Iubitul ideal

În tinerețe, cei mai mulți oameni au visuri care se năruie sau se estompează cu
vremea. Descoperă că sunt dezamăgiți de oameni, situații, realitate, care nu se ridică la
înălțimea idealurilor de tinerețe. Iubiții ideali profită de visurile spulberate ale oamenilor, care
devin fantezii ce durează o viață. Tânjiți după o poveste romantică de iubire? După
aventură? După o comuniune spirituală elevată? Iubitul ideal este cel care vă întrupează
fantezia. El sau ea devine artist în crearea iluziei pe care o doriți, idealizând portretul pe care
îl aveți în minte. Într-o lume dezvrăjită și prozaică, există puteri nelimitate de seducție dacă
urmați calea Iubitului ideal.

Să înțelegem personajul

Fiecare dintre noi avem un ideal lăuntric, legat fie de ceea ce vrem să devenim,
fie de ceea ce dorim ca altă persoană să reprezinte pentru noi. Acest ideal își are
originea în primii noștri ani de viață – în ceea ce am simțit cândva că ne lipsește din
viețile noastre, în ceea ce nu am primit de la alții, în ceea ce nu ne-am putut oferi.
Poate că am crescut în puf și tânjim după pericol și răzvrătire. Dacă ne dorim
pericolul, dar ne sperie, poate căutăm pe cineva care pare obișnuit cu el. Sau poate că
idealul nostru este mai elevat – dorim să fim mai creativi, mai nobili și mai buni decât
am reușit vreodată. Idealul nostru este ceea ce simțim că ne lipsește lăuntric.
Idealul poate fi îngropat în dezamăgire, dar mocnește undeva, așteptând o
scânteie care să-l aprindă. Dacă altă persoană pare să aibă acea calitate ideală sau
capacitatea de a o descoperi în noi, ne îndrăgostim. Aceasta este reacția la prezența
Iubitului ideal. Acordându-se la lipsa dumneavoastră lăuntrică, la fantezia care v-ar
stimula, aceasta întruchipează idealul pe care îl aveți în minte – iar restul depinde de
dumneavoastră, proiectându-vă asupra lui dorințele cele mai profunde.
Iubitul ideal este rar în lumea modernă, întrucât rolul implică efort. Va trebui
să vă concentrați intens asupra celeilalte persoane, să vă dați seama ce îi lipsește ori
ce a dezamăgit-o, lucruri pe care, adesea, oamenii abia dacă le lasă să transpară.
Ignorați cuvintele și comportamentul conștient al țintei; concentrați-vă pe tonul vocii,
pe o îmbujorare sau pe o privire ocazională – acele semne care trădează ceea ce
cuvintele nu vor mărturisi. Părând să fiți ce le lipsește, vă veți suprapune peste
imaginea ideală.
Crearea acestui efect necesită răbdare și atenție la detalii. Majoritatea
oamenilor sunt atât de absorbiți de propriile dorințe, atât de nerăbdători, încât sunt
incapabili să joace rolul Iubitului ideal. Profitați din plin de acest lucru. Fiți o oază în
deșertul celor absorbiți de sine; puțini pot rezista tentației de a urma o persoană care
pare pe aceeași lungime de undă cu dorințele lor și este dispusă să dea contur
fanteziilor.
 Întruparea Iubitului ideal pentru anii 1920 a fost Rudolph Valentino, sau cel
puțin aceasta a fost imaginea pe care o crea în film. Totul – cadourile, florile, dansul,
felul în care lua mâna unei femei – dovedea o mare atenție la detaliile care păreau să
arate cât de mult de gândea la ea. Imaginea era aceea a unui bărbat care acorda mult
timp curtării unei femei, transformând-o într-o experiență estetică. Bărbații îl urau pe
Valentino deoarece de-acum femeile se așteptau ca ei să corespundă idealurilor de
răbdare și atenție pe care el îl reprezenta. Totuși, nimic nu este mai seducător decât
atenția răbdătoare. Face ca aventura erotică să para elevată, estetică, nu neapărat
sexuală. În zilele noastre mai ales, puterea unui Valentino constă tocmai în raritatea
sa. Arta de a juca un rol ce concordă cu idealul unei femei aproape că a dispărut, ceea
ce face personajul cu atât mai ispititor.
Dacă iubitul galant rămâne idealul pentru femei, bărbații idealizează adesea
Madona/târfa, o femeie care combină senzualitatea cu un aer de spiritualitate sau
inocență. Cheia este ambiguitatea – combinația aparenței de sensibilitate la plăcerile
carnale cu un aer de inocență, spiritualitate și sensibilitate poetică. Acest amestec de
elevație și decădere este extrem de seducător.
Dacă iubiții ideali sunt experți în a-i seduce pe alții apelând la acea parte mai
nobilă a sinelui acestora, la frustrările din copilărie, politicienii pot profita de
aplicarea acestei arte pe scară largă, asupra unui întreg electorat. Așa a procedat John
F. Kennedy în mod deliberat față de publicul american, cel mai evident prin crearea
aurei „Camelor”, cu care s-a înconjurat. Cuvântul „Camelot” a fost atribuit
președinției sale numai după ce el a murit, dar povestea romantică pe care a
proiectat-o în mod conștient prin tinerețea și înfățișarea sa a fost perfect funcțională
încă din timpul vieții. Mai subtil, el s-a jucat cu imaginile ce reprezentau măreția
Americii și idealurilor ei pierdute. Oamenii s-au îndrăgostit la propriu de el și de
această imagine.
Nu uitați: majoritatea oamenilor consideră că au o valoare lăuntrică mai mare
decât aceea pe care o afișează lumii. Sunt plini de visuri neîmplinite: ar putea fi
artiști, gânditori, lideri, personalități spirituale, dar lumea i-a zdrobit, le-a refuzat
șansa de a-și dezvolta abilitățile. Aceasta este cheia seducerii și a menținerii lor în
această stare de-a lungul timpului. Dacă mizați doar pe latura fizică a oamenilor, vă
vor respinge, considerând că vă jucați cu instinctele lor primare. Dar, dacă apelați la
sinele lor mai bun, la un standard de frumusețe mai înalt, aproape că nu își vor da
seama că au fost seduși. Faceți-i să se simtă elevați, nobili, spirituali și puterea
dumneavoastră asupra lor nu va cunoaște limite.

Simbolul: Pictorul de portrete. Sub penelul său, toate imperfecțiunile dumneavoastră fizice
dispar. Scoate la iveală calitățile dumneavoastră nobile, vă încadrează într-un mit, va face
semeni zeilor, nemuritor. Pentru capacitatea de a crea astfel de fantezii, este răsplătit cu o
mare putere.

Amantul ideal se va purta la fel de elegant în zori ca în orice alt moment. Se smulge din pat
cu o expresie de deznădejde pe chip. Femeia îl îndeamnă: „Hai, prietene, se luminează. Nu
vrei să te găsească cineva aici.” El oftează din adâncul inimii ca și când ar vrea să spună că
noaptea a fost mult prea scurtă și că plecarea este chinuitoare pentru el. Odată ce s-a ridicat
în picioare, nu-și trage imediat pantalonii. În schimb, vine lângă femeie și îi șoptește tot ce nu
s-a spus pe timpul nopții. Chiar și după ce s-a îmbrăcat, încă mai zăbovește, prefăcându-se că
își închide cingătoarea. Nu peste mult timp, trage grilajul și cei doi iubiți stau împreună
lângă ușă, iar el îi spune că se teme de ziua de tocmai începe pentru că ea îi desparte; apoi
pleacă. Ea îl privește plecând și acest moment al despărțirii va rămâne printre cele mai
încântătoare amintiri. Cu adevărat, atașamentul unei femei față de un bărbat depinde în mare
parte de eleganța cu care acesta își ia rămas-bun. Dacă sare din pat, zorește prin cameră, își
strânge bine cingătoarea, își suflecă mânecile… își îndeasă lucrurile în haină, ale cărei
panglici le leagă apoi cu un gest brutal, femeia chiar începe să-l urască.
- Însemnările de căpătâi ale lui Sei Shonagon

Femeile au servit de-a lungul acestor secole drept oglinzi, având puterea magică și
încântătoare de a reflecta figura bărbatului, arătându-l pe acesta de două ori mai mare decât
în mod obișnuit.
- Virginia Woolf, O cameră separată.