ELEMENTELE INTRINSECE TEXTULUI JURNALISTIC

Obiective de referință:
1. Identificarea elementelor intrinsece în textile jurnalistice
2. Definirea fiecărui element intrinsec în parte
3. Argumentarea necesității titulaturii în cadrul genurilor informative

INTRINSEC, ~ă a [At: MAIORESCU, CR. I, 51 / Pl: ~eci, ~ece / E: fr intrinsèque, lat

intrinsecus] 1 Care există prin sine însuși (independent de relațiile sale cu alt lucru). 2 Care
constituie partea lăuntrică, proprie și esențială a unui lucru 3 (Îs) Valoare ~ă Valoare pe care
o are un lucru în mod absolut, prin el însuși. 4 (Fiz; d. semiconductoare) A cărui conducție
electrică nu este condiționată de existența impurităților.

Un articol jurnalistic este unic prin elementele pe care le conține, ele atrag atenția cititorului,
îl suscită la lectură, îi favorizează alegerea, structurează conținutul textului jurnalistic, oferă
esențialul, dă claritate conținutului ș.a. Rețeta pentru scrierea elementelor intrinsece nu poate fi
unică, și nici nu există, de fapt. Orice text jurnalistic are menirea sa, în dependență de noutatea ce
o conține, de accentul pus, de unicitate lui.
Elementele intrinsece textului jurnalistic ajută cititorul să înțeleagă mai bine despre ce este
vorba în text, îl atrage la lectura unui sau altui text, în dependență de interesul lui. Pe una și
aceeași temă un text gazetăresc poate conțin toate elementele titrării, pe când altul poate conține
doar două, trei elemente.
Potrivit cercetătorului Ilie Rad: „Titlologia” sau „Titrologia”(dacă e să acceptăm termenul
franțuzesc) este o disciplină relativ nouă a cercetării științifice, revendicată deopotrivă de
poetică, semiotică, stilistică, critică literară, jurnalism[4]
Dacă facem o scurtă incursiune în istoria titlurilor, observăm încă în Antichitate că scrisul
nu apărea cititorului sub formă de cărți, ci a sulului de pergament, și titlurile erau niște inscripții,
câteva indicații suplimentare se găseau la sfârșitul textului și în interior, doar că indicațiile
suplimentare nu aparțineau autorului , ci copiștilor, descoperitorilor, comentatorilor, ulterior
editorilor. În Evul Mediu tradiția se menține până în epoca modernă. Odată cu apariția tiparului
s-au produs schimbări și în evoluția titulaturii. În anul 1500 apare prima pagină de titlu, separată
de restul textului. Pentru ca cititorul să se orienteze în cuprinsul cărților au impus titlurile ca o
necesitate firească. Mult timp primul vers, primul cuvânt, numele personajului principal erau și
titluri de text, de operă de gen, de carte. Prin 1680 se naște conștiința titlului și în funcție de
epocă, tradiție, genuri, specii literare titlul va cunoaște o evoluție interesantă.
 În textul jurnalistic întâlnim următoarele elemente intrinsece:
TITLUL, SUPRATITLUL, SUBTITLUL, LEADUL/ȘAPOUL, INTERTITLUL, LEGENDA
Regula de aur în scrierea elementelor intrinsece este concizia/laconismul. Or, titulatura își pierde
din calitate dacă textului prin dimensiunea lui, dar și prin conținut, se apropie de textul pe care-l
reprezintă.
TITLUL este fațeta textului, este cuvântul/propoziția pusă în fruntea unui text de diferite
dimensiuni, indicând sugestiv cuprinsul acestuia. Titlul prefigurează subiectul și influențează
cititorul.
SUPRATITLUL ȘI SUBTITLUL sunt parte a titlului, întregesc titlul, îl complementează, spun
ce nu a încăpun în textul titlului.
SUPRATITLUL aduce precizări de context (loc, timp, funcție etc.) este redat cu un alt caracter
de literă. Unele publicații renunță la supratitluri și practică folosirea subtitlurilor, ele fiind mai
ample și mai informative.
SUBTITLUL este la fel un text complementar titlului, cu caractere de literă diferite de al textului
propriu zis, este mai lung decât titlul și decât supratitlul (altfel și-ar pierde din utilitate) vine cu
alte detalii informative.
Cu un secol în urmă , majoritatea ziarelor foloseau titluri cu mai multe subtitluri care se
întindeau uneori pe un sfert de pagină și consumau și spațiu. Odată cu evoluția designelui s-a
ajuns la un număr anumit de elemente intrinsece și la armonizarea textului cu titulatura. Din
lipsă de timp sau din interes selectiv cititorii atrag o atenție mai mare titulaturii. Deci, un titlu,
supratitlu, subtitlu bun este o adevărată provocare pentru autorul textului. „ Titlul constituie
partea cea mai grea a meseriei de jurnalist. Nicăieri altundeva nu se concentrează laolaltă atât de
multe probleme în atât de puține cuvinte” [5]Într-o altă carte pentru jurnaliști se arată că „titlul
trebuie să fie scurt, dar focalizat exact pe punctul central al articolului”[6] Un alt cercetător scrie:
„ Obiectivitatea și calitatea informației difuzate de presă pornește, indiscutabil de la formularea
cu impact major asupra publicului- a titlurilor care precedă informația concretă, de la așezarea în
pagină, de la repartizarea pe pagini a titlurilor de articole , inclusiv de la alegerea caracterelor
tipografice care pot capta atenția cititorului”[2]
Cercetările a demonstrat că există o dependenţă între „lungimea” şi expresivitatea titlului de ziar.
Cu cât titlul este mai laconic, cu atât e mai expresiv şi se memorează mai uşor. Receptarea
titlului scurt necesită, în acelaşi timp, un anumit efort de decodare, altfel nu poate fi înţeles. De
acea titlurile scurte apar în paginile de ziar însoţite de subtitluri și supratitluri, care îndeplinesc o
funcţie explicativă specială.
INTRTITLUL- impune divizarea textului în secvenţe, este o unitate lingvistică deosebită care are
menirea să preîntâmpine cititorul asupra conţinutului ce urmează, înlesnind prin aceasta
receptarea mesajului.
ȘAPOUL/LEADUL- este un text de sine stătător situat între titlu și textul articolului și care
răspunde la două, trei întrebări din cele cinci/șase: Cine?, Ce? Unde? Cum? Când? și uneori De
ce? Michel Voirol spunea: Șapoul este un rezumat, o pregustare a întregului articol- ceva în
genul vitrinei raportate la un magazin. În cărțile de specialitate i se mai spune și primul paragraf
al textului.
LEGENDA este materialul explicativ care însoțește imaginea, este un partener al imaginii. Cu
cât legenda discifrează mai bine fotografia, cu atât e mai eficientă relația cuvânt-imagine.
Corpul de literă pentru lugendă trebuie să fie diferit de cel al textului, de preferință de două ori
mai mare.
În Manualul pentru ziariștii din Europa Centrală și de Est, găsim următoarea afirmație:
„Cuvintele rezistă fără imagini, dar o ilustrație nu rezistă fără cuvinte”[3] Una și aceeași imagine
poate fi interpretată în mai multe feluri, prin urmare, ca imaginea să fie interpretată corect, e
necesară legenda.
Despre titrare au vorbit cercetători, critici literari, jurnaliști, însă nu s-a ajuns la un numitor
comun în ceea ce ține ticluirea titlurilor, nu există o formulă unică care ar face titluri de succes,
ireproșabile. Se zice că într-o zi, un tânăr scriitor i se adresă lui Alexandru Dumas-tatăl cu
rugămintea de al ajuta să scrie un titlu. Scriitorul la rândul lui îl întrebă dacă există tobe și
trompete în romanul lui. Când tânărul scriitor spuse că nu are, atunci maiestrul îi zise că titlul
romanului ar putea fi: „Nici tobe, nici trompete !!!”
Din păcate, azi titulatura a ajuns să nu mai reprezinte conținutul textului propriu zis,
titlurile spun ceea ce de fapt nu confirmă textul. Astfel miza jurnaliștilor de a atrage cititorul cu
titulatură falsă nu este atinsă, cititorul dezamăgit fiind din această cauză, nu mai mușcă momeala.
În breasla jurnalistică se consideră că titlurile slabe se datorează unor cuvinte care nu sunt
precise, exacte, doar autorii nepricepuți decurg la cuvinte de umplutură. Dacă articolul nu are un
punct forte atunci nici nu ai ce scoate în evidență prin intermediul titulaturii. De aceea, trebuie
folosite verbe puternice, trebuie evitate abrevierile și acronimele criptice(abrevieri ascunse
formate din primele litere, sintagme,expresie... ) E bine atunci când la scrierea titulaturii sunt
folosite cuvinte scurte, dar ele trebuie folosite doar când se potrivesc. E binevenit ca timpul
prezent să fie în titlu, cu toate că sunt și excepții necesare. O redacție respectabilă atrage mare
atenție titulaturii,
prin toate elementele posibile: text- esențial, concret, precis, dimensiuni-caracteristicii titulaturii
în cauză, corp literă- distinct față de textul articolului pe care-l reprezintă. Redacțiile care își
respectă cititorii acordă o importanță mare titulaturii, folosind o paletă largă de posibilități, de
procedee grafice, inovații lingvistice.
1. Agnès, Y. Introducere în jurnalism. Iaşi: Polirom, 2011
2. Bercea, Livius Petru, „Titlurile în presă” în Realitatea bănățeană, nr. 2/1995, p.7
3. Manual pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est. Edotor: Mallette, M. F. World
Press Freedom Committee, 1992,p.106
4. Manual de jurnalism.Volumul II: Polirom, 2000, p. 44
5. Schneider, Esslinger, 1993, p.3
6. Heffermn, Lincoln. 1990, Composing a Title, London, p.59