noiembrie 2012, Editura Hamangiu, București, 2012, p.52

2
legislația anterioară 2 care pedepsea doar sesiză rile nereale cu privire la o anumită
persoană .
Așadar, relațiile sociale a că ror formare, desfă șurare și dezvoltare
normală sunt strâ ns legate de înfă ptuirea justiției penale, de apă rarea acesteia
împotriva pericolului deturnă rii ori blocă rii prin formularea de învinuiri
mincinoase, prin denunțuri sau plâ ngeri și prin producerea sau ticluirea de probe
mincinoase în scopul unei învinuiri nedrepte constituie obiectul juridic special al
infracțiunii analizate.
Infracțiunea de inducere în eroare a organelor judicare are și un obiect
juridic special secundar (adiacent), numai în teza a doua, atunci câ nd sesizarea
facută prin denunț sau plâ ngere privește săvâ rșirea unei fapte prevă zute de legea
penală de că tre anumite persoane. Obiectul juridic special secundar este
constituit, în acest caz, de relațiile sociale referitoare la demnitatea, onoarea,
libertatea sau prestigiul persoanei învinuite pe nedrept.
Obiectul juridic este unul eventual multiplu întrucâ t devin concurente mai
multe interese sociale ocrotite. Consumarea faptei însă , se poate produce doar
prin punerea în pericol a înfă ptuirii justiției.
Obiectul juridic special secundar este posibil și în situația în care
fă ptuitorul reclamă existența unei fapte să vâ rșite de legea penală , iar, ulterior,
după ce organele judiciare au început urmă rirea penală , ticluiește probe nereale,
indicâ nd sau lă sâ nd să se înțeleagă despre ce persoană este vorba, prin
menționarea elementelor sale de identificare, respectiv a unei porecle sau
pseudonim care sunt de notorietate.
Reținerii existenței și a unui obiect juridic secundar are o importanța
practică ce constă în posibilitatea participă rii în procesul penal, în calitate de
persoană vă tă mată și parte civilă , a subiectului pasiv secundar adiacent.
De asemenea, în cazul în care subiectul pasiv secundar nu a exercitat
acțiunea civilă în procesul penal, va putea să sesizeze instanța civilă în vederea
repară rii daunelor materiale și morale care i-au fost cauzate prin infracțiunea de
inducere în eroare a organului judiciar.
Fiind o infracțiune de pericol, infracțiunea de inducere în eroare a
organelor judiciare nu poate avea un obiect material. Atâ t plâ ngerea și denunțul,
câ t și probele mincinoase produse sau ticluite, în scopul de a dovedi existența
unei fapte prevă zute de legea penală ori să vâ rșirea acesteia de că tre o anumită
persoană , sunt mijloace de realizare a infracțiunii sau produse ale acesteia și nu
obiectul ei material.

II.2. Subiecții infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare

Orice persoană fizică ce îndeplinește condițiile prevă zute de lege pentru a
ră spunde penal cu privire la vârstă , responsabilitate și discernă mâ nt poate fi
subiect activ nemijlocit al infracțiunii de inducere în eroare a organelor
judiciare. Textul de lege nu impune condiții speciale sau anumite calită ți pentru
acest subiect al infracțiunii.
Ș i persoana vă tă mată printr-o infracțiune poate fi subiect activ. Aceasta,
fă ră să fie de rea-credință , poate să învinuiască o altă persoană de comiterea
infracțiunii, iar ulterior, constatâ nd că există dubii cu privire la vinovă ția celui
2
Infracțiunea de „denuțare calomnioasă” prevăzută de art. 259 din Codul penal din 1969

3
indicat drept autor, produce sau ticluiește probe nereale pentru a proba
să vâ rșirea infracțiunii de că tre acea persoană . În acest caz, va ră spunde pentru
varianta agravată a infracțiunii prevă zută de art. 268 alin. (2) teza a II-a Cod
penal.
Participaţia penală proprie este posibilă în forma coautoratului, a
instigă rii şi a complicită ţii.
Coautoratul este posibil, fiind îndeplinite exigenţele legale privind
reţinerea acestuia atunci câ nd sesizarea mincinoasă este redactată de mai mult de
o persoană ori câ nd probele false sunt produse ori ticluite de că tre mai multe
persoane.
În doctrină s-a susținut că în situația în care „o persoană învinuiește
mincinos, prin denunț sau plâ ngere, pe cineva de să vâ rșirea unei infracțiuni, iar o
altă persoană produce sau ticluiește probe în sprijinul acelei învinuiri nedrepte,
fiecare ră spunde ca autor, primul pentru infracțiunea prevă zută în varianta din
alin. (1), iar cel de-al doilea pentru varianta din alin. (2)”1.
Consideră m că doar în cazul în care cei doi fă ptuitori au acționat fă ră o
înțelegere sau cooperare anterior sau în timpul comiterii faptei poate fi reținută
această situație.
S-a susținut și pă rerea contrară , în sensul că sunt coautori și „fă ptuitorii
care se înțeleg să să vâ rșească unul fapta prevă zută în alin. (1), iar celă lalt fapta
prevă zută în alin. (2)”. Fiecare coautor va ră spunde pentru infracțiunea în forma
agravată 2.
Astfel, în cazul în care a existat o voință comună de conlucrare, o
înțelegere anterioară comiterii faptei ca, după depunerea unui denunț nereal de
că tre unul dintre fă ptuitori, celă lalt să îi asigure producerea probelor, cei doi
fă ptuitori sunt coautori ai infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare,
în temeiul art. 268, alin. (1) și (2) din noul Cod penal.
Această soluție se impune avâ nd în vedere că cei doi subiecți activi au
comis acțiuni tipice ce intră în conținutul constitutiv al infracțiunii, urmă rind
același scop, învinuirea nedreaptă a unei persoane cu privire la comiterea unei
fapte prevă zute de legea penală .
Fiecare dintre fă ptuitorii în discuție a avut reprezentarea acțiunilor pe
care le va realiza celă lalt, astfel încâ t, chiar dacă nu a acționat în mod direct, a
constituit un sprijin moral pentru acțiunile comise, ceea ce se înscrie în
antecedența cauzală a infracțiunii, în sensul de complicitate morală , fiind
absorbită de fapta comisă în mod direct.
Pe lâ ngă realizarea uneia dintre acțiunile prevă zute de art. 268 Cod penal,
ceea ce este esențial pentru reținerea coautoratului este prezența legă turii
subiective dintre fă ptuitori înainte sau în timpul execută rii acțiunii incriminate.
Semnatarii unui denunț nereal cu privire la existența unei fapte prevă zute
de legea penală sunt coautori, urmâ nd să ră spundă pentru infracțiunea în
varianta tip prevă zută de art. 268 alin. (1) Cod penal.
În situația în care o persoană face un denunț nereal cu privire la existența
unei fapte prevă zute de legea penală , iar ulterior instigă o altă persoană să
1
Vintilă Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Editura
Academiei Române, București, 2003, p. 147
2
Avram Filipaș, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Editura Academiei Româme, București,
1985, pp. 17-18

4
producă sau ticluiască probe, în scopul de a dovedi existența acestei fapte, acestă
din urmă persoană , acționâ nd fă ră vinovă ție, consideră m că prima persoană va
ră spunde pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare în
varianta tip și cea agravată cu încadrarea juridică prevă zută de art. 268 alin (1) și
(2) Cod penal, participația improprie în modalitatea instigării (determină rii)
prevă zută de art. 52 alin. (3) Cod penal, fiind absorbită de fapta comisă în calitate
de autor.
La infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare poate fi
complice mandatarul care, în baza unei procuri speciale, depune la organele de
urmă rire penală o plâ ngere întocmită de că tre o altă persoană , cunoscâ nd
caracterul mincinos al acesteia, realizâ nd în acest sens o acțiune prin care a ajutat
la comiterea faptei de că tre autor.
Avocatul care, cunoscâ nd caracterul nereal al unui denunț, pentru a-l
ajuta pe clientul să u să scape de ră spundere penală , depune o plâ ngere la
organele judiciare, iar ulterior înlesnește acțiunea fă ptuitorului de ticluire a
mijloacelor de probă nereale va ră spunde pentru aceleași acte de participație.
La varianta agravată , complicele poate efectua acte preparatorii, ajutâ nd
autorul să ticluiască sau să producă probe nereale, comițâ nd acțiuni specifice
complicită ții anterioare.
Denunțul trebuie să fie depus personal, prin fax, e-mail sau prin poștă ,
textul de lege nereglementâ nd posibilitatea depunerii denunțului prin
reprezentant.
Participaţia improprie, în modalitatea intenţiei şi culpei, este posibilă .
Modalitatea intenţiei şi lipsa de vinovă ţie poate subzista, de asemenea, dacă
autorul se află într-una din cauzele justificative ori de neimputabilitate (de
exemplu: eroarea, starea de necesitate, constrâ ngerea fizică şi cea morală ,
intoxicaţia).
Suntem în prezența unei situații speciale atunci câ nd o persoană se
autoînvinuiește mincinos de să vâ rșirea unei fapte prevă zute de legea penală sau
ticluiește ori produce probe în sensul dovedirii acestei învinuiri. Este ceea ce s-a
numit în doctrină „autoînvinuire mincinoasă ”.
În acest sens, pot exista mai multe ipoteze, printre care și acelea în care o
persoană se autoînvinuiește, în mod nereal de comiterea unei fapte prevă zute de
legea penală să vâ rșită de o altă persoană (pe care denunță torul nu o cunoaște
sau, dimpotrivă , are date despre identitatea acesteia) ori cazul în care
autoînvinuirea nereală se referă la o faptă prevă zută de legea penală care în
realitate nu s-a comis.
Astfel, fă ptuitorul depune o declarație la organele de urmă rire penală ,
susținâ nd că a să vâ rșit o infracțiune, declarație în care descrie aspecte relevante
privind desfă șurarea activită ții infracționale în legă tură cu o infracțiune de furt
din locuință , de pildă , (despre care organele judiciare au luat cunoștință că s-a
comis în baza plâ ngerii anterioare, depusă de că tre persoana vă tă mată , astfel că
s-a dispus începerea urmă ririi penale in rem).
În baza acestui autodenunț, organele judiciare vor derula activită ți
specifice, respectiv vor efectua reconstituire, percheziții, recunoașteri din grup
etc.

5
 De asemenea, poate apă rea și situația în care, prin denunțul respectiv,
organele judiciare iau pentru prima oară cunoștință despre comiterea unei fapte
prevă zute de legea penală , faptă al că rei autor nemijlocit denunță torul susține în
fals că este.
Este esențială împrejurarea că fapta prevă zută de legea penală a fost
comisă , însă denunță torul nu îl cunoaște pe autorul acesteia. Poate fi și o altă
ipoteză în care denunță torul se autoînvinuiește de să vâ rșirea unei fapte
prevă zute de legea penală care nu s-a comis în realitate.
Ulterior, fiind trimis în judecată , cel în cauză își retractează declarațiile
date pe parcursul urmă ririi penale, susținâ nd că nu este autorul faptei și că s-a
autoînvinuit pentru că a primit promisiuni de la organele de urmă rire penală , în
sensul de a beneficia de un regim privilegiat în penitenciarul în care era
încarcerat.
Se constată , pe parcursul cercetă rii judecă torești, pe baza mijloacelor de
probă administrate, că inculpatul trimis în judecată nu este autor al infracțiunii,
astfel încâ t se dispune achitarea sa, în temeiul art. 16 alin (1) lit. c din Codul de
procedură penală (nu există probe că o persoană a să vâ rșit infracțiunea).
În condițiile în care s-a constatat că autoînvinuirea a fost mincinoasă , se
ridică problema dacă autorul unui astfel de autodenunț poate fi tras la
ră spundere penală pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor
judiciare, prevă zută de art. 268 Cod penal sau poate fi acuzat de favorizarea
fă ptuitorului, astfel cum este reglementat de art. 269 Cod penal1.
În ceea ce privește reglementarea infracțiunii de denunțare calomnioasă ,
așa cum era prevă zută în art. 259 din Codul penal din 1969, doctrina a susținut că
„întrucâ t infracțiunea presupune o învinure mincinoasă adusă altuia sau
întă rirea, prin producerea sau ticluirea de probe mincinoase a unei învinuiri a
altuia, subiect activ al infracțiunii nu poate fi persoana care se autoînvinuiește în
mod mincinos ori produce sau ticluiește probe mincinoase în scopul propriei
învinuiri nedrepte”2.
Interpretarea gramaticală a textului art. 268 din noul Cod penal duce la
concluzia că legiuitorul nu a avut în vedere și această ipoteză , a autoînvinuirii,
respectiv ca subiect activ al infracțiunii de inducere în eroare a organelor
judiciare să fie cel care se autoînvinuiește mincinos de comiterea unei fapte
prevă zute de legea penală .
Astfel, modalită țile normative prevă zute de alin. (1) și (2) ale art. 268 Cod
penal, respectiv acelea în care se face o sesizare penală nereală cu privire la
existența unei fapte pevă zute de legea penală sau se produc ori se ticluiesc probe
pentru a dovedi existența unei asemenea fapte, legiuitorul a avut în vedere cazul
în care organele judiciare sunt sesizate în mod fictiv cu privire la o faptă
prevă zută de legea penală , care în realitate nu a fost comisă ori se produc probe
pentru a confirma existența acestei fapte.
1
Art. 269 C.pen. (Favorizarea făptuitorului): (1) Ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării
sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse
sau măsuri privative de libertate se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani sau cu amendă. (2)
Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
săvârșită de autor. (3) Favorizarea săvârșită de un membru de familie nu se pedepsește.
2
Octavian Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, ediția a III-a revăzută și
adăugită, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 1999, p. 374

6
 În acest mod este protejată activitatea organelor judiciare împotriva
acțiunilor care ar declanșa nejustificat începerea urmă ririi penale ori trimiterea
în judecată și condamnarea unei persoane, câ t timp nu există o faptă penală care
să fi fost comisă în realitate.
Este evident că nu intră în domeniul reglementat de art. 268 alin. (1) teza
I și alin. (2) teza I ipotezele ce au fost luate în discuție anterior privind formularea
unei autoînvinuiri, întrucâ t autorul acestei incrimină ri se referă la o faptă
concretă ce a fost comisă , cu privire la care organele de urmă rire penală au fost
sesizate anterior de că tre persoana vă tă mată sau pe care fă ptuitorul o sesizează
pentru prima dată ori organele judiciare s-au sesizat din oficiu.
Referitor la celelalte modalită ți normative de comitere a infracțiunii, care
au existat și în reglementarea anterioară și care presupun ca sesizarea penală
nereală să se refere la comiterea unei fapte prevă zute de legea penală de că tre o
anumită persoană ori ticluirea sau producerea de probe în scopul dovedirii unei
asemenea fapte, consideră m că nu poate fi autor persoana care se autoînvinuiește
mincinos, atâ t timp câ t textul de lege se referă la altă persoană .
Prin acțiunea persoanei care se autoînvinuiește în mod nereal buna
desfă șurare a activită ții de înfă ptuire a justiției este pusă în pericol, se aduce
atingere obiectului juridic special al infracțiunii de inducere în eroare a organelor
judiciare, sunt declanșate acțiuni specifice desfă șură rii procesului penal, ce
presupun irosirea timpului și cheltuieli inutile pentru organele judiciare și pot
conduce în final chiar la erori judiciare prin sancționarea unor persoane
nevinovate.
Potrivit dispozițiilor legale în vigoare, persoana juridică nu este exclusă
de la calitatea de subiect activ al infracțiunii de inducere în eroare a organelor
judiciare, fiind necesar a se constata că fapta a fost comisă în realizarea obiectului
de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice1.
În ceea ce privește subiectul pasiv, se va face o delimitare cu privire la
subiectul pasiv principal și cel secundar. Astfel, statul este subiectul pasiv
principal, avâ nd în vedere pericolul adus înfă ptuirii justiției.
În plus, statul deține calitatea de subiect pasiv la toate modalită țile de
comitere a faptei, în timp ce persoana fizică sau juridică acuzată pe nedrept de
să vâ rșirea unei fapte prevă zute de legea penală poate avea calitatea de subiect
pasiv secundar doar în cazul în care există o învinuire adusă expres acesteia de
că tre fă ptuitor.
Poate fi subiect pasiv secundar al infracțiunii de inducere în eroare a
organelor judiciare o persoană juridică , întrucâ t, potrivit art. 135 Cod penal,
persoana juridică , cu excepția statului și autorită ților publice, ră spunde penal
pentru infracțiunile să vâ rșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice.
Astfel o persoană juridică poate fi acuzată de comiterea unei fapte penale
ce face obiectul unei sesiză ri penale nereale.
1
Art. 135 din noul Cod penal reglementează condițiile răspunderii penale a persoanei juridice: (1)
Persoana juridică, cu excepția statului și autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile
săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. (2)
Instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu
poate face obiectul domeniului privat. (3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penală a persoanei fizcie care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte.

7
 În situația în care, prin denunțul sau plâ ngerea adresate organelor
judiciare este acuzată pe nedrept o persoană juridică , societate, de pildă , de
efectuarea de activită ți ilegale privind traficul de droguri sub masca unor
activită ți de comerț cu plante medicinale, dovedindu-se ulterior că faptele nu
există , persoana juridică ce a fost supusă unor percheziții, blocă ri de conturi
bancare, mediatizarea acestor acțiuni, poate să participe în proces în calitate de
persoană vă tă mată ori să se constituie parte civilă pentru prejudiciul suferit,
avâ nd calitatea de subiect pasiv secundar al infracțiunii de inducere în eroare a
organelor judiciare.

II.3. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii de inducere în eroare a

organelor judiciare
Legea nu prevede condiţii speciale de loc ori de timp pentru să vâ rşirea
infracţiunii. Ele vor fi, eventual, luate în considerare la individualizarea
ră spunderii.
Din punct de vedere temporal, este posibil ca producerea sau ticluirea
probelor nereale să se facă după ce au fost sesizate organele judiciare prin
plâ ngere sau denunț în scopul dovedirii existenței unei fapte prevă zute de legea
penală , ori să vâ rșirii acesteia de că tre o anumită persoană . Nu este prevă zută în
mod obligatoriu această condiție pentru toate faptele ce s-ar comite, fă ptuitorul
putâ nd să pregă tească probele nereale anterior formulă rii plâ ngerii sau
denunțului.

III.1. Elementul material al infracțiunii de inducere în eroare a

organelor judiciare
În varianta tip (de bază), elementul material al laturii obiective a
infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare se realizează prin
sesizarea penală , fă cută prin denunț sau plâ ngere, cu privire la existența unei
fapte prevă zute de legea penală ori în legă tură cu să vâ rșirea unei asemenea fapte
de că tre o anumită persoană , cunoscâ nd că aceasta este nereală .
Elementul material poate fi să vâ rșit doar prin comisiune, constâ nd în
acțiunea de a sesiza organele judiciare cu privire la săvâ rșirea unei fapte
prevă zute de legea penală , respectiv în producerea sau ticluirea de probe nereale,
așa cum este prevă zut la alin. (2).
Așa cum reiese din redactarea textului de lege, pot exista două modalită ți
de să vâ rșire a infracțiunii în varianta de bază . Pentru a ră spunde penal, este
suficient ca fă ptuitorul să comită cu vinovă ție una dintre aceste modalită ți.
Prima modalitate de săvâ rșire a elementului material al laturii obiective
a infracțiunii rezidă în sesizarea penală prin plâ ngere sau denunț cu privire la
existența unei fapte prevă zute de legea penală , cunoscâ nd că aceasta este nereală .
Fă ptuitorul trebuie să sesizeze organele de urmă rire penală prin
formularea unei plâ ngeri sau a unui denunț cu privire la existența unei fapte
prevă zute de legea penală , indiferent de sfera de competența materială , personală
sau teritorială a acestora.

8
 Nu este necesar, pentru existența infracțiunii, ca actele de sesizare să
respecte toate condițiile prevă zute în legea procesual penală , astfel că este
importantă intenția fă ptuitorului de a induce în eroare organele judiciare.
Sesizarea adresată organelor judiciare trebuie să fie mincinoasă , în sensul
că faptele prevă zute de legea penală ce formează obiectul sesiză rii trebuie să fie
nereale, iar fă ptuitorul să cunoască acest lucru.
Această primă modalitate este denumită de unii autori „sesizare
mincinoasă ”1.
Pentru comiterea faptei sub forma sesiză rii mincinoase nu este necesar
să fi fost identificat și fă ptuitorul și se referă la sesizarea prin denunț sau plâ ngere
doar cu privire la să vâ rșirea unei fapte prevă zute de legea penală , fă ră a indica
autorul acesteia.
A doua modalitate alternativă de să vâ rșire a infracțiunii, în varianta tip,
constă în sesizarea penală fă cută prin plâ ngere sau denunț în legă tură cu
să vâ rșirea unei fapte prevă zute de legea penală de că tre o anumită persoană ,
cunoscâ nd că acesta este nereală .
Denumită în doctrină „învinuire mincinoasă ”2, această din urmă
modalitate a variantei tip presupune ca plâ ngerea penală sau denunțul
fă tuitorului să fie îndreptate împotriva unei persoane determinate, cunoscâ nd
totuși faptul că aceasta este nevinovată .
Învinuirea mincinoasă poate fi realizată și printr-un denunț anonim, dacă
ulterior este identificată persoana care a fă cut sesizarea.

Cerințele esențiale pentru acțiunea ce constituie elementul material

al infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare

1
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2014,
p. 300
2
Ibidem, p. 301

9
 A) Sesizarea penală trebuie realizată prin plângere sau denunț, așa cum
sunt reglementate de noul Cod de procedură penală în art. 2891, respectiv art.
2902.
Pe cale de consecință , nu constituie elementul material al laturii obiective
a infracțiunii în discuție sesizarea nereală sau mincinoasă , care nu este fă cută
prin denunț sau plâ ngere. Poate constitui, eventual, elementul material al
infracțiunii de mă rturie mincinoasă , de exemplu, în cazul învinuirii fă cute cu
ocazia ascultă rii unui martor.
Elementul material al infracțiunii există doar în cazul în care plâ ngerea
sau denunțul sunt adresate organelor de urmă rire penală . Nu are relevanță dacă
organele judiciare nu sunt competente după materie, calitatea persoanei sau
teritoriu.
Chiar dacă se referă la o învinuire mincinoasă , dacă plâ ngerea sau
denunțul nu sunt adresate acestor organe specializate ale statului, nu determină
existența infracțiunii, întrucâ t în această situație nu sunt acte care să declanșeze,
fă ră intervenția și filtrul altora, urmă rirea penală sau judecata.
Sesizarea cu privire la să vâ rșirea unui delict civil sau unei contravenții,
abateri disciplinare sau de altă natură nu determină existența elementului
material al infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, chiar dacă este
formulată prin denunț sau plâ ngere.
În ipoteza în care, pentru fapta prevă zută de legea penală pentru care s-a
sesizat organul judiciar cu plâ ngere sau denunț, acțiunea penală se pune în
mișcare la plâ ngerea prealabilă a persoanei vă tă mate, apreciem că infracțiunea
de inducere în eroare a organelor judiciare nu ar putea fi reținută , dacă plâ ngerea

1
Art. 289 C.p.p. – Plângerea: (1) Plângerea este încunoștiințarea făcută de o persoană fizică sau
juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune. (2) Plângerea trebuie să cuprindă:
numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul petiționarului ori, pentru persoane
juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de
înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar,
indicarea reprezentantului legal ori convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii,
precum și indicarea făptuitorului și a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute. (3) Plângerea se poate
face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne atașată plângerii.
(4) Dacă este făcută în scris, plângerea trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar. (5)
Plângerea în formă electronică îndeplinește condițiile de formă numai dacă este certificată prin
semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale. (6) Plângerea formulată oral se
consemnează într-un proces-erbal de către organul care o primește. (7) Plângerea se poate face și de
către unul dintre soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți. Persoana vătămată
poate să declare că nu își însușește plângerea. (8) Pentru persoana lipsită de capacitatea de exercițiu
plângerea se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate d exercițiu restrânsă poate face
plângere cu âncuviințarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care făptuitorul este
persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de
urmărire penală se face din oficiu. (9) Plângerea greșit îndreptată la organul de urmărire penală au la
instanța de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. (10) În cazul în
care plângerea este întocmită de o persoană care locuiește pe teritoriul României, cetățean român,
străin sau persoană fără cetățenie, și prin aceasta sesizează săvârșirea unei infracțiuni pe teritoriul unui
alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea și să o
transmită organului competent din țara pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea. Regulile privind
cooperarea judiciară în matrerie penală se aplică în mod corespunzător.
2
Art. 290 C.p.p. – Denunțul: (1) Denunțul este încunoștiințarea făcută de către o persoană fizică sau
juridică despre săvârșirea unei infracțiuni. (2) Denunțul se poate face numai personal, dispozițiile art.
289 alin. (2), (4)-(6) și (8)-(10) aplicându-se în mod corespunzător.

10
sau denunțul s-au formulat de altă persoană decâ t cea care este titulara acestui
drept potrivit art. 295 Cod procedură penală 1.
Motivarea acestui raționament constă în faptul că nu se poate dispune
punerea în mișcare a acțiunii penale de că tre organele de urmă rire penală , dacă
nu sunt sesizate de titularul plâ ngerii prealabile, astfel încâ t nu s-ar putea reține
că au fost puse în pericol valorile sociale protejate de art. 268 din noul Cod penal.
B) În cazul primei modalită ți de să vâ rșire, sesizarea penală trebuie să se
refere la existența unei fapte penale. În noul Cod penal a fost înlocuită cerința
cu privire la să vâ rșirea unei infracțiuni cu cea referitoare la să vâ rșirea unei fapte
prevă zute de legea penală .
Întrucâ t încadrarea juridică o stabilește organul judiciar, pentru existența
elementului material, este suficient ca fă ptuitorul să descrie o situație de fapt ce
ar putea fi încadrată în dispozițiile unei norme penale din Codul penal sau legile
penale speciale, fă ră a invoca și temeiul legal al acesteia.
Atunci câ nd fă ptuitorul doar face referire la o faptă prevă zută de legea
penală , nu se poate reține că acțiunea acestuia nu este la fel de periculoasă pentru
valorile sociale ocrotite.
Nu se va putea reține că sunt întrunite elementele infracțiunii de inducere
în eroare a organelor judiciare, sub aspectul laturii obiective, dacă se reclamă
să vâ rșirea unei contravenții, a unei abateri civile sau a orică rei alte fapte care nu
este prevă zută de legea penală , chiar dacă fapta respectivă nu există în realitate,
iar plâ ngerea sau denunțul au fost formulate cu rea-credință .
C) Sesizarea penală nereală trebuie să fie în legă tură cu să vâ rșirea unei
fapte prevă zute de legea penală de o anumită persoană, în cazul celei de-a doua
modalită ți de să vâ rșire.
Se vor reține în concurs real atâ tea infracțiuni câ ți subiecți pasivi
secundari au fost vă tă mați prin comiterea faptei de inducere în eroare a
organelor judiciare, în situația în care prin același act de sesizare sau prin acte de
sesizare succesive sunt învinuite mincinos mai multe persoane. De asemenea, în
cazul în care s-au formulat sesiză ri succesive împotriva mai multor persoane, se
va reține că s-a comis un concurs real de infracțiuni.
D) Fapta sesizată trebuie să nu fie reală, să nu aibă o existență obiectivă .
Fapta prevă zută de legea penală reclamată poate fi un rod al imaginației
subiectului activ pentru a ascunde o infracțiune pe care el însuși a să vâ rșit-o.
De exemplu, o persoană poate formula plâ ngere, prin invocarea să vâ rșirii
infracțiunii de tâ lhă rie pentru a ascunde o faptă de delapidare, exemplu ce va fi
prezentat în„Capitolul V – Exemple de practică judiciară ”.
În jurisprudență au mai fost reținute ca exemple de fapte nereale cazul
sesiză rii unui furt imaginar pentru a se încasa nejustificat o asigurare sau
acțiunea de denunțare a furtului propriului vehicul pentru a nu fi tras la
ră spundere cu privire la un accident de circulație.
În alin. (2) al art. 268 Cod penal este prevă zută varianta agravată a
infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, fiind posibile patru
modalită ți normative alternative de comitere.
1
Art. 295 C.p.p. – Plângerea prealabilă: (1) Punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este
necesară o astfel de plângere. (2) Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau
procurorului, potrivit legii. (3) Dispozițiile art. 289 alin. (1)-(6) și (8) se aplică în mod corespunzător.

11
 Prin acțiunile de producere sau ticluire de probe nereale, în scopul de a
dovedi existența unei fapte prevă zute de legea penală se pot realiza două dintre
modalită ți, iar celelalte două modalită ți presupun producerea sau ticluirea de
probe nereale, în scopul dovedirii că s-a să vâ rșit o faptă prevă zută de legea
penală de că tre o anumită persoană .
Producerea de probe nereale sau mincinoase înseamnă prezentarea unor
probe false în fața unui organ de urmă rire penală sau a unei instanțe de judecată ,
cu scopul de a dovedi existența unei fapte prevă zute de legea penală și/sau
acuză rii pe nedrept de să vâ rșirea unei asemenea fapte a unei persoane
nevinovate1.
Chiar în ipoteza în care probele false dovedesc o faptă care există în
realitate sau sunt create pentru a acuza adevă ratul autor al faptei prevă zute de
legea penală , va fi sancționată activitatea de fabricare a acestora. Spre exemplu,
atunci câ nd, pentru a dovedi să vâ rșirea unei vă tă mă ri de că tre adevă ratul autor,
fă ptuitorul îi sustrage acestuia un obiect personal pe care se află urme papilare și
pe care îl plasează la locul comiterii faptei.
Prin introducerea alin. (2) al acestei infracțiuni în noile prevederile legale
se realizează extinderea urmă ririi și se dorește prevenirea riscului ca organele
judiciare să își întemeieze soluțiile sau mă surile pe probe false, adevă rul judiciar
neputâ nd fi stabilit, în niciun caz, pe probe nereale.
Ticluirea de probe reprezintă construirea de probe mincinoase,
realizarea unor bunuri, urme sau scenarii mincinoase, cu scopul de a dovedi
existența unei fapte prevă zute de legea penală sau acuză rii pe nedrept de
să vâ rșirea unei asemenea fapte a unei anumite persoane.
Se va reține concursul cu infracțiunea de inducere în eroare a organelor
judiciare în situația în care producerea sau ticluirea de probe mincinoase
constituie ea însă și o infracțiune (de pildă , falsificarea unor înscrisuri oficiale2).
În schimb, în ipoteza în care sunt realizate concomitent ori în baza
aceleiași rezoluții toate modalită țile alternative ale elementului material cu
privire la aceeași învinuire, se va reține unitatea naturală de infracțiune, iar nu
concursul de infracțiuni.
Dacă aceeași persoană să vâ rșește una dintre modalită țile prevă zute de
alin. (1), sesizâ nd nereal organele de urmă rire penală , cu privire la o faptă
prevă zută de legea penală , iar ulterior produce și probe nereale pentru a dovedi
această faptă , se va reține o singură infracțiune, iar nu un concurs real, pedeapsa
aplicâ ndu-se potrivit limitelor speciale prevă zute de alin. (2).
Pentru a se putea reține existența infracțiunii în varianta agravată , este
necesar ca probele nereale să fie aduse, direct sau indirect, în fața organelor
judiciare. În acest moment se va considera consumată infracțiunea de inducere în
eroare a organelor judiciare.

1
Avram Filipaș, Op. Cit., p. 29.
2
În noul Cod penal este reglementat, în art. 322, „Falsul în înscrisuri sub semnătură privată”, cu
următorul conținut: Falsificarea unui înscris sub semnătură privată, prin contrafacerea scrierii sau a
subscrierii ori prin alterarea lui în orice mod, respectiv prin atestarea la momentul întocmirii
înscrisului a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea, cu știință, de
a insera unele date sau împrejurări, dacă făptuitorul folosește el însuși înscrisul falsificat sau îl
încredințează unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii de consecințe juridice.

12
 În situația în care producerea sau ticluirea de probe este realizată de un
organ de cercetare penală , procuror sau judecă tor consideră m că se va reține
forma asimilată de cercetare abuzivă prevă zută de art. 280 alin. (2) Cod penal.

III.2. Urmarea socialmente periculoasă

Incriminarea de inducere în eroare a organelor judiciare este o
infracțiune de pericol abstract (prezumat).
Legiuitorul a prezumat crearea unei stă ri de pericol pentu valoarea
socială ocrotită prin chiar incriminarea faptei. Suntem în fața unei prezumții
absolute, astfel că nu se poate face dovada contrară , respectiv nu se poate proba
împrejurarea că fapta comisă nu a adus atingere valorii sociale ocrotite.
Se crează o stare de pericol pentru buna desfă șurare a activită ții de
înfă ptuire a justiției penale în oricare dintre variantele de să vâ rșire a infracțiunii.
Pericolul poate să se concretizeze fie în efectiva inducere în eroare a
organelor judiciare, fie în sancționarea unei persoane nevinovate conform legii
penale ori întemeierea hotă râ rii pe probe nereale.
În textul de incriminare nu este prevă zută o modificare în realitatea
înconjură toare ca urmare a comiterii acțiunii ce intră în structura laturii
obiective, astfel că infracțiunea este una de pericol, aspect ce determină efectele
specifice cu privire la stabilirea raportului de cauzalitate, la momentul
consumă rii, la aplicarea legii penale în timp și spațiu.
Dacă s-a început urmă rirea penală împotriva unei persoane nevinovate
ori s-au restrâ ns drepturi ale acestei persoane prin luarea unor mă suri
preventive ori instituirea unor mă suri asiguratorii asupra bunurilor persoanei
acuzate de comiterea unei infracțiuni contra patrimoniului, pe baza unei învinuiri
nereale sau a unor probe nereale ce au fost produse în scopul dovedirii unei
învinuiri injuste, în opinia noastră , se va reține că , prin comiterea faptei de
inducere în eroare a organelor judiciare s-a cauzat o vă tă mare și subiectului pasiv
secundar al infracțiunii.
Existența infracțiunii nu este condiționată de vă tă marea cauzată , în
subsidiar, subiectului pasiv secundar, dar va putea fi avută în vedere la
individualizarea sancțiunii penale ce se va aplica subiectului activ, în cazul
stabilirii vinovă ției sale.

III.3. Legătura de cauzalitate

Legă tura de cauzalitate constă în raportul de determinare de la cauză la
efect ce trebuie să existe între elementul material al acesteia și urmarea imediată ,
întregind latura obiectivă a infracțiunii.1 Aceasta rezultă ex re2.
Materializarea acțiunii tipice, cu toate cerințele prevă zute în norma
penală , este suficientă să creeze o stare de pericol pentru interesul social ocrotit
în principal și în secundar.
Astfel, fiind vorba despre o infracțiune de pericol, legă tura de cauzalitate
dintre fapta comisă și urmarea imediată creată pentru activitatea de înfă ptuire a
justiției rezultă din însă și comiterea faptei.

1
Horia Diaconescu, Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Editura C.H.Beck, București, 2014, p.
34.
2
dolus ex re - rezultă din materialitatea faptelor, http://legeaz.net/dictionar-juridic/

13
 Dacă se invocă și o vă tă mare de natură materială și morală cauzată
subiectului pasiv secundar, trebuie să se stabilească , pe bază de probe, valoarea
prejudiciului și dacă a existat o legă tură de la cauză la efect între această
vă tă mare și acțiunea subiectului activ al infracțiunii de inducere în eroare a
organelor judiciare.
În niciuna dintre variantele sale, consumarea infracțiunii nu este
condiționată , potrivit normei penale, de producerea unui rezultat material.
În aceste condiții, se va reține comiterea faptei chiar dacă , de exemplu,
sunt înfă țișate organelor judiciare probele nereale produse ori ticluite, în scopul
dovedirii comiterii unei fapte prevă zute de legea penală de că tre o anumită
persoană , însă acestea constată la timp caracterul fictiv al dovezilor invocate,
astfel încâ t sunt înlă turate din sistemul probatoriu al cauzei.
Dacă a fost trimis în judecată pentru infracțiunea de inducere în eroare a
organelor judiciare, fă ptuitorul nu va fi achitat pe motivul că probele nereale nu
au fost ținute în seama de că tre organele judiciare, întrucâ t norma de incriminare
nu condiționează consumarea infracțiunii în discuție în varianta agravată
prevă zută de alin. (2), de aptitudinea pe care ar putea să o aibă probele fictive de
a determina pronunțarea unei hotă tâ ri injuste1.
În ceea ce privește vă tă marea intereselor subiectului pasiv secundar,
consideră m că aceasta nu rezultă numai din să vâ rșirea elementului marterial.
Sunt necesare verifică ri suplimentare, în funcție de natura și întinderea
prejudiciilor invocate de subiectul pasiv secundar.
Dacă se invocă , de pildă , că , din cauza unei acuzații nereale privind
comiterea unei infracțiuni de spă lare de bani, subiectul pasiv secundar a suferit
daune materiale și morale determinate de intervenția chirurgicală și de perioada
de spitalizare pe care a suportat-o, este necesar să se verifice dacă între acțiunea
fă ptuitorului care a depus un denunț la organele de poliție și pretinsul prejudiciu
există legă tură de cauzalitate.
Dacă se constată că o intervenție chirurgicală la care a fost supusă
persoana vă tă mată era inevitabilă și nu a fost determinată de starea psihică
tensionată pe care i-a provocat-o aflarea împrejură rii că este învinuită pentru o
anumită infracțiune, urmează a se constata lipsa legă turii de cauzalitate între
fapta comisă și vă tă marea pretinsă de că tre subiectul pasiv.

IV.1. Forma de vinovăție

În plan subiectiv, în varianta normativă prevă zută la alin. (1) al art. 268
Cod Penal, infracțiunea se să vâ rșește cu intenție directă sau indirectă .
Fă ră a fi prevă zută în mod expres intenția directă cu care trebuie să
acționeze fă ptuitorul, forma de vinovă ție care caracterizează latura subiectivă a
infracțiunii rezultă implicit din cerința impusă de lege ca denunță torul sau
autorul plâ ngerii să cunoască împrejurarea că fapta să vâ rșită sau să vâ rșirea
acesteia de o anume persoană sesizate organelor judiciare sunt false.
Astfel, se desprinde implicit intenția directă cu care trebuie să acționeze
fă ptuitorul din cerința cunoașterii de că tre denunță tor sau semnatarul plâ ngerii a
1
Maria Oprea, Op. Cit., p.109

14
împrejură rii că fapta prevă zută de legea penală sau să vâ rșirea acesteia de o
anume persoană sesizate organelor judiciare sunt nereale, sunt mincinoase.
Cunoscâ nd caracterul nereal, mincinos al sesiză rii sale, fă ptuitorul a dorit
și urmă rit producerea rezultatului socialmente periculos, faptele sale
caracterizâ nd și definind astfel intenția directă cu care acționează acesta.
Forma de vinovă ție a intenției indirecte, eventuale, nu este exclusă de
condiția cunoașterii de fă ptuitor a caracterului nereal, mincinos al sesiză rii
adresate prin denunț sau plâ ngere organelor judiciare, deoarece deși nu a
urmă rit rezultatul acțiunii sale, a acceptat riscul producerii acestuia.
În modalitatea normativă agravată prevă zută în alin. (2) al art. 268 Cod
penal, latura subiectivă a infracțiunii este definită de intenția directă calificată de
scop.
Persoana care produce sau ticluiește probele nereale trebuie să acționeze
în scopul de a dovedi existența unei fapte prevă zute de legea penală ori
să vâ rșirea acesteia de o anumită persoană , formularea legii în această privință
fiind clară , fă ră echivoc.
Existența laturii subiective a infracțiunii în general și a inducerii în eroare
a organelor judiciare în special, sunt determinate de stabilirea, fixarea unui scop,
nu și de realizarea lui.
Trebuie să existe reaua-credință a fă ptuitorului în momentul sesiză rii
organelor judiciare, nefiind constituite elementele laturii subiective a infracțiunii
în ipoteza în care fă ptuitorul a fost în eroare cu privire la fapta prevă zută de legea
penală pe care a reclamat-o.
Eroarea în care s-a aflat fă ptuitorul trebuie să reiasă din mijloacele de
probă administrate, dar și din conținutul plâ ngerii sau denunțului formulate.
Nu a fost incriminată comiterea infracțiuni de inducere în eroare a
organelor judiciare din culpă .

IV.2. Mobilul și scopul

Pentru existența infracțiunii nu interesează mobilul sau scopul cu care a
fost săvâ rșită . Pot fi avute în vedere de instanță la individualizarea pedepsei.
Apreciem că pot fi rare cazurile în care fă ptuitorul a acționat cu intenția
de a perturba activitatea organelor judiciare.
De cele mai multe ori sunt urmă rite interese personale care pot fi
determinate de sentimente ca ura, invidia, ră zbunarea, încercarea de a intimida o
persoană cu care fă ptuitorul are neînțelegeri.
Cercetarea acestor împrejură ri va ajuta la determinarea cu certitudine a
elementului subiectiv cu care a acționat fă ptuitorul.
Anterior sesiză rii organelor judiciare prin plâ ngere sau denunț, este
posibil, ca fă ptuitorul să fi adus la cunoștința altor persoane intenția sa de a
formula sesizarea neadevă rată și motivele pentru care face acest lucru.
Faza oratorie a infracțiunii este relevantă în ceea ce privește buna-
credință a denunță torului sau a celui care face plâ ngerea.
De aceea, organele judiciare sunt obligate să ia în considerare și să
adminstreze orice mijloc de probă care poate avea relevanță sub aspectul
dovedirii elementului intențional cu care a acționat subiectul activ, dacă acesta a
cunoscut că sesizarea penală este nereală .

15
 Nu este suficient ca denunțul sau plâ ngerea și cele aduse la cunoștința
organelor judiciare să nu fie adevă rate. Este necesar ca acest lucru să fie cunoscut
de fă ptuitor, care acționează chiar și în situația în care are reprezentarea că va fi
cercetată o persoană nevinovată ori organele judiciare se vor sesiza și vor face
investigații cu privire la o infracțiune care nu s-a comis în realitate.

Forme, modalități, sancțiuni și aspecte procesuale

V.1. Forme
Actele pregă titoare deşi sunt posibile, nu au fost incriminate de legiuitor
în ceea ce privește să vâ rșirea infracțiunii de inducere în eroare a organelor
judiciare.
De asemenea, forma tentată nu este pedepsită , deşi apreciem că ar putea
fi posibilă , în special în ce priveşte variantă normativă prevă zută la alin. (2) al art.
268 Cod penal.
Legiuitorul a considerat că nu se impune sancționarea manifestă rilor
exterioare ce nu s-au consumat, ră mâ nâ nd în forma actelor pregă titoare sau a
unui început de executare și că ocrotirea anticipată a valorilor sociale este
suficientă prin avertismentul pe care îl dă existența normei penale.
Dacă o altă persoană culege date, informații, pregă tește și ajută la ticluirea
probelor ce urmează a fi folosite în cursul procesului, cunoscâ nd caracterul lor
nereal, această contribuție poate fi calificată drept acte de complicitate anterioară
și sancționate în conformitate cu art. 48 raportat la art. 268 alin. (2) Cod penal.
Infracţiunea este consumată în momentul în care activită țile incriminate
au fost realizate, respectiv depunerea plâ ngerii sau a denunțului ori folosirea
probelor mincinoase produse sau ticluite şi se poate înfă ţişa sub forma
infracţiunii simple.
”Momentul consumă rii infracțiunii de denunțare calomnioasă este
reprezentat de data prezentă rii denunțului sau plâ ngerii la organul competent, și
nu de data întocmirii acestor înscrisuri.”1
În ceea ce priveşte forma infracţiunii continue, consideră m că , în
principiu, ea nu este posibilă , acţiunea infracţională (iter criminis) neputâ nd a se
prelungi în timp.
Infracţiunea poate fi comisă în forma continuată , atunci câ nd, la diferite
intervale de timp, autorul, în temeiul aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi împotriva
aceluiaşi subiect pasiv, acţionează pentru realizarea elementului material al
faptei.
În această situație, infracțiunea se va epuiza la momentul realiză rii
ultimului act de executare. Dacă nu se va putea stabili unitatea de rezoluţie
infracţională în concret, vom fi în prezenţa a unui concurs real (omogen) de
infracţiuni.
Pentru a se putea reține că s-a să vâ rșit o infracțiune de inducere în eroare
a organelor judiciare, în condițiile art. 268 alin. (1) sau (2), cu referire la art. 35
alin. (1) Cod penal, este necesar să se constate că subiectul activ a formulat
plâ ngeri sau denunțuri prin care a urmă rit învinuirea aceleiași persoane de
1
Tribunalul Suprem, secția penală, Decizia nr. 2657/1972, în C.D., 1972, p. 366

16
comiterea unei infracțiuni sau a produs ori ticluit probe nereale pe care le-a
depus, la diferite intervale de timp, organelor judiciare, în scopul dovedirii
aceleiași învinuiri, despre care știa că este fictivă .
Dacă fă ptuitorul formulează plâ ngeri sau denunțuri împotriva mai multor
persoane, pe care le învinovă țește, în mod nereal, de să vâ rșirea unor fapte
diferite prevă zute de legea penală , dacă nu se poate reține existența unicită ții
rezoluției infracționale, se va constata că faptele au fost săvâ rșite în concurs real,
în conformitate cu art. 38 alin. (1) Cod penal.
În ipoteza în care plâ ngerea sau denunțul nereale nu menționează numele
pretinșilor autori ori se susține că aceștia nu sunt cunoscuți, va exista o singură
infracțiune de inducere în eroare a organelor judiciare.
Dacă plâ ngerea nereală se referă la să vâ rșirea unei fapte prevă zute de
legea penală de că tre două sau mai multe persoane împreună , apreciem că va
exista o singură infracțiune unică de inducere în eroare a organelor judiciare.
În acest caz, subiectul activ comite o singură acțiune tipică , respectiv
formularea unei plâ ngeri sau a unui denunț prin care se reclamă că s-a comis o
faptă prevă zută de legea penală , despre care știe că nu este reală , infracțiunea
fiind așadar una simplă .
Infracțiunea se consumă la momentul formulă rii sesiză rii penale nereale,
existâ nd și o unică rezoluție infracțională .
Problema care se ridică este aceea a compatibilită ții infracțiunii simple cu
pluralitatea subiecților pasivi secundari care sunt indicați ca participanți la
comiterea faptei prevă zute de legea penală reclamată și ar putea fi vă tă mați prin
comiterea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.
Reținerea infracțiunii simple sau a concursului este relevantă , în actuala
reglementare, sub aspectul tratamentului sancționator al concursului de
infracțiuni, care, potrivit art. 39 Cod penal, impune o agravare a ră spunderii
penale prin obligativitatea aplică rii unui spor fix la pedeapsa rezultantă 1.
Relevantă pentru reținerea unei infracțiuni simple sau a unui concurs
ideal de infracțiuni este valoarea socială ocrotită în principal prin incriminarea
faptei de inducere în eroare a organelor judiciare.
Prin norma penală se protejează , în principal, activitatea organelor de
urmă rire penală și a instanțelor de judecată , avâ ndu-se în vedere evitarea falsei

1
Art. 39 Cod penal – Pedeapsa principală  în caz de concurs de infracţiuni: (1) În caz de concurs
de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte  şi se aplică  pedeapsa,
după cum urmează: a) când s‐au stabilit o pedeapsă  cu detenţiune pe viaţă  şi una sau mai multe
pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică  pedeapsa detenţiunii pe viaţă; b) când s‐au stabilit
numai pedepse cu închisoare, se aplică  pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime
din totalul celorlalte pedepse stabilite; c) când s‐au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică 
pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; d)
când s‐au stabilit o pedeapsă  cu închisoare  şi o pedeapsă  cu amendă, se aplică  pedeapsa închisorii,
la care se adaugă  în întregime pedeapsa amenzii; e) când s‐au stabilit mai multe pedepse cu
închisoare  şi mai multe pedepse cu amendă  se aplică  pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se
adaugă  în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c). (2) Atunci când s‐au stabilit mai multe pedepse
cu închisoarea, dacă  prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul
celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s‐ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al
pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută  de lege
este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

17
sesiză ri a acestora cu privire la existența unei fapte prevă zute de legea penală ori
la să vâ rșirea unei asemenea fapte de că tre o anumită persoană .
În secundar, incriminarea ocrotește onoarea, demnitatea, libertatea
persoanei care este subiect pasiv secundar al infracțiunii, ală turi de valoarea
socială ocrotită în principal.
Doctrina și jurisprudența (corespunză toare Codului penal din 1969) au
reținut că , în cazul infracțiunilor contra persoanei, „pluralitatea subiecților pasivi
implică , chiar în cazul unită ții de acțiune, o pluralitate de infracțiuni (în concurs
ideal)”1. În acest sens, s-a apreciat că „această soluție se întemeiază pe
împrejurarea că , în cazul infracțiunilor contra persoanei, ocrotirea legii penale se
adresează fiecă rei persoane în individualitatea sa. Fiecare subiect pasiv suportă ,
în mod distinct, câ te un rezultat autonom al acțiunii unice să vâ rșite de fă ptuitor.
De aceea, această acțiune unică , ce a dat naștere unei pluralită ți de rezultate
(uneori omogene, alteori eterogene) ră sfrâ nte asupra mai multor persoane,
caracterizează concursul de infracțiuni”2.
De asemenea, doctrina a reținut cu privire la posibilitatea ca pluralitatea
de persoane pă gubite printr-o singură activitate infracțională să determine o
pluralitate de infracțiuni, că aceste aspecte sunt incidente în cazul infracțiunilor
complexe, de exemplu infracțiunea de ultraj judiciar, situație în care se aduce
atingere atâ t autorită ții, câ t și titularilor de valori sociale ocrotite care sunt
persoanele fizice dețină toare ale autorită ții de stat.
Infracțiunea în discuție nu este o infracțiune complexă , legiuitorul
neprevă zâ nd necesitatea vă tă mă rii sau a punerii în pericol a două sau mai multor
valori sociale pentru a se putea reține comiterea faptei.
Consumarea infracțiunii are loc dacă s-a comis acțiunea prevă zută de
norma legală și s-a produs urmarea imediată ce constă în vă tă marea sau punerea
în pericol a înfă ptuirii justiției în ceea ce privește sesizarea organelor judiciare
Consideră m că existența unui subiect pasiv secundar multiplu nu
determină disocierea acțiunii unice de inducere în eroare a organelor judiciare în
mai multe infracțiuni aflate în concurs ideal sau real.
De exemplu, dacă subiectul activ vrea să ascundă o infracțiune de
delapidare pe care a comis-o, formulâ nd o plâ ngere nereală prin care sesizează
organele judiciare cu privire la faptul că a fost tâ lhă rit de o sumă de bani de că tre
mai multe persoane, consideră m că , și sub aspect subiectiv, infracțiunea este
unică , existâ nd o rezoluție infracțională unică .
Apreciem că această soluție se impune și în raport cu noua concepție a
Codului penal, cu privire la unitatea subiectului pasiv în cazul infracțiunii
continuate.
În concluzie, nefiind o infracțiune complexă ori contra persoanei,
consideră m că în situația existenței unei singure acțiuni infracționale, a unei
rezoluții infracționale unice și a unei pluralită ți de subiecți pasivi secundari, se va
reține existența unei infracțiuni simple de inducere în eroare a organelor
judiciare.

1
V. Papadopol, D. Pavel, Formele unității infracționale în dreptul penal român, Casa de Editură și
Presă „Șansa”, București, 1992, p. 46
2
Ibidem

18
 În variantele normative în care se sesizează în mod nereal cu privire la
existența unei fapte prevă zute de legea penală , ori se produc sau se ticluiesc
probe, în scopul dovedirii unei asemenea fapte, câ nd nu există un subiect pasiv
secundar, pentru a se putea reține caracterul continuat al infracțiunii, este
necesar să se verifice celelalte elemente legate de unicitatea hotă râ rii
infracționale și intervalele de timp în care s-au comis acțiunile ce reprezintă ,
fiecare în parte, conținutul infracțiunii de inducere în eroare a organelor
judiciare.

V.2. Modalități
Astfel cum este redactat textul de lege, pot exista două modalită ți de
să vâ rșire a infracțiunii în varianta de bază . Este suficient ca fă ptuitorul să comită
cu vinovă ție una dintre aceste modalită ți, pentru a ră spunde penal.
În varianta tip, prima modalitate de săvâ rșire a infracțiunii de inducere
în eroare a organelor judiciare, prevă zută în art. 268 alin. (1) teza I Cod penal,
constă în sesizarea penală prin plâ ngere sau denunț cu privire la existența unei
fapte prevă zute de legea penală , cunoscâ nd că aceasta este nereală .
A doua modalitate alternativă de comitere a infracțiunii analizate, în
varianta tip, prevă zută în art. 268 alin. (1) teza a II-a Cod penal, constă în
sesizarea penală fă cută prin plâ ngere sau denunț în legă tură cu să vâ rșirea unei
fapte prevă zute de legea penală de că tre o anumită persoană , cunoscâ nd că acesta
este nereală .
Varianta agravată a infracțiunii de inducere în eroare a organelor
judiciare este prevă zută în alin. (2) al art. 268 Cod penal, fiind posibile patru
modalită ți normative alternative de comitere.
Două dintre aceste modalită ți se pot realiza prin acțiunile de producere
sau ticluire de probe nereale, în scopul de a dovedi existența unei fapte prevă zute
de legea penală .
Celelalte două modalită ți presupun producerea sau ticluirea de probe
nereale, în scopul dovedirii că s-a săvâ rșit o faptă prevă zută de legea penală de
că tre o anumită persoană .

V.3. Sancțiuni
Codul penal prevede pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau
amenda pentru forma tip prevă zută de art. 268 alin. (1) Cod penal. În
reglementarea anterioară nu a existat amenda ca sancțiune alternativă la această
variantă de comitere a faptei.
Comiterea faptelor corespunză toare variantei agravate a infracțiunii de
inducere în eroare a organelor judiciare prevă zută de art. 268 alin. (2) Cod penal
se pedepsește, conform legii, cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

V.4. Cauza de nepedepsire

Cauza de nepedepsire a infracțiunii de inducere în eroare a organelor
judiciare este prevă zută de alin. (3) al art. 268 Cod penal.
Aceasta nu exclude existența infracțiunii, reprezentâ nd o renunțare a
legiuitorului de a-l mai sancționa pe fă ptuitorul care declară , înainte de reținerea,
arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care

19
s-a fă cut denunțul sau plâ ngerea ori s-au produs probele, că denunțul, plâ ngerea
sau probele sunt nereale.
Cauza de nepedepsire reprezintă o încurajare de a nu se continua o
acțiune care ar putea perturba activitatea organelor judiciare.
Avâ nd în vedere modul în care este redactată norma penală , se ridică
problema dacă persoana care face plâ ngere invocâ nd existența unei fapte
prevă zute de legea penală ce nu s-a comis, fă ră a învinui o anumită persoană ,
beneficiază de cauza de impunitate.
În acest caz, cel care a fă cut plâ ngerea nereală nu menționează o persoană
care să fie acuzată de săvâ rșirea faptei, autor care nu există , iar organele
judiciare, după ce au administrat mai multe mijloace de probă , au constatat că
fapta nu este reală , nu a fost să vâ rșită .
Apreciem că autorul plâ ngerii nereale nu va putea să se prevaleze de
cauza de nepedepsire atunci câ nd constată că organele judiciare au descoperit
nerealitatea plâ ngerii, fă ră să existe o persoană împotriva că reia să fie începută
urmă rirea penală .
Formularea cauzei de nepedepsire este restrictivă . Legiuitorul a prevă zut
că aceasta intervine pâ nă la reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii
penale împotriva celui față de care s-a fă cut denunțul sau plâ ngerea ori s-au
produs probe.
Nu este inclusă și premisa în care este sesizată o faptă inexistentă , astfel
încâ t va fi pedepsit pentru inducerea în eroare a organelor judiciare subiectul
activ care a reclamat o astfel de faptă , chiar dacă , după ce a sesizat organelor
judiciare, a recunoscut caraterul nereal al denunțului sau plâ ngerii.

20