Oscilațiile amortizate, Compunerea oscilațiilor,

Oscilații mecanice întreținute

Oscilația mecanică (vibrația) reprezintă mișcarea simetrică (de o parte și

de alta) a unui corp față de o poziție de echilibru, repetată periodic.
Oscilatorul este corpul care efectuează oscilații
Oscilația mecanică (vibrația) reprezintă mișcarea simetrică (de o parte
și de alta) a unui corp față de o poziție de echilibru, repetată periodic.
Mișcarea oscilatorie are loc cu transformarea energiei dintr-o formă în
alta (energie cinetică în energie potențială și invers).
În viața de zi cu zi întâlnim mișcări în care un sistem (corp), scos din
poziția de echilibru și lăsat liber, este readus în acea poziție cu o anumită viteză,
sub acțiunea unei forțe de revenire. Din această poziție, datorită inerției, el își
continuă mișcarea în sens opus

Oscilațiile amortizate

Când oscilatorul nu este izolat de mediul exterior, forțele de frecare

determină transformarea unei părți din energia mecanică a oscilatorului în
căldură.
În acest caz energia mecanică a oscilatorului nu se mai conservă și
amplitudinea oscilației scade în timp până la zero.
Oscilațiile amortizate sunt oscilațiile în care amplitudinea oscilatorului
scade în timp până la extincție, datorită forțelor de frecare.

Amortizarea oscilațiilor se poate studia în două cazuri:

a) Când forțele disipative sunt mici (de exemplu la oscilația în aer),

amplitudinea scade, poziția de echilibru rămâne aceeași, iar perioada se
modifică foarte puțin, rămânând aproximativ constantă. Amortizarea se produce
într-un timp foarte lung, iar perioada, numită pseudoperioadă poate fi
considerată constantă și se poate aproxima cu perioada proprie a oscilatorului.

Pseudoperioada (T) este ceva mai mică decât perioada proprie a

oscilatorului (T0).
Pulsația oscilatorului amortizat (ωʹ) este ceva mai mică decît pulsația
oscilatorul neamortizat.
Amplitudinea oscilatorului descrește exponențial în timp și nu mai este
constantă ca la oscilatorul neamortizat:

A = A0e-βt
 Legea mișcării oscilatorului slab amortizat este:

y(t) = A0e^-βtsinωʹt

A0 = amplitudinea inițială a oscilației

β = coeficient de amortizare (măsurat în s-1)
ωʹ = pulsația oscilatorului amortizat

Mișcarea oscilatorie amortizată nu este periodică, deoarece nu se

reproduce după intervale de timp egale.
Există o periodicitate numai pentru trecerea oscilatorului prin poziția de
echilibru.
Timpul care se scurge între două treceri succesive în același sens prin
poziția de echilibru este mereu același și reprezintă pseudoperioada.

b) În cazul unor forțe disipative mari, mișcarea este aperiodică. De

exemplu când oscilatorul se mișcă într-un mediu mult mai dens decît aerul (apă,
ulei alimentar etc.) mișcarea este de tipul undă de șoc.

Când oscilatorul se mișcă într-un mediu foarte dens (melasă, ulei de

motor etc.), resortul nu va oscila deloc, datorită forțelor de frecare foarte mari și
vorbim de regim critic.
 Compunerea oscilațiilor

Compunerea oscilațiilor paralele

În practică există situații când asupra unui corp acționează simultan mai
multe forțe care produc oscilația acestuia.
Pentru a determina mișcarea oscilatorie a corpului este necesar să
compunem oscilațiile imprimate corpului de fiecare forță ca și cum ar acționa
singură.
De exemplu, mișcarea unei geamanduri în apă este dată de oscilațiile
produse de toate valurile asupra ei.
De asemenea, clădirile și podurile sunt supuse simultan vibrațiilor
produse de vânt, trafic greu, scoarța terestră etc.

Principiul superpoziției:

Când un punct este supus simultan mai multor oscilații, el se mișcă după
rezultanta elongațiilor datorate fiecărei oscilații în parte ca și când fiecare ar
acționa independent.

Metoda fazorială

Fazorul (vectorul rotitor) este un vector orientat după o direcție ce face cu

abscisa un unghi egal cu faza oscilației la momentul dat, având modulul egal cu
amplitudinea mișcării.

Considerăm două oscilații de același sens și pulsație ω, cu o diferență de

fază de Δφ și ale căror amplitudini sunt A1 și A2.
 La momentul t elongațiile lor sunt:

y1 = A1sin(ωt + φ1)

y2 = A2sin(ωt + φ2)

Δφ = φ2 - φ1 = diferența fazelor inițiale ale celor două oscilații

Cazuri particulare:

1. Dacă Δφ = 2kπ, cu k∈ N → cos2kπ = 1 și A2 = A12 + A22 + 2A1A2

Spunem în acest caz că oscilațiile sunt în fază și amplitudinea rezultantă

este maximă.

2. Dacă Δφ = (2k+1)π, cu k∈ N → cos(2k+1)π = -1 și A2 = A12 + A22 -

2A1A2

3. Dacă Δφ = (2k +1) π/2, cu k ∈ N → cos(2k +1) π/2 = 0 și A2 = A12 +

A22

Spunem în acest caz că oscilațiile sunt în cvadratură de fază.

 Fenomenul bătăilor.

Fenomenul bătăilor apare când pulsațiile celor două oscilații componente

sunt puțin diferite.

Considerăm două oscilații care au aceeași amplitudine A 1 = A2 = A

y1 = Asinω1

y2 = Asinω2

Notăm cu:

Amplitudinea atinge valoarea maximă pentru cosΔωt = ± 1.

Maximele de amplitudine corespund unor amplificări periodice ale

mișcării oscilatorii numite bătăi, care sunt evidențiate prin alternanța lor cu
amplitudini minime.
Frecvența bătăilor (νbătăi) reprezintă numărul de bătăi pe unitatea de timp:
 Perioada bătăilor (Tbătăi) reprezintă timpul dintre două bătăi succesive,
adică dintre două maxime de amplitudine:

Bătăile (maximele) sunt cu atât mai rare, cu cât diferența dintre

frecvențele oscilațiilor componente este mai mică.
Să luăm ca exemplu două oscilații care au frecvențele ν 1 = 60 Hz,
respectiv ν2 = 70Hz.

Fenomenul de bătăi se poate pune în evidență cu ajutorul a două

diapazoane de frecvențe puțin diferite. Sunetele provenind de la vibrațiile celor
două diapazoane se compun și produc fenomenul de bătăi. Astfel, se aude un
sunet a cărui intensitate crește și scade periodic.
Fenomenul de bătăi are numeroase aplicații în acustică și în electronică.
Urechea umană deosebește bătăile dacă au chiar frecvența mai mică de 10 Hz.

Compunerea oscilațiilor perpendiculare.

Considerăm un oscilator care oscilează după două direcții perpendiculare

(de exemplu un resort asupra căruia acționează simultan două forțe elastice
perpendiculare între ele), cu aceeași frecvență.

x = Asin(ωt + φ1)

y = Bsin(ωt + φ2)
 Considerăm un oscilator care oscilează după două direcții perpendiculare
(de exemplu un resort asupra căruia acționează simultan două forțe elastice
perpendiculare între ele), cu aceeași frecvență.

x = Asin(ωt + φ1)

y = Bsin(ωt + φ2)

Această relație reprezintă ecuația unei elipse înscrise într-un dreptunghi

de laturi 2A, respectiv 2B. Excentricitatea, direcția și sensul de mișcare pe
elipsă a punctului material depind de valoarea defazajului Δφ.

Cazuri particulare:

1. Dacă Δφ = 2kπ, cu k∈ N → oscilația rezultantă are ca traiectorie o linie

dreaptă.

2. Dacă Δφ = (2k+1)π/2, cu k∈ N → traiectoria oscilației este o elipsă

centrată

3. Dacă Δφ ϵ {± kπ/2 ± (k±1)π/2}, cu k∈ N → traiectoria oscilației este

o elipsă oblică.
 Când 0 < Δφ < π, traiectoria este parcursă în sens antiorar și avem elipsă
stângă.

Când π < Δφ < 2π, traiectoria este parcursă în sens orar și avem elipsă
dreaptă.

Când A = B se obține o traiectorie circulară de rază egală cu amplitudinea

oscilațiilor, cerc înscris într-un pătrat de latură 2A.

Când frecvențele oscilațiilor perpendiculare nu sunt egale, traiectoriile

sunt o curbe închise sau deschise, formând așa-numitele figuri Lissajous.

Oscilații mecanice întreținute.

La mișcările oscilatorilor amortizați (Ff≠0) sau neamortizați (Ff =

0), acțiunea forței exterioare care produce mișcarea oscilatorie încetează
după ce sistemul are o energie mai mare decât cea corespunzătoare stării
de echilibru.
De exemplu, în cazul unui oscilator elastic forța exterioară este
forța deformatoare (F) care comprimă resortul.
Odată ce nu mai acționăm asupra resortului, lăsându-l liber,
sistemul corp–resort începe să oscileze.

În oscilațiile amortizate, oscilatorul interacționează cu mediul

exterior pierzând o parte din energia sa până când oscilația se oprește.
 Pentru ca oscilația să nu se oprească, adică să fie o oscilație
întreținută, oscilatorul trebuie să primească, în același interval de timp, o
energie egală cu cea disipată mediului exterior.