Note de Curs

M
AT
R
IX
R
O
M
M
AT
R
IX
R
O
M
Conferențiar universitar dr. LOREDANA SABINA CORNELIA MANOLESCU
Asistent universitar dr. MĂDĂLINA PREDA
Conferențiar universitar dr. RĂZVAN DANIEL CHIVU
Facultatea de Moașe și Asistență Medicală
Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila”
M
O
R
NOTE DE CURS ȘI LUCRĂRI
PRACTICE PENTRU STUDENTUL
IX
LA FMAM
R
AT
M
MATRIX ROM
BUCUREȘTI, 2023
© MATRIX ROM
Str. Politehnicii nr.3
060811 – BUCUREŞTI
tel. +4021.4113617, +40733882137
email: office@matrixrom.ro
www.matrixrom.ro
Editura MATRIX ROM este acreditată de

CONSILIUL NAŢIONAL AL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SUPERIOR
M
O
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MANOLESCU, LOREDANA SABINA CORNELIA
Note de curs şi lucrări practice pentru studentul la FMAM / Loredana Sabina
Cornelia Manolescu, Mădălina Preda, Răzvan Daniel Chivu - Bucureşti : Matrix Rom,
2023
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-25-0807-4 R
IX
I. Mădălina Preda
II. Chivu, Răzvan Daniel
616
R
AT
Se consideră autori principali persoanele menționate în CIP tipărită în interiorul cărții, așa cum a fost
ea emisă de către Biblioteca Națională a României sau echivalentul internațional; prevederea se aplică
și pentru statutul de coordonator al unor cărți (termeni echivalenți: editor, coordonator, sub redacția)
M
ISBN: 978-606-25-0807-4
Cuvânt înainte
Ca Decan al Facultății de Moașe și Asistență Medicală am fost preocupat de elaborarea

de către colegi a unor note de curs și lucrări practice adaptate studenților facultății noastre,
viitori asistenți medicali, moașe, tehnicieni dentari și balneo-fizio-kineto-terapeuți.
Studenții noștri sunt tineri care se pregătesc să devină profesioniști în domeniul sănătății
și vor completa echipe medicale cu roluri complexe.
Mă bucur sa văd materializarea acestui deziderat prin volumul de față, volum care
prezintă în variantă accesibilă principii și noțiuni de microbiologie (bacteriologie, virusologie,
parazitologie și micologie) constituind un material pe care studenții noștri merită să îl aibă
aproape și după absolvirea facultății.
M
Felicit cu toată căldura întreaga echipă pentru preocuparea și abnegația de care a dat
dovadă pentru a aduce la îndemâna studenților acest valoros material.
O
Profesor universitar doctor Petru Armean,
Facultatea de Moașe și Asistență Medicală
R
Universitatea de Medicină și Farmacie ”Carol Davila”
IX
R
AT
M
1
M
AT
R
2
IX
R
O
M
INTRODUCERE
„Cunoașterea înseamnă putere” Ralph Waldo Emerson 1803-1882
Lucrarea „Note de curs și lucrări practice în microbiologie” prezintă schematizat

noțiuni de bacteriologie, virusologie și parazitologie destinate studenților Facultății de Moașe
și Asistență Medicală. Are la bază cursul și lucrările practice susținute în cadrul Universității
de Medicină și Farmacie „Carol Davila” în Disciplinele Microbiologie, Virusologie și
Parazitologie ale Facultății de Medicină, dar este adaptată pentru Asistentul Medical,
Tehnicianul Dentar, Moașă si Balneo-fizio-kineto terapeut. Cunoștințele transmise au la bază
informație medicală de top, informație care se regăsește în cărțile unor importanți profesori din
M
universitatea noastră, precum profesor universitar dr. Simona Ruță, profesor universitar dr.
Loredana Gabriela Popa, profesor universitar dr. Mircea Ioan Popa.
Scopul urmărit este de a oferi studenților facultății noastre un suport succint de curs și
lucrări practice care să conțină cunoștințe esențiale de microbiologie și să permită viitoarelor
O
cadre medicale o orientare rapidă în bacteriologie, virusologie, parazitologie și micologie.
Sperăm că am reușit să creem un material util și după absolvirea facultății.
Autorii R
IX
R
AT
M
3
M
AT
R
4
IX
R
O
M
NOTE DE CURS ȘI LUCRĂRI PRACTICE ÎN MICROBIOLOGIE
(Bacteriologie, Virusologie și Parazitologie)
CUPRINS
SECȚIUNEA 1 Bacteriologie
Capitolul 1...............................................................................................................................11
Note de curs: Date istorice privind implicarea asistenţilor medicali în îngrijirea bolnavilor.
Noţiuni de morfologie bacteriană. Taxonomie bacteriană. Principalele genuri bacteriene
implicate în patologia umană.
Note de lucrare practică: Laboratorul de microbiologie – organizare, funcții. Măsuri de
protecție a muncii în laboratorul de microbiologie. Metode de sterilizare și dezinfecție.
Diagnosticul de laborator în microbiologie – schema generală.
Capitolul 2...............................................................................................................................18
Note de curs: Fiziologia bacteriană. Creşterea, multiplicarea şi cultivarea bacteriilor. Respiraţia
M
bacteriană. Acţiunea factorilor fizici, chimici şi biologici asupra bacteriilor. Efectul
bacteriostatic şi bactericid.
Note de lucrare practică: Recoltarea si transportul produselor patologice.
Capitolul 3...............................................................................................................................23
O
Note de curs: Genetica bacteriană. Relaţii microorganism-gazdă. Patogenitate şi virulenţa.
Multiplicare, invazivitate, toxigeneză. Exotoxine; antitoxine, anatoxine și endotoxine.
Note de lucrare practică: Examenul microscopic – preparate native, frotiuri și colorații. Tehnica
R
executării frotiului din produse patologice și din culturi. Colorația cu albastru de metilen,
colorația Gram, colorația Ziehl -Neelsen.
Capitolul 4...............................................................................................................................29
Note de curs: Antibioticele și antimicrobienele. Clasificare în funcţie de: origine, efect, tipul
IX
acţiunii, spectrul de acţiune, structură chimică. Rezistenţa bacteriilor la substanţele
antimicrobiene.
Note de lucrare practică: Cultivarea și identificare bacteriilor. Medii de cultură. Tehnici simple
de însămânțare bacteriana și caractere de cultură. Identificarea bacteriilor. Evidențierea
R
caracterelor biochimice pe medii diferențiale, multitest.

Capitolul 5...............................................................................................................................37
Note de curs: Inflamaţia şi etapele procesului inflamator. Imunitatea înnăscută. Imunitatea
AT
dobândită. Organizarea sistemului imun. Organele centrale şi periferice.

Note de lucrare practică: Antibiograma, testarea sensibilității bacteriilor la antibiotice.
Determinarea CMI și CMB. Metoda E-test. Metode automate de determinare a sensibilității
bacteriilor la antibiotice și chimioterapice. Importanța echipei medic – personal sanitar în
utilizarea corectă a antibioticelor și chimioterapicelor.
M
Capitolul 6...............................................................................................................................43
Note de curs: Antigenele. Anticorpii. Reacţii antigen-anticorp. Hipersensibilitate. Vaccinuri.
Note de lucrare practică: Reacții antigen-anticorp: generalități, clasificare. Reacții Ag -Ac de
precipitare în mediu lichid, în gel. Reacții de aglutinare, RFC, RSN, principiu, aplicații. ELISA,
IF. IDR la tuberculină.
Capitolul 7...............................................................................................................................50
Note de curs: Coci Gram pozitivi: genurile Staphylococcus, Streptococcus.
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din
genurile Staphylococcus, Streptococcus.
Capitolul 8...............................................................................................................................56
Note de curs: Coci Gram negativi: genul Neisseria. Cocobacilii Gram negativi: genurile
Haemophilus, Bordetella.
5
M
AT
R
6
IX
R
O
M
genurile Neisseria, Haemophilus, Bordetella.
Capitolul 9...............................................................................................................................64
Note de curs: Bacili Gram negativi: genurile Escherichia, Klebsiella, Proteus, Shigella,
Salmonella, Pseudomonas.
genurile Escherichia, Klebsiella, Proteus, Shigella, Salmonella, Pseudomonas.
Capitolul 10.............................................................................................................................70
Note de curs: Bacili Gram pozitivi: genurile Corynebacterium, Listeria.
genurile Corynebacterium, Listeria.
Capitolul 11.............................................................................................................................74
Note de curs: Bacili Gram pozitivi: genurile Bacillus, Clostridium.
M
genurile Bacillus, Clostridium.
Capitolul 12.............................................................................................................................81
Note de curs: Bacilii acid-alcool rezistenți: genul Mycobacterium.
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genul
O
Mycobacterium
Capitolul 13.............................................................................................................................84
Note de curs: Spirochete: genurile Treponema, Borrelia R
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genul
Treponema
Capitolul 14.............................................................................................................................87
Note de curs: Bacterii intracelulare: genurile Chlamydia, Rickettsia, Mycoplasma
IX
genurile Chlamydia, Rickettsia, Mycoplasma
SECȚIUNEA 2 Virusologie
R
Capitolul 15.............................................................................................................................90
Note de curs: Generalități despre virusuri, taxonomie virală; principalele familii de interes
medical. Structura și replicarea virusurilor. Eradicarea variolei și poliomielitei. Rhabdoviridae,
AT
vaccinarea antirabică.
Note de lucrare practică: Algoritmul operațiilor implicate în diagnosticul virusologic. Rolul
asistentului medical in recoltarea produsului patologic. Izolare virală în culturi de celule și
tipuri de efect citopatic.
Capitolul 16.............................................................................................................................97
M
Note de curs: Virusurile herpetice. Herpesviridae.

Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de virusurile herpetice.
Reacția de imunofluorescență.
Capitolul 17.............................................................................................................................101
Note de curs: Virusurile gripale. Orthomyxoviridae.
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de ortomixovirusuri.
Reacția de hemaglutinare. Reacția de hemaglutinoinhibare.
Capitolul 18.............................................................................................................................103
Note de curs: Virusuri hepatitice. Hepatite cu transmitere enterală: A și E. Hepatite cu
transmitere parenterală: B, C, D.
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de virusurile hepatitice.
Capitolul 19...........................................................................................................................108
Note de curs: Infecția cu virusul imunodeficientei umane HIV/SIDA.
7
M
AT
R
8
IX
R
O
M
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecția produsă de HIV/SIDA.
Capitolul 20...........................................................................................................................111
Note de curs: Papilomavirusuri umane. Papillomaviridae.
Note de lucrare practica: Diagnosticul de laborator în infecția produsă de papilomavirusuri.
SECȚIUNEA 3 Parazitologie
Capitolul 21...........................................................................................................................113
Note de curs: Parazitologie. Generalități, taxonomie, principalele familii de interes medical.
Amibe, genul Entamoeba. Flagelate, genul Trichomonas, genul Giardia.
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de speciile Entamoeba
hystolitica, Giardia duodenalis, Trichomonas vaginalis.
Capitolul 22...........................................................................................................................119
Note de curs: Sporozoare, genul Toxoplasma
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Toxoplasma gondii
M
Capitolul 23...........................................................................................................................122
Note de curs: Plathelminți, Cestode, genul Taenia
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de speciile Taenia
O
solium, Taenia saginata
Capitolul 24...........................................................................................................................124
Note de curs: Cestode, genul Diphyllobothrium, genul Echinococcus
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de speciile
R
Diphyllobothrium latum, Echinococcus granulosus
Capitolul 25...........................................................................................................................128
Note de curs: Nematode, nemathelminti, speciile Ascaris lumbricoides, Enterobius
vermicularis
IX
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Ascaris
lumbricoides, Enterobius vermicularis
Capitolul 26...........................................................................................................................132
Note de curs: Nematode, nemathelminti, Trichinella spiralis, Toxocara spp.
R
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Trichinella spiralis,

Toxocara spp.
AT
SECȚIUNEA 4 Micologie
Capitolul 27...........................................................................................................................137
Note de curs: Fungi de importanţă medicală, genurile Candida, Cryptococcus și Aspergillus.
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de fungi din genurile
Candida, Cryptococcus și Aspergillus.
M
Întrebări pentru verificarea cunoștințelor
Întrebări pentru verificarea cunoștințelor........................................................................142
9
M
AT
R
10
IX
R
O
M
SECTIUNEA 1 Bacteriologie.
Capitolul 1.
Note de curs: Date istorice privind implicarea asistenţilor medicali în îngrijirea bolnavilor.
Noţiuni de morfologie bacteriană. Taxonomie bacteriană. Principalele genuri bacteriene
implicate în patologia umană.
• Date istorice privind implicarea asistenţilor medicali în îngrijirea bolnavilor
Microbiologia vizează studierea unor organisme vii, de dimensiuni foarte mici, vizibile
la microscopul optic. Include bacteriologia (studiul bacteriilor), virusologia (studiul
virusurilor), parazitologia (studiul paraziților), micologia (studiul fungilor), practic studiul
agenților patogeni care determină boli infecțioase.
În România, bazele învățământului medical au fost puse în 1858 prin înființarea Școlii
Naționale de Medicină și Farmacie.
Până atunci existau conform Dr. Adrian Majuru, istoric și manager al Muzeului
M
Municipiului București, „școli medicale, care pregăteau surori medicale”.
În 1811, respectiv 1838, au fost deschise spitalele Filantropia (care există încă) și
Brâncovenesc (care a fost demolat), unde femeile puteau urma cursuri de infirmieră. În 1839
Iosif Sporer a scris primul manual despre moșit.
O
În jurul anilor 1850, în Țara Românească și Moldova, holera și ciuma făceau ravagii
periodic și era mereu nevoie de centre de îngrijire și prevenție, de zone de de carantinare pentru
bolnavi. R
În anul 1867, regele Carol I a emis decretul privind înființarea unei facultăți de medicină
în București. Astfel, prin transformarea Școlii Naționale de Medicină și Farmacie, a luat ființă
cea mai veche universitate de medicină și farmacie din România, Universitatea de Medicină și
Farmacie “Carol Davila”, aceasta numindu-se inițial Facultatea de Medicină din București.
IX
În 1898, 30 de ani mai târziu, Facultății de Medicină i se alătură ca secție Școala de
Farmacie, aceasta transformându-se în 1923 în Facultatea de Farmacie.
În anul 1948 este înființată Facultatea de Stomatologie, universitatea schimbându-și
numele în Institutul de Medicină și Farmacie București, conform ”Deciziunii” Ministerului
R
Învățământului Public, publicată în Monitorul Oficial (Partea I A) nr. 249 din 26 octombrie
1948.
La nivel mondial, Florence Nightingale este cea care a schimbat radical modul de a
AT
oferi îngrijiri medicale, precum și percepția asupra meseriei de asistent medical. A fost cea mai
definitorie contribuție a formării nursingului. În țările Române a durat câteva decenii până să
fie preluate și puse în practică protocoalele elaborate de Florence Nightingale.
Primul război mondial a adus nevoia existenței acestei profesii în țara noastră. Ca
urmare a lipsei de personal, femeile au început să fie tot mai prezente în sistemul sanitar. Regina
M
Maria a organizat spitale de campanie în primul război mondial.

Odată cu reforma învățământului din 1948, au apărut școlile tehnice sanitare, care
pregăteau asistentele timp de patru ani. „Școlile sanitare erau mai bine cotate decât liceele,
pentru că, după terminare, intrai deja să lucrezi, erai într-un mediu aseptic”, spune istoricul
Adrian Majuru.
În anul 1991, după Revoluția din 1989, în București a fost adoptată actuala titulatură a
universității noastre, Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” din București,
UMFCD pe scurt, conform Notei Guvernului din 04.01.1991 și Ordinului Ministrului
Învățământului și Științei Nr. 4894 din 22.03.1991.
În prezent în cadrul UMFCD există 4 facultăți: Facultatea de Medicină, Facultatea de
Medicină Dentară, Facultatea de Farmacie și Facultatea de Moașe și Asistență Medicală
(FMAM). FMAM are 4 programe de studii: Asistență Medicală Generală (AMG), Moașe (M),
Balneofiziokinetoterapie și Recuperare (BFKT) și Tehnică Dentară (TD).
11
• Noţiuni de morfologie bacteriană
Bacteriile sunt microorganisme unicelulare, din punct de vedere al organizării interne
sunt celule procariote. Posedă un nucleu primitiv, fară membrană nucleară, nucleu constituit
dintr-o singura molecula de acid dezoxiribonucleic (ADN) și nu prezintă aparat mitotic. Cele
mai multe bacterii prezintă un perete propriu, rigid, din peptoglican, peretele este o structură
specifică bacteriilor. Caracterele morfologice ale unei bacterii sunt reprezentative când bacteria
este tânara, adică după 16-24 ore de cultivare pe medii adecvate la o temperatură și pH optim,
în prezența sau absența oxigenului.
Clasificarea bacteriană în funcţie de formă. Forma bacteriilor este diferită în funcţie
de specie.
* Coci (bacterii sferice): formă rotundă, ex. Staphylococcus aureus
formă lanceolată, ex. Streptococcus pneumoniae (pneumococul)
formă reniformă, ex. Neisseria meningitidis (meningococul)
*Cocobacili (forme intermediare între coci şi bacili): ex. Haemophilus influenzae
M
* Bacili (bacterii cilindrice, bastonaşe drepte sau uşor incurbate):
cu capete rotunjite, ex. Bacillus subtilis
cu capete drepte, ex. Bacillus antracis
* Vibrioni (bacterii cilindrice curbate): ex. Vibrio cholerae
O
* Spirili, Spirochete (bacterii în formă de spirală):
cu corp flexibil, subţire, ex. genurile Treponema, Leptospira, Borrellia
cu corp rigid, ex. genul Spirillum
R
* Actinomicete (bacterii care în stadiul de culturi tinere formează filamente lungi, ramificate,
asemănătoare miceliilor).
Dimensiunea medie bacteriană este de 0,5-1 μm grosime şi 3-6 μm lungime,
exemple de coci si bacili: Staphylococcus aureus : 0,8-1 μm, forma rotundă // Bacillus
IX
anthracis lungime: 3-10 μm, grosime 1-1,3 μm, formă de bastonaș.
Structura celulei bacteriene
Celula procariotă, (celula bacteriană), cuprinde componente bacteriene constante
(peretele bacterian, membrana citoplasmatica, citoplasma, nucleoidul numit și nucleu primitiv,
R
ribozomii) si componente facultative (capsulă, flageli, pili, spor, incluzii citoplasmatice).

Pentru a vizualiza această celulă folosim microscopul fotonic, cunoscut ca microscopul optic.
Putem sa examinam bacteriile din produse patologice sau din culturi bacteriene. Se pot realiza
AT
astfel preparate native, preparate simple necololorate între lamă și lamelă, și preparate fixate
pe lama de microscop (frotiuri) și apoi colorate, o colorație importantă în bacteriologie fiind
colorația Gram, care permite diferențierea bacteriilor după structura peretelui, în bacterii Gram
pozitive (de culoare violet) si bacterii Gram negative (de culoare roșie). Se mai pot folosi pentru
examinarea bacteriilor microscopul cu fond întunecat, microscopul cu contrast de fază,
M
microscopul cu fluorescență. Un microscop deosebit destinat în mod special studiului

particulelor de ordinul nanometrilor este microscopul electronic, acesta fiind destinat studiului
virusurilor.
• Taxonomie bacteriană
Bacteriile au fost prima dată vizualizate în 1676 la un microscop cu o singură lentilă de
către Antonie van Leeuwenhoek. În 1866, Haeckel a definit regatele Monera și Prostita. De
atunci și până la apariția posibilității secventierii genomului bacterian s-au realizat multiple
sisteme de clasificare și denumire a bacteriilor. Important de reținut este familia bacteriană,
genul, specia, tulpina, izolatele. În practica de zi cu zi folosim numele familiei, genului, speciei
și cateodata al tulpinii. Diferențierea în cadrul speciei poate viza caracteristici biochimice
diferite (biotipuri); sensibilitate diferită față de bacteriofagi (lizotipuri); caracterizarea tulpinii
în baza testelor serologice cu anticorpi complementari (serotipuri). Observați scrierea în Italics!
12
Spre exemplu: Familia Enterobacterales (fostă Enterobacteriaceae), Genul Klebsiella,
specia Klebsiella pneumoniae
• Principalele genuri bacteriene implicate în patologia umană ce urmează a fi
studiate:
Coci Gram pozitivi: genurile Staphylococcus, Streptococcus.
Coci Gram negativi: genul Neisseria.
Cocobacili Gram negativi: genurile Haemophilus, Bordetella.
Bacili Gram negativi: genurile Escherichia, Klebsiella, Proteus, Shigella, Salmonella,
Pseudomonas.
Bacili Gram pozitivi: genurile Corynebacterium, Listeria.
Bacili Gram pozitivi: genurile Bacillus, Clostridium.
Bacilii acid-alcool rezistenți: genul Mycobacterium
Spirochete: genurile Treponema, Borrelia
Bacterii intracelulare: genurile Chlamydia, Rickettsia, Mycoplasma
M
Referințe
1.Microbiology and Immunology on-line from the Department of Pathology, Microbiology and
O
Immunology at the University of South Carolina School of Medicine
http://www.microbiologybook.org/book/welcome.htm
2.Tratat de Microbiologie Clinică, D. Buiuc, M. Neguţ ed., ediţia a III-a, revizuită şi adăugită,
R
2009. Ed. Medicală
3.Microbiologie Medicală. GL. Popa, MI Popa, Ed. APP, 2008 (ediție online 2010), capitolele
corespunzătoare subiectelor din programă disponibil la www.microbiologie.ro
IX
4.Microbiologie farmaceutica. 2008.GL Popa Ed Renaissance
5.Microbiologie MD-FMAM 2014 Gl Popa, (Manolescu L); disponibil la
R
www.microbiologie.ro, Ed. Renaissance 2014

6.Tratat de boli infectioase sub redactia Emanoil Ceausu, aparut la Editura Medicala, Bucuresti,
2018
AT
Note de lucrare practică: Laboratorul de microbiologie – organizare, funcții. Măsuri de

protecție a muncii în laboratorul de microbiologie. Metode de sterilizare și dezinfecție.
Diagnosticul de laborator în microbiologie – schema generală.
• Laboratorul de microbiologie – organizare, funcții
M
Scopul principal al laboratorului de microbiologie este de a identifica precis,

consecvent și rapid agenții responsabili de o infecție până la nivelul speciei și de a determina
rezistența la antibiotice.
Rezultate de laborator mai rapide și de încredere devin din ce în ce mai necesare. În
plus, există o nevoie din ce în ce mai mare ca laboratoarele clinice să ofere servicii de calitate,
iar tot mai multe țări dezvoltă legi naționale. Mecanismele care guvernează microbiologia
devin din ce în ce mai complicate. Utilizarea informaticii ajută la eficientizarea acestor
proceduri în ceea ce privește fluxul de lucru, promptitudine și costuri.
Orice program de control al infecțiilor și administrarea de antimicrobiene trebuie să
aibă ca bază supravegherea. Un sistem de avertizare timpurie și supraveghere este laboratorul
de microbiologie.
În plus, laboratorul de microbiologie este implicat în descoperirea și analiza izbucnirilor
epidemice. Laboratorul este de obicei primul care observă izbucniri sau modele neobișnuite,
13
cum ar fi creșterea microorganismelor sau a grupurilor cu rezistență multiplă la mai multe
antimicrobiene, noțiune asimilată din engleză, ”multi drug resistence”, MDR. Este esențial să
se valideze existența unui focar prin compararea izolatelor care sunt conectate epidemiologic
pentru a stabili dacă aceste organisme sunt înrudite sau nu.
În prezent, rezistența antimicrobiană reprezintă o problemă la scară globală, în special
în mediul spitalicesc. Printre obiectivele strategice ale planului de acțiune global al OMS pentru
abordarea rezistenței la antimicrobiene se numără supravegherea și cercetarea, reducerea
incidenței infecțiilor și optimizarea utilizării medicamentelor. Scopul administrării de
antimicrobiene este de a optimiza administrarea de antibiotice pentru a îmbunătăți rezultatele
tratamentelor pacienților, a reduce potențialele daune, a evita stabilirea rezistenței la
antimicrobiene și a economisi costurile de îngrijire a sănătății. Laboratorul de microbiologie
joacă un rol important în acest efort. Laboratoarele de microbiologie medicală sunt formate din
mai multe încăperi special amenajate care trebuie sa respecte standardele în vigoare. Există o
clasificare a laboratoarelor în funcție de nivelul de expunere și risc pe nivele de biosecuritate,
M
biosafety levels, BSL, în patru tipuri, BSL 2 de exemplu este cel de spital, iar BSL 4 este cel
mai înalt nivel, de exemplu folosit la diagnosticul ebolei, o febră hemoragică foarte
contagioasă.
• Măsuri de protecție a muncii în laboratorul de microbiologie
O
Pentru siguranța persoanelor din laborator și pentru asigurarea calității rezultatelor, în
laboratorul de microbiologie trebuie urmate câteva recomandări. Dintre cele mai importante,
menționăm: R
• Trebuie să recunoașteți locațiile stațiilor de spălare a mâinilor, ochilor, și
dușurilor de siguranță în laboratoare. Echipamentul de siguranță, stingătorul,
pot fi pe coridorul de lângă intrarea în laborator.
• Recunoașteți locațiile ieșirilor în caz de urgență.
IX
• Evitați contactul cu pielea, ochii a substanțelor chimice
• Reduceți expunerea la toate substanțele chimice.
• Vă recomandăm să nu alergați în laborator.
• Pentru orice compus necunoscut, vă recomandăm să considerați că toți compușii
R
sunt foarte periculoși chiar dacă toxicitatea lor este necunoscută.

• Utilizați echipamentul numai pentru utilizarea prevăzută.
• Reactivii trebuie combinați în ordinea corectă.
AT
• Solidele nu trebuie adăugate la lichide fierbinți.

• Fiecare membru al personalului de laborator ar trebui să acorde întotdeauna
prioritate siguranței și igienei.
• Recipientele pentru produse chimice nu trebuie lăsate niciodată deschise.
• Etichetele corespunzătoare trebuie să fie pe fiecare recipient. Nu utilizați
M
niciodată substanțe care nu sunt etichetate.

• Nu gustați sau inhalați niciodată substanțe chimice intenționate.
• Nu mâncați, beți, depozitați sau folosiți niciodată produse cosmetice într-o zonă
în care sunt manipulate sau depozitate substanțe chimice periculoase.
• Nu pipetați cu gura.
• Înainte de a părăsi laboratorul, de a pune mâna pe clanță, spălați-vă pe mâini.
• Pentru a preveni accidentele, părul lung și hainele largi trebuie prinse.
• Chiar și atunci când purtați ochelari de protecție, lentilele de contact nu trebuie
purtate niciodată în jurul substanțelor chimice potențial periculoase.
• În orice locație în care sunt folosite sau depozitate substanțe chimice, trebuie
folosiți ochelari de protecție sau ochelari de protecție de laborator.
• În laborator, sandalele sau pantofii cu perforații sunt nepotriviți.
14
• Utilizați o hotă funcțională în timp ce lucrați cu substanțe chimice periculoase
pentru a minimiza riscurile de expunere.
• Sunt necesare locații pentru depozitarea gunoiului desemnate și clar identificate.
• Utilizarea unui telefon mobil sau a căștilor nu este permisă în timpul
procedurilor experimentale sau în zonele de lucru ale laboratoarelor, sau atunci
când lucrați cu mănuși.
• Când lucrați cu substanțe inflamabile sau când există un pericol, mănușile sau
îmbrăcămintea din fibre sintetice nu trebuie purtată deoarece au tendința de a se
topi și de a se lipi.
• Pentru a preveni transmiterea contaminanților în alte locații, halatele de
laborator nu trebuie păstrate în birouri sau săli de pauză.
• Considerați orice produs biologic, (produs patologic), produs cu risc infecțios!
Metode de sterilizare și dezinfecție
Decontaminarea reprezintă primul tratament aplicat echipamentelor și instrumentarului cu
M
scopul de a înlătura o parte din microorganisme și eventuale urme de material biologic, care ar
putea diminua eficiența etapelor de sterilizare sau dezinfecție.
Dezinfecția are ca rezultat eliminarea tuturor microorganismelor care nu formează spori, dar
nu neapărat toate formele microbiene de pe obiecte (suprafețe de lucru, echipamente etc.).
O
Eficacitatea este influențată de tipurile și numărul de organisme, de cantitatea de materie
organică, de obiectul de dezinfectat și de timpul de expunere chimică, temperatură și
concentrație. R
Sterilizarea reprezintă totalitatea proceselor (fizice sau chimice) prin care sunt distruse
microorganismele de pe suprafețe sau din fluide, inclusiv endosporii bacterieni foarte rezistenți.
Antisepsia reprezintă procesul de inhibare sau distrugere a microorganismelor prin aplicarea
unei substanțe chimice antimicrobiene pe tegumente, mucoase sau țesut viu. Spre exemplu:
IX
utilizarea soluțiilor germicide pentru tamponarea unui loc de injectare a unei persoane sau
animal; spălarea mâinilor; etc.
Unele substanțe chimice pot fi utilizate fie ca dezinfectant, fie ca antiseptic. Recomandările
producătorilor pentru utilizarea corespunzătoare a germicidelor trebuie respectate întotdeauna.
R
Sterilizarea mediilor de cultură, a materialelor biologice și a obiectelor contaminate cu agenți

biologici se efectuează în mod obișnuit în laboratoarele microbiologice. Sterilizarea este o
componentă vitală a practicii de siguranță microbiologică și servește la protejarea personalului
AT
de laborator (precum și pe alții) de infecție și eliberarea de organisme infecțioase în mediul

exterior (în primul rând prin transmitere de la persoană la persoană).
Recomandări generale:
• Deșeurile infecțioase, cum ar fi lichide și solide, vor fi manipulate, tratate și eliminate
conform politicilor și procedurilor privind deșeurile biologice.
M
• Toate deșeurile din laboratoarele cu nivel de biosecuritate crescut (laboratoare de tip

biosafety level 3, BSL3), vor fi inactivate înainte de eliminarea din laborator. Acestea
trebuie să fie autoclavate înainte de a fi scoase din laborator
• Trebuie ales un dezinfectant adecvat pentru organismul utilizat.
• Toate culturile biologice lichide trebuie dezactivate cu dezinfectant adecvat.
• Toate deșeurile biologice solide trebuie aruncate în containerele pentru deșeuri cu risc
biologic.
Metode de sterilizare
Principalele categorii de decontaminare fizică și chimică sunt căldura, dezinfectarea lichidelor,
vaporii și gazele.
Sterilizarea se poate realiza prin diverse procedee fizico-chimice:
1. căldură uscată
2. căldură umedă
15
3. substanțe chimice
4. cu ajutorul radiațiilor
1. Sterilizarea prin căldură uscată
Sterilizarea prin căldură uscată necesită temperatură mai mare și timp de contact mai
lung, căldura uscată este mai puțin eficientă decât căldura umedă (autoclavare). Cu toate
acestea, căldura uscată este preferabilă căldurii umede pentru decontaminarea materialelor
anhidre și a recipientelor închise, deoarece componenta de umiditate a aburului utilizat într-un
autoclav nu va pătrunde eficient în materialele anhidre și recipientele închise.
Sterilizarea prin căldură uscată cuprinde:
• încălzire la incandescență – folosită în special pentru sterilizarea ansei
microbiologice metalice
• flambarea – nu reprezintă o metodă de sterilizare eficientă; este utilizată pentru
portansă, pentru gâtul unui recipient, etc
• sterilizarea cu aer cald
M
• incinerarea
Cea mai eficientă metodă de sterilizare prin căldură uscată este cea realizată cu ajutorul
aerului cald prin intermediul etuvei (pupinel). Etuva este un aparat cu pereți dubli de metal,
rezistenți, între care se află material izolator.
O
Sursa de căldură este electrică și asigură temperaturi ridicate, de până la 180°C. În aparat există
un ventilator care omogenizeaza aerul din interior. Sterilizarea se poate realiza după diverse
programe, spre exemplu 160°C pentru două ore, 170°C pentru o oră și jumătate sau 180°C
R
pentru 45 - 60 de minute. Se recomandă sterilizarea de instrumentar chirurgical sau de metal
sau sticlă și se evită sterilizarea materialelor care nu pot rezistă la această temperatură.
2. Sterilizarea prin căldură umedă
Căldura umedă este metoda cel mai frecvent utilizată de sterilizare. Sterilizarea cu abur
IX
sub presiune este metoda recomandată, dacă dispozitivul medical suportă această procedură.
Autoclavarea este cea mai bună metodă de a distruge rapid toate formele de viață microbiană.
Autoclavarea utilizează abur sub presiune (aproximativ 15 psi) pentru a atinge o temperatură
în autoclav de cel puțin 121°C. Autoclavarea poate fi folosită pentru a distruge bacteriile în
R
formă vegetativă, sporii bacterieni și virusurile.

La decontaminarea deșeurilor periculoase biologice, se recomandă ca temperatura din
deșeuri să atingă minim 115° C pentru minim 20 de minute. Timpul total de procesare necesar
AT
pentru îndeplinirea acestor condiții depinde de mai mulți factori; totuși, se recomandă ca la
decontaminarea deșeurilor să se folosească un ciclu de autoclavare de minim o oră.
Recomandări generale de utilizare a autoclavului:
• Materialele periculoase biologice nu trebuie plasate în autoclav peste noapte în
așteptarea autoclavării a doua zi.
M
• Autoclavul nu trebuie operat de personal neinstruit.

• Trebuie luate precauții speciale pentru a preveni îndepărtarea accidentală a materialului
dintr-un autoclav înainte de a fi sterilizat sau deschiderea simultană a ambelor uși la un
autoclav cu dublă ușă.
• Hipocloritul uscat sau orice alt material oxidant puternic nu trebuie autoclavat cu
materiale organice precum hârtie, pânză sau ulei
Eficiența autoclavului este influențată de mai mulți factori, printre care:
• temperatura – un autoclav folosește abur sub o presiune de aproximativ 15 psi (pound
per square inch) pentru a atinge o temperatură a camerei de cel puțin 121°C. Deși
camera autoclavului poate atinge 121°C, aceasta nu înseamnă neapărat că interiorul
încărcăturii va atinge această temperatură.
• timp – pentru sterilizarea articolelor curate se recomandă o durată minimă a ciclului de
autoclavare de 20 de minute la o temperatură a camerei de 121° C (timpul nu începe de
16
îndată ce este inițiat ciclul de autoclavare). Sterilizarea depinde de mai mulți factori de
încărcare, inclusiv: containerul de încărcare (proprietăți de transfer de căldură);
cantitatea de apă adăugată la încărcătură; și greutatea încărcăturii.
• saturația cu abur este esențială pentru un transfer maxim de căldură. Aburul trebuie să
intre în contact cu toate zonele încărcăturii. Sacii de autoclave și alte recipiente trebuie
lăsate parțial deschise (sau să permită în alt mod intrarea aburului) pentru a asigura un
contact adecvat.
Alte metode de sterilizare prin căldură umedă includ tindalizarea, pasteurizarea și fierberea.
Sterilizarea se realizează numai cu aparate autorizate şi avizate, conform prevederilor legale în
vigoare şi care respectă standardul EN 13.060 pentru autoclavele de capacitate mică (cu
prevacuum şi postvacuum), respectiv standardul EN 285 pentru autoclavele de capacitate mare.
3. Dezinfecția prin intermediul substanțelor chimice:
Mai mulți agenți chimici sunt utilizați ca dezinfectanți. Inhalarea și contactul cu pielea trebuie
reduse la minimum și trebuie evitat contactul cu ochii.
M
Dezinfectare lichidă: Un dezinfectant lichid este utilizat pentru a șterge sau a înmuia
materialele potențial contaminate pentru o perioadă de timp pentru a distruge agenții patogeni
prezenți. Fiecare dezinfectant necesită cantități variate de timp de contact.
Gaze și vapori: Articolele potențial contaminate sunt expuse la un gaz de sterilizare (de
O
exemplu, oxid de etilenă) sau la vapori dintr-o substanță chimică (de exemplu, formaldehidă).
Din cauza naturii periculoase a gazelor și vaporilor utilizați, acest lucru necesită echipamente
și instalații special concepute. R
Exemple de dezinfectanți: alcool etilic, alcool izopropilic, compuși ai clorului, compuși
cuaternari de amoniu, compuși fenolici, formaldehidă, glutaraldehidă.
4. Sterilizarea cu ajutorul radiațiilor ionizante sau neionizante
Cel mai frecvent utilizate din această categorie sunt radiațiile neionizante (UV). Folosite des
IX
pentru sterilizarea suprafețelor.
• Diagnosticul de laborator în microbiologie – schema generală
A. Direct: bacteriologic clasic; molecular, teste rapide antigenice: evidențiază prezența
bacteriei
R
Bacteriologic clasic
1. Recoltare și transport produs patologic
2. Examen microscopic după evaluarea produsului patologic
AT
3. Cultivare pe medii de cultură

4. Identificarea agentului etiologic (izolare în cultură pură și teste de identificare)
5. Antibiogramă
Molecular - diverse tehnici care au la bază amplificarea genomului
Teste pentru detecția antigenelor - teste rapide, tehnica ELISA pentru antigene sau alte tehnici
M
(imunofluorescența directă, etc.)

B. Indirect: sau serologic: evidențierea prezenței anticorpilor antibacterieni
Calitativ: cu rezultat prezent/absent
Cantitativ: cu rezultat titru, cantitate de anticorpi
O altă metodă de diagnostic este testarea imunității celulare, care se folosește din ce în ce
mai puțin. Un exemplu este intradermoreacția, care se realizează de exemplu pentru
testarea imunității celulare în tuberculoză, IDR la PPD, intradermoreacția la derivat
proteic purificat.
Referințe
17
1. Laboratory Safety: Principles and Practices, ediția a doua, Diane O. Fleming, John H.
Richardson, Jerry J. Tulis și Donald Vesley, eds., Societatea Americană de Microbiologie,
Washington, DC.
2. Ministerul Sănătății. ORDIN Nr. 1.761 din 3 septembrie 2021. Publicat în: Monitorul
Oficial Nr. 882 din 14 septembrie 2021.
3. Popa GL, Popa MI. Microbiologie Medicală. Ediția a doua. Editura APP. 2008.
4. ***. Disinfection and Sterilization. Centers for Disease Control and Prevention.
Disponibil la https://www.cdc.gov/infectioncontrol/guidelines/disinfection/index.html.
Accesat la: 15.04.2022.
5. ***. Dry-Heat Sterilization: Principle, Advantages, Disadvantages. MicrobeOnline.
Disponibil la: https://microbeonline.com/dry-heat-sterilization-principle-advantages-
disadvantages/. Accesat la: 15.04.2022.
6. Rogers, W.J. Sterilisation of Biomaterials and Medical Devices. Steam and dry heat
sterilization of biomaterials and medical devices. 2012:20–55.
M
7. Sapkota A. Autoclave – Definition, Parts, Principle, Procedure, Types, Uses.
MicrobeNotes. Disponibil la: https://microbenotes.com/autoclave/. Accesat la: 15.04.2022.
8. Bearman G, Benbachir M. Guide to infection control in the healthcare setting.
Microbiology laboratory role in infection control. Disponibil la:
O
https://isid.org/guide/infectionprevention/microbiology-laboratory/. Accesat la:
15.05.2022
9. ***. Safe Labs. Centers for Disease Control and Prevention. Disponibil la:
R
https://www.cdc.gov/safelabs/. Accesat la: 15.05.2022
Capitolul 2.
Note de curs: Fiziologia bacteriană. Creşterea, multiplicarea şi cultivarea bacteriilor.
IX
Respiraţia bacteriană. Acţiunea factorilor fizici şi chimici asupra bacteriilor. Efectul
bacteriostatic şi bactericid.
• Fiziologia bacteriană
Pentru a putea izola și identifica bacteriile și apoi a reuși să determinăm prin
R
antibiogramă sensibilitatea la antibiotice a bacteriilor este nevoie să le cunoaștem cât mai bine.
Procesele fizico-chimice ce au loc în celula procariotă și efectul acestora asupra gazdei sunt
posibile doar cunoscând compoziția chimică a celulei bacteriene.
AT
Compoziţia chimică a bacteriilor

•Apa = 75-80% din greutatea masei bacteriene, exista apă liberă și apa legată (de ex în spori)
•Sărurile minerale = 2-30% din greutatea masei bacteriene uscate, sunt: P, K, Na, S, CI, Fe,
variază după specie, mediu
•Substanțele organice = Proteinele, 50% din greutatea masei bacteriene uscate, (simple și
M
complexe), ! la acizii nucleici și la enzimele bacteriene; glucidele, 25% din greutatea masei
bacteriene uscate, (importante în identificarea bacteriei cu ajutorul mediilor multitest); lipidele,
1-20% din greutatea masei bacteriene uscate, excepție genul Mycobacterium care are aproape
40% lipide.
Celula bacteriană conține în afara componentelor chimice menționate și pigmenţi care sunt
importanți în identificare, substanţe cu acţiune antibiotică, vitamine bacteriene precum biotina
(B7), tiamina (B1), riboflavina (B2), vitamina K.
• Creşterea, multiplicarea şi cultivarea bacteriilor
Înmulțirea bacteriilor se face prin diviziune directă. La coci se realizează după unul sau
mai multe planuri de diviziune perpendiculare și așa apar lanțurile, de exemplu la streptococi,
și grămezile, de exemplu la stafilococi. La bacili diviziunea este transversală. Viteza de
multiplicare este mare, timpul mediu între două diviziuni este de 20 de minute, dar poate varia
18
între câteva minute și multe ore, de exemplu 18 ore cum se întâmplă în cazul bacilului Koch,
agentul etiologic al tuberculozei din genul Mycobacterium.
Fazele creșterii microbiene
1=Faza de latență (de lag A) plus (de accelerare B) când bacteriile se adaptează la mediu;
durează 2 ore, vezi figura de mai jos.
2=Faza de creștere logaritmică, (exponențiala C) când bacteriile se dezvoltă păstrându-și toate
caracterele; sunt bacterii virulente, durează 2 ore, acum putem face vaccin!!!
3=Faza de staționare, (staționară D plus E), bacteriile care mor sunt înlocuite de altele, acum
putem face identificare!!! durează câteva zeci de ore.
4=Faza de declin ( de declin F), bacteriile îmbătrânesc, consumă nutrienții din mediu,
elaborează metaboliți toxici, durează mai multe zile.
M
O
R
Figură. Fazele creșterii microbiene, după fazele cresterii microbiene - Bing images
Cultivarea se realizează prin însămânţarea bacteriilor pe medii de cultură. Mediile care
IX
asigură nutrienţii şi condiţiile fizico-chimice necesare creşterii şi multiplicării bacteriene se
numesc medii de cultură bacteriană. Totalitatea bacteriilor acumulate prin multiplicarea într-
un mediu de cultură poartă numele de cultură bacteriană. Majoritatea bacteriilor, fungii şi unele
protozoare se pot cultiva pe medii artificiale. Doar bacteriile intracelulare (Rickettsii,
R
Chlamydii) și virusurile se cultivă pe medii vii cum ar fi culturile de celule, oul de găină
embrionat și animalele de laborator. Mediile artificiale pot fi simple, complexe și speciale și se
clasifică în funcție de de starea de agregare, conținut și utilizare.
AT
Pe mediile solide, bacteriile însămânţate produc colonii. Colonia este totalitatea

bacteriilor rezultate din multiplicarea unei singure celule bacteriene. O colonie este numită și
„clonă” bacteriană. Coloniile izolate se pot obţine de exemplu prin tehnica însămânţării prin
dispersie (cu ansa bacteriologică sau cu tamponul).
Aspectul culturilor pe medii lichide
M
Bacteriile şi fungii facultativ anaerobi se dezvoltă în toată masa de lichid, tulburându-

l. Bacteriile strict aerobe se dezvoltă preponderent la suprafaţa mediului. Variantele S tulbură
omogen mediul (majoritatea bacteriilor). Variantele R realizează o tulburare mai puţin
omogenă. Pot lăsa mediul limpede, formând flocoane care se depun, sau un strat (văl) la
suprafaţa mediului, (de exemplu bacilul difteric sau bacilul tuberculos).
Aspectul culturilor pe medii solide
Colonia S (smooth) are suprafaţă bombată şi netedă, margini circulare şi adesea aspect
strălucitor, germenii sunt virulenti. Majoritatea bacteriilor studiate formează colonii de tip S
(S. aureus, S. pyogenes, E. coli etc).
Colonia R (rough) este plată, cu rugozităţi, marginile sunt crenelate, germenii nu sunt
virulenti, (excepţii B. anthracis, M. tuberculosis, C. diphtheriae).
Colonia M (mucoid) este mare, strălucitoare, mucoasă, germenii sunt foarte virulenti,
de exemplu de bacteriile care prezintă capsulă (Klebsiella pneumoniae).
19
• Respiraţia bacteriană
Respiraţia bacteriană reprezintă suma reacţiilor biochimice aerobe sau anaerobe
producătoare de energie. Respiraţia poate fi: aerobă sau anaerobă. Astfel se crează următoarele
4 “tipuri respiratorii” principale:
• strict aerob
• strict anaerob
• facultativ anaerob/aerotolerant anaerob (sau aerob facultativ anaerob)
• anaerob microaerofil
• Acţiunea factorilor fizici, chimici și biologici asupra bacteriilor
Bacteriile sunt în permanență influențate de factorii fizici și chimici care alcătuiesc
mediul înconjurător. Studiul efectului acestor factori asupra bacteriilor a permis dezvoltarea
tehnicilor de sterilizare, dezinfecție și asepsie.
Bacteriile sunt influențate și de factorii biologici ca de exemplu bacteriocinele și
bacteriofagii (fagi). Bacteriocinele sunt substanțe biologice produse de unele bacterii și au
M
activitate bactericidă, (de distrugere), seamănă cu antibioticele. Exemplul clasic este colicina
(asemănătoare unui antibiotic), produsă de Escherichia coli. Bacteriofagii sunt virusuri care
infectează bacteriile. Ei sunt specifici unor anumite bacterii. Există două relații între bacterie
și bacteriofag: de tip litic sau productiv și de lizogenizare sau de tip reductiv.
O
Etapele ciclului litic:
1. Adsorbţia: specifică (există receptori)
2. Penetrarea: fagul eliberează muramidaza R
3. Multiplicarea: 4 minute, ADN-ul bacteriei este blocat, funcţia fiind preluată de ADN-ul fagic
ce coordonează sinteza componentelor proprii;
4. Maturarea (ansamblarea) fagului;
5. Liza bacteriei şi eliberarea bacteriofagului matur, virulent.
IX
Etapele ciclului de lizogenizare:
1. Adsorbţia: specifică (există receptori)
2. Penetrarea: fagul eliberează muramidaza
3. Integrarea liniară în cromozomul bacteriei gazdă cu replicare sincron SAU Circularizarea şi
R
ataşarea de membrana citoplasmatică cu replicarea sincron cu diviziunea bacteriei.

Bacteria care a devenit lizogenă, se reproduce şi transmite descendenţilor fagul latent (care se
mai numește profag, fag temperat). În anumite condiţii profagul poate deveni fag virulent
AT
Aplicațiile practice ale fenomenului de bacteriofagie sunt:

- stabilirea sursei de infecție în investigațiile epidemiologice, numita lizotipia (stabilirea
afinității, sensibilității unei bacterii pentru un bacteriofag anume),
- controlul indirect al gradului de poluare al apei,
- tratamentul unor infecții (cu bacterii susceptibile la fagi).
M
Referințe
1. Microbiology and Immunology on-line from the Department of Pathology, Microbiology
and Immunology at the University of South Carolina School of Medicine
2. Tratat de Microbiologie Clinică, D. Buiuc, M. Neguţ ed., ediţia a III-a, revizuită şi adăugită,
2009. Ed. Medicală
3. Microbiologie Medicală. GL. Popa, MI Popa, Ed. APP, 2008 (ediție online 2010), capitolele
4. Microbiologie farmaceutica. 2008.GL Popa Ed Renaissance
20
5. Microbiologie MD-FMAM 2014 Gl Popa, (Manolescu L); disponibil la
6. Tratat de boli infectioase sub redactia Emanoil Ceausu, aparut la Editura Medicala,
Bucuresti, 2018
Note de lucrare practică: Recoltarea și transportul produselor patologice.

• Recoltarea produselor patologice reprezintă prima etapă în schema
diagnosticului de laborator. Produsele patologice sunt probe, eșantioane de materie organică
recoltate de la pacient, în care urmărim să detectăm prezența unor agenți infecțioși.
Recoltarea produsului patologic urmează câteva principii generale, printre care:
alegerea produsului patologic în funcție de suspiciunea clinică, cantitatea, momentul optim de
recoltare atât în timpul zilei, cât și în etapa de evoluție a patologiei, respectarea tehnicilor de
recoltare, de asepsie și antisepsie, și recoltarea înainte de administrarea de antibiotic.
M
Recoltarea începe cu verificarea numelui pacientului și data nașterii înainte de
recoltarea probei. Probele trebuie etichetate în prezența pacientului, de obicei fiind notate
numele pacientului, data nașterii, data și ora colectării, informaţii generale privind motivul
solicitării probei.
O
Probele recoltate pot fi în mod normal, sterile (sânge, L.C.R.), se pot contamina în
timpul recoltării (urină, spută) sau pot fi probe contaminate (materii fecale, exudat nazo-
faringian). Pentru a învăța tehnicile se pot face exerciții de recoltare pe manechine destinate,
R
există la noi în facultate astfel de dotări.
Recoltarea probelor de sânge
Pacientul trebuie informat că i se va recolta sânge, apoi îndrumat pentru a se așeza într-
o poziție corespunzătoare recoltării de sânge: pacientul în pat sau pe scaun va ține brațul întins
IX
și sprijinit, se aplică garou la 8-10 cm deasupra locului de puncție venoasă, care trebuie să
rămână pe loc nu mai mult de 1-2 minute. Pacientul va strânge pumnul și se alege locul
puncției, ținând cont de evitarea de zone unde se găsesc traiecte nervoase, zone cu arsuri
vindecate, cicatrici extinse sau hematom. Se realizează antisepsia corespunzătoare a zonei cu
R
alcool și clorhexidinăș și se recoltează aproximativ 10 ml per recipient pentru bacterii aerobe,

anaerobe și fungi; 3 probe în 24 de ore. Recoltarea se poate realiza direct în sticle de
hemocultură sau vacutainere.
AT
Recoltarea lichidului cefalorahidian

Recoltarea se realizează la patul pacientului după efectuarea examenului fundului de
ochi pentru verificarea presiunii arteriale. Pacientul este așezat în decubit lateral cu genunchi
flectați la piept sau așezat la marginea patului cu trunchiul flectat spre anterior. Recoltarea se
realizează la nivel lombar după antisepsia riguroasă. Se recoltează aproximativ 5-10 ml de LCR
M
în 2-3 tuburi sterile. Recoltarea se realizează prin picurare după retragerea mandrenului, fără a
aspira. Aceasta este o recoltare făcută de medicul infecționist.
Secreţia nazală și nazo-faringiană (exudatul nazal și nazofaringian)
Secreția nazală se recoltează de la nivelul cavității nazale prin introducerea unui tampon
steril (eventual umezit cu soluție salină fiziologică) în cavitatea nazală. Se va recolta din fiecare
nară cu câte un tampon steril diferit.
Secreția nazo-faringiană se recoltează de la nivelul nazo-faringelui cu ajutorul unui
tampon steril, flexibil, subțire, introdus prin cavitatea nazală, perpendicular pe planul feței.
Tamponul se introduce cu blândețe până la nivelul nazofaringelui (punct orientativ de reper
poate fi lungimea până la nivelul tragusului urechii), fără a forța. Se așteapt câteva secunde, se
răsucește ușor și se retrage.
Secreţia faringiană (exudatul faringian)
21
Recoltarea se realizează dimineaţa înainte de a mânca sau consuma lichide, fără a fuma,
înainte de toaleta cavităţii bucale.
Pacientul este aşezat cu gâtul în uşoară extensie, se examinează cavitatea bucală
deschisă, faringele este expus prin iluminare, iar baza limbii deprimată cu un apăsător de limbă.
Cu ajutorul unui tampon se recoltează de la nivelul amigdalelor și faringelui fără a atinge lueta,
sau alte componente ale cavității bucale. Tamponul se prelucrează imediat sau se introduce în
tub cu mediu de transport dacă transportul durează mai mult.
Sputa
Se recoltează într-un recipient steril. Cavitatea bucală a pacientului trebuie să fie liberă
de corpi străini și ar trebui clătită cu soluție salină fiziologică înainte de recoltare. Pacientul
respiră adânc pe gură și tușește. Această procedură se numește expectorație. Proba trebuie să
aibă aspect mucos sau mucopurulent, și să nu conțină doar salivă. Dacă pacientul nu poate
expectora se pot realiza inhalații sau lavaj bronhoalveolar, cel din urmă fiind realizat prin
introducerea unei sonde sterile în arborele traheobronșic.
M
Secreţia otică
Secreţia otică se recoltează cu ajutorul unui tampon steril. Pacientul este așezat cu capul
uşor aplecat în lateral, se tracţionează lobul urechii în jos şi anterior și se introduce tamponul
de-a lungul conductului auditiv şi se rotește pentru colectarea secreţiilor. Tamponul se retrage
O
uşor şi se introduce în tubul protector sau în mediu de transport, în funcție de durata
transportului.
Secreţia conjunctivei oculare R
Recoltarea se face cu un tampon steril, de unică folosinţă. Se folosește câte un tampon
pentru fiecare ochi, indiferent dacă simptomatologia nu este prezentă la ambii ochi. Tamponul
poate fi umezit cu soluție salină fiziologică, iar conjunctiva oculară este ștearsă ușor prin
expunerea ei, apăsând și trăgând ușor de pleoapa inferioară.
IX
Secreția purulentă
În funcție de aspectul și localizarea secreției purulente se pot alege două metode de
recoltare. Pentru secrețiile purulente închise se realizează recoltarea cu ajutorul unei seringi
după antisepsia tegumentelor şi respectarea condițiilor de asigurare a anaerobiozei. În
R
recoltarea secreției purulente din colecțiile deschise, se îndepărtează exudatul de la suprafață

cu soluție salină fiziologică și se recoltează cu ajutorul unui tampon steril din profunzimea
leziunii. Tamponul se poate pune în mediu de transport dacă transportul durează mai mult de
AT
2-3 ore.
Recoltarea secreţiei uretrale, la bărbat
Recoltarea se realizează dimineaţa, înainte de micţiune, sau la cel puţin 2 ore după
aceasta. Se utilizează tampoane de vată sterile, cu ajutorul cărora se recoltează secreția
purulentă de la nivelul meatului, dacă aceasta este prezentă. Dacă nu este prezentă secreție, se
M
exprimă uretra și se recoltează secreția care apare. Dacă nu este exprimată secreție, se va recolta
intrauretral prin introducerea cu blândețe a unui tampon subțire (! doar aproximativ 2 cm).
Recoltarea secrețiilor cervicale, adică de col uterin, (!cervix = col uterin!)
Se recomandă recoltarea în a zecea zi a ciclului menstrual. Recoltarea se realizează pe
masa ginecologică, după examenul ginecologic complet, după introducerea valvelor şi
examinarea vizuală a vaginului şi colului uterin. Dacă este prezentă o secreție purulentă la nivel
cervical, aceasta este îndepărtată cu o compresă sterilă, ulterior fiind recoltată secreția cervicală
prin introducerea 2 cm a tamponului steril la nivelul colului uterin. În mod obișnuit se
recoltează 3 tampoane. Această procedură o face medicul ginecolog deobicei.
Materiile fecale
Din probele de scaun eliminat spontan, într-un recipient steril, cu ajutorul linguriței
atașate de capac se vor preleva 2-3 fragmente reprezentative cu mucoasa, aspect sanguinolent
sau purulent. În vederea realizării diagnosticului bacteriologic, proba se va pune în mediu de
22
transport, spre exemplu Cary-Blair. Se poate recolta și cu ajutorul unui tampon rectal, în special
în vederea verificării portajului pentru bacterii rezistente la antimicrobiene. ! Această
procedură o face pacientul sub îndrumarea asistentului medical. În cazul în care pacientul nu
are scaun se poate utiliza sonda Nelaton.
Urina
Se recoltează prima urină de dimineață după igiena corespunzătoare a zonei organelor
genitale externe. Dacă nu este posibilă recoltarea primei urini de dimineață, se recomandă
recoltarea după cel puțin 3-4 ore de la micțiunea anterioară. Se recoltează aproximativ 50 ml
din „jetul mijlociu”. ! Această procedură o face pacientul sub îndrumarea asistentului medical.
Dacă micțiunea spontană nu este posibilă, se poate realiza cateterizarea uretrală sau
recoltarea prin puncție suprapubiană. La nou-născuți urina se recoltează cu ajutorul unor pungi
sterile speciale.
Recoltarea produselor patologice în suspiciunea de infecție fungică
Recoltarea se realizează diferit în funcție de aspect și localizare. Astfel, pentru cele
M
localizate în zone umede și inflamate ale mucoaselor sau ale pliurilor se recoltează cu ajutorul
a două tampoane sterile (unul va fi utilizat pentru examinarea microscopică, celălalt pentru
cultivare).
În micozele cutanate superficiale se raclează tegumentul și se recoltează scuamele în
O
hârtie sterilă introdusă într-un recipient sau o cutie Petri. În micozele profunde se recoltează
produsul patologic corespunzător, în funcție de localizare, urmând recomandările descrise mai
sus. R
• Transportul probelor în laborator trebuie realizat într-un timp cât mai scurt.
În funcție de produsul patologic recoltat și agentul etiologic suspectat și testul care va fi efectuat
din produsul patologic, se poate alege mediu de transport, iar temperatura poate varia de la -
20°C la 4°C pentru majoritatea produselor patologice sau la 37°C pentru unele produse
IX
patologice, precum lichidul cefalorahidian.
Referințe
1. Popa GL, Popa MI. Microbiologie Medicală. Ediția a doua. Editura APP. 2008.
R
2. Licker M. et al. Microbiologie medicală. Îndreptar de lucrări practice. Editura Victor

Babeș. 2019.
3. Malta Med Emergent Care. Laboratory Specimen Reference Guide. 2018. Disponibil
AT
la: https://www.maltamed.org/vendor/unisharp/laravel-
ckeditor/ckfinder/userfiles/files/PDFs/2018-Specimen-Reference-Guide-
MMEC_2_8_18.pdf. Accesat la 16.04.2022.
4. Garcia L.S. et al. Clinical Microbiology Procedures Handbook. Ediția trei. ASM Press.
2010.
M
5. Faizal A.H. Advancing Theory in Healthcare Simulation Instructional Design: The

Effect of Task Complexity on Novice Learning and Cognitive Load. PhD Thesis. 2015.
Disponibil la: https://tspace.library.utoronto.ca/handle/1807/70819. Accesat la:
16.04.2022.
6. Marty F., Chen K., Verrill K. How to Obtain a Nasopharyngeal Swab Specimen. N
Engl J Med 2020; 382:e76
Capitolul 3.
Note de curs: Genetica bacteriană. Relaţii microorganism-gazdă. Patogenitate şi virulenţa.
Multiplicare, invazivitate, toxigeneză. Exotoxine; antitoxine, anatoxine și endotoxine.
• Genetica bacteriană
Genetica bacteriană are ca scop studiul eredității bacteriilor (capacitatea de a transmite
informații descendenților).
23
Celulele somatice ale organismelor superioare (cum ar fi celulele umane) sunt diploide
și prezintă două seturi distincte de determinanți genetici. Totalitatea determinanților genetici
dintr-o celulă se numește genom. Genomul reprezintă suma genelor unui organism. Genomul
celulei unei bacterii conține un cromozom alcătuit dintr-o molecula mare de ADN. Există la
unele bacterii pe lângă cromozom și un supliment de material genetic numit element extra
cromozomial. Bacteriile sunt microorganisme haploide și au un singur cromozom în genom,
deci au un singur set de determinanți genetici.
Genomul bacterian este alcătuit din :
1.genele esenţiale, localizate în structura cromozomului bacterian şi
2. genele accesorii extracromozomiale prezente în structura:
-plasmidelor (Factorul col, Factorul R) şi
-elementelor genetice transpozabile (transpozonii, secventele de insertie, etc.)
1.genele esenţiale
M
Gena reprezintă unitatea funcţională a eredităţii și noţiunea de genă este cunoscută încă
din anul 1909. Dacă nu au loc modificări genetice, toţi descendenţii unei bacterii vor fi identici
cu bacteria „mamă” şi identici între ei.
O
Genomul bacterian este situat în masa nucleară a celulei bacteriene care vine în contact direct
cu citoplasma. Deobicei se localizează în partea centrală a celulei. Conţine ADN, nu are
nucleoli. Unicul cromozom bacterian este alcătuit dintr-o singură moleculă de ADN dublu
catenar, cu aspectul unui fir lung (1000-2000 μm), închis într-un inel şi replicat pe el însuşi.
R
Această structură deţine informaţia genetică necesară proceselor vitale de creştere şi
multiplicare. Molecula de ADN conţine codificată informaţia ereditară, care se exprimă prin
sinteza unor proteine şi se transmite prin replicare şi diviziune la descendenţi.
ADN-ul este un macropolimer de dezoxiribonucleotide. ADN-ul apare ca o macromoleculă
IX
formată din două catene polinucleotidice antiparalele şi complementare răsucite în dublu helix.
Replicarea ADN se face printr-un mecanism semiconservativ (fiecare moleculă nou formată
conține un lanț polinucleotidic din molecula parentală și un lanț polinucleotidic nou format).
Replicarea ADN constă în sinteza unor noi molecule de ADN, identice cu molecula parentală
R
şi identice între ele, pe bază de complementaritate (replicare semiconservativă).

2. genele accesorii extracromozomiale
AT
Plasmidele
Plasmidele sunt elemente genetice extracromozomiale, care pot să se replice
independent de cromozomul bacterian. Ele depind de factori codificaţi de genomul bacterian.
Plasmidele conţin informaţie genetică fără de care bacteria poate suptaviețui. Aceste elemente
există în stare autonomă (libere în citoplasmă) sau sunt integrate în cromozomul bacteriei.
M
Clasificarea plasmidelor:
1.plasmide care codifică rezistenţa la agenţi antibacterieni: de exemplu factorii de rezistenţă
2. plasmide care codifică sinteza unor agenţi antimicrobieni: de exemplu factorii Col
3. plasmide de patogenitate care codifică sinteza de: hemolizine; enterotoxine
4. plasmide care codifică enzime ale unor căi metabolice particulare
5. factorul F (de fertilitate)
Elemente genetice transpozabile
Sunt secvenţe specifice de ADN care devin elemente genetice transpozabile dacă îşi
menţin integritatea fizică, structurală şi genetică, funcţională în cursul translocaţiei de la o
poziţie la alta. Exemple de elemente genetice transpozabile sunt: secvenţele de inserţie;
transpozonii și bacteriofagii. Secvenţele de inserţie sunt cele mai simple elemente
transpozabile. Au doar funcția de inserție. După inserţia lor pot apărea modificări în expresia
24
unor gene. Transpozonii au structură mai complexă și prezintă gene care conferă bacteriilor
funcţii noi, detectabile, de exemplu: rezistenţa la antibiotice sau producerea de enterotoxine.
Bacteriofagul este un virus capabil sa infecteze o bacterie.
Variabilitatea bacteriană
Există două tipuri de variații bacteriene: fenotipice si genotipice.
Fenotipul este suma caracterelor observabile, specifice unui organism, produse de
genotip în interacţiune cu mediul ambiant. Variabilitate fenotipică este reversibilă și duce la
modificări de tip adaptativ care nu se transmit descendenților.
Genotipul reprezintă totalitatea informaţiei genetice a unui organism. Variabilitatea
genotipică este dată de modificări definitive ale materialului genetic care se transmit
descendenților, și este reprezentată de mutație (modificare spontană și stabilă produsă în
genomul bacterian). Bacteria care a suferit o mutație este o bacterie mutantă. Bacteria din
natură care nu prezintă modificări de genotip se numește bacterie ”de tip sălbatic”. Mutațiile
sunt de mai multe feluri. Există două modalități de modificare a materialului genetic, mutațiile
M
și transferul.
Transferul de material genetic la bacterii
Bacteriile sunt microorganisme haploide și deoarece au un singur set de un singur set
O
de determinanți genetici nu pot face reasortări (combinații) ale materialului genetic în celula
bacteriană, fiind nevoie de doua bacterii: una donatoare si alta receptoare. Astfel se descriu trei
mecanisme de transfer al materialului genetic: transformare, transducție și conjugare.
R
• Relaţii microorganism-gazdă
Relațiile bacteriei cu gazda umană reprezintă obiectul descrierii de mai jos. Încă din
viața intrauterină prin transmiterea verticală (de la mamă la făt) suntem expuși la bacterii. Odată
ce ne naștem apare colonizarea cu bacterii ubicuitare (care se găsesc peste tot) sau
IX
îmbolnăvirea. Sunt recunoscute trei tipuri bacteriene care duc la trei tipuri de relații ale gazdei
umane cu bacteriile:
1. Bacterii saprofite, bacteria și gazda umană sunt independenți între ei. Prezența acestor
bacterii este inofensivă, relația se numește simbioză, conviețuirea ambilor parteneri, ex. E. coli
R
(intestinal) / lactobacilii (la nivel vaginal).

2. Bacterii condiționat patogene, bacteria și gazda umană se află în interdependență, relația
se numește comensalism, bacteriile depind nutrițional de gazdă fără a-i crea probleme, dar
AT
echilibrul poate fi instabil, ex. pneumococul, meningococul.

3. Bacterii patogene, bacteria se dezvoltă în detrimental gazdei umane, relația se numește de
parazitism, bacteria este capabilă să producă procesul infecțios (boala). Patogenitatea este
capacitatea unei bacterii de a produce procesul infecțios (boala). Sunt două tipuri de parazitism
bacterian
M
• obligatoriu (Mycobacterium leprae, Treponema pallidum, Rickettsia spp.)

• facultativ (Clostridium spp., Salmonella spp.)
• Patogenitate şi virulenţă
Definiţia patogenităţii = capacitatea unei bacterii de a produce boala - este atribut de specie.
Este determinată genetic.
Definiţia virulenţei = gradul diferit de patogenitate exprimat în cadrul unei specii - este atribut
de tulpină.
• Multiplicare, invazivitate, toxigeneză. Exotoxine; antitoxine, anatoxine și
endotoxine.
Mecanismele implicate în producerea procesului infecțios sunt:
• multiplicare şi invazivitate (sunt determinate de factorii de virulență)
• multiplicare şi elaborare de toxine (sunt determinate de exotoxine și/sau de
endotoxine)
25
• combinaţia acestor mecanisme
Exotoxine
Exotoxinele sunt substanțe proteice elaborate în general de bacterii Gram pozitive în
cursul vieții, bacteriile pot fi: lizogenizate (ex. b. difteric, streptococ β hemolitic de grup A),
sau codificate de plasmide (ex. Clostridium tetani, Bacillus anthracis). Exotoxinele pot fi
elaborate și de bacterii Gram-negative, fie prin mecanism cromozomial (ex. V. cholerae,
Bordetella pertussis, Shigella shiga, Pseudomonas aeruginosa) fie prin control plasmidic
(unele tulpini de E. coli). Exotoxinele sunt formate dintr-un domeniu B (bind) + o porţiune
enzimatică A (activă), sunt difuzibile la distanţă și foarte toxice: doza letală este 0.1
micrograme pe kg corp.
Endotoxinele
Endotoxinele sunt substante complexe (fosfo-lipo-polizaharide). Sunt elaborate şi apoi
incluse în peretele bacterian numai la bacterii Gram negative. Conțin antigenul somatic O plus
lipopolihazaridul, (LPZ). Se pot elibera prin distrugerea bacteriei. Deși au antigenicitate,
M
imunogenicitate şi toxicitate mai redusă pot acţiona la mai multe nivele, şi dacă sunt eliberate
în cantități mari induc apariţia: febrei, leucopeniei, hiperpermeabilităţii vasculare, hipotensiunii
arteriale până la colaps și şocului endotoxic.
Anatoxinele
O
Anatoxinele sunt exotoxine detoxifiate. Exotoxinele pot fi detoxifiate prin diverse
metode: în timp, formol, temperatură. Anatoxinele își pierd puterea toxică, dar îşi menţin
puterea imunogenă şi devin vaccinuri:!! R
• ATPA (anatoxină tetanică purificată şi adsorbită)
• ADPA (anatoxină difterică purificată şi adsorbită)
• DT (anatoxină difterică şi tetanică)
• DTP (DT + corpi de Bordetella pertussis)
IX
Anti-toxinele
Anti-toxinele sunt anticorpi anti-toxină. Deoarece toxinele au structură proteică și sunt
imunogene determină apariţia de anticorpi specifici (anti-toxine). Antitoxinele pot neutraliza
în vitro (în laborator) sau în vivo (în viu) activitatea toxică a toxinei prin cuplare specifică.
R
Astfel în scop terapeutic au fost create seruri imune utile în diverse tratamente.
• ser antidifteric
• ser antitetanic etc.
AT
Referințe
M
2009. Ed. Medicală

6. Tratat de boli infecțioase sub redacția Emanoil Ceaușu, apărut la Editura Medicală,
Bucuresti, 2018
26
Note de lucrare practică: Examenul microscopic – preparate native, frotiuri si colorații.
Tehnica executării frotiului din produse patologice și din culturi. Colorația cu albastru de
metilen, colorația Gram, colorația Ziehl -Neelsen.
• Examinare microscopică
Examinarea directă a produsului patologic reprezintă cea de-a doua etapă în schema de
diagnostic microbiologic. Aceasta se poate realiza macroscopic și microscopic.
Examinarea microscopică are mai multe scopuri:
• pentru a determina calitatea probei recoltate (spre exemplu: probele de spută
care conțin mai multă salivă decât secreții din căile respiratorii inferioare pot fi
identificate prin cuantificarea leucocitelor sau a celulelor epiteliale; evaluarea probelor
colectate de la nivelul unei plăgi – absența leucocitelor poate indica faptul că eșantionul
este posibil să nu fi fost preluat de la locul real al infecției)
• poate oferi indicație medicului asupra procesului infecțios (spre exemplu
M
colorația Gram a unei probe de spută, în care se observă leucocite și diplococi Gram-
pozitivi poate indica Streptococcus pneumoniae)
• realizarea cultivării poate fi ghidată de rezultatele frotiului
• poate indica necesitatea de teste suplimentare
O
• Preparate microscopice proaspete, preparate native
Realizarea preparatelor microscopice native (umede/între lamă și lamelă) necesită
utilizarea de lame și lamele degresate anterior. Lamele se pot spăla, clăti, dezinfecta cu alcool
R
și degresa prin flambare, iar lamelele se degresează folosind alcool.
Cu ajutorul unei pipete sterile se pune pe lamă o picătură (aproximativ 10 microlitri)
din produsul ce urmează să fie examinat.
Dacă produsul patologic este lichid acesta se poate utiliza ca atare, fiind uneori necesară
IX
centrifugarea acestuia și examinarea sedimentului (spre exemplu urina). Dacă produsul
patologic este solid se poate dispune inițial o picătură de soluție salină fiziologică pe lamă, în
care se va omogeniza produsul patologic cu ajutorul unei anse microbiologice. Uneori se poate
îmbunătăți vizualizarea cu lugol, tuș de India, albastru de metilen etc.
R
Pentru examinarea culturii bacteriene se va proceda în mod similar, dacă este cultivată
în mediu lichid se va dispune pe lamă ca atare, în timp ce, dacă este dezvoltată pe mediu solid
se va omogeniza într-o picătură de soluție salină fiziologică.
AT
Pentru produsele patologice recoltate pentru suspiciunea de micoză se poate depune pe

lamă o picătură de KOH 10-20%. Ulterior se acoperă preparatul cu lamela, așezând-o ușor,
fiind posibilă presarea lamelei pentru a îndepărta eventualele bule de aer. Preparatul se
examinează la microscopul optic, inițial cu obiectiv de 10x și luminozitate scăzută, minim 10
câmpuri, ulterior cu 20x și 40x.
M
• Preparate microscopice fixate, frotiuri

Preparatele microscopice fixate și colorate se bazează pe afinitatea peretelui bacterian
pentru anumiți coloranți, datorită structurii sale. Pentru realizarea frotiurilor (preparatul
microscopic fixat necolorat) se folosesc lame curate și degresate ce sunt flambate și așezate pe
masa de lucru cu partea flambată în sus. Dacă se folosește ansă bacteriologică metalică aceasta
trebuie sterilizată prin aducere la incandescență și flambare portansă; cele de unică folosință
sunt sterile. Cu ansa bacteriologică se dispune produsul patologic lichid sau cultura bacteriană
dezvoltată în mediu lichid pe lamă. Dacă produsul patologic este solid sau cultura bacteriană
este de pe mediu solid se va dispune în prealabil o picătură de soluție salină/ser fiziologic în
care se va omogeniza produsul. Se întinde preparatul pe lamă (etalarea frotiului) prin mișcări
realizate pe axul longitudinal al lamei și perpendiculare pe acestea; fiind posibilă și etalarea
prin mișcări circulare. Scopul este întinderea uniformă, într-un strat cât mai subțire. Preparatul
se lasă la uscat fără a grăbi uscarea acestuia. Etapa de fixare a frotiului se poate realiza cu
27
soluții chimice sau termic prin trecerea acestuia deasupra flăcării, ținând lama cu preparatul în
partea superioară, se lasă flacăra să acționeze pe partea opusă.
• Colorația albastru de metilen
Această tehnică este o colorație simplă, fiind utilizat un singur colorant, sunt urmate
următoarele etape:
• frotiul fixat și uscat se așează pe un suport cu preparatul în partea superioară
• se acoperă lama cu albastru de metilen pentru 1-2 minute
• se spală cu apă
• se pune la uscat într-un suport
În urma examinării la microscopul optic, folosind obiectiv de 100x și ulei de imersie se
pot observa microorganismele și alte elemente precum celule sau filamente de fibrină, detritus
celular, de culoare albastră. Prin această colorație se pot descrie doar forma și dimensiunea
aproximativă și relația cu celelalte elemente prezente pe frotiu.
• Colorația Gram
M
Această metodă de colorare a fost dezvoltată de către bacteriologul danez Hans
Christian Gram în 1884. De aceea când scrieți numele Gram nu uitați sa îl scrieți cu literă mare!
Această colorație se bazează pe capacitatea microorganismelor de a se colora cu cristal violet,
numit și violet de gențiană. Bacteriile Gram pozitive rețin violetul datorită cantității mari de
O
acid teicoic din structura peretelui și se colorează violet, în timp ce bacteriile Gram negative se
vor colora roșu.
Materiale necesare: R
• lame microscopie
• soluție salină
• cristal violet
• soluție lugol
IX
• decolorant (etanol 95% sau 1:1 acetonă și etanol 95%)
• fucsină bazică diluată (1 parte fucsină : 9 părți apă)
• apă
Protocol:
R
• se degresează lama prin trecerea prin flacără

• se depune produs patologic sau cultură bacteriană pe lamă. Dacă acestea sunt solide, se
poate pune o picătură de soluție salină.
AT
• prin mișcări circulare și de hașurare se distribuie uniform, în strat subțire materialul

• urmează pasul de uscare
• fixarea poate fi realizată prin alcool 70-95% sau prin trecerea lamei prin flacără, având
grijă să acționeze flacăra doar pe partea opusă produsului patologic/culturii bacteriene
• pe partea superioară a lamei unde este produsul patologic/cultura bacteriană distribuită
M
se pun coloranții pentru a acoperi produsul, etape interpuse de clătiri

• se pune cristal violet pe lamă și se menține pentru 1 minut
• se pune soluție lugol pentru 2 minute
• se adaugă fucsină diluată și se menține pentru 1 minut.
• se clătește și se pune la uscat într-un suport
Prin examinare la microscopul optic, folosind obiectiv de 100x și ulei de imersie se pot
observa microorganismele și alte elemente precum celule sau filamente de fibrină, detritus
celular. Prin această colorație microorganismele pot fi diferențiate în bacterii Gram pozitive și
Gram negative.
• Colorația Ziehl-Neelsen
28
Colorația Ziehl-Neelsen este utilizată în identificare bacililor acid-alcoolo rezistenți,
care nu se pot colora cu metode uzuale.
Colorația include următoarele etape:
• se pun lamele pe un suport, deasupra unei chiuvete sau a unui vas în care vor fi
colectați coloranții
• lamele se așază cu preparatul fixat în partea superioară
• se acoperă cu fucsină proaspăt filtrată
• se trece cu un bec de gaz pe sub lamă până la emiterea de vapori, acțiunea se
repetă de 3-4 ori
• se completează cu fucsină dacă aceasta s-a scurs s-au uscat în timpul etapei
anterioare
• se lasă fucsina să acționeze pe lamă pentru 10 minute
• se acoperă frotiul cu alcool-acid 3% și se lasă să acționeze pentru 3 minute
M
• se acoperă frotiul cu albastru de metilen 0.3% pentru 30 secunde-1 minut
• se pune frotiul la uscat pe un suport special
O
Prin examinarea la microscopul optic, folosind obiectiv de 100x și ulei de imersie se
pot observa bacilii roșii pe fond albastru.
Referințe R
1. Connie R. Mahon, Donald C. Lehman - Textbook of Diagnostic Microbiology-Elsevier Inc.
(2019)
2. ***. Preparing a wet mount. Centers for Disease Control and Prevention.
3. ***. Ghid național pentru rețeaua laboratoarelor tb. Disponibil la: https://marius-
IX
nasta.ro/wp-content/uploads/2019/02/GHID-NATIONAL-PENTRU-RETEAUA-
LABORATOARELOR-TB.pdf. Accesat la: 5.02.2023
Capitolul 4.
R
Note de curs: Antibioticele și antimicrobienele. Clasificare în funcţie de: origine, tipul acţiunii,
spectrul de acţiune, structură chimică. Rezistenţa bacteriilor la substanţele antimicrobiene.
• Antibioticele și antimicrobienele
AT
Antimicrobienele sunt substanțe cu acțiune pe diverse microorganisme patogene. Astfel

avem antibioticele care sunt agenți antibacterieni, antiviralele care sunt agenți antivirali,
antifungicele care sunt agenți antifungici și antiparazitarele care sunt agenți antiparazitari.
Antibioticele sunt agenți antimicrobieni de origine biologică produși de
microorganisme precum fungi (ciuperci) și bacterii. Pentru a putea produce cantități suficiente
M
omenirii, antibioticele au fost sintetizate în laborator ulterior descoperii lor. Există atât
antibiotice de semi-sinteză preparate prin modificarea chimica a bazei naturale cât și antibiotice
chimice de sinteză. Mecanismele de acțiune ale acestor antibiotice nu se deosebesc de cele
produse natural. Antibioticele acționează specific pe anumite bacterii. Dar după ce antibioticele
au fost puse în circulație, la scurtă vreme, bacteriile au dezvoltat mecanisme de apărare
împotriva lor, și au dezvoltat ceea ce numim rezistență la anumite antibiotice, de unde și nevoia
de a finaliza diagnosticul de laborator bacteriologic cu antibiograma. Bacteriile mutante, care
au achiziționat rezistență la anumite antibiotice sunt diferite de bacteriile ”de tip sălbatic” care
nu au dezvoltat rezistență. Trebuie cunoscut însă faptul că la unele specii bacteriene există
rezistență determinată genetic, numită rezistenţa naturală faţă de un antibiotic, ex. rezistenţa
bacilului Koch la penicilina G, rezintență care apare la toți membrii speciei bacteriene.
Antibioticele trebuie sa aibă o activitate specifică înaltă asupra bacteriei fără a avea efecte
toxice asupra bolnavului.
29
• Clasificare în funcţie de: origine, efect, spectrul de acţiune, structură chimică și
tipul de acțiune.
Clasificare după originea antibioticelor:
- antibiotice cu origine biologică, ex. penicilina G;
- produşi de semi-sinteză realizaţi prin prelucrări chimice pornind de la un nucleu elaborat de
un microorganism, ex. meticilina;
- produşi de sinteză chimică integrală (chimioterapice, antiinfecţioase), ex, acidul
nalidixic, sulfamidele.
Clasificare după efectul antibioticelor:
- bacteriostatice = dacă se limitează la oprirea multiplicării bacteriene (ex. tetraciclinele,
cloramfenicolul, eritromicina);
- bactericide = dacă duc la distrugerea bacteriilor (ex. penicilinele, cefalosporinele,
polimixinele, aminoglicozidele).
Clasificare după spectrul de acţiune al antibioticelor:
M
Antibiotice cu spectru “îngust”
-spectru “de tip penicilinic”, active pe bacili Gram-pozitivi, coci Gram-pozitivi şi coci Gram-
negativi (ex. majoritatea penicilinelor, macrolidele);
- spectru “de tip streptomicină”, active pe bacili Gram-negativi, coci Gram-negativi, coci
O
Gram-pozitivi (ex. aminoglicozidele, polimixinele).
Antibiotice cu spectru “larg”
-active pe bacili Gram-pozitivi şi negativi, coci Gram-pozitivi şi negativi.
R
-active şi pe spirochete, leptospire, rickettsii, chlamydii, mycoplasme. În acest grup au fost
incluse cloramfenicolul si TETRACICLINELE.
Se pot adăuga alte antibiotice, cum ar fi: penicilinele cu spectru lărgit (ampicilina, amoxiciclina
etc), ureidopenicilinele, tienamicinele, cefalosporinele din generaţiile II-IV, unele
IX
fluorochinolone, unele sulfamide.
Clasificare după structura chimică și tipul de acțiune a antibioticelor:
A.Antibiotice care acționează asupra peretelui bacterian, prin inhibarea sintezei
peretelui
R
A.1.betalactamine = peniciline, cefalosporine, penemii

• penicilinele naturale (ex. penicilina G), aminopenicilinele (ex. ampicilina,
amoxicilina), penicilinele penicilinazorezistente (ex. oxacilina, dicloxacilina),
AT
carboxipenicilinele (ex. carbenicilina, ticarcilina)

• cefalosporinele generaţia I (ex. cefalotina), generaţia a II a (ex. cefamandola),
generaţia a III a (ex. ceftriaxona), generaţia a IV a (ex. cefepima)
• monobactamii (ex. aztreonamul)
• carbapenemii (ex. imipenem, meropenem)
M
A.2. glicopeptide (ex.vancomicina, teicoplanina)

A.3.alte antibiotice: bacitracina, cicloserina, fosfomicina, izoniazida
B. Antibiotice care acționează asupra sintezei proteinelor bacteriene, prin inhibarea
sintezei proteice la nivelul ribozomilor
B.1. aminoglicozide: streptomicina, kanamicina, gentamicina, amikacina, netilmicina
B.2. cloramfenicolul
B.3. tetracicline (ex doxiciclina, tetraciclina)
B.4. macrolidele (ex. eritromicina, azitromicina)
B.5.lincosamidele (lincomicina, clindamicina)
B.6. acidul fusidic
C. Antibiotice care acționează asupra sintezei genomului bacterian, prin inhibarea
sintezei acizilor nucleici
C.1. sulfamide (ex sulfonamida)
30
C.2.quinolone (ex acidul nalidixic)
C.3.rifampicine (ex. rifampicina, rifabutina)
C.4.novobiocina
C.5.nitroimidazoli (ex metronidazol)
C.6.nitrofuranii (ex. nitrofurantoina)
C.7.diaminopirimidine (ex trimetoprim)
D. Antibiotice care acționează asupra membranei celulei bacteriene, prin inhibarea
funcţiei membranei celulare (si membranei plasmatice)
D.1. polimixine (ex. polimixina B , colistin sau polimixina E)
D.2. gramicidina
E. Antibiotice care interferă cu metabolismul bacterian, prin inhibarea sintezei
principalilor metaboliți
E.1. sulfamide
E. 2.trimetoprim
M
• Rezistenţa bacteriilor la substanţele antimicrobiene
Rezistența bacteriilor la antibiotice reprezintă capacitatea unor bacterii de a supravieţui
şi de a se multiplica în prezenţa acestora. Există două feluri de rezistență: naturală și dobândită.
Rezistenţa naturală reprezintă rezistenţa tuturor membrilor unei specii bacteriene faţă de un
O
antibiotic. Este determinată genetic, ex. rezistenţa bacilului Koch la penicilina G. Rezistenţa
dobândită reprezintă rezistența unora din membrii unei specii bacteriene faţă de un antibiotic,
sau mai multe. Este necaracteristică unei specii bacteriene și poate fi achiziţionată de anumite
R
subpopulaţii dintr-o specie pentru care antibioticul acţionează ca un presor selectiv.
Mecanismele implicate în rezistenţa la antibiotice sunt: producerea de către bacterie a
unei enzime care inactivează antibioticul, ex. penicilinaza stafilococului auriu; scăderea
permeabilităţii peretelui sau membranei citoplasmatice pentru antibiotic.
IX
Există mai multe tipuri de rezistenţă:
A. După valență
- monovalentă (atunci când bacteriile rezistă la un singur antibiotic);
- plurivalentă (rezistenţa multiplă la mai multe antibiotice); multidrug resistance (MDR) /
R
extreme drug resistance (XDR)

B. După numărul de antibiotice
- direct (rezistența unei bacterii față de un singur antibiotic);
AT
- încrucişat (rezistenţa unei bacterii faţă de mai multe antibiotice)

C. După ritmul de instalare, rezistenţa poate fi:
- rapidă, cu tip rapid de instalare
- intermediară, de tip intermediar de instalare
- lentă, cu tip lent de instalare
M
- foarte lentă, cu tip foarte lent de instalare
Referințe
2009. Ed. Medicală
31
Bucuresti, 2018
Note de lucrare practică: Cultivarea și identificare bacteriilor. Medii de cultură. Tehnici

simple de însămânțare bacteriană și caractere de cultură. Identificarea bacteriilor. Evidențierea
caracterelor biochimice pe medii diferențiale, multitest.
• Cultivarea și identificarea bacteriilor
Pentru a putea identifica bacteriile este nevoie inițial să le cultivăm în vederea creșterii
cantității bacteriene din produsul patologic. Cultivarea bacteriilor se face prin însămânțare pe
medii de cultură artificiale iar ulterior se folosesc diverse tehnici sau metode de identificare a
M
bacteriei patogene (care produce boala). Scopul final diagnosticului de laborator bacteriologic,
diagnosticul direct, este de a cunoaște bacteria incriminată în îmbolnăvire și de a face
antibiograma (pentru a putea știi ce antibiotic putem recomanda pacientului).
O
• Medii de cultură
Mediile pot fi clasificate în funcție de mai multe aspecte, unul dintre ele putând fi reprezentat
de starea de agregare:
• medii solide
• medii lichide
• medii semisolide
R
Funcția principală a mediilor de cultivare este oferirea nutrienților necesari
IX
microorganismelor pentru dezvoltarea acestora. Mediile generale susțin dezvoltarea unui
număr mare de microorganisme, având componente complexe. Componenta principală a
mediilor de cultivare solide este reprezentată de agar, un galactan obținut din alge marine.
Pentru dizolvare și sterilizare este încălzit la 121°C și turnat în plăci. Mediul se menține lichid
R
până la 45°C. După întărire acestea sunt depozitate cu capacul jos pentru a evita căderea
posibilelor picături de condens pe suprafața mediului.
Mediile îmbogățite sunt utilizate pentru dezvoltarea microorganismelor care au
AT
necesități speciale, microorganisme pretențioase. Aceste medii conțin nutrienți speciali,

adăugați în funcție de cerințele nutritive ale microorganismelor.
Mediile selective permit dezvoltarea unor microorganisme și previn dezvoltarea altora,
ducând astfel la izolarea unor specii bacteriene. Un exemplu de mediu selectiv este
MacConkey, care conține săruri biliare și cristal violet care împiedică dezvoltarea
M
microorganismelor Gram pozitive.

Mediile diferențiale permit diferențierea microorganismelor în funcție de culoarea
mediilor dezvoltate. Un exemplu în acest sens ar putea fi MacConkey, care diferențiază
microorganismele lactozo pozitive de cele lactozo-negative, pe baza modificării de pH în urma
metabolizării acesteia.
Alți factori de care depinde dezvoltarea microorganismelor sunt temperatura, pH-ul,
prezența sau absența oxigenului, prezența dioxidului de carbon.
În funcție de temperatura de dezvoltare, microorganismele pot fi psicrofile, psicrotrofe,
mezofile, termofile, hipertermofile.
Dezvoltarea microorganismelor în funcție de prezența sau absența oxigenului poate
clasifica microorganismele în obligatoriu aerobe, facultativ anaerobe, obligatoriu anaerobe,
anaerobe aerotolerante, microaerofile.
• Tehnici de însămânțare și caractere de cultură
32
În funcție de produsul însămânțat sau de rezultatul dorit, există mai multe moduri de
însămânțare. Una dintre cele mai frecvente este însămânțarea în „pentagon deschis”. Aceasta
este utilă pentru obținerea de colonii izolate, ușurând astfel izolarea, caracterizarea și
identificarea acestora.
M
O
R
Figură. Însămânțare în pentagon deschis sau tehnica dispersiei
În funcție de produsul patologic se pot alege anumite moduri de însămânțare, spre
IX
exemplu pentru urină, se folosește o ansă de 1 microlitru, sterilă, cu ajutorul căreia se trasează
un striu pe un diametru vertical al plăcii cu mediu, urmând să fie dispersat produsul patologic,
cu aceeași ansă prin realizarea de striuri perpendiculare pe primul. Acest mod de însămânțare
permite dispersarea coloniilor și facilitează numărarea acestora, în vederea stabilirii
R
diagnosticului.
AT
M
Figură. Însămânțare urină

• Aspect culturi bacteriene
33
În mod normal aspectul culturilor bacteriene se evaluează la 18-24 de ore de la incubare.
Morfologia acestora poate fi influențată de diverși factori, printre care nutrienții disponibili,
temperatura, momentul vizualizării, etc.
Coloniile sunt evaluate pentru următoarele caracteristici:
• culoare
• mărime
• dacă sunt elevate sau nu
• margine netedă sau rugoasă
• aspectul suprafeței neted, rugos, granular, cremos,
• densitate - opac, transparent, translucid
• consistență - untoase, vâscoase, friabile, membranoase
• producția de hemoliză
În general acestea pot fi clasificate în trei mari categorii, și anume colonii de tip S
(smooth), de tip M (mucoide) și R (rugoase).
M
• Identificarea bacteriilor. Evidențierea caracterelor biochimice pe medii
diferențiale, multitest.
După obținerea culturii pure se pot evidenția caractere biochimice. Cel mai frecvent
acestea constau în capacitatea microorganismului de a metaboliza/fermenta anumite zaharuri
O
sau de a produce anumite enzime. Vom menționa în continuare pe cele mai frecvent folosite.
Teste biochimice utilizate pentru identificarea enterobacteriilor:
• TSI (triple sugar iron) - conține trei carbohidrați - glucoză, lactoză și zaharoză
R
- și ioni de fier, tiosulfat de sodiu și indicatorul de pH roșu fenol.
IX
R
AT
M
• testul ureazei - identifică capacitatea microorganismului de a produce această

enzimă
34
• indol -verifică capacitatea microorganismului de produce triptofanază
• testul utilizării citratului ca unică sursă de carbon
M
O
R
IX
R
AT
• testul motilității
• Testul oxidazei
Testul oxidazei este un test cheie pentru a diferenția între familiile Pseudomonadaceae
(ox +) și Enterobacterales (ox -), și este util și pentru identificarea multor alte bacterii, cele
care trebuie să folosească oxigenul ca acceptor final de electroni în respiraţia aerobă. Enzima
M
citocrom oxidază este implicată în reducerea oxigenului la capătul lanțului de transport de

electroni.
• Testul catalazei
Testul catalazei facilitează identificarea enzimei catalază în bacterii. Pozitivitatea
testului catalazei la Micrococcaceae trebuie distinsă de negativitatea testului catalazei la
Streptococcaceae.
• Testul coagulazei
Testul coagulazei diferențiază tulpinile de Staphylococcus aureus de S. epidermidis și alte
specii de stafilococi coagulazo-negative. Tulpinile de S. aureus sunt de obicei capabile să
coaguleze plasma tratată cu EDTA în testul tubului și produce grunji în testul coagulazei pe
lamă.
• Testul de sensibilitate la bacitracină
35
Testul este utilizat pentru identificarea prezumtivă și diferențierea streptococilor beta-
hemolitici de grup A (Streptococcus pyogenes – susceptibili) de alți streptococi beta-hemolitici.
• Testul de sensibilitate la optochin
Streptococcus pneumoniae este sensibil la optochin (ethylhydrocupreine
hydrochloride), caracteristică utilă în identificarea S. pneumoniae dintre alți streptococi
viridans cu alfa hemoliză.
Protocolul de testare conform CDC include folosirea unui disc cu diametru de 6 mm,
imprimat cu optochin concentrație de 5 µg. Dacă nu sunt disponibile comprimate cu optochin,
se pot realiza diluții de 1:4000 cu ethylhydrocupreine hydrochloride și se pot aplica pe discuri
sterile din hârtie de filtru.
Cu o ansă sterilă de unică folosință se poate prelua o colonie cu hemoliză viridans
pentru care există suspiciunea că ar fi S. pneumoniae. Colonia se însămânțează pe geloză-sânge
și se plasează un disc de optochin în zona însămânțată. Plăcile sunt incubate la 35-37 °C, cu
aproximativ 5% CO₂.
M
După 24 de ore de incubare se măsoară diametrul de inhibiție al dezvoltării bacteriene.
Dacă diametrul este de 14 mm sau mai mare, tulpina bacteriană testată poate fi considerată
sensibilă la optochin și ridicată suspiciunea de S. pneumoniae.
O
R
IX
R
AT
Imagine cu testul la optochin, realizat pe mediul geloză-sânge pentru tulpini cu hemoliză

viridans. În stânga test negativ (diametru mai mic de 14 mm), în dreapta test pozitiv cu zonă
de inhibiție cu diametrul de 16 mm.
Cu toate acestea trebuie avută în vedere rezistența unor tulpini de S. pneumoniae
rezistente la optochin, cel mai frecvent din cauza unei mutații genetice în gena atpA sau atpC.
Pentru fiecare lot nou de optochin trebuie efectuat testul de control cu S. pneumoniae
M
ATCC 49619 (sensibil la optochin) și S. mitis ATCC 49456 (rezistent la optochin).
Referințe
1. ***. Streptococcus Laboratory. Centers for Disease Control and Prevention. Disponibil
la: https://www.cdc.gov/meningitis/lab-manual/chpt08-id-characterization-
streppneumo.html. Accesat la 20 mai 2023.
2. Souza, A.R.V., de Pina, S.E.C.M., Costa, N.S. et al. Description of optochin-resistant
Streptococcus pneumoniae due to an uncommon mutation in the atpA gene and
comparison with previously identified atpC mutants from Brazil. Sci Rep 11, 7936
(2021). https://doi.org/10.1038/s41598-021-87071-8
3. Mahon C, Lehman D. Textbook of Diagnostic Microbiology.Elsevier
4. Gerard J. Tortora, Berdell R. Funke, Christine L. Case - Microbiology_ an introduction-
Pearson (2018)
36
5. ***. Catalase Test. Protocols. American Society for Microbiology.
Capitolul 5.
Note de curs: Inflamaţia şi etapele procesului inflamator. Imunitatea înnăscută. Imunitatea
dobândită. Organizarea sistemului imun. Organele centrale şi periferice.
• Inflamaţia şi etapele procesului inflamator
Inflamaţia reprezintă un proces fiziopatologic complex care include fenomene
alterative, fenomene de tip reactiv şi fenomene reparatorii care apar cu scopul limitării şi / sau
neutralizării agentului inițiator. Inflamaţia acută este rezultatul schimbărilor ce se petrec într-
un ţesut ca răspuns la o agresiune care poate fi mecanică, chimică sau infecţioasă. Este un
mecanism de apărare antiinfecțios rapid, care tinde să localizeze infecţia şi să prevină
diseminarea ei. Inflamaţia se poate manifesta la nivel de ţesuturi, organe, sisteme sau chiar în
întregul organism.
Inflamaţia cuprinde în mod clasic cinci semne tumor (edem), rubor (eritem, înroşire
M
locală), calor, dolor, însoţite sau nu de “functio laesa”. Inflamaţia poate avea ca etiologie
(cauză): agenţi determinanţi diverşi; microorganisme (prioni, virusuri, bacterii, fungi, paraziţi);
agenţi fizici (radiaţii, frig, căldură, curent electric, traume); agenţi chimici; agenți exogeni (ulei
de croton, terebentină, caolin, dextran) şi / sau agenți endogeni (uree, acizi biliari).
O
Modificările fiziopatologice din inflamație apar independent de cauza inflamaţiei și se
traduc prin sinteza şi eliberarea reactanţilor de fază acută. Particularităţi structurale ale
organismului sau ţesutului lezat pot explica în parte varietatea fenomenelor. Inflamaţia poate
R
evolua spre vindecare completă, adică cu restitutio ad integrum, a ţesuturilor sau cu sechele.
Deznodământul unei reacţii inflamatorii depinde de extinderea procesului inflamator, de
microorganismele implicate, precum şi de reactivitatea gazdei. Cele trei evenimente majore ale
inflamaţiei sunt:
IX
1.vasodilataţia capilară locală,
2. modificările structurale microvasculare,
3.acumularea leucocitelor la locul injuriei.
Vasodilataţia capilară. Prin activarea sistemului complement în inflamaţie se
R
eliberează histamina. Ea are acţiune vasodilatatoare asupra capilarelor, crescând totodată şi

permeabilitatea acestora. Deci, se produce o exudare din capilare spre zona infectată.
Modificările structurale microvasculare şi acumularea de leucocite. Sub acţiunea unor
AT
mediatori chimici rezultaţi în timpul activării complementului şi secretaţi de macrofagele

stimulate de toxine bacteriene se modifică endoteliul capilar, care permite adeziunea
polimorfonuclearelor (PMN) de acesta. PMN sunt atrase de factorii chemotactici de natură
bacteriană, de cei produşi în urma activării complementului şi de cei rezultaţi din degranularea
mastocitelor. Ele vor părăsi capilarul prin diapedeză şi se vor îndrepta către focarul inflamator
M
unde vor distruge microbii prin fagocitoză.

Evoluţia spre vindecare presupune asanarea focarului inflamator și constituirea barierei fibrino-
leucocitare. Ulterior se produce îndepărtarea resturilor celulare şi a eventualelor
microorganisme. Devine maximă după acumularea de PMN şi macrofage.
Vindecarea propriu-zisă se intersectează cu fenomenele lezionale pe care începe să le
substituie și se compune din vindecarea anatomică și cicatrizare.
• Organizarea sistemului imun

Imunitatea este proprietatea organismului de a se apăra de agresiuni externe sau interne
într-o modalitate organizată. Agresorii externi pot fi bacterii, virusuri, paraziţi, fungi, alergeni.
Agresorii interni pot fi celule tumorale, structuri celulare alterate.
Sistemul imun reprezintă totalitatea organelor, celulelor, produşilor celulari şi a
proceselor biologice care asigură protecţia împotriva infecţiilor şi a tumorilor.
37
M
O
Figura Organizarea sistemului imun. Adaptat după “Microbiology and Immunology on-line”,
University of South California, School of Medicine
http://pathmicro.med.sc.edu/book/immunol-sta.htm
R
• Imunitatea înnăscută
IX
Imunitatea înnăscută, denumită și primară sau nespecifică, este un mecanism universal
de apărare față de infecții produse de orice tip de agent infecțios și răspunde la o mare varietate
de ”patogeni”, cum ar fi prioni, virusuri, bacterii, fungi, paraziţi. Este prima linie de apărare a
organismului și după ea vine răspunsul imun dobândit. Imunitatea înnăscută se regăsește la
R
toate organismele pluricelulare. Face distincție foarte bună între self și nonself și defectele
acestui tip de imunitate sunt foarte rare (în general incompatibile cu viața).
Elemente constitutive ale imunității înnăscute: 1. Bariere anatomice; 2. Componente
AT
moleculare, umorale; 3. Componente celulare.

Barierele anatomice sunt pielea, mucoasele (conjunctiva, epiteliul respirator, mucoasa
intestinală).
Componente moleculare, umorale sunt diverse: molecule anorganice: HCl, NO, H2O2;
M
peptide antibacteriene: defensine, histatine; proteine antibacteriene: lizozim, lactoferina,

transferina; lectine: colectine, ficoline, receptori manoza; sistemul complement; citokine: IFN
α/β, IL 1, TNF -α, CSF; chemokine: IL 8, MIP, MCP; receptori TLR.
Sistemul complement este foarte important în imunitatea înnăscută, fiind unncomplex
de 30 substanțe proteice notate cu litera C mare: C1q, C1r, C1s, C2 până la C9. Sunt sintetizate
de macrofage C2 și C4, sunt sintetizate de ficat C3, C6, C9, iar C5 și C8 sunt sintetizate de
splină. Complementul reprezintă fracțiunea termosensibilă din serul proaspăt recoltat capabilă
să lizeze celulele acoperite de anticorpi. Se inactivează prin încălzirea serului la 56°C 30
minute. Este activat într-o cascadă de reacții enzimatice pe trei căi:
- clasică, declanșată de complexe Ag-Ac, proteina C reactivă (mai lentă)
- alternativă („nespecifică”), declanșată imediat după contact cu unele structuri microbiene
- lectinică
38
Funcțiile sistemului complement sunt diverse:
1. Liza bacteriilor, virusurilor
2. Liza celulelor eucariote heterologe (infectate/modificate)
3. Activarea opsonică a fagocitozei prin receptorii pentru complement (C3b)
4. Fixarea complexelor Ag-Ac la membrana unor celule
5. Activarea chemotactismului polimorfonuclearelor (PMN), macrofagelor prin C3 si
C5
6. Activarea degranulării bazofilelor și mastocitelor
7. Creșterea permeabilității capilare
Componente celulare au ca funcție eliminarea microorganismelor patogene prin
fagocitoză, inflamație și citotoxicitate. Celulele implicate sunt: neutrofile monocite/macrofage,
M
celule dendritice care sunt implicate în fagocitoză; bazofile, mastocite, eozinofile care sunt
implicate în inflamație și celule NK (natural killer) care sunt implicate în citotoxicitate.
Rolurile și funcțiile imunității înnăscute: 1. Recunoaște originea și contextul antigenelor; 2.
O
Funcții efectoare; 3. Previne intrarea și eliminarea microorganismelor patogene; 4. Rol
“instructiv” asupra imunității specifice prin inițierea și tipul răspunsului imun.
• Imunitatea dobândită
Imunitatea dobândită este denumită și achiziționată sau secundară sau specifică. Se disting
R
doua tipuri:
1. Activă
• Naturală (postinfecţioasă)
• Artificială (în urma vaccinării)
IX
2. Pasivă
• Naturală (transplacentară, prin laptele matern)
• Artificială (administrarea anticorpilor / seruri imune sau a limfocitelor)
R
Se caracterizează prin dezvoltare lentă și manifestare tardiva (câteva zile, săptămâni după
contactul cu un antigen). Are specificitate faţă de antigen (capacitatea de a recunoaste si
răspunde specific la numeroase substanțe străine, inclusiv agenți infecțioși). Apare memoria
AT
imunologică (capacitatea de a elabora răspuns mai rapid, mai intens si eficace

la întâlniri repetate cu un antigen). Se remarcă lipsa reactivităţii, (toleranţă), faţă de antigenele
proprii
Mecanisme:
1. Imunitatea dobândită umorală, apare faţă de agenţi extracelulari. Efectorii sunt anticorpii
(Ac), produşi de limfocitele B (LB).
M
2. Imunitatea dobândită celulară apare faţă de agenţi intracelulari. Efectorii sunt limfocite T
citotoxice CD8 (LTc).
În ambele cazuri este necesar ajutorul limfocitelor T helper CD4 (LTh), care recunosc
antigenele (Ag) prezentate de către celulele prezentatoare de antigen, din engleză, antigen
presenting cell, (APC).
Imunitatea dobândită poate fi:
I. Imunitate antibacteriană, antivirală, antimicotică, antitoxică, antitumorală
II. În funcţie de mecanismele reacţiilor imune
-Imunitate umorală, exercitată prin intermediul unor proteine numite anticorpi (Ac, Ig),
produse de limfocitele B.
39
-Imunitate celulară, eficienta in eliminarea microorganismelor intracelulare sau a celulelor
tumorale. Este exercitată prin intermediul limfocitelor T (citotoxicitate directa, activarea
macrofagelor, celulelor NK, secreţia citokinelor)
III. În funcție de persistenţa microorganismelor
- Imunitate sterilă – se manifestă după eliminarea agenţilor patogeni din organism (exemplu:
rujeolă)
- Imunitate nesterilă –se păstrează doar în perioada aflării microorganismelor în organism
(exemplu în tuberculoză, sifilis).
Imunitatea specifică recunoaşte specific agenţii patogeni ducând la un răspuns imun specific
primar și secundar → la fiecare nouă întâlnire cu acelaşi patogen se produce un răspuns imun
mai intens și mai rapid.
Răspunsul imun primar, (RIP) apare la primul contact cu Ag, constă în generarea de:
a)Celule efectoare specifice:
M
→LB (plasmocite) capabile să producă Ac specifici față de Ag
→LTc activate, capabile să distrugă celulele care exprimă Ag
O
b)LB sau LTc de memorie
Perioada de latență pâna la apariția reacției: creste (→14 zile), apoi intensitatea răspunsului
scade.
R
Răspunsul imun secundar, (RIS )apare la un nou contact cu Ag, constă în activarea LB sau
LTc de memorie ce duce la activarea rapidă și intensă a celulelor efectoare specifice:
→LB (plasmocite) produc cantități mari de Ac specifici
→LTc specifice, capabile să distrugă rapid celulele care exprimă Ag
IX
Perioada de latență pâna la apariția reacțieieste scăzută dar intensitatea răspunsului este mare.
• Organele centrale şi periferice
Organele centrale sunt numite și organe primare. Ele sunt timusul și măduva osoasă
R
hematogenă. Rolul lor este să genereze celulele stem, celulele sușe pluripotente din care se
formează toți efectorii celulari aferenți imunității celulare. La acest nivel se face “instruirea”,
maturizarea şi selecția celulelor imunocompetente (limfocitele T şi B). Ele asigură limfopoieza
AT
și fondul de limfocite care se diferențiază în limfocite T și B .

Organele periferice sunt numite și organe secundare. Ele sunt splina, ganglionii limfatici,
amigdalele, apendicele, țesutul limfoid (corionul mucoaselor). Cooperează și recrutează:-
sistemul fagocitic mononuclear, sistemul granulocitar. În ele se realizează contactul dintre
antigen, celulele prezentatoare de antigen ( antigen presenting cells APC) şi celulele imuno-
M
competente, cu inducerea unui răspuns imun.
Referințe
2009. Ed. Medicală
40
Bucuresti, 2018
Note de lucrare practică: Antibiograma, testarea sensibilității bacteriilor la antibiotice.

Determinarea CMI și CMB. Metoda E-test. Metode automate de determinare a sensibilității
bacteriilor la antibiotice și chimioterapice. Importanța echipei medic – personal sanitar în
utilizarea corectă a antibioticelor și chimioterapicelor.
• Antibiograma, testarea sensibilității bacteriilor la antibiotice
Testarea sensibilității la antimicrobiene sau antibiograma, reprezintă ultima etapă din
diagnosticul bacteriologic clasic. Aceasta se realizează după obținerea unei culturi pure și după
M
identificarea microorganismului. Scopul acesteia este reprezentat de obținerea unui profil de
susceptibilitatea al microorganismului la antimicrobiene.
Testarea sensibilității se poate realiza prin metode:
O
• cantitative
• calitative
Metodele calitative sunt antibiograma difuzimetrică comparativă, antibiograma
R
difuzimetrică comună și antibiograma difuzimetrică standardizată. Cel mai frecvent, în prezent,
se recomandă și se utilizează antibiograma difuzimetrică standardizată, fiind în vigoare mai
multe ghiduri, spre exemplu CLSI (Clinical and Laboratory Standards Institute) și EUCAST
(European Committee on Antimicrobial Susceptibility Testing).
IX
Vom menționa în continuare câteva principii de realizare a antibiogramei difuzimetrice
standardizate conform EUCAST:
• prepararea inoculului: se suspensionează 2-3 colonii izolate în soluție salină
fiziologică
R
o turbiditatea suspensiei se controlează nefelometric sau comparând cu

tuburi etalon;
o (conţin suspensii de particule latex/sulfat de Ba având turbiditate
AT
determinată);
o se ajustează la 0.5 McFarland (1,5x108 UFC/ml).
• inocularea plăcilor cu agar Mueller Hinton
o se folosesc plăci de Mueller Hinton simplu sau suplimentat cu sânge 5%
și NAD, în funcție de microorganism
M
o plăcile cu mediu trebuie să fie la temperatura camerei

o mediul sau capacul nu trebuie să aibă picături de apă
o se însămânțează cu un tampon de bumbac steril pe placă, în trei direcții
sau folosind un rotator pentru plăci
• dispunerea microcomprimatelor cu antibiotic
o antimicrobienele se aleg în funcție de microorganism și tipul infecției,
conform ghidurilor
o se dispun pe placă la distanță de minim 3 cm unul de altul
o se pot dispune cu penseta sau automat cu ajutorul unui dispenser
o substanțele antimicrobiene vor difuza în mediu inhibând
microorganismele sensibile (zone de inhibiție)
o plăcile se pun pentru 18-24h, la 35°C, în incubator cu capacul în jos
• citirea diametrelor de inhibiție
41
o se măsoară cu rigla gradată în mm sau cu un șubler, diametrul zonelor
de inhibiție completă, în lumina reflectată, pe fond negru mat.
M
O
Figură. Diametrele de inhibiție se interpretează conform ghidurilor.
• Determinarea CMI și CMB. Metoda E-test
CMI (concentrația minimă inhibitorie) este cea mai scăzută concentrație a unui agent
antibacterian exprimată în mg/L (μg/mL) care, în condiții strict controlate în vitro, previne
R
complet creșterea vizibilă a tulpinii de testare a unui microorganism.
CMB (concentrația minimă bactericidă) este cea mai mică concentrație de agent
antibacterian necesară pentru a distruge o anumită bacterie
Pentru determinarea CMI se pot folosi mai multe metode, printre care:
IX
• Metode de diluție:
o în agar
o într-un mediu lichid
▪ micrometodă / microdiluție
R
▪ macrometodă / macrodiluție
• Metode care se bazează pe gradient
AT
o benzi impregnate cu un gradient de concentrație predefinit de antibiotic

(E-test)
E-test (cunoscut anterior ca Epsilometer-test) este o metodă bine stabilită pentru
determinări ale CMI în laboratoarele de microbiologie. Acest test constă dintr-un gradient
predefinit de concentrații de antibiotic imobilizat pe o bandă de plastic și este utilizat pentru
determinarea CMI a antibioticelor și agenților antifungici.
M
• Metode automate de determinare a sensibilității bacteriilor la antibiotice și

chimioterapice.
În prezent sunt disponibile și metode automate de determinare a sensibilității la
antimicrobiene, precum Vitek 2 ™, MicroScan WalkAway plus system ™, BD Phoenix ™
automated identification and susceptibility testing system, Thermo Scientific Sensititre ARIS
2X System™ și altele.
• Importanța echipei medic – personal sanitar în utilizarea corectă a antibioticelor
și chimioterapicelor
Rezistența la antimicrobiene (AMR) este o amenințare globală pentru sănătatea publică.
Conform Organizației Mondiale a Sănătății pentru a atinge obiectivele de dezvoltare durabilă
legate de sănătate, trebuie să oprim răspândirea AMR și să abordăm factorii contributivi
42
complexi și multifactoriali din toate țările. Trebuie să depunem toate eforturile pentru a ne
asigura că AMR este redusă la minimum.
Lucrătorii din domeniul sănătății dintr-un spectru de discipline joacă un rol important
în asigurarea utilizării responsabile a agenților antimicrobieni pentru tratarea bolilor infecțioase
prevalente. Dovezile arată că lucrătorii din domeniul sănătății și studenții doresc să-și
îmbunătățească cunoștințele și nivelul de competență prin educație și formare specifice,
eficiente și relevante privind AMR.
Referințe
1. ***. Antimicrobial Susceptibility Testing. European Committee on Antimicrobial
Susceptibility Testing (EUCAST)
2. Kowalska-Krochmal B, Dudek-Wicher R. The Minimum Inhibitory Concentration of
Antibiotics: Methods, Interpretation, Clinical Relevance. Pathogens. 2021 Feb
4;10(2):165. doi: 10.3390/pathogens10020165. PMID: 33557078; PMCID:
PMC7913839.
M
3. ***. Health workers’ education and training on antimicrobial resistance. World Health
Organization. Disponibil la:
https://apps.who.int/iris/bitstream/handle/10665/329380/9789241516358-eng.pdf.
Accesat la 16 Aprilie 2023
O
Capitolul 6.
Note de curs: Antigenele. Anticorpii. Reacţii antigen-anticorp. Hipersensibilitate. Vaccinuri.
R
• Antigenele (Ag)
Antigenele sunt substanţe străine (non-self) de natură endo sau exogenă capabile să
declanşeze un răspuns imun (umoral, celular, toleranţă imunologică, memorie imunologică,
paralizie imunologică). Antigenele sunt molecule recunoscută de receptori specifici (ex. de pe
IX
limfociteleb B, LB / limfocitele T, LT) capabile să inducă sinteza de anticorpi (Ac) specifici
faţă de molecula care “l-a generat”. Antigenele prezintă o grupare/ grupări determinante
(numite epitopi sau determinanți antigenici) și o grupare/ grupări purtătoare de epitopi -
“carrier”. Purtătorul (carrier-ul) este partea proteică a antigenului, în general, care prin cuplare
R
face ca aceasta să devină imunogenă. Antigenul se prescurtează Ag.

Proprietăţile de bază ale Ag sunt:
• imunogenitatea - capacitatea Ag de a fi recunoscut ca străin şi de a induce răspuns
AT
imun
specific
• antigenitatea (specificitatea) - capacitatea Ag de a interacţiona specific cu Ac sau cu
receptorul pentru Ag complementar al limfocitelor sensibilizate.
M
Se disting arbitrar:
-Ag solubile: proteine plasmatice, toxine, enzime, hormoni, etc
-Ag figurate (celulare, corpusculare): celule, bacterii, paraziţi, etc.
În funcţie de provenienţă se deosebesc:
- Ag heterofile – Ag comune mai multor specii animale. Ex.: sistemul Rh al eritrocitelor se
întâlneşte la om şi maimuţele Macaccus rhesus
-Ag heteroloage (xeno-Ag, hetero-Ag) – Ag provenite din organismul altei specii
-Izo-Ag (alo-Ag) – Ag de grup în cadrul unei specii (sistemul ABO şi clasele de Ig)
-Idioantigene – antigenele specifice unui individ. Corespund moleculelor complexului major
de histocompatibilitate, CMH
43
-Autoantigene – Ag proprii unui organism, devenite imunogene în anumite condiţii
(spermatozoizii, tiroglobulina, insulina, cristalinul, ţesutul nervos)
-Exoantigene (provenite din compartimentul extracelular - bacterii, fungi, protozoare
fagocitate)
-Endoantigene (provenite din citoplasma celulelor, reprezintă proteine proprii modificate sau
proteine virale sintetizate de celulele macroorganismului)
Structura antigenică a celulei bacteriene
I.Ag structurale (Ag O / R – somatice, LPZ, termostabile; Ag H – flagelar, proteic, termolabil;
Ag K – capsular, termovariabil; Ag F – fimbrial)
II. Ag solubile (enzime de patogenitate, exotoxine)
• Anticorpii (Ac)
Anticorpii sunt structuri proteice numite și imunoglobuline. Anticorpul recunoaşte prin
M
paratop o regiune specifică de pe Ag și anume epitopul.
Anticorpii se regăsesc ca glicoproteine în ser, fluide tisulare şi ca receptori membranari
pe limfocitul B. Se clasifică în clase şi subclase (secvenţa de aa, mărime, încărcare,
O
carbohidraţi)
• IgG: IgG1, IgG2, IgG3, IgG4
• IgM
• IgA: IgA1, IgA2
• IgD
• IgE
R
Structura Ac:
• 2 lanţuri grele identice (H), 2 lanţuri ușoare identice (L), legate prin punţi de sulf, S-S
IX
• capetele amino şi carboxi terminale ale lanţurilor sunt în apoziţie
• secvenţa primară a H – clasa şi subclasa de Ig – izotipul
• regiunea balama - flexibilă
R
AT
M
Figură. Structura anticorpului, după imunoglobuline - Bing images

•IgG (1, 2, 3, 4): în cantitate mare în circulaţie; au rol major în RIS , trece bariera
hematoplacentară
•IgM: pe suprafaţa LB naïve; au rol în RIP
44
•IgA: în mucoase (intestin, tract respirator, tract urogenital) precum și în secreţii (salivă,
lacrimi, lapte); previn colonizarea locală cu patogeni, sinteza începe la nou-născut la o luna,
alăptarea e importantă!
•IgD: nivel seric scazut, creste in sarcina, pe LB, roluri încă nedeterminate
•IgE: cele mai importante în alergii + rol în apărarea antiparazitară, pe mastocite
M
O
R
Figură. Bifuncţionalitatea moleculei de imunoglobulină, după imunoglobuline - Bing images
IX
• Reacţii antigen-anticorp
Reacția Ag-Ac se bazează pe complementaritate, specificitate și afinitate. Există reacții de
precipitare, aglutinare, fixare a complementulei, seroneutralizare și reactii cu compinente
marcate, precum imunofluorescența sau testele imunoenzimatice, chemoimunoluminescența
R
• Hipersensibilitatea (HS)
Răspunsul Imun (RI) este un răspuns normal, fiziologic
HS reprezintă aspectul patologic al RI. HS se caracterizează prin stare de reactivitate
AT
crescută pe baza unui mecanism immunologic, indusă de expunerea (repetată) la Ag. Este
specifică.
HS include: un contact sensibilizant, o perioadă de latenţă şi un nou contact (declanşator) cu
acelaşi Ag implicat în contactul sensibilizant.
HS se poate clasifica în funcţie de tipul de răspuns imun în:
M
• HS mediată prin mecanism imun umoral (rol primordial LB şi anticorpii)

- HS de tip I (anafilactică, atopică), aşa cum se înregistrează în cazul şocului anafilactic,
edemului Quincke, conjunctivitelor sau rinitelor alergice, astmului alergic, urticariei,
eczemei atopice etc; mediată prin Ac de tip IgE.
- HS de tip II (citotoxică), aşa cum se întâmplă în liza celulară prin anticorpi,
complement-dependentă sau în citotoxicitatea anticorp-dependentă, complement
independentă (mecanisme ce pot fi implicate de ex. în patogenia reumatismului
articular acut, în anemii hemolitice inclusiv după infecţii cu Mycoplasma pneumoniae,
reacţii posttransfuzionale). Datorată prezentării anormale de Ag pe membranele
celulelor neprezentatoare de Ag, mediată prin Ac de tip IgM și IgG, care distrug celulele
țintă.
- HS de tip III (prin complexe antigen-anticorp), aşa cum se înregistrează în boala
serului, boala plămânului de fermier, lupusul eritematos sistemic, glomerulonefrita
45
poststreptococică. Este caracterizată prin hiperproducție de complexe imune Ag-Ac
circulante (CIC) sau tisulare, mediată prin Ac de tip IgG.
• HS mediată prin mecanism imun celular (rol primordial LT şi citokinele),
-HS de tip IV, care apare la 48-72 de ore după contactul cu Ag; se datorează limfocitelor Th1
specifice spre exemplu în:
✓ HS tuberculinică
- fenomenele sunt maxime la nivelul dermului dar pot atinge şi epidermul;
- se poate observa şi o infiltrare cu bazofile;
- în timp apare o reacţie granulomatoasă.
✓ HS în multe dintre infecţiile virale.
- mediată prin limfocite T cu producere de leziuni tisulare importante.
• Vaccinuri
În funcţie de agentul microbian: vaccinuri antibacteriene (conţin bacterii întregi vii
atenuate sau inactivate sau conțin structuri bacteriene); vaccinuri antivirale (conţin virusuri
M
întregi vii atenuate sau inactivate sau conțin structuri virale).
În funcţie de modul de preparare există: vaccinuri corpusculare, vaccinuri cu corpi
microbieni vii atenuaţi (BCG, vaccinul antirujeolos), vaccinuri cu corpi microbieni inactivati
O
(anti Bordetella pertussis, antirabic, antihepatitic A), vaccinuri subunitare (antigripal,
antipertussis acelular), anatoxine (v. antitetanic, v. antidifteric), vaccinuri conjugate (anti
Haemophilus influenzae tip b), vaccinuri bazate pe tehnologia ADN recombinant (anti VHB,
R
anti HPV), vaccinuri cu vector viral modificat genetic, vaccinuri mARN.
În funcţie de numărul componentelor antigenice există: vaccinuri monovalente (BCG,
antitetanic, antihepatitic B, antirujeolos) și vaccinuri polivalente (DT, dT, DTP, antirujeolos-
rubeolos).
IX
În funcţie de calea de administrare există: vaccinuri cu administrare injectabilă
(majoritatea), vaccinuri cu administrare pe cale orală (antipoliomielitic Sabin/VPO și vaccinul
anti rotavirus-ROR).
R
AT
M
46
M
O
R
IX
R
AT
M
Figura. Schema națională de vaccinare din România, conform INSP, după Institutul Național
de Sănătate Publică (gov.ro)
Referințe
2009. Ed. Medicală
47

Bucuresti, 2018
Note de lucrare practică: Reacții antigen-anticorp: generalități, clasificare. Reacții Ag -Ac de

precipitare în mediu lichid, în gel. Reacții de aglutinare, RFC, reacții de seroneutralizare -
principiu, aplicații. ELISA. IF. IDR la tuberculină.
• Reacții antigen-anticorp: generalități, clasificare
M
Microorganismele au structuri pe suprafața lor pe care sistemul imunitar le poate
identifica. Antigenele sunt structuri care pot provoca o reacție imună, imunologică. Celulele
imune produc proteine numite imunoglobuline sau anticorpi care se leagă de antigene și fie le
O
elimină direct, fie ajută alte celule ale sistemului imunitar să le elimine mai repede. Anticorpii
reactivi specifici pot fi utilizați pentru a aglutina bacteriile prin atașarea lor la particule mari,
cum ar fi în reacția de latex aglutinare. Interacțiunea antigen-anticorp este deosebit de specifică
la nivelul molecular. R
Reacțiile antigen-anticorp pot fi folosite în diagnosticul de laborator. Acestea pot fi
clasificate în:
• reacții de precipitare: imunodifuzie dublă, imunodifuzie radială,
imunoelectroforeza
IX
• reacții de aglutinare
• reacții imunoenzimatice, Enzyme-linked immunosorbent assay (ELISA)
Testele serologice pot fi clasificate în:
• teste de precipitare
R
• teste de aglutinare: Widal, test de aglutinare pt detectarea anticorpilor de

împotriva streptolizinei-O
• ELISA
AT
• Reacții antigen-anticorp de precipitare în mediu lichid, în gel

Precipitarea sau imunoprecipitarea este interacțiunea ne-covalentă dintre antigenul
solubil și anticorpii solubili care se leagă pentru a forma un precipitat insolubil.
În precipitarea în mediul lichid se utilizează un mediu lichid. Este o tehnică inițială care
nu este avansată în comparație cu precipitarea în gel de agaroză. Printre cele mai frecvente
M
reacții utilizate se numără: testul inelului (ex: Ascoli pentru antrax), precipitarea pe lamă (ex:
VDRL), testul în tub (ex: test de floculare).
Reacțiile de precipitare în gel (agar) se pot realiza în gel de poliacrilamidă. Se pot
realiza:
• difuzie Oudin
• difuzie Mancini
• difuzie dublă Oakley Fulthrope
• difuzie dublă Ouchterlony
Reacția de precipitare în agar se realizează pe gel de agar sau agaroză sau gel de
poliacrilamidă.
• Reacții de aglutinare, Reacția de fixare a complementului, reacții de
seroneutralizare - principiu, aplicații.
48
Reacția de aglutinare dintre antigenul de suprafață al bacteriilor și anticorpii specifici
antigenului este un instrument care poate fi utilizat atât pentru a identifica izolate bacteriene,
cât și pentru a diagnostica infecția prin detectarea anticorpilor specifici bacterieni în probe.
Reacția de fixare a complementului (RFC) este utilizată pentru a detecta și cuantifica
anticorpii din ser care nu formează precipitat vizibil sau aglutinat atunci când reacţionează cu
antigenul până când este utilizat complementul. Complementul poate lega doar complexele
antigen-anticorp. Când complementul ia parte la reacțiile antigen-anticorp, acesta este legat sau
fixat de complexele antigen-anticorp. Când aceste complexe sunt pe bacterii, eritrocite sau alte
celule, complementul produce liza acestor celule. Complementul nu poate lega anticorpul liber.
Complexul antigen-anticorp fixează complementul. Dar fixarea complementului cu complexul
antigen-anticorp nu are niciun efect vizibil precum aglutinarea și precipitarea. Prin urmare, este
necesar să se utilizeze un sistem indicator. Sistemul indicator constă din hematii de oaie.
Serul de testat este inactivat prin încălzire la 56°C timp de 30 de minute pentru a
distruge activitatea complementului serului de testat și pentru a elimina efectul anti-
M
complementar al unor inhibitori nespecifici din ser.
Reacția ASLO (antistreptolizină O) este o reacție de seroneutralizare, una dintre cele
mai frecvent utilizate analize de laborator. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că infecția
cu streptococ de grup A este o cauză frecventă de angină și poate provoca complicații severe
O
și prin faptul că 80-85% dintre indivizii care au o astfel de infecție au crescut și titrul ASLO.
Titrul ASLO măsoară nivelul anticorpilor împotriva streptolizinei O, o substanță
produsă de streptococii betahemolitici din grupa A, C si G.
R
• ELISA
ELISA este un grup de teste imunoenzimatice, putem să spunem chiar un instrument
foarte versatil folosit în imunologie și diverse teste în practica clinică. Se utilizează testul atât
calitativ, cât și cantitativ pentru măsurarea Ag și/sau Ac. În această tehnică, anticorpul este
IX
conjugat cu o enzimă care reacţionează cu un substrat (incolor iniţial și specific pentru enzimă)
și generează un produs colorat. Prezența sau intensitatea culorii este o măsură a cantității de
testat din probă. De fapt se cuantifică densitatea optică. Cele mai frecvente enzime utilizate în
ELISA includ fosfatază alcalină, peroxidază de hrean și beta-galactozidază. Multe tipuri de
R
ELISA au fost dezvoltate pe baza unor obiective calitative sau cantitative.

• Imunofluorescența
Imunofluorescența (IF) este o tehnică standard pentru a identifica prezența anticorpilor
AT
sau antigenelor prin capacitatea lor specifică de a reacționa unele cu altele. Vizualizarea se face
cu un marcaj de fluoresceină. Este nevoie de un microscop optic dotat cu un filtru special pentru
ultraviolete pentru a putea interpreta o astfel de reacție.
• Intradermoreacția (IDR) la tuberculină.
Testul cutanat cu tuberculină Mantoux este o metodă de a determina dacă o persoană a
M
intrat în contact cu Mycobacterium tuberculosis. Administrarea și citirea corectă a testului

necesită standardizarea procedurilor, instruire, supraveghere și practică.
Testul se efectuează prin injectarea a 0,1 ml de derivat proteic purificat (PPD) de
tuberculină în suprafața interioară a antebrațului. Injectarea trebuie făcută cu o seringă cu
tuberculină, cu „teșirea” acului în sus. Testul este o injecție intradermică. Atunci când este
plasată corect, injecția ar trebui să producă o înălțare a tegumentului cu diametrul de 6 până la
10 mm.
Reacția testului cutanat trebuie citită între 48 și 72 de ore după administrare de către un
profesionist din domeniul sănătății instruit să citească rezultatele IDR la PPD. Un pacient care
nu se întoarce în 72 de ore va trebui reprogramat pentru un alt test cutanat.
Reacția trebuie măsurată în milimetri de indurație (umflare fermă). Cititorul nu trebuie
să măsoare eritemul (roșeața). Diametrul zonei indurate trebuie măsurat pe antebraț
(perpendicular pe axa lungă).
49
Referințe
1. Simonetti FR, Dewar R, Maldarelli F. Diagnosis of Human Immunodeficiency Virus
Infection, Editors: John E. Bennett, Raphael Dolin, Martin J. Blaser. Mandell, Douglas, and
Bennett's Principles and Practice of Infectious Diseases (Eighth Edition), W.B. Saunders, 2015;
1503-1525.
2. ***. Tuberculin Skin Testing. Centers for Disease Control and Prevention. Disponibil la:
https://www.cdc.gov/tb/publications/factsheets/testing/skintesting.htm. Accesat la:
12.02.2023
Capitolul 7.
Note de curs: Coci Gram pozitivi: genurile Staphylococcus, Streptococcus.
Genul Staphylococcus - stafilococul
Cele mai importante specii sunt reprezentate de:
M
- Staphylococcus aureus
- Staphylococcus epidermidis (pigment alb)
- Staphylococcus saprophyticus (pigment citrin)
Staphylococcus aureus este specia cel mai frecvent implicată în clinică. Celelalte două specii
O
sunt de obicei nepatogene. S. aureus se poate multiplica la nivelul tegumentelor şi mucoaselor
(în special în zonele piloase şi la nivelul vestibulului nazal).
• Caractere generale R
Stafilococul saprofit este o bacterie ubicuitara care se regăsește peste tot atât în natură
cât și pe tegumente sau în cavitățile omului sau animalelor. Sunt bacterii Gram pozitive, coci
dispuși în grămezi neregulate. Pot crește pe orice tip de mediu dar preferă mediile cu un
conținut de sare (NaCl) mai mare de 7.5g%. Se pot recunoște după tipul de pigment care
IX
colorează coloniile de tip S. Sunt bacterii rezistente, aerob facultativ anaerobe, cresc la
temperatura de 37°C și pot produce toxine, exotoxine. La 60°C rezistă o oră, dar în puroi uscat
pot rezista luni de zile. În prezența alcoolului de 70° pot rezista cca o ora. Din păcate au
dezvoltat rezistență la antibiotice destul de rapid, încă din 1960.
R
AT
M
Imagine de microscopie, vizualizat MO cu ulei de imersie, obiectiv 100x. Frotiu fixat, colorat
Gram, se observă coci Gram pozitivi dispuși în diplo și grămezi.
• Caractere de patogenitate
Stafilococul este patogen (adică produce boală) datorită virulenței (prin enzimele pe
care le secretă) și datorită toxinelor pe care le elaborează în timpul vieții, numite exotoxine.
Folosește mecanismele de multiplicare şi invazivitate și multiplicare şi elaborare de toxine.
Enzimele determinante pentru patogenitate sunt coagulaza (coagulează plasma si astfel
face un înveliș în jurul bacteriei pentru a opri fagocitarea), fibrinolizina (lizează fibrina și
diseminează mai ușor) și hialuronidaza (degradează acidul hialuronic și astfel difuzează
infecția în organism). Stafilococii care sintetizează coagulază sunt întotdeauna patogeni.
Exotoxinele elaborate de stafilococi au acțiune hemolitică (ne ajută la identificare, produc
50
hemoliză totală, beta) și acțiune toxică (exotoxine piretogene, A si B, enterotoxine = 5 tipuri,
leucocidina, exfoliatina sau toxina epidermolitica). Deci, bacteriile acestui gen folosesc
mecanismele de multiplicare şi invazivitate și multiplicare şi elaborare de toxine.
• Boala la om, căi de transmitere
Stafilococul se transmite prin contact direct, dar și indirect prin aer, praf, fomite
(obiecte), atât de la persoanele bolnave cât și de la purtătorii sănatoși.
Afecțiunile produse de stafilococ sunt foarte variate. Staphylococcus aureus produce două
tipuri de infecţii, respectiv prin: multiplicare + invazivitate şi prin multiplicare + toxigeneză.
Principalele afectiuni produse:
•Infecții supurative, superficiale ale tegumentelor și mucoaselor, panariții, furuncule, abcese
profunde, infectii ale diferitolor organe interne, cu sau fară generalizare.
•Toxinozele, toxinfectiile alimentare (datorate toxinelor elaborate), necroliza toxica a
epidermului, sindromul de soc toxic, sindromul de piele opărită.
•Stafilococii nepatogeni pot produce infecții după manevre medico-chirurgicale care
M
penetreaza bariera cutaneo-mucoasă: cateterisme, implant dentar, protezari intravasculare.
•Infecțiile tractului urinar
•Infecțiile tractului genital (S. saprophyticus la fete și femei tinere)
Manifestările clinice ale toxinozelor (TI) și toxinfecțiilor alimentare (TIA) se datorează
O
toxinelor produse de bacterie. Toxina poate fi produsă: in vivo (ex. SST , sindromul de soc
toxic și SSSS / staphylococcal scalded skin syndrome = sindromul de piele oparită) sau
introdusă de un “vector” prin intermediul căruia ajunge la nivelul gazdei (ex. TIA
R
stafilococică).
Patogenia TI stafilococice parcurge următoarele etape: colonizare de către tulpina toxigenă,
producerea toxinei, absorbţia toxinei şi fenomenele de “intoxicaţie”.
Infecţiile invazive implică: aderența, apoi colonizarea și multiplicarea bacteriană cu
IX
invazie şi distrugere tisulară, răspuns inflamator local şi / sau sistemic. În acest scop,
microorganismul produce o serie de “factori de virulenţă” / patogenitate. De regulă invazia NU
este posibilă atunci când barierele naturale sunt intacte. Invazia este facilitată de agresiuni
mecanice la nivel epitelial, glandular sau la nivelul unui folicul pilos.
R
• Noțiuni de profilaxie, epidemiologie, tratament

Marea problemă o reprezintă combinația între achiziția rezistenței la antibiotice și
infecțiile asociate asistenței medicale ( înainte se numeau infecții nosocomiale). Apariţia şi
AT
extinderea rezistenţei la antibiotice este o preocupare importantă în ultimii 15 - 20 ani. În doar

4 ani de la introducerea penicilinei, a fost identificată producerea de β-lactamază şi respectiv
rezistenţa la penicilină la stafilococi. Până în 1960 stafilococii erau sensibili la penicilină, apoi
au început să producă beta-lactamaze și au devenit rezistenți.
Rezistenţa la diferite alte antibiotice s-a dezvoltat rapid. La cadrele medicale portajul
M
unor tulpini de stafilococ rezistente poate fi alarmant. Odată cu apariția stafilococului

meticilino rezistent (MRSA= Methicillin resistant Staphylococcus aureus), și a portajului
acestei bacterii a apărut și nevoia de decolonizare.
În boala stafilococică comunitară este importantă educarea publicului și personalului medical
în privința igienei mâinilor și obiectelor de toaletă. Cazurile locale se tratează prompt. Elemente
esenţiale în tratamentul local: drenajul colecţiei purulente, eliminarea ţesuturilor necrotice,
eliminarea eventualilor corpi străini şi administrarea locală de antibiotice. Importanţa
drenajului este extrem de mare !!! Chiar şi în cazul celei mai mici colecţii purulente TREBUIE
făcut drenajul.
Cazurile de boală manifestă trebuie tratate conform antibiogramei de medicul infecționist.
Decolonizarea MRSA este indicată atât în cazul persoanelor cât și al suprafețelor.
Decolonizare portaj MRSA persoane asimptomatice, (care nu prezinta infecție):
51
-nu se tratează cu antibiotic decât în caz de operație/cord, oase/risc de infecție severă pe
proteză. Se recomandă spălare cu săpun betadinat sau prontoderm și asociere mupirocin
recomandat de medic infecționist. Linezolid, un antibiotic cu efect bactericid prin inhibarea
sintezei proteice, este acum, în anul 2023 speranța în tratamentul pacienților cu MRSA!
Genul Streptococcus - streptococul
Nu există un sistem perfect pentru clasificarea tuturor streptococilor. Dintre speciile cu
importanţă medicală pe care le vom aprofunda amintim:
• Streptococcus pyogenes (grup A)
• Streptococcus agalactiae (grup B)
• Streptococcus viridans (care aparţine florei normale)
• Streptococcus pneumoniae (pneumococul)
Clasificari încercate de-a lungul timpului:
1. După aspectul hemolizei (liza hematiilor din mediul de cultură):
• streptococii β-hemolitici (hemoliză completă) – grup A, C, G
M
• streptococii α'-hemolitici (hemoliză incomplete) - grup B
• streptococii α-hemolitici (înverzire a mediului – hemoliza parțială) - S.viridans şi S.
pneumoniae
• streptococii γ-hemolitici (streptococii nehemolitici) – unii streptococi orali, enterococii
O
2. Pe baza prezenţei sau absenţei antigenului specific de grup (polizaharidul C din peretele
celular, cu excepţia grupului D la care antigenul specific este acidul glicerol-teichoic),
streptococii se împart în: R
▪ streptococi grupabili, clasificare propusă de Rebeca Lancefield, grupele notate de la A la W,
cu excepția literelor I şi J, sunt 18 grupe (cei din grupul A, streptococii de grup A, SGA, se
împart în tipuri serologice în funcție de proteina M, sunt peste 100 tipuri)
▪ streptococi negrupabili lipsiţi de antigenul specific de grup
IX
3. Pe baza analizei comparative a ARNr (ARN ribosomal) 16S (unități Swedberg)
a) Grupul piogenic, predomină specii patogene pentru om/ animale
• SGA – S. pyogenes β-hemolitic, patogen prin pentru om
• SGB – S. agalactiae α'-hemolitic, cu importanţă în patologia materno-fetală
R
• SGC – β-hemolitic, determină infecţii asemănătoare SGA

• SGG – S. canis β-hemolitic, determină infecţii asemănătoare SGA (având ca habitat
variate animale)
AT
b) Grupul anginosus, cu speciile S. constellatus, S. intermedius și S. anginosus

c) Grupul mitis - specii din microflora orală și a tractului respirator cu speciile S. mitis, S.
oralis, S. sanguinis, S.parasanguinis și S. pneumoniae (după structura moleculară pneumococii
sunt mai apropiați de gr. mitis decât de gr. pyogenes).
d) Grupul salivarius - specii care fac parte din microflora orală - S. thermophilus, S.
M
vestibulis, S. salivarius
e) Grupul bovis - specii din tractul intestinal, endocardita şi meningita.
f) Grupul mutans - specii care colonizează exclusiv suprafața dinților (placa dentară) la om şi
unele animale; sunt streptococii cariogeni.
• Caractere generale
Streptococul este este o bacterie ubicuitara care se regăsește peste tot atât în natură cât
și pe tegumente sau în cavitățile omului sau animalelor. Unii streptococi fac parte din flora
umană normală. S. pneumoniae este conditionat patogen. S. viridans este saprofit. S. pyogenes
este întotdeauna patogen. Sunt bacterii Gram pozitive, coci dispuși în perechi (Streptococcus
pneumoniae, pneumococul) sau lanțuri (Streptococcus pyogenes). Nu pot crește pe orice tip de
mediu, preferă mediile cu un conținut de sânge, numite agar-sânge sau geloză sânge, pe care
pot dezvolta hemoliză. Sunt bacterii rezistente, aerob facultativ anaerobe, cresc la temperatura
de 37°C și unii pot produce toxine, exotoxine eritrogene. La 60°C rezistă o oră și sunt distruși
52
rapid de apa oxigenată, de betadină, detergenți. Pot supraviețui în secreții uscate la temperatura
camerei și întuneric câteva săptămâni. Toți streptococii sunt sensibili la sulfamide, mai puțin
enterococul. Iar SGA sunt sensibili la penicilină!
Bacteriile acestui gen folosesc mecanismele de multiplicare şi invazivitate și
multiplicare şi elaborare de toxine. Streptococul este patogen prin virulență (datorită
componentelor somatice și enzimelor care le secretă) și toxinogeneză, se cunosc trei tipuri de
toxine eritrogene, eritrotoxinele A, B, C, care produc scarlatină la om. O altă toxină este
streptolizina O, care produce liza hematiilor, această toxină este responsabilă de producere
anticorpilor anti streptolizina O, numiți pe scurt ASLO.
Streptococul se transmite prin contact direct, dar și indirect prin aer, praf, fomite
(obiecte), atât de la persoanele bolnave cât și de la purtătorii sănatoși. Afecțiunile produse de
stafilococ sunt foarte variate. Streptococii pot produce două tipuri de infecţii, respectiv prin:
M
multiplicare + invazivitate şi prin multiplicare + toxigeneză.
Principalele afectiuni produse prin multiplicare și invazivitate sunt:
• boli localizate: faringita streptococica, pneumonia, impedigo streptococic, celulita
• boli invazive extinse: erizipel, febra puerperala, sepsis streptococic
O
• bolile poststreptococice, produse prin infecții repetate, netratate corespunzător: reumatism
articular acut, (RAA), cardita reumatismala, glomerulonefrita acută post streptococică, (GNA).
Principalele afectiuni produse prin toxigeneză sunt produse doar de streptococii betahemolitici
R
de grup A lizogenizați. Boala se numește scarlatina, este o boală a copilăriei.
Ca și în cazul staficococului, problema epidemiologică o pune sursa de infecție care pot

IX
fi bolnavii simptomatici și purtătorii sănătoși, asimptomatici. Numărul purtătorilor sănătosi din
rândul cadrelor medicale este în creștere. La acestă categorie nu se recomandă tratament cu
antibiotic decât la evaluarea medicului infecționist. Atenție, la copii evaluarea tot de către
medicul infecționist se face. Atenție la purtătorii asimptomatici din centre speciale, cămine
R
spital, cămine de bătrâni.Tratamentul clasic pentru infecția cu streptococul beta hemolitic de

grup A este 10 zile penicilina de 3 ori pe zi; sau eritromicină. Pentru ceilalți streptococci: doar
conform antibiogramei.
AT
Profilaxie prin vaccinare este posibilă doar în cazul S.pneumoniae. există două vaccinuri pe
piață.
• PREVENAR 13, vaccin pneumococic zaharidic conjugat
Produce imunizarea activă împotriva bolilor determinate de Streptococcus pneumoniae,
serotipurile 1, 3, 4, 5, 6A, 6B, 7F, 9V, 14, 18C, 19A, 19F şi 23F (incluzând sepsis, meningita,
M
pneumonia, bacteriemia şi otita medie acută). Se poate administra la sugari şi copii cu vârste
cuprinse între 2 luni şi 5 ani. Se face în România în schema obligatorie.
• PNEUMO 23, vaccin pneumococic polizaharidic
Conţine polizaharide capsulare purificate de Streptococus pneumoniae serotipurile 1, 2, 3, 4,
5, 6B, 7F, 8, 9N, 9V, 10A, 11A, 12F, 14, 15B, 17F, 18C, 19A, 19F, 20, 22F, 23F, 33F, este
indicat pentru prevenirea infecţiilor pneumococice în mod particular pneumonii, la persoanele
cu vârsta de minim doi ani, care fac parte din categoriile cu risc: persoanele cu vârstă de peste
65 de ani, în special vârstnici instituţionalizaţi, este administrabil la orice vârstă.
Referințe
53
2009. Ed. Medicală

Bucuresti, 2018
M
genurile Staphylococcus, Streptococcus.
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacterii din Genul Staphylococcus spp.
A. Bacteriologic clasic
1.Recoltare și transport produs patologic
O
Recoltarea se realizează în funcție de afecțiunea produsă, conform recomandărilor
exemplificate în capitolul referitor la recoltarea și transportul produselor patologice.
2.Examen microscopic după evaluarea produsului patologic
R
Frotiul din produs patologic poate fi colorat Gram și evidențiază celule inflamatorii,
uneori hematii sau celule epiteliale, filamente de fibrină și coci Gram pozitivi, dispuși în
ciorchine/grămezi.
IX
R
AT
Gram, se observă filamente de fibrină, PMN și coci Gram pozitivi dispuși în diplo și grămezi.
3.Cultivare pe medii de cultură
M
Staphylococcus aureus este aerob și crește ușor pe medii simple la temperatura optima
37°C si pH 7,4. Se poate cultiva pe geloză-sânge. Se pot folosi și medii selective, precum:
mediul Chapman (manitol salt agar; medii care conțin 8 până la 10 procente NaCl; clorura de
litiu; telurit; polimixină).
4.Identificarea agentului etiologic (izolare în cultură pură și teste de identificare)
După 24 de ore de incubare, la 35-37 grade Celsius, în funcție de mediul utilizat, aspectul
coloniilor poate fi:
• pe mediile lichide produce turbiditate uniformă. Nu se produce pigment.
• pe agar nutritiv: colonia este pigmentată, galben auriu, de 2 până la 4 mm, circular,
convex, neted, strălucitor, opac, cu marginea netedă și se emulsioneaza ușor. Producția
de pigment are loc optim la 22°C și numai în cultură aerobă. Producția de pigment este
îmbunătățită când este încorporat 1 la sută glicerol monoacetat sau lapte
54
• pe agar-sânge: o zonă largă de beta hemoliză (zonă clară) se produce în jurul coloniilor.
Hemoliza este marcantă pe sângele de iepure sau de oaie și slabă pe agar cu sânge de
cal.
Din punct de vedere al testelor de identificare, cele mai importante sunt:
• produce catalază (testul catalazei este pozitiv)
• S. aureus fermentează manitol
• testul coagulazei
5.Antibiograma
Este obligatorie, fiind frecventă rezistența la antimicrobiene. Este esențială detectarea
S. aureus meticilino-rezistent (MRSA).
Molecular - Diagnosticul molecular are utilitate pentru detecția unor gene codificatoare pentru
factori de virulență sau pentru identificarea MRSA.
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacterii din Genul Streptococcus spp.
M
1.Recoltare și transport produs patologic
O
2.Examen microscopic după evaluarea produsului patologic
uneori hematii sau celule epiteliale, filamente de fibrină și coci Gram pozitivi. Dispunerea
R
acestora variază în funcție de specie, aceștia pot fi in diplo, sau în lanțuri scurte sau altă
variantă, în funcție de produsul patologic sau mediul de cultivare.
IX
R
AT
Gram, se observă PMN și coci Gram pozitivi dispuși în lanțuri scurte.
M
Gram, se observă PMN și coci Gram pozitivi dispuși în diplo.
3.Cultivare pe medii de cultură
Streptococii sunt împărțiți în anaerob obligatoriu (Peptostreptococi) şi aerobi sau
anaerobi facultativi. Aceștia pot fi cultivați pe mediul geloză-sânge.
4.Identificarea agentului etiologic (izolare în cultură pură și teste de identificare)
55
După 24 de ore de incubare, la 35-37 grade Celsius, streptococii aerobi sau facultativi pot
produce pe placa de sânge hemoliză de tip:
• Alfa hemoliză: produc streptococii o zonă de decolorare verzuie în jurul coloniei.
Această zonă de liză parţială de 1,2 mm lăţime cu marginea neregulată.
• Beta hemoliză: produc streptococii o zonă clar definită, clară, incoloră de hemoliză de
2 până la 4 mm lățime.
• fermentează lactoza, glucoza, sorbitol, maltoza, dextrina etc. producând acid, dar fără
gaz
• este catalază negativ
• nu lichefiază gelatina și nu este solubil în 10% bilă
• hidrolizează pirolidonil naftilamidă (test PYR), producând culori roșii
• nu fermentează riboza
• streptococii beta-hemolitici pot fi grupați conform clasificării Lancefield pe baza
M
structurii antigenice
• test rapid imunocromatografic pentru detecția streptococului beta-hemolitic de grup A
• CAMP (Christie-Atkins-MunchPetersen) pentru S. agalactiae
• testul sensibilității la bacitracină pentru S. pyogenes
O
• testul sensibilității la optochin pentru S. pneumoniae
R
IX
R
Imagine cu testul la optochin, realizat pe mediul geloză-sânge pentru tulpini cu hemoliză

AT
viridans. În stânga test negativ, în dreapta test pozitiv cu zonă de inhibiție cu diametrul de 17
mm.
5.Antibiograma
Este recomandată în funcție de localizarea patologiei și de specia implicată, spre
exemplu pentru S. pyogenes nu este necesară, în timp ce pentru S. pneumoniae este obligatorie.
M
Molecular - Diagnosticul molecular are utilitate pentru detecția unor gene codificatoare pentru
factori de virulență sau rezistența la antimicrobiene.
Indirect, serologic: evidențierea prezenței anticorpilor antibacterieni

Cantitativ: testul ASLO (a se vedea capitolul de reacții antigen-anticorp)
Intradermoreacție
IDR cu toxina eritrogenă (testul Dick)
IDR cu anti-toxină eritrogenă (reacția Schultz-Charlton)
Capitolul 8.
Note de curs: Coci Gram negativi: genul Neisseria. Coco-bacilii Gram negativi: genurile
Haemophilus, Bordetella.
56
Genul Neisseria - meningococul și gonococul
Meningococul, Neisseria meningitidis, și gonococul, Neisseria gonorrhoeae sunt două specii
care produc boală strict la om. În cadrul genului există și specii considerate saprofite care pot
produce infecții cu caracter sporadic.
Meningococul este împărțit în serogrupuri în funcție de reactivitatea imunologică a
polizaharidului capsulei, distingându-se astfel 13 tipuri diferite de meningococ, A, B, C, Y şi
W-135, fiind cele mai frecvent întâlnite. Deasemenea menigococul prezintă în peretele
bacterian endotoxină, există 12 tipuri diferite de endotoxine.
Și gonococul este împărțit în serogrupuri în funcție de reactivitatea imunologică a
polizaharidului capsulei, distingându-se astfel 6 tipuri diferite de gonococi.
Caractere generale
Meningococul este o bacterie Gram negativă, întâlnită la omul bolnav sau purtătorii sănătoși,
nu se regăsește liber în natură. Este o bacterie conditionat patogenă.
Gonococul pe de altă parte este strict patogen pentru om, nu există purtători asimptomatici de
M
gonococ, doar bolnavi cu infecție cronică.
Atât meningococul cât și gonococul sunt coci Gram negativi ovalari, grupați în diplo (câte doi),
cu capsulă (antigenul K), dispuși în perechi, reniformi, asemănători cu boabele de cafea față în
față. Sunt foarte sensibili la orice temperatură diferită de temperatura de 37°C. Sunt bacterii
O
aerobe, facultativ anaerobe care nu cresc pe medii simple, au nevoie de condiții speciale.
Ambele specii sunt afectate de: temperaturi scăzute, uscăciune, prezenţa de acizi graşi,
antiseptice şi dezinfectante uzuale, lumina solară, fiind numiți și germeni (bacterii) stenotermi.
R
De aceea dacă recoltarea nu se face în cadrul laboratorului este nevoie de transport in cutii
speciale, izoterme, care pot asigura menținerea temperaturii de 37°C. Aceste bacterii nu rezistă
la 4°C și clasic foarte multe specii sunt încă sensibile la penicilină. Din păcate în zilele noastre
se identifică tulpini de gonococ rezistente mai ales la antibioticele beta-lactamice tot mai
IX
frecvent.
Patogenitatea la genul Neisseria se manifestă prin virulență, care ține de prezența antigenului
capsular. Pe baza naturii antigenice a polizaharidelor capsulare, N. meningitidis poate fi tipizat
R
în 13 serogrupe (A-D, X-Z, 29E, W135, H-J și L). Șase serogrupuri (tipuri) de Neisseria
meningitidis A, B, C, W, X și Y determină majoritatea cazurilor de meningită la nivel mondial.
În afară de virulență, patogenitatea la meningococ se manifestă și prin eliberarea endotoxinei,
AT
prezentă în peretele bacterian. Există și purtători sănătoși, meningococul poate fi regăsit pe

mucoasa nazofaringiană fără a produce îmbolnăvire. Nu există purtători sănătoși de gonococ,
însă infecția gonococică cronicizează frecvent. Bacteriile acestui gen folosesc mecanismele de
multiplicare şi invazivitate și multiplicare şi elaborare de toxine.
M
Meningococul are cale de transmitere respiratorie cu contagiozitate mare și produce meningită

cerebro-spinală (epidemică), sepsis (meningococemia) dar și alte sindroame precum rino-
faringita, otita medie, conjunctivita, infecții ale tractului respirator inferior, pericardita, artrita,
erupții eritematoase, hemoragice sau pustuloase, coagulare vasculară diseminată, produsă
datorită eliberării endotoxinei prin activarea mai multor cascade inflamatorii. Până la 5-10%
din oameni pot fi purtători asimptomatici.
Gonococul se transmite pe cale sexuală, sursa de infecție fiind exclusiv umană. Gravida cu
infecție cronică asimptomatică poate transmite gonococul în cadrul nașterii naturale, vaginale,
perinatal, astfel la nou născut se instalează oftalmia gonococică, periculoasă, poate duce la
cecitate, (orbire). Gonococul este considerat agent etiologic al uneia din cele mai frecvente boli
cu transmitere sexuală (BTS) cu evoluţie asimptomatică, mai ales la femei, cu două consecinţe,
infecţii ascendente care pot duce la sterilitate și sarcină ectopică (extrauterină) și constituirea
unui rezervor important de transmitere a infecţiei. Posibile co-infecții cu C. trachomatis sau
57
alţi agenţi cu transmitere sexuală (Treponema pallidum, HIV, VHB etc) !!! Boala determinată
de gonococ poate determina la poarta de intrare infecţii diferenţiate ca localizare în raport de
sex. Astfel la bărbat determină uretrite gonococice cu evoluţie simptomatică și secretie genitală
galben verzuie, cremoasă însoțită de dureri la mictiune iar la femeie determină endocervicite
în 50% din cazuri cu evoluţie asimptomatică și complicaţii de vecinătate(uretrite, bartolinite,
cervicite), putând duce la sterilitate. În particular, rar, poate fi văzută la fetiţe vulvovaginita
gonococică, datorată în special igienei familiare precare. Infecţii ascendente cu gonococ duc
la bărbat la prostatite, epididimite, epididimo-orhite iar la femeie la boală inflamatorie
pelvină. Există și infecţii diseminate, mai ales la femei, cu localizări articulare şi cutanate.
Rareori gonococul poate disemina pe cale sanguină (bacteriemie), cu apariţia unor leziuni
dermice, artrite, tenosinovite gonococice, mai rar endocardită și excepțional meningită
gonococică. La ambele sexe putem întâlni proctite, după contact sexual anal sau autoinoculare
și faringite după raporturi sexuale orale sau autoinoculare.
M
Meningita meningococică apare în epidemii transmise pe cale aeriană, respirator în comunități
închise cum ar fi internate, școli, crese. Întâlnim rar cazuri sporadice, însă pot fi de factură
fulminantă, cu deces. Rezervorul de infecție este purtătorul asimptomatic de meningococ.
Epidemiile pot fi prevenite prin vaccinare. Pe piață avem următoarele vaccinuri:
O
-Vaccin împotriva a trei serogroupuri (B, C, and Y) pt meningita menigococica: Vaccin
conjugat (Menactra® and Menveo®). Se administrează la adolescenți intre11-12 ani
cu rapel la 16 ani. Copii < 2 ani fac doua doze la distanță de 2 luni cu rapel la 3 ani după
R
cele două doze și apoi din 5 în 5 ani (pt cei cu HIV, fara splina sau deficit de
complement).
-Vaccin polizaharidic (Menomune ), o singura doză, se adresează adulților.
®
-Vaccin antimeningococic anti serogrup B (Bexsero® and Trumenba®), două doze pt

IX
Bexsero (0, ≥1 luna dupa prima doza) ; trei doze pt Trumenba (0, 1, 6).
® ®
Tratamentul meningitei se bazează încă pe penicilină și sulfamide.

Gonoreea este o boala cu transmitere sexuală care poate fi prevenita prin utilizarea
prezervativului, contacte sexuale cu un partener stabil, educație sexuală și tratament corect și
R
complet conform antibiogramei. În zilele noastre gonococul a dezvoltat rezistenţă faţă de

peniciline, tetracicline, spectinomicină sau fluorochinolone în funcție de regiune.
În oftalinia gonococică profilaxia se face prin instilaţii cu eritromicină sau soluţie de nitrat de
AT
Ag 1% în sacul conjunctival imediat după naștere.

Centura de meningita a Africii: Sudan, Kenya, Ethiopia, Ghana, Nigeria.
Genul Haemophilus
Haemophilus influenzae reprezintă a doua specie ca frecvenţă în infecţii comunitare ale
tractului respirator. Tulpinile capsulate de Haemophilus influenzae de tip b (Hib) determină
M
infecţii sistemice severe la copii sub vârsta de 5 ani, în special meningite, făcând parte din cei
trei agenţi etiologici majori ai acestui sindrom. Introducerea în România a vaccinului conjugat
anti Hib în schema de vaccinare obligatorie a redus incidenţa infecţiilor invazive în ciuda
emergenţei rezistenţei la aminopeniciline a acestei bacterii.
O altă specie de interes medical este Haemophilus ducreyi, agentul patogen al şancrului moale
(boală cu transmitere sexuală).
Speciile din genul Haemophilus sunt bacterii Gram negative, mai precis coco-bacili.
Haemophilus influenzae se subîmparte după prezența sau absența capsulei în tulpini non-
tipabile, cele fără capsulă și tulpini cu capsulă notate după literele alfabetului de la a la f în
baza caracterelor antigenice capsulare. Haemophilus influenzae de tip b (Hib) este cel mai
patogen. Sursa este omul. Speciile acestui gen sunt sunt cocobacili de dimensiuni mici,
pleomorfi, dispuşi în perechi sau lanţuri paralele, cu exigențe de creștere, extrem de
58
pretențioase. Cultivă la de 37°C pe medii cu sânge. Ca o deosebire față de alte bacterii avem
dependența de prezenţa în mediul de cultură a doi factori de creştere, și anume factorul X
(hemina), termostabil, prezent în medii cu sânge și factorul V (NAD-nicotin-amid-
adenindinucleotid), termolabil, eliberat din hematii sub efectul temperaturii, prezent în agar
chocolat. Deasemenea pot fi descoperite și datorită faptului că cultivă pe geloză sânge în
vecinătatea coloniilor de Staphylococcus aureus (fenomen de satelitism). Sunt influenţați
defavorabil de desicaţie (uscăciune), temperaturi scăzute și sunt distruși de antiseptice şi
dezinfectante uzuale (alcool 70°, hipoclorit de Na 1% la 55°C timp de 30 min.
Patogenitatea la genul Haemophilus este prin mecanisme de multiplicare şi invazivitate și
multiplicare şi elaborare de toxine, datorată eliberării endotoxinei.
Haemophilus influenzae se transmite pe cale aerogena, respirator prin picăturile infecțioase și
secrețiile din nazofaringe în timpul perioadei infecțioase. Haemophilus ducreyi se transmite
M
prin contact sexual.
Haemophilus influenzae produce infecţii invazive: meningite purulente (cele mai frecvente),
artrite septice, epiglotite, celulite, pericardite.
Haemophilus influenzae de tip b şi pneumococul se numără printre agenţii etiologici foarte
O
comuni ai otitei medii bacteriene şi ai sinuzitelor acute. Dacă microorganismul pătrunde în
torentul sanguin, pe această cale poate infecta meningele. Ocazional infecţia cu H. influenzae
poate duce la o laringotraheită obstructivă fulminantă care necesită traheostomie sau intubare
R
promptă a copilului respectiv.
Meningita cu Haemophilus influenzae este răspândită în întreaga lume, în special la grupa de
vârstă 2 luni- 3 ani și mai puțin obișnuită după vârsta de 5 ani. Se face profilaxie specifică cu
IX
vaccin conjugat anti-Hib care se administrează la copii între 2 luni și 5 ani. Astfel s-a redus
până la 2% frecvenţa infecţiilor invazive. Chimioprofilaxia cu rifampicină este realizată la
contacţii direcți sau din colectivităţi cu un caz de infecţie invazivă, când există copii
nevaccinaţi, vaccinaţi incomplet sau cu stări de imunodepresie.
R
Haemophilus influenzae prezintă rezistenţă naturală de nivel înalt: peniciline de biosinteză,

cefalosporine din generaţia 1, bacitracină, lincosamide, streptogramine, glicopeptide
- rezistenţă intermediară: macrolide (claritromicina şi azitromicina sunt mai active).
AT
Haemophilus influenzae prezintă sensibilitate naturală la antibiotice active: aminopeniciline,

cefalosporine din generaţia 2-4, carbapeneme, fluorochinolone, cloramfenicol, tetracicline,
cotrimoxazol, rifampicină.
Corolar meningită bacteriană: una din primele trei cauze de meningită infecţioasă la
adulţi poate fi datorată:
M
• Haemophilus influenzae
• Streptococcus pneumoniae
• Neisseria meningitidis
Genul Bordetella
Din acest gen fac parte trei specii cu implicare în patologia umană
- Bordetella pertussis agentul etiologic al tusei convulsive, se izolează numai la om
- Bordetella parapertussis, se izolează numai la om
- Bordetella bronchiseptica, se izolează la om dar și la animale
Bacteriile din acest gen sunt bacterii Gram negative, mai precis coco-bacili, mici, încapsulați,
strict aerobi, cu afinitate pentru mucoasa aparatului respirator. Sunt germeni pretențioși și au
nevoie de substanțe nutritive speciale. Mediul clasic de cultivare este unul foarte special.
59
Aceste bacterii prezintă în perete endotoxina dar au și capacitatea de sinteză de exotoxina cu
actiune neurotropă. Sunt foarte sensibile la acțiunea agenților fizici și chimici, nu rezistă mai
mult de două ore la temperatura camerei, la 55 grade e distrusa in 30 minute. Sunt rezistente la
penicilină și sulfamide.
Patogenitatea la genul Bordetella este prin mecanisme de multiplicare şi invazivitate
și multiplicare şi elaborare de toxine. Capacitatea de multiplicare este dată de prezența
capsulei, atribut de virulență, și a antigenului de perete, ca efect avem necroza și exfolierea
mucoasei respiratorii cu apariția de exudat. Capacitatea de toxinogeneză este datorată eliberării
endotoxinei care are acțiune locală și exotoxinei care acționează pe sistemul nervos central,
este neurotropă, se numește toxina pertussis (TP).
Bacteriile acestui gen sunt patogene numai pentru om. Boala se numește tuse convulsivă, se
transmite pe cale respiratorie. Boala prevenibila prin vaccinare. Incubația este de 7-10 zile și
M
are 2 faze:
-Faza 1: 10 zile colonizarea tractului respirator superior, tuse strănut, febră, contagiozitate mare
-Faza 2: 2-4 săptămâni, accese de tuse paroxistică: o inspirație prelungită, 10 secuse expiratorii
cu spasm, vărsaturi; cianoza, convulsii; sunt 30 accese pe zi, complicație- encefalita pertussis
O
-Convalescența - 2-3 săptămâni
R
Receptivitatea către tusea convulsivă este foarte mare în primii trei ani de viață. De
aceea vaccinul intră în schema obligatorie, fiind vorba de vaccinul DTPa (anatoxina difterica
+ anatoxina tetanică + antigene pertussis (antigenele pertussis sunt anatoxină pertussis,
hemaglutinină filamentoasă, pertactină și fimbrii de tip 2 şi 3; a= acelular)
IX
Schema actuală în România: Primovaccinare la 2 luni apoi rapel: la 4 luni, la 11 luni, la 6
ani, la 14 ani și apoi cu rapel la fiecare 10 ani. Există diverse combinații: DT în care cantitatea
de anatoxină este egală, dT și Dt în care cantitate de anatoxină este redusă (reducerea este la
cea scrisă cu literă mică). Vaccinul DTPa se poate combina cu vaccinul polio inactivat. La
R
gravide există indicația de vaccinare anti ditfteric pentru următoarele situații:

•Gravide vaccinate dupa schema nationala: recomandare Tdpa săptămâna 27-36 de gestație
•Gravide nevaccinate anterior se face schema cu 3 doze de Td și 1 doza Tdap după 20 săptămâni
AT
de gestație.
•La cele nevaccinate deloc se recomanda postpartum Tdap
Cele mai frecvente exemple de combinații de vaccin din România care conțin DTPa sunt:
Adacel, Adacel Polio, Boostrix, Infanrix.
Tratamentul asociaza antibiotic cu tratament simptomatic, oxigenoterapia, respirația asistată,
M
hidratare, sedative, aspirarea secrețiilor și eliminarea secrețiilor.
Referințe
2009. Ed. Medicală
60
Bucuresti, 2018

genurile Neisseria, Haemophilus, Bordetella.
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genurile Neisseria spp.
exemplificate în capitolul referitor la recoltarea și transportul produselor patologice. Pentru
izolarea Neisseria meningitidis se recoltează lichid cefalorahidian, uneori și secreții nazale sau
M
sânge. Pentru Neisseria gonorrhoeae se recoltează frecvent secreție uretrală, secreție
endocervicală, secreție faringiană, secreție conjunctivală.
O
uneori hematii sau filamente de fibrină și coci Gram negativi, dispuși in diplo, înconjurați de o
capsulă comună.
3. Cultivare pe medii de cultură R
Produsele patologice sunt însămânțate fie pe agar cu sânge sau pe geloză chocolat. Baza
de agar chocolat poate fi îmbogățită cu antibiotice precum vancomicina, colistin, nistatina și
trimetoprim pentru izolarea selectivă a N. meningitidis. Pentru cultura din situsuri nesterile,
cum ar fi nazofaringe, este necesar un mediu selectiv, cum ar fi Modified New York City sau
IX
Modified Thayer Martin. Plăcile de cultură trebuie incubate minim 48 de ore cu o sursă de 5%
CO2. Gonococii sunt agenți patogeni foarte pretențioși. Aceștia nu tolerează deshidratarea și
trebuie însămânțați imediat după recoltare pe medii de cultură (mediu de cultură nutritiv
selectiv și mediu de cultură neselectiv). Plăcile de cultură trebuie incubate la 35–37 °C și
R
umiditate ridicată (70–80%), pH 6,75–7,5 și într-o atmosferă îmbogățită cu 4–6% CO2.

Pe agar-sânge, inițial coloniile de N. meningitidis sunt rotunde, netede, umede,
AT
strălucitoare și convexe, cu o margine clar definită, în timp ce coloniile în creștere activă sunt
gri și nepigmentate. Culturile mai vechi (> 24 de ore) devin mai opac cenușii și uneori fac ca
agarul să se întunece.
Pentru gonococ, după 18–24 (–48) ore, apar colonii mici, gri strălucitoare, pentru care
sunt posibile variații de creștere a coloniilor
M

• catalază pozitivă
• oxidază pozitivă.
• fermentează glucoză și maltoză (meningococul, gonococul nu), dar nu lactoză sau
zaharoză.
• test de reducere a nitraților: negativ
• produce gama-glutamil aminopeptidază
• meningococii sunt rezistenți la colistină și cresc pe medii selective care conțin inhibitor
VCN
• reacția ADNază: negativă
• testul Superoxol (reacție cu peroxid de hidrogen 30%): poate prezenta o reacție slabă
până la puternică
• pigmentare: produce pigmenți roz-maronii
61
• se pot utiliza și truse API (ex: API-NH, bioMerieux)
• alte metode de identificare includ Vitek2 compact 30, MALDI-TOF
Caractere antigenice
• pe baza naturii antigenice a polizaharidelor capsulare, N. meningitidis poate fi tipizat în
13 serogrupe (A-D, X-Z, 29E, W135, H-J și L). Șase serogrupuri (tipuri) de Neisseria
meningitidis A, B, C, W, X și Y cauzează majoritatea cazurilor de meningită la nivel
mondial.
• diverse serogrupuri de N. meningitidis sunt diferențiate prin testul de aglutinare pe lame
folosind antiseruri monovalente.
5. Antibiograma
Este recomandată pentru N. meningitidis și obligatorie pentru N. gonorrhoeae
Molecular - Diagnosticul bazat pe PCR oferă confirmarea bolii meningococice din sânge, LCR
sau alte locuri în mod normal sterile, cu o valabilitate comparabilă cu cea a diagnosticului bazat
pe cultură.
M
B. Indirect, serologic: evidențierea prezenței anticorpilor antibacterieni
Mai multe teste serologice, cum ar fi EIA, latex aglutinarea și testele de diagnosticare
rapidă, sunt disponibile pentru a detecta anticorpi împotriva antigenelor capsulare ai Neisseria
O
meningitidis. Testele serologice ajută la diagnosticarea retrospectivă a bolii. Anticorpii sunt
observați și atunci când vaccinarea are succes.
R
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genurile Haemophilus spp.
IX
uneori hematii, celule epiteliale sau filamente de fibrină și cocobacili sau bacili fini Gram
R
negativi.
AT
M
Imagine de microscopie, vizualizată MO, cu ulei de imersie, obiectiv 100x. Frotiu fixat, colorat
Gram, se observă cocobacili Gram negativi.
Produsele patologice sunt însămânțate pe medii cu agar chocolat. Se incubează la 37°C
într-o atmosferă aerobă care conține 5-10% CO2 timp de 24-48 ore.
Coloniile sunt mari, plate, incolore până la gri sau opace. Coloniile sunt circulare de
0,5 – 1 mm, ușor convexe, netede, gri pal și transparente. Au un miros caracteristic de „cuib de
62
șoarece”. Nu se observă hemoliză sau decolorare. Tulpinile încapsulate par mai mucoide
(apoase), iar tulpinile necapsulate apar ca colonii compacte cenușii.
H. influenzae se dezvoltă mai bine când este prezent factorul V. S. aureus este striat pe o placă
de agar cu sânge pe care a fost însămânțat Hemophilus influenzae. După incubare peste noapte
la 37°C se găsesc colonii de Hemophilus influenzae dezvoltate alături de striul de
Staphylococcus aureus. Acest fenomen se numește satelitism.
• fermentează glucoză
• se pot utiliza și truse API (ex: API-NH, bioMerieux)
• alte metode de identificare includ Vitek2 compact 30, MALDI-TOF
• pe baza naturii antigenice a polizaharidelor capsulare, sunt diferențiate prin testul de
M
aglutinare pe lame folosind antiseruri monovalente mai multe serotipuri a-f
5. Antibiograma
Se poate realiza antibiograma difuzimetrică standardizată.
Molecular - Diagnosticul bazat pe teste moleculare se poate realiza din cultură pură sau direct
O
din produs patologic.
B. Indirect, serologic: evidențierea prezenței anticorpilor antibacterieni

R
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genurile Bordetella spp.
IX
Recoltarea se realizează conform recomandărilor exemplificate în capitolul referitor la
recoltarea și transportul produselor patologice. Pentru Bordetella pertussis cel mai frecvent se
recomandă recoltarea exudatului nazofaringian.
R
uneori hematii, celule epiteliale sau filamente de fibrină și cocobacili Gram negativi, dispuși
solitar sau în diplo. Se pot utiliza și colorații imunofluorescente.
AT

Clinicienii folosesc de obicei mai multe tipuri de teste de laborator pentru a diagnostica
Bordetella pertussis. Oamenii de știință consideră cultura standardul de aur deoarece este
singura metodă 100% specifică de identificare. Este utilă în primele 2 săptămâni de la debutul
tusei, ulterior poate fi fals negativă.
M
Tampoanele sunt însămânțate pe agar-sânge cu glicerină din cartofi. Pentru izolarea

acestuia se folosește mediul de geloză din cartofi cu glicerină Bordet-Gengou. În acest mediu,
sângele este necesar pentru a neutraliza agenții inhibitori precum acidul toxic. Este aerob si
anaerob facultativ. După 48 până la 72 de ore de incubare la 35 până la 36ºC apar colonii.
Creșterea este lentă și după 48 până la 72 de ore de incubare (uneori și 7 zile) pe acest
mediu apar colonii refractile, strălucitoare (aspect ca picătură de mercur), mici, netede, în formă
de cupolă, opace și alb cenușiu. Există o zonă difuză de hemoliză în jurul coloniilor. Creșterea
confluentă dă aspectul vopselei de aluminiu.
• fermentează diverse zaharuri, care pot fi utilizate în identificare prin truse API
63
• alte metode de identificare includ MALDI-TOF
• pe baza naturii antigenice prin testul de aglutinare pe lame folosind antiseruri
monovalente se pot diferenția mai multe serotipuri
5. Antibiograma
Se poate realiza antibiograma difuzimetrică standardizată.
din produs patologic. PCR este un test rapid și are o sensibilitate excelentă. Cu toate acestea,
testele PCR variază ca specificitate. Rezultatele trebuie interpretate împreună cu simptomele
clinice și informațiile epidemiologice și, în cazul unui focar, trebuie să aibă loc confirmarea
culturii a cel puțin unui caz. În mod ideal, ar trebui colectat produsul patologic în primele 3
săptămâni de boală după debutul tusei, dar PCR poate oferi rezultate precise pe probele
colectate până la 4 săptămâni. Același specimen poate fi utilizat atât pentru cultură, cât și pentru
PCR. După a patra săptămână de la debutul tusei, cantitatea de ADN bacterian din nazofaringe
M
scade rapid, ceea ce crește riscul de a obține un rezultat fals-negativ.
B. Indirect, serologic: evidențierea prezenței anticorpilor antibacterieni. Creșterea titrului de

anticorpi este diagnostică. Se demonstrează prin testul de fixare a complementului și
O
aglutinare.
Referințe R
1. Meyer, T., & Buder, S. (2020). The Laboratory Diagnosis of Neisseria gonorrhoeae:
Current Testing and Future Demands. Pathogens (Basel, Switzerland), 9(2), 91.
https://doi.org/10.3390/pathogens9020091
2. Satish Gupte. The short textbook of medical microbiology. Tenth Edition. 2010.
IX
3. ***. Specimen Collection and Diagnostic Testing. Pertussis. National Center for
Immunization and Respiratory Diseases, Division of Bacterial Diseases. Disponibil la:
https://www.cdc.gov/pertussis/clinical/diagnostic-testing/specimen-collection-
diagnosis.html. Accesat la: 15.10.2022
R
Capitolul 9.
Note de curs: Bacili Gram negativi: genurile Escherichia, Klebsiella, Proteus, Shigella,
AT
Salmonella, Pseudomonas.
Ordinul Enterobacterales (fostă Enterobacteriaceae)
Este un ordin bacterian alcătuit din numeroase genuri de bacili Gram negativi. Unele
dintre genuri (Shigella, Salmonella, Yersinia) cuprind specii patogene pentru om în timp ce
altele (Escherichia, Klebsiella, Proteus etc.) cuprind specii saprofite sau condiţionat patogene
M
(cu excepţia anumitor tulpini patogene). Taxonomic se descriu 8 familii și foarte multe genuri
și specii. Apartenența la o anume familie, gen sau specie se face be baza caracterelor de cultură,
biochimice, genetice și a sensibilității la acțiunea unor bacteriofagi.
Genuri / specii cu importanță medicală
Condiționat patogene
➢ Genul Escherichia coli
• ETEC = enterotoxigenic E. coli
• EIEC = enteroinvasive E. coli
• EPEC = enteropathogenic E. coli
• EHEC = enterohaemorrhagic E. coli
• EaggEC = enteroaggregative E. coli
• UPEC = uropathogenic E. coli
• NMEC = neonatal meningitis E. coli
64
➢ Genul Klebsiella
• Klebsiella pneumoniae
• Klebsiella oxytoca
• Klebsiella ozenae
• Klebsiella rihinoscleromatis
➢ Genul Proteus
• Proteus mirabilis
• Proteus vulgaris
Patogene
➢ Genul Salmonella 2.500 serovaruri/ serotipuri
• Salmonella typhi
• Salmonella choleraesuis (sau S. enterica)
• Salmonella enteritidis
➢ Genul Shigella
M
• Shigella dysenteriae
• Shigella flexneri
• Shigella boydii
O
• Shigella sonnei
➢ Genul Yersinia
• Yersinia enterocolitica R
• Yersinia pestis
• Yersinia pseudotuberculosis
Bacteriile din acest gen sunt bacterii Gram negative, mai precis bacili, de dimensiuni medii,
IX
mobili / imobili, nesporulati, unii au capsulă, cultivabili pe medii nepretențioase la 35-37 C o
deoarece au echipamente enzimatice, aerobi, facultativ anaerobi, glucozo fermentativi cu/fără

producere de gaz, fermentează sau nu lactoza.
R
AT
Imagine de microscopie, vizualizată MO cu ulei de imersie, obiectiv 100x. Frotiu fixat, colorat
M
Gram, se observă bacili Gram negativi.

Se găsesc în flora intestinală normală, tractul repirator superior, pot exista în apă, sol, pe plante
etc., dar și în mediul spitalicesc unde pot duce la infecții asociate îngrijirii medicale. În general
sunt rezistenți în mediul extern, pot rezisită foarte mult, până la 6 luni în mediu cu materii
fecale, ape menajere, ape poluate. Din ce în ce mai multe specii au dezvoltat rezistență la
antibiotice.
Acești bacili prezintă structură antigenică complexă, conținând pe lângă alte antigene, antigene
somatice (antigenul O) - endotoxina; antigene de înveliș (antigenul K, Vi) și antigene flagelare
(antigenul H), antigene care ne ajută să denumim aceste bacterii, ex E coli O157:H7.
Antigenul somatic O (endotoxina) este un lipopolizaharid din peretele celular alcătuit dintr-
un miez (core) și lipidul A responsabil de activitatea toxică în organismul gazdă. Este
termostabil (2 h la 100 C), rezistent la alcool, inactivat de formol și poate fi detectat prin reacții
o
65
de aglutinare. Este o structură care determină specificitate de grup (serologic), cu formare de
anticorpi tip IgM.
Antigenul H flagelar este de natură proteică (flagelina). Este denaturat de alcool de 50 la o
temperatură de 70 C, rezistent la formol și poate fi detectat prin reacții de aglutinare. Este o

o
structură care determină specificitate de grup (serologic), cu formare de anticorpi tip IgG.
Antigene de invelis, exemple: Ag K (capsular), Ag Vi (de virulență), natură polizaharidică,
prezent la bacteriile capsulate, asigură bacteriilor rezistenta la fagocitoză și caracterul de
invazivitate.
Patogenitatea familiei Enterobacterales se realizează prin mecanisme de multiplicare şi
invazivitate și multiplicare şi elaborare de toxine.
Enterobacteriile pot determina o gamă variată de infecții, dar în principal determină afectiuni
legate de tractul digestiv, deoarece se transmit majoritar pe cale fecal-orală. Pot însă să apară
M
infecții extra digestive datorită transmiterii prin contaminare a căilor urinare, (infecții urinare),
cailor respiratorii, (infecții respiratorii ale căilor respiratoare superioare, pneumonii), prin
această cale pot ajunge și la meninge generând meningită. Alte infecții sunt cele cutanate (tip
abces, fistulă, etc), infecții sistemice, (ca de exemplu febra tifoidă produsa de Salmonella typhi
O
și dizenteria produsă de Shigella dysenteriae), infectii generalizate (asociate sepsisului, apar pe
fondul imunității deficitare). Deasemenea multe specii care produc exotoxine pot determina
toxiinfectii alimentare. R
Câteva exemple: E coli enterohemoragic (EHEC), verotoxigenic E coli VTEC; shiga toxigenic
E coli (STEC) EHEC, sunt subtipurile care pot determina diaree apoasă, diaree sanguinolentă
(colită hemoragică) cu complicații, precum sindromul hemolitic uremic (HUS). Sunt epidemii
legate de alimente/apă contaminate (doza infectanta find foarte mica < 50 bacterii). Cel mai
IX
periculos este serotipul O157:H7, dar există și peste 100 serotipuri non O157.
Infecţiile cu Shigella spp. sunt limitate la nivelul tractului intestinal. Boala sistemică
produsă, dizenteria, apare la ingestia a numai 10-100 de bacterii, care se multiplică şi invadează
epiteliul intestinal. Incubaţia este de circa 2-5 zile, (dizenterie tipica ); brusc febră, diaree
R
apoasă, dureri abdominale intense, ulterior scaune foarte numeroase (20-40 / zi), nefecaloide,
cu mucus, puroi şi sânge, însoţite de colici intestinale şi tenesme rectale. Apoi starea generală
se înrăutăţeşte (mai grav în cazul unei infecţii produse de Sh. shiga), iar în lipsa tratamentului
AT
corespunzător (în special în lipsa reechilibrării hidro-electrolitice) evoluţia poate fi fatală. În

afară de dizenterie, Shigella spp. poate produce şi toxiinfecţii alimentare de tip infecţios.
O altă boală sistemică este febra tifoidă care afectează exclusiv omul. Salmonella typhi
poate supraviețui luni sau chiar ani în apele reziduale. În săptămâna unu apare letargie, febră,
dureri, constipatie; la sfârşitul primei săptămâni de boală, S. typhi se elimină din foliculii
M
intestinali şi prin bilă în materiile fecale, excreţia prelungindu-se mult timp în convalescenţă.
În săptămâna doi apare febră mare, abdomen dureros, rozeole tifice, diaree,
hepatosplenomegalie. Pot apărea angiocolită, colecistită; bolnavul poate deveni purtător (ex. la
nivelul veziculei biliare) după vindecare.
Sursa de infecție a enterobacteriilor este omul bolnav în general (ca de exemplu în febra
tifoidă, dar în unele situații, de exemplu, în salmoneloze, sursa de infecție poate fi animalul
domestic. O sursă de infecție în cazul dizenteriei bacteriene produsă de Shigella dysenteriae
este indirectă, prin obiecte, apă, alimente contaminate sau chiar vectori, cum ar fi muștele.
Receptivitatea la aceste infecții a omului este generală.
Ca măsuri de profilaxie cel mai important este să eliminăm sursa de infecție, de exemplu în
cazul bolilor sistemice, dizenteria sau febra tifoidă să diagnosticăm și să tratăm pacienții cât
66
mai rapid. Același lucru este valabil și în cazul purtătorilor sănătoși. Există purtători sănătoși
atât de Shigella spp. cât și de Salmonella spp.
Febra tifoida produsă Salmonella typhi se tratează conform antibiogramei cu antibiotic.
Dar există mai multe tipuri de vaccin disponibile pe scară largă autorizate pentru utilizare
împotriva Salmonella, vaccinul viu atenuat, vaccinul inactivat cu polizaharid capsulară Vi (Vi
CPS), dar care produc imunogenitate slabă la copiii mici și nu sunt autorizate la copiii sub doi
ani.
În final cea mai bună cale de profilaxie rămâne educația sanitară și respectarea măsurilor de
igienă!!!!
Genul Pseudomonas
Pseudomonas aeruginosa (bacilul piocianic, “bacilul puroiului albastru”) este
principala specie condiționat patogenă pentru om din acest gen, această bacterie poate provoca
infecții grave mai ales la imunosupresați.
M
Bacilul piocianic este un bacil Gram negativ, lung, subțire, nesporulat, necapsult, foarte mobil,
de dimensiuni medii, strict aerob, crește ușor pe medii de cultură simple până la temperatura
de 42˚C. O caracteristică importantă este că difuzează pigment fluorescent de culoare galben-
verde (pioverdina), albastru (piocianina), roșu sau brun, în mediul de cultură și are un miros
O
dulceag de struguri, flori de tei și iasomie. Este o bacterie ubicuitara care se regăsește peste tot
atât în natură cât și pe tegumente, mucoase sau în tubul digestiv al omului sau animalelor
sănătoase, pe sol, plante (fructe legume). Bacilul piocianic este distrus în 15 minute la 60˚C,
R
dar în stare uscată poate rezista și 200 de zile la 0˚C. Este distrus de antisepticele uzuale. În
zilele noastre o mare problemă o reprezintă infecțiile asociate asistenței medicale cu această
bacterie deoarece bacilul piocianic a dezvoltat rezistență la multe antibiotice.
IX
Pseudomonas aeruginosa este o bacterie condiționat patogenă, este patogenă prin virulență,
adică prin mecanisme de multiplicare și invazivitate.
R
Transmiterea este prin contact direct dar și prin contact indirect, prin diverse obiecte (fomite).
Bacteria este prezentă peste tot iar în spital o regăsim în materiile fecale sau în secrețiile nazo-
faringiene ale bolnavilor spitalizati sau ale persoanelor aparent sănătoase. Poate produce
AT
infecţii supurative ale tegumentelor şi mucoaselor, foliculite/ otite (otita înotătorilor) / infecţii
oculare, ecthyma gangrenosum (leziune dermică, o evoluţie gravă, cu progresie în profunzime
, cu apariţia de vezicule care se sparg şi se refac pe o bază necrotică), infecții cu reactivitate
diminuată/ manevre medico-chirurgicale invazive (intubaţii, cateterizări)/ arsuri, infecţii
localizate care apoi diseminează, ducând la complicaţii grave (bacteriemie, osteomielită,
meningită, endocardită, sepsis), sepsis cu evoluţie fulminantă.
M

Bacilul piocianic este periculos deoarece produce infecții de spital. Profilaxia se bazează în
special pe educație sanitară și igienă individuală și colectivă. Se încearcă de multă vreme
realizarea unui vaccin utilizabil în clinică, fără succes deocamdată. Datorită rezistenţei la
antibiotice fără tratament adecvat evoluţia este gravă și chiar deosebit de gravă.
Referințe
2009. Ed. Medicală
67

Bucuresti, 2018

genurile Escherichia, Klebsiella, Proteus, Shigella, Salmonella, Pseudomonas.
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din ordinul Enterobacterales
M
recoltarea și transportul produselor patologice.
O
uneori hematii, celule epiteliale sau filamente de fibrină și bacili Gram negativi. În funcție de
specie pot fi observate diverse dispuneri și prezența capsulei.
R
IX
R
AT
Imagine de microscopie, vizualizată MO cu ulei de imersie, obiectiv 100x. Frotiu fixat, colorat
Gram, se observă PMN și bacili Gram negativi, situați intracelular și extracelular.
Se pot utiliza medii uzuale de cultivare. În general se utilizează geloză sânge și un
mediu selectiv diferențial, precum MacConkey sau CLED. Cultivarea se realizează la 35-37
M
grade Celsius pentru 18-24 de ore. Modul de însămânțare este diferit în funcție de produsul
patologic, acesta poate varia de la însămânțarea clasică în „pentagon deschis” pentru spută,
spre exemplu, la cea specifică pentru urină.
După incubare, se pot evidenția caracteristici diverse în funcție de genul bacterian. Spre
exemplu pe geloză sânge, unele enterobacterii pot produce colonii tip S înconjurate de
hemoliză (ex. Escherichia coli), iar altele colonii tip M (ex. Klebsiella pneumoniae), în timp
ce altele nu produc colonii, ci au efect de invazie din cauza mobilității accentuate (ex. Proteus
spp.).
Pe medii diferențiale unele pot produce fermenta lactoza și produc lactozo-pozitive,
galbene pe CLED (ex. Klebsiella pneumoniae), iar altele lactozo negative (ex. Proteus spp.).
Din punct de vedere al testelor de identificare, enterobacteriile fermentează numeroase
zaharuri, testele biochimice fiind deosebit de importante în diferențierea genurilor. Cele mai
importante sunt:
68
• catalază pozitive (majoritatea)
• oxidază negative
• toate enterobacteriile fermentează glucoza
• pot fi utilizate teste biochimice precum: TSI, MIU, MILF, uree, Simmons (a se vedea
capitol de cultivare și teste de identificare pentru mai multe informații)
• alte metode de identificare includ truse API, Vitek2 compact 30, MALDI-TOF
• pentru unele genuri pe baza naturii antigenice prin testul de aglutinare pe lamă se pot
diferenția mai multe serotipuri
5. Antibiograma
Se realizează antibiograma difuzimetrică standardizată și în unele situații determinarea
CMI, fiind importantă rezistența la antimicrobiene.
din produs patologic. Acesta poate fi realizat atât pentru a evalua filiația cazurilor în izbucniri
M
epidemice, cât și pentru identificarea unor gene codificatoare pentru diverși factori de virulență
sau rezistența la antimicrobiene.
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genul Pseudomonas spp.
O
R
recoltarea și transportul produselor patologice.
uneori hematii, celule epiteliale sau filamente de fibrină și bacili Gram negativi, uneori
IX
înconjurați de capsulă.
Se pot utiliza medii uzuale de cultivare. În general se utilizează geloză sânge și un
mediu selectiv diferențial, precum MacConkey sau CLED. Cultivarea se realizează la 35-37℃
R
pentru 18-24 de ore. Modul de însămânțare este diferit în funcție de produsul patologic, acesta
poate varia de la însămânțarea clasică în „pentagon deschis” pentru spută, spre exemplu, la cea
specifică pentru urină.
AT

După incubare se pot evidenția colonii plate, mari, opace, neregulate, de consistență
butiroasă, tip S, cu luciu metalic, pe geloză prezintă hemoliză de tip beta.
Pe medii diferențiale care evaluează capacitatea de fermentare a lactozei, produce
colonii care nu fermentează lactoza (lactozo-negative).
M
Are miros asemănător cu cel de fructe sau flori (iasomie, tei) datorat producerii de
amino-acetofenonă din triptofan.
Poate produce pigmenți: piocianina (verde albăstrui), fluoresceină (verde gălbuie),
pioverdin (verde), piorubin (roșu), piomelanina (negru). Unele tulpini pot fi nepigmentate.
În ceea ce privește testele de identificare, cele mai importante sunt:
• oxidază pozitivă
• degradează oxidativ glucoza
• nu fermentează lactoza
• alte metode de identificare includ truse API, Vitek2 compact 30, MALDI-TOF
5. Antibiograma
69
din produs patologic. Acesta poate fi realizat atât pentru a evalua filiația cazurilor în izbucniri
epidemice, cât și pentru identificarea unor gene codificatoare pentru diverși factori de virulență
sau rezistența la antimicrobiene.
Referințe
1. Satish Gupte. The short textbook of medical microbiology. Tenth Edition. 2010
Capitolul 10.
Note de curs: Bacili Gram pozitivi: genurile Corynebacterium, Listeria.
Genul Corynebacterium
În acest gen se disting următoarele specii cu potential toxigen:
- Corynebacterium diphtheriae, cu 4 biotipuri (gravis, intermedius, mitis si belfanti). Tulpinile
biotipului belfanti nu sunt toxigene.
M
- Corynebacterium pseudotuberculosis (Tulpinile de C. pseudotuberculosis, deși toxigene, nu
au fost implicate în apariția difteriei la om)
- Corynebacterium ulcerans
O
Multe specii din genului Corynebacterium sunt saprofite și prezente la nivelul pielii,
nazofaringelui, orofarigelui, tractului uro-genital, tractului intestinal. Speciile care produc
boala, numită difterie, sunt speciile care produc o toxină și sunt numite specii toxigene. Bacilii
R
genului Corynebacterium sunt Gram-pozitivi, măciucați, dispuși în unghiuri asemănători
literelor chinezești, dispuși în unghiuri ascuțite, ca niște palisade (uluci de gard) și unghiuri
drepte. Sunt imobili, nesporulați, aerobi, facultativ anaerobi și cultivă la 37℃ pe medii
speciale, având nevoie de diverse vitamine și aminoacizi pentru a se dezvolta. În exudate de
IX
răni și false membrane aceasta bacterie are rezistență mare la uscăciune. La 60℃ este distrus
in 20 de minute. Majoritatea bacililor difterici sunt încă sensibili la penicilină. Antigenele
solubile sunt reprezentate de două toxine: A (difuzează la distanță cu tropism pentru miocard,
suprarenale, nervii cranieni și rinichi) și toxina B (cu efect la locul multiplicării bacteriene).
R
Producția de toxină apare atunci când bacteriile sunt infectate de bacteriofagi, și devin bacterii
lizogenizate.
AT
Sunt bacterii diferite de toate întâlnite până acum, deoarece sunt patogene DOAR prin
multiplicare şi toxinogeneză. Bacteria produce exotoxina (pentru tulpinile producătoare) și nu
are capacitate de invazivitate. Toxina însă are capacitate de difuzare, ea stopează formarea
proteinelor, doză letală fiind 0,1 mg/kg. Boala este produsă strict de toxină care are capacitatea
de a se fixa ireversibil pe diverse organe vitale producând insuficiență de organ.
M

Difteria este o boală infecțioasă determinată de toxina tulpinilor toxigene din genul
Corynebacterium. În România nu au mai fost cazuri de difterie din anii 1990. La nivel
European au existat cazuri sporadice datorate nevaccinării. La nivel global au fost raportate de
către centrul nigerian pentru controlul și prevenirea bolilor infecțioase în Nigeria, până în
săptămâna 9 din 2023, 1 064 cazuri suspecte de difterie, dintre care 389 au fost confirmate
(36,6%) și 62 au fost fatale.
Difteria este o boală prevenibilă prin vaccinare care se transmite la persoanele nevaccinate fie
de la bolnavii de difterie fie de la purtătorii sănătoși, (persone vaccinate). Transmiterea este
atat pe cale respiratorie cât și prin fomite (obiecte de uz personal). Laptele crud poate servi ca
vehicul. Receptivitatea este reprezentată de persoanele nevaccinate.
Boala poate afecta mucoasa tractului respirator dar și pielea. Rareori afectează alte mucoase
(vagin, conjunctivă, ureche). Leziunea caracteristică este o membrană aderentă, de culoare alb-
70
gri, asimetrică, cu inflamație adiacentă. În câteva zile de la debutul infecţiei, apar “structuri”
compuse din fibrină, leucocite, eritrocite, celule epiteliale respiratorii moarte şi bacterii,
respectiv falsa membrană, sub care bacilii îşi continuă multiplicarea şi sinteza de toxină care
difuzează pe cale sanguină şi conduce la apariţia unor tulburări la distanţă (tulburări de ritm
cardiac, miocardită, dificultăţi vizuale, de vorbire, de înghiţire etc). Odată suspicionată diferia
se începe tratamentul.
Difteria este o boală specifică omului, sursa de infecție o reprezintă bolnavul de difterie
și purtătorii sănătoși.
Cea mai importantă măsură de profilaxie este vaccinarea. De aceea vaccinul intră în schema
obligatorie Vaccinul DTPa (anatoxina difterica + anatoxina tetanică + antigene pertussis
(antigenele pertussis sunt anatoxină pertussis, hemaglutinină filamentoasă, pertactină și fimbrii
de tip 2 şi 3; a= acelular)
Schema actuală în România: Primovaccinare la 2 luni apoi rapel: la 4 luni, la 11 luni, la 6
M
ani, la 14 ani și apoi cu rapel la fiecare 10 ani. Există diverse combinații: DT în care cantitatea
de anatoxină este egală, dT și Dt în care cantitate de anatoxină este redusă (reducerea este la
cea scrisă cu literă mică). Vaccinul DTPa se poate combina cu vaccinul polio inactivat.
Tratamentul care se realizează cu antitoxină și antibiotic. Tratamentul trebuie început înainte
O
de sintetizarea toxinei care dacă începe sa se difuzeze și fixeze pe diverse organe va produce
complicații care duc la deces. Fiecare țară ar trebui să aibă un stoc de rezervă de anitoxină
pentru situații de urgență. Până de curând la Institutul Cantacuzino se producea antitoxina
R
difterică.
Interpretarea imunității antidifterice
IX
Nivel de anticorpi antitoxină Interpretare
<0.01 UI/ml Individ susceptibil

R
0.01 UI/ml Nivel cel mai scăzut ce oferă un oarecare grad de protecție
AT
0.01-0.09 UI/ml Nivel ce oferă un oarecare grad de protecție
0.1 UI/ml Nivel protector
> 1.0 UI/ml Nivel de protecție de lungă durată

M
Genul Listeria
Infecțiile umane sunt determinate de Listeria monocytogenes serotipurile 1/2a, 1/2b, 1/2c, și
4b.
Specia “tip” este Listeria monocytogenes. Sunt bacili fini, Gram-pozitivi, aerobi
facultativ anaerobi, mobili la 25ºC, se dezvoltă preferenţial la 30ºC, se pot multiplica şi la
temperatura frigiderului („îmbogăţire la rece”). Sunt bacterii larg răspândite în natură. L.
monocytogenes a fost identificată în lapte şi produse lactate, carne crudă sau prelucrată,
produse vegetale, fructe de mare etc. precum și în flora normală intestinală umană 1-10%.
Listeria monocytogenes este patogenă prin multiplicare şi invazivitate, adică este
virulentă prin prezența unei structuri asemănătoare proteinei M streptococice, produce diferite
71
substanţe cu rol în invazivitate (lecitinaza, fosfolipaza C şi listeriolizina O, cu efect hemolitic).
Această bacterie supravieţuieşte intracelular; se multiplică intramacrofagic.
Listerioza este o zoonoză, una din afecțiunile cu transmitere materno-fetală din cadrul
panelului TORCH, (boli infecțioase cu transmitere materno-fetală, toxoplasmoză - alte
afecțiuni - rubeolă - infecția cu citomegalovirus - infecția cu virusul herpetic).
Boala se transmite prin consum de alimente contaminate și de la mamă la făt.
Forme clinice întâlnite: listerioză perinatală (probabil o infecţie intrauterină), sepsis la nou
născut cu deces înainte sau relativ repede după momentul naşterii. La adulţi pot apărea
meningoencefalită, bacteriemie (mai ales la imunodeprimaţi) și diferite infecţii focalizate.
Listerioza în sarcină apare mai frecvent în sezonul cald și în trimestrul 3. Conduce la un deficit
de răspuns imunitar de tip celular cu consecințe precum naștere prematură, avort spontan,
sepsis neonatal, meningită
Doza mica infectanta – scade activitatea CD4+Foxp3+ la mamă, Listeria este distrusă,
M
organismul matern nu mai „tolerează” produsul de concepţie, sarcina se termină prin avort sau
prin naştere prematură.
Doza mare infectantă – scade activitatea CD4+Foxp3+ la mamă, Listeria nu poate fi distrusă
în totalitate, organismul matern nu mai „tolerează” produsul de concepţie, apare inflamaţie
O
placentară care permite trecerea Listeria spre făt.
Fetușii și nou-născuții sunt extrem de susceptibili. Boala este mai gravă la vârstnici și persoane
R
imunosupresate. La persoanele imunocompetente boala este cel mult o gastroenterită febrilă.
Listeria monocytogenes poate afecta 40% din femeile însărcinate. Se transmite în principal
prin consum de alimente contaminate cum ar fi: mâncare contaminată, lapte nepasteurizat,
brânză nepasteurizată, carne insuficient preparată termic, fructe/legume nespălate. Nu există
IX
vaccin și tratamentul trebuie făcut conform antibiogramei.

genurile Corynebacterium, Listeria.
R
Diagnostic de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genurile Corynebacterium

În difterie diagnosticul este strict bacteriologic, direct, şi trebuie realizat urgent. Dacă în
amigdalită / faringită apare în plus „falsa membrană” se poate suspiciona difteria. Se porneşte
AT
de la un diagnostic prezumtiv bazat pe următoarele semne:

- adenopatie şi edem cervical plus „falsă membrană”
- cornaj şi stridor (respiraţii zgomotoase şi şuierătoare)
- tiraj (depresiunea părţilor moi în momentul efortului respirator)
- paralizia palatului moale
M
- secreţie nazală serosangvinolentă asociată cu prezenţa unor “false membrane” la

nivelul mucoasei
1. Recoltarea produsului patologic
-Pentru localizarea respiratorie se recolteaza probe de la nivel faringian, nazal, otic
-Dacă există pseudomembrane, se desprinde marginea membranei și se recoltează serozitatea
de sub aceasta
-Pentru localizarea cutanată se recoltează probe de la nivelul leziunii
-Se recomandă recoltarea a trei tampoane
• Transportul probelor la laborator se face cat mai repede posibil
72
-Daca probele nu pot fi trimise imediat se folosește un mediu semisolid de transport (mediul
Amies)
-Dacă timpul de transport depășește 24 de ore se utilizează un mediu de transport cu silicagel
• Cele trei tampoane recoltate din produsul patologic se prelucrează astfel:
-Din primul tampon se realizează frotiuri pentru examinarea caracterelor morfologice
-Al doilea tampon se însămânțează pe mediu de îmbogățire cu ou, cisteina si telurit (OCST)
-Al treilea tampon se însămânțează pe medii de cultură pentru examinarea caracterelor de
cultură
Se realizează frotiul colorat Gram: leucocite şi bacili Gram-pozitivi (la limită), uşor
incurbaţi, măciucaţi, aşezaţi în V, L sau „sub formă de litere chinezeşti”. Se pot face frotiuri
„colorate” imunofluorescent, ceea ce ar permite realizarea unui diagnostic mai rapid. Se face
M
testul Elek care este o metodă de depistare a tulpinilor toxigene de Corynebacterium diphteriae
→ prezenta toxinei e demonstrată prin apariția unor linii de precipitare. Se pot utiliza și sisteme
comerciale, precum galeriile API CORYNE (care se bazează pe combinarea testelor
biochimice cu testele enzimatice, conțin 20 teste).
O
R
IX
Imagine microscopie, frotiu din cultură pură, fixat colorat Gram, examinat MO, cu obiectiv
R
100x, bacili Gram pozitivi, dispuși în „V”, „palisade”

Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genul Listeria.
AT
În listerioză, în îmbolnăvire, diagnosticul este strict bacteriologic. Se realizează un

frotiu din produsul patologic (recoltat în funcție de simptomatologie), care apoi se colorează
Gram. Se vor observa bacili sau cocobacili Gram pozitivi, dispuși izolat, în perechi, sau lanturi
scurte, intra si extra celular. Cultivarea se realizează pe medii de cultură complexe. Bacteria
cultiva cel mai bine între 20-30˚C. Sunt necesare medii selective cand produsul patologie este
M
contaminat. Identificare se poate face cu trusa API ( se evidențiază caractere biochimice,

fermentează diferiți carbohidrati). Se poate face și identificarea antigenica, folosim seruri cu
anticorpi cunoscuți pentru identificarea tulpinilor, serotiparea e utilă în scop epidemiologic.
Există teste de diagnostic rezervate centrelor de referinţă, sunt teste moleculare. În scop
epidemiologic sau în cadrul unor studii taxonomice se pot utiliza teste precum Multilocus
Enzyme Electrophoresis (MLEE), analiza macrorestricţiei ADN (RFLP), RAPD-PCR sau
Pulsed-Field Gel Electrophoresis (PFGE). În cazul contaminării alimentelor se poate face
detecția Listeriei în mâncare. Diagnosticul bacteriologic se finalizează cu antibiograma, este
necesară, și se realizează prin metode difuzimetrice.
Se poate face și diagnostic retrospectiv, care se bazează pe diagnosticul indirect, adică
serologic, detecție de anticorpi anti-Listeria.
Referințe
73
2009. Ed. Medicală

M
Bucuresti, 2018
7. Manual de management al bolilor transmisibile a 19-a editie, David L. Heymann, editura
O
medicală, 2012
Capitolul 11.
Bacili Gram pozitivi: genul Bacillus

R
Note de curs: Bacili Gram pozitivi: genurile Bacillus, Clostridium.
În acest gen se încadrează atât specii saprofite cât și specii patogene. Specia patogenă
pentru om și animal este Bacillus anthracis. Boala determinată de acest bacil a fost descrisă
de pe vremea lui Hipocrate. În luptele cavalerești din Franța se descriu “câmpiile blestemate”
IX
, cine se lupta acolo murea dacă era rănit, explicația fiind contaminarea solului cu spori (forma
de rezistență) ai acestei bacterii. B. anthracis este prima bacterie evidenţiată în 1849 de
Pollender și a fost izolată de Koch în 1876. Există încă din 1880 un vaccin cu bacterii vii
R
atenuate și deasemenea din 1895 un tratament profilactic cu anticorpi, serul anticărbunos.

Australia este și ea celebra pentru ceea ce se numește “anthrax belt” , centura de antrax.
AT
B. anthracis este un bacil sporulat (adică în condiții nefavorabile produce spori).

Această bacterie există deci sub două forme: forma activă care produce boala, numită formă
vegetativă și sporul care este formă de rezistență și care poate supraviețui ani de zile în sol, de
accea bacteria se numește și germen teluric. Bacilul este Gram-pozitiv cu dimensiuni relativ
mari având, cu capetele tăiate drept, imobil, incapsulaţ (în ţesuturile animalelor bolnave). Este
dispus în lanţuri, perechi sau izolat. Atunci când sporulează, sporul are diametrul mai mic decât
M
grosimea bacilului şi este dispus central. Este o bacterie aerob facultativ anaerobă, se dezvoltă
pe medii simple, la 35-37ºC. Pe mediul cu agar formează colonii relativ mari, alb-cenuşii, de
tip R, rugoase, „în cap de meduză” sau „coamă de leu”.
Rezistenţa formelor vegetative este similară cu a celorlalte bacterii, este distrus în 30
de minute la 60ºC. Rezistenţa sporilor este deosebita, aceștia fiind distruşi la 100º C în 10
minute. Sunt distrusi prin autoclavare, iar și la temperaturi de -5ºC pot rezista 10 ani. Sporii
păstraţi la întuneric la temperatura camerei pot germina după mai mult de 30 ani.
Patogenitatea B. anthracis este datorată atât mecanismelor de multiplicare şi

invazivitate (prin capsulă, care este factor de virulență blocând fagociatea bacteriei)
și multiplicare şi elaborare de toxine ( sintetizează o exotoxina).
74
B. anthracis se transmite prin contactul cu animalul bolnav, viu sau mort, prin muște
care s-au hrănit din animale bolnave, prin contactul cu solul în care sunt spori de antrax, prin
inhalarea sau ingerarea sporilor. Boala determinată de B. anthracis se numește antrax (cărbune,
dalac sunt două denumiri populare) și este o boală infecţioasă acută afectând în mod primar
animalele (ierbivorele), transmisibilă şi la om. Se descriu trei forme: cutanată, pulmonară,
gatrointestinală. Infecţiile umane sunt de obicei profesionale sau accidentale.
Antraxul cutanat se regăsește în 95-98% din totalul cazurilor umane. Apare la la nivelul
părţilor descoperite: faţă, gât, membrele superioare şi inferioare, ca o maculă (2-4 mm)care
devine papulă, apoi veziculă cu conţinut sanguinolent, se denudează și apre o escară brună-
neagră în jurul ţesutului afectat, o zonă de necroză ca o coroană de vezicule confluente (zona
Chaussier). În jurul veziculelor vedem un edem moale, gelatinos, cu limite care se pierd treptat
în ţesutul sănătos. Regiunea îşi păstrează sensibilitatea la atingere, este nedureroasă spontan
şi la palpare. Ganglionii limfatici regionali apar tumefiaţi.
M
Antraxul visceral, pulmonar și gastrointestinal are netratat o rată de mortalitate, 80%, mai mare
decât forma cutanată.
Antraxul pulmonar este o pneumonie extrem de gravă, cu expectoraţie hemoptoică,
O
vâscoasă, asociată frecvent cu pleurezie hemoragică, adenopatie mediastinală importantă și
evoluţie letală.
Antraxul gastrointestinal este o enterocolită acută holeriformă, cu scaune sanguinolente
R
frecvente, hipertermie, stare generală profund alterată, evoluţie letală în absența tratamentului.
Accidente de muncă în laboratoarele în care se manipulează antrax au generat epidemii.
Astfel în 1979 în Sverdlovsk, Uniunea Sovietică la vremea respectivă, au fost 79 de cazuri de
IX
antrax pulmonar din care 68 morţi. În 2001 în New York, Washington, Florida au fost livrate
6 scrisori în plic, prin poştă, infectând cu spori de antrax 22 de persoane. În România a existat
un focar epidemic în Delta Dunării cu 30 cazuri confirmate la om și 150 animale bolnave
raportate.
R
Tratamentul în antrax este important să fie început cât mai rapid, în primele ore de la
inhalarea sau ingestia sporilor. Tratamentul de primă intenție recomandat este ciprofloxacina,
doxiciclina, amoxicilina. Se asociază, dacă e vorba de forme viscerale și rifampicina,
AT
vancomicina, penicilina, cloramfenicol, imipenem, clindamicina.

Se recomandă profilaxia prin vaccinare atât la animale cât și la om. Pentru om se
recomandă mai ales persoanelor cu risc ocupațional un vaccin care conține antigenul capsular
protectiv (BioThrax se numește varianta din SUA). În ceea ce privește profilaxia specifică
diverselor profesii cu risc de antrax se începe cu profilaxia prin vaccinare la animale, apoi
M
educație sanitară și informare.

Bacili Gram pozitivi: genul Clostridium.
Genul cuprinde bacterii saprofite și patogene. Se pot evidenția diverse specii care sintetizează
următoarele exotoxine:
exotoxine neurotrope:
-Clostridium tetani
-Clostridium botulinum
exotoxine histiotrope:
-Clostridiile gangrenei gazoase
exotoxine enterotrope și citotrope:
-Clostridium difficile sau Clostridioides difficile, noua denumire. Ambele denumiri sunt
încă în circulație.
75
Sunt bacili Gram pozitivi, mari, cu capete rotunjite, sporulați, strict ANAEROBI, necapsulaţi,
mobili cu cili peritrichi, (singura specie imobilă este Clostridium perfringens). Se pot identifică
pe sol (germeni telurici), dar și în intestinul omului şi al animalelor. Cresc doar în condiții de
anaerobioză, temperatura de 37ºC, dezvoltă colonii de tip S pe medii simple. În prezenţa
oxigenului sporulează, generând un spor terminal, mai mare decât diametrul celulei bacteriene,
asemănător unui băţ de chibrit. Formele vegetative sunt distruse la 56ºC in 15-20 de minute iar
sporii prin autoclavare. Clostridium difficile supraviețuiește mai mult de 5 luni în formă de
spori pe obiecte, de aceea este întâlnit în infecțiile asociate îngrijirii medicale din spital.
Această bacterie face parte din flora normală intestinală: 1-3% adulți sănătoși și este prezentă
în tractul digestiv al omului până la vârsta de un an (70% copii < 12 luni), de aceea detectarea
în scaunul bebelușului nu este motiv de diagnostic.
Clostridiile sunt patogene diferit în funcție de specie. Astfel Clostridium tetani, Clostridium
botulinum și Clostridioides sau Clostridium difficile și sunt patogene prin multiplicare și
M
toxinogeneză în timp ce Clostridium botulinum este patogen prin multiplicare și invazivitate
și multiplicare și toxinogeneză.
Clostridium tetani sintetizează exotoxinele neurotrope tetanolizina și tetanospasmina.
Tetanolizina produce liza hematiilor şi tetanospasmina interferă cu activitatea sinapsei
O
neuromusculare, inhibă neuronii spinali post-sinaptici, blocând eliberarea unor mediatori
inhibitori (glicina, acidul gamma-aminobutiric GABA) și determină astfel spasme severe şi
dureroase ale musculaturii striate (paralizie spastică) prin excitarea neuronilor motori spinali.
R
Ulterior apar hipereflexia şi convulsiile. Conştienţa este păstrată.
Clostridium botilinum sinetizează toxinele (exotoxine) neurotrope, sunt elaborate 8
tipuri de toxină - A, B, C1, C2, D, E, F, G. Toxina botulinică (botox) este cea mai puternică
otravă cunoscută; doza letală = 1 ng/kg sau 1-2 μg. După ingerarea toxinei, urmează resorbţie,
IX
intrarea în circulaţie, ajunge la nivelul plăcilor neuromotorii (faţă de care are
afinitate) și împiedică eliberarea de acetilcolină și determină paralizie flască.
Clostridiile gangrenei gazoase sintizează toxine cu efect necrotizant, sinteza de
hialuronidază favorizează diseminarea infecţiei.
R
În cazul Clostridioides difficile, anumite tulpini produc toxina enterotropă A și toxina

citotropă B.
AT
Clostridium tetani se transmite prin înțepare și contaminarea plăgii cu spori tetanigeni

în condiții de anaerobioză, plaga înțepată, plaga tetanigenă, boala se numește tetanos. Se mai
întâlnește transmiterea prin drogurile injectate contaminate (așa numitele droguri de stradă), la
circumcizie, avort sau tăierea cordonului ombilical realizate în condiții nesterile. Perioada de
incubație medie este de 14 zile, odată instalate contracturile musculaturii striate (paralizie
M
spastică), apar trismus (gura nu se mai poate deschide), risus sardonicus (spasme ale
musculaturii faciale), contractura generalizată atac de tetanos, iar în cele din urmă paralizia
diafragmului, și decesul prin asfixie. Mortalitate este mare, circa 50%, în condițiile persoanelor
vaccinate fără rapel, și aproape 100% la nou-născut, tetanos neonatorum sau tetanos neonatal.
Cei care supraviețuiesc rămân cu retard.
Clostridium botulinum generează la om toxiinfecția alimentară de tip toxic prin
ingerarea toxinei preformate în aliment, în special toxinele A, B. Practic nu bacteria în sine
generează boala ci toxina. Recunoaștem alimentele infectate în care s-a dezvoltat toxina ușor,
deoarece apare bombarea capacului prin producere de gaz, alimentele infectate pot fi inclusiv
diverse conserve făcute în casă și mierea. După înghițirea toxinelor botulinice acestea vor
ajunge la nivelul plăcilor neuromotorii împiedicând eliberarea de acetilcolină cu apariția de
paralizie flască cu evoluție descendentă, mai întîi la extremitatea cefalică (la 18-24 ore apare
76
paralizia la muşchii globilor oculari cu diplopie), apoi paralizia muşchilor respiratori cu cu
asfixie urmată de deces. Alte forme de botulism
• botulismul infantil (posibil şi la adulţi): formării toxinei botulinice prin germinarea la nivel
intestinal a sporilor ingeraţi. Mortalitate foarte mare.
• botulismul plăgilor: droguri administrate intravenos, leziuni contaminate cu pământ.
Clostridiile gangrenei gazoase
Principalele specii clostridiene implicate în apariţia gangrenei gazoase sunt reprezentate
de C. perfringens, C. novyi , C. oedematiens, C. septicum, C. histolyticum şi C. sporogenes.
Gangrena gazoasă apare după infectarea cu ≥2 specii: C. perfringens, C. novyi, C.
oedematiens, C. septicum, C. histolyticum, C. sporogenes. În urma unor traume → contaminare
cu sporii clostridieni → în anaerobioză sporii germinează, formele vegetative se multiplică,
fermentează zaharuri şi apare gaz → edeme dure, crepitante şi necroză. Enzimele (toxinele) →
alterarea gravă a stării generale. Apare distensia tisulară, obstruarea mecanică a structurilor
vasculare (scade aportul sanguin), sinteza de toxine cu efect necrotizant, sinteza de
M
hialuronidază favorizează diseminarea infecţiei. Necroza tisulară se extinde, multiplicarea
bacteriană se amplifică, apare anemie hemolitică, toxemie şi evoluţie (în 20-80% din cazuri)
către deces.
În cazul Clostridioides difficile, tulpinile producatoare de toxina deternină infecții
O
(usoare, medii, grave cu evolutie fatala). Cauza de diaree nosocomială asociata administrarii
de antibiotice poate fi infecția cu această bacterie. Doza infectanta < 10 spori. Transmiterea se
face fecal – oral prin mâini contaminate, suprafețe contaminate, contact interpersonal.
R
Rezervorul îl reprezintă omul, mediul înconjurător. Factorii de risc sunt:expunere la antibiotice
(anterior 2-3 luni), expunere la ingrijire medicala (anterior 2-3 luni), infecția cu tulpini toxigene
de C. difficile, vârsta peste 64 ani, boli cronice, imunosupresie, cancer, chirurgie
gastrointestinală, expunere la medicație antiacidă.
IX
Predispoziție de infecție regăsim la pacienții simptomatici care au primit
antimicrobiene în cele 14 zile înainte de debut sau au primit un antimicrobian în ultimele 3
luni. 20% dintre pacienții spitalizați sunt colonizați cu C. difficile. Simptome: diareea apoasa (
R
> 3 scaune neformate în mai puțin de 24 ore), pierdere apetit, febră, greață, dureri abdominale,
crampe (tenesme). Boala este cauzată de tulpinile producătoare de toxine de C. difficile și
variază de la purtători asimptomatici care sunt doar colonizați la diaree ușoară sau moderată și
AT
colita pseudo membranoasă care poate fi fatală. Timpul mediu de la expunere până la debutul
simptomelor este de 2-3 zile. Riscul de a dezvolta infecția după expunere variază între 5-10
zile și 10 săptămâni. C. difficile este implicat în etiologia enterocolitei postantibiotice → se
mujltiplică la nivelul mucoasei intestinale, cu apariția de focare în submucoasă, sângerare,
eliberare de toxine A și B (enterotoxină și toxine citopatice), alterarea stării generale. Această
infecție apare frecvent ca infecție nosocomială, în legătură cu administrarea de antibiotice care
M
distrug flora aerobă intestinală.

În cazul Costridium tetani, este necesară atenţie sporită la plăgile cu risc tetanigen, dacă
sunt contaminate cu bacterii aerobe se va consumă oxigen și se vor crea condiții de anaerobioză.
Plăgile cu risc tetanigen sunt contaminate cu pământ, plăgi înţepate profunde / nu există
suprafaţă de contact cu oxigenul, plăgi traumatice mari, profunde, margini neregulate, resturi
de ţesuturi devitalizate care consumă oxigenul din plagă şi creează condiţii de anaerobioză
și plăgi postoperatorii. Obligatoriu se face toaleta chirurgicală a plăgii: prin deschiderea largă
a plăgii; desfacerea marginilor plăgii şi tăierea “franjurilor”; îndepărtarea resturilor
tisulare; spălarea cu apă şi săpun; substanţe oxido-reducatoare (H2O2), nu alcool deoarece
coagulează proteinele creând condiții de anaerobioză. Plus administrare de penicilină – vaccin
– ser antitetanos (anticorpi). Vaccinul de pe piața românească este Tetavax, sub forma unei
seringi preumplute, 0,5 ml suspensie injectabilă.
77
În cazul Clostridium botulimun prevenirea se face respectând următoarele recomandări:
nu consumăm conserve “bombate”, fierbem minim 20 minute conserva respectiva - toxina este
termolabilă, nu includem miere de albine în alimentația copilului sub 1 an, tratăm
corespunzător plagile profunde.
Tratamentul botulismului se face administrând rapid intravenos anticorpi anti toxina
botulinică, seruri polivalente (AB sau ABE). Tratamentul e precedat de colectarea lichidului
de vărsătură, secreția gastrică și scaunul pentru detectarea tipului toxinei de la pacient.
În botulismul plăgilor este necesară debridarea lor și îngrijirea ca mai sus. Nu există un vaccin
aprobat dar sunt câteva încercări de vaccin ADN recombinant sau cu vector viral. A fost utilizat
o vreme un vaccin antitoxoid.
Controlul infectiei cu Clostridium difficile se face prin spălarea cu apă și săpun cald a
mâinilor, îndepărtarea mecanică a sporilor. Boala se transmite în principal fecal-oral, prin
igienă deficitară. Alcoolul nu ucide sporii, ca exemplu când cultivăm C. difficile din materii
fecale le pre-tratăm cu alcool. Precauții de contact și barieră: pacienții bolnavi stau în cameră
M
privată=izolare=rezervă. Tratamentul infecției cu Clostridium difficile se face cu metronidazol,
250 mg /de 4 ori /zi sau 500 mg /de 3 ori/zi, se poate administra per os sau intravenos,
dezvoltarea rezistenței este rară, metronidazolul fiind considerat agent istoric de primă linie. O
altă opțiune, vancomicina 125 mg/de 4 ori/zi, eficientă numai în formă orală sau rectală. De
O
obicei vancomicina este rezervată pentru boli severe, cei care nu reușesc să răspundă la
metronidazol, sau cazuri în care metronidazolul este contraindicat. În cazul infecției recurente
cu Clostridium difficile se recomandă transplantul de fecale. Ca justificare: restaurarea
R
homeostaziei bacteriene. Prepararea eșantionului de donator se face din materii fecale
proaspete (<6 ore), aproximativ 30 g sau echivalent a 2 cm 3 (volum). Se adauga 50 ml 0,9%
soluție salină normală și se amestecă cu blenderul. Filtrarea suspensiei de două ori cu filtru de
cafea de hârtie, livrate prin tub nasogastric după vancomicină. Rezultate: 1 din 16
IX
supraviețuitori a avut o singură recurență ulterioară.

genurile Bacillus, Clostridium.
R
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genul Bacillus spp.

AT
Vom exemplifica diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Bacillus anthracis.

recoltarea și transportul produselor patologice. Produsul patologic este ales în funcție de
localizarea patologiei.
M
uneori hematii, celule epiteliale sau filamente de fibrină și bacili Gram pozitivi, mari, cu
capetele tăiate drept, dispuși izolat sau în perechi sau lanțuri scurte.
Bacillus anthracis este un organism bacterian nepretențios, facultativ anaerob, care
crește ușor pe medii simple de laborator. Temperatura optimă pentru creștere este de 35-37 °C.
Pe agar nutritiv, după incubarea peste noapte la 35–37°C, coloniile sunt mari, cu
diametrul de 2–3 mm, neregulate, bombate, terne, opace și alb-cenușii, cu aspect de „sticlă
mată” (sticlă șlefuită). Ocazional, coloniile pot avea margini franjuri sau pot emite proeminențe
ondulate (cozi). Aceasta este așa-numita apariție a „capului Meduzei”, dar nu este întâlnită atât
de des pe cât sugerează adesea manualele și variază de la un lot la altul de medii. Colonia este
deosebit de lipicioasă ca consistență.
78
Pe agar-sânge, după incubarea peste noapte la 35–37 °C, pe agar-sânge de cal sau de
oaie, coloniile de B. anthracis proaspăt izolate sunt albe sau alb-cenusii și nehemolitice, cu
diametrul de 2-4 mm, cu un strat ușor umed, aspect mat. Marginile franjurate sau proeminențele
ondulate sunt uneori văzute ca în cazul agarului nutritiv.
Sporii se dezvoltă la sfârșitul fazei logaritmice de înmulțire. În scopuri de diagnostic,
acestea pot fi, în general, vizualizate în frotiuri ale culturilor standard pe plăci de agar nutritiv
după 20-24 de ore de incubare la 35-37 °C. Sporii sunt centrali/subterminali, elipsoidali si nu
modifică conturul celulei vegetative. În preparatele colorate Gram, sporii apar ca zone
necolorate în interiorul celulei. Cu colorarea verde de malachit/safranină (sau verde de
malachit/fuchsin de bază), sporii sunt colorați în verde, iar formele vegetative sunt roz. În
colorația Ziehl-Neelsen, sporii sunt roz, iar formele vegetative sunt albastre. Când sunt pe
deplin maturi (inactiv), sporii pot fi văzuți și ca corpuri refractile în formă de ou sub contrast
de fază.
Capsula nu se formează în timpul culturii aerobe normale in vitro, dar poate fi indusă.
M
În ceea ce privește testele de identificare, cele mai frecvente sunt:
• catalază pozitiv
• pozitiv la reacția Voges-Proskauer
• utilizare variabilă de citrat
O
• activitate puternică a nitrat reductazei
• hidrolizează cazeina
• sensibil la fagul gamma. R
• se pot identifica componentele PA, EF şi LF prin tehnici de tip ELISA sau teste rapide
5. Antibiograma
IX
din produs patologic. În scopuri de rutină, primerii pentru una dintre genele toxinei (de obicei
gena antigenului protector) și pentru una dintre enzimele care mediază formarea capsulei sunt
R
adecvați pentru utilizare în diagnostic.

B. Indirect
Diagnostic serologic de determinare de anticorpi prin:
AT
• Dot Blot
• detecția serologică a IgG anti-LF și IgG anti-PA cu ELISA
Testarea imunității celulare - IDR cu antraxină
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genul Clostridium spp.

M
recoltarea și transportul produselor patologice. Produsul patologic este ales în funcție de specia
implicată și localizarea patologiei. Este deosebit de importantă respectarea anaerobiozei.
uneori hematii, celule epiteliale sau filamente de fibrină și bacili Gram pozitivi. Localizarea
sporilor este diferită în funcție de specie, spre exemplu pentru C. tetani acesta este terminal.
Temperatura optimă de cultivare este de 37°C, 24 de ore, pH 7,4, în anaerobioză. Crește
destul de bine pe medii obișnuite. Se pot utiliza medii precum Viande et Foie, geloză sânge,
Cooked Meat Medium (CMM).
79
Se produc colonii de tip S cu ușoară hemoliză.
• fermentează lactoza
• unele produc lecitinază
• produce urează
• unele sunt mobile
• se pot identifica tetanospasmina sau toxina botulinică prin reacții de seroneutralizare,
ELISA sau teste pe animale de laborator
5. Antibiograma
În general antibiograma nu este recomandată, microorganismele păstrându-și
sensibilitatea la antibioticele pentru care au susceptibilitate în mod natural.
B. Indirect
M
• Se poate determina prezența anti-toxinei tetanice pentru a stabili necesitatea profilaxiei.
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genul Clostridioides
O
difficile
Majoritatea cazurilor de infecție cu C. difficile sunt la persoane sub tratament cu
antibiotic, sau la scurt timp de la încheiere, peste 65 de ani, internați în spital sau centru de
îngrijiri de sănătate, imunosupresat, infecție în antecedente.
R
Diagnosticul pornește de la suspiciunea clinico-epidemiologică și este suținut de
investigații paraclinice precum analize nespecifice uzuale, imagistice, endoscopie digestivă
inferioară și cele specifice.
Printre investigațiile specifice se pot menționa:
IX
• Enzyme immunoassay (EIA) - C. difficile glutamat dehidrogenaza antigen
• EIA pentru C. difficile - teste rapide imunocromatografice pentru identificarea
toxinelor A si B
• Nucleic Acid Amplification Tests
R
• Teste de citotoxicitate pe culturi celulare

• Culturi selective anaerobe
AT
Referințe
M
2009. Ed. Medicală

2018
80
7. Manual de management al bolilor transmisibile a 19-a editie, David L. Heymann, editura
medicală, 2012
8. Anthrax in Humans and Animals. 4th edition. Geneva: World Health Organization; 2008.
Annex 1, Laboratory procedures for diagnosis of anthrax, and isolation and identification of
Bacillus anthracis. Available from: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK310485/
9. George EK, De Jesus O, Vivekanandan R. Clostridium Tetani. [Updated 2023 Feb 12]. In:
StatPearls [Internet]. Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2023 Jan-. Available from:
https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK482484/
10. ***. Tetanus (Clostridium tetani) Laboratory case definition. Public Health Laboratory
Network. Australia. 2020. Disponibil la:
https://www.health.gov.au/sites/default/files/documents/2022/06/tetanus-laboratory-case-
definition.pdf. Accesat la: 24 martie 2023
Capitolul 12.
M
Note de curs: Bacilii acid-alcool rezistenți: genul Mycobacterium.
În genul Mycobacterium sunt cuprinse peste 100 specii saprofite și patogene. Cele mai
importante specii patogene pentru om sunt Mycobacterium tubercuosis și Mycobacterium
leprae.Bacilul care determină tuberculoza se numește „bacilul Koch“ după numele lui Robert
O
Koch care l-a identificat în anul 1886. Mycobacterium tubercuosis are 4 tipuri patolene:
Mycobacterium hominis (foarte patogen), Mycobacterium bovis (frecvent patogen),
Mycobacterium avium (rar patogen), Mycobacterii atipice (condiționat patogene).
R
Tuberculoza în momentul actual: la nivel mondial circa 2 miliarde de persoane sunt
infectate cu M. tuberculosis. Sunt circa 10 milioane cazuri noi de tuberculoză în fiecare an și
2-3 milioane decese prin tuberculoză în fiecare an. În anul 1921 a fost utilizată o tulpină
atenuată a Mycobacterium bovis ca vaccin antituberculoză. Această variantă a fost numită
IX
bacilul Calmette-Guerin după numele celor care l-au descoperit, iar vaccinul BCG se face și
astăzi în zone endemice pentru tuberculoză, cum sunt România, Ucraina, Bulgaria în primele
3 zile de la naștere.
R
Varianta Mycobacterium hominis este întâlnită la omul infectat de obicei la nivel

pulmonar în spută iar varianta Mycobacterium bovis este întâlnită la animalul infectat și în lapte
şi alte produse animale. Bacilul tuberculos este un bacil aerob, acid-alcoolo rezistent numit
AT
BAAR apare roşu pe fond albastru în coloraţia Ziehl Neelsen, sau bacili galben verzui în
coloraţia fluorescentă. are dimensiuni medii și este ușor încurbat. Are o compoziție chimică
deosebită în care predomină lipidele și de aceea nu putem folosi colorația Gram. Crește lent pe
de medii de cultură speciale la 37ºC cu rata de diviziune de 12 ore, dezvoltând colonii de tip R
în aproximativ 2-8 săptămâni. Caracterele de rezistenţă sunt în strânsă legătură cu structura
M
care explică şi rata lentă de diviziune, rezistenţa intra macrofagică și rezistenţa la numeroase
antibiotice și chimioterapice. NaOH şi H2SO4 sunt utile în decontaminarea produselor
patologice, deoarece nu influențează viabilitatea bacililor tuberculoși dar distrug flora
patologică asociată. Sunt bacili extrem de rezistenți, rezistă luni sau chiar ani în stare uscată în
întuneric. La 70ºC rezistă peste 7 ore. Sunt distruși de radiaţiile ultraviolete UV. Răspunsul
imun celular reprezentat de hipersensibilitatea de tip IV este esențial în intradermoreacția la
tuberculina, IDR la PPD.
Patogenitatea se caracterizează prin multiplicare și invazivitate. Virulența
micobacteriilor este legată de o substanță lipidică denumită ”cord-factor” care lipsește la
micobacteriile avirulente.
81
La om transmiterea bacteriei se face pe cale aeriană, prin tuse, strănut, praf sau digestivă
prin produse lactate. Boala se numește tuberculoză și poate îmbraca forme pulmonare,
intestinale, urogenitale, osoase, ganglionare, oculare, meningeene. Din 100 persoane infectate
90 fac infecţie asimptomatică care nu se manifestă clinic evident dar poate rămâne latentă.
Această infecție latentă se poate vindeca sau se poate activa pe parcursul vieții. Mai puțin de
10% dintre persoanele infectate vor ajunge la boală activă. Factori de risc sunt vârsta (copii
foarte mici şi adulţi tineri), sexul (masculin), etnia, un anumit status socio-economic, condiţii
improprii, anumite activităţi (mineri, muncitori în praf de siliciu), malnutriţia, consumul cronic
de tutun, alcool droguri, detenţia, infecţia cu HIV / SIDA. Din punct de vedere clinic boala se
manifestă la 3-12 săptămâni după contactul infectant. Semne care pot atrage atenţia sunt:
subfebrilitate (prelungită sau intermitentă), transpiraţii nocturne, astenie, scăderea apetitului şi
a greutăţii corporale, alterarea lent progresivă a stării generale, tuse și expectoraţie. Dacă
tuberculoza se declanșează rapid se numește tuberculoză primară. Tuberculoza activă poate
apare și din reactivarea unui focar latent. Există multiple localizări extrapulmonare.
M
Sursa este reprezentată de om în primul rând și rareori de efectivele bovine. Profilaxia
se face prin vaccinare la naștere cu BCG. Alte măsuri de prevenire şi control: identificarea şi
tratarea surselor, chimioprofilaxie, măsuri specialela pacienţi infectaţi HIV, în închisori, la
O
personal medical, situaţii epidemice. Tratamentul se face cu medicamente numite
antituberculostatice. Se administrează medicamente în asociere (3-5), timp de 6 luni, tratament
strict supravegheat (TSS). Antituberculostatice: streptomicină din 1945, izoniazidă din 1952,
R
pyrazinamidă din 1952, ethambutol din 1963, rifampicină din 1967. Și de atunci nu s-au mai
introdus altele pe piață. Exista micobacterii cu rezistenţă multiplă la antibiotice (multidrug-
resistant tuberculosis, MDR-TB), Mycobacterium tuberculosis este rezistent la: izoniazidă
(HIN) și rifampicină. Ce le mai rezistente sunt tulpinile XDR - extreme drug resistant când M.
IX
tuberculosis este rezistent şi la: anti-tuberculostaticele de a 2-a linie, ex. fluorochinolonele, la
cel puţin unul din cele 3 medicamente injectabile (ex. amikacină, kanamicină sau
capreomicină).
R

genul Mycobacterium
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genul Mycobacterium spp.
AT
recoltarea și transportul produselor patologice. Diagnosticul pornește de la suspiciunea clinico-
epidemiologic, dar diagnosticul de certitudine în prezent este doar cel bacteriologic. Produsul
M
patologic este ales în funcție de localizarea patologiei, cel mai frecvent fiind reprezentat de
spută.
Frotiul din produs patologic se colorează Ziehl Neelsen (ZN) sau fluorescent. În
colorația ZN se evidențiază celule inflamatorii, uneori hematii, celule epiteliale sau filamente
de fibrină și bacili roșii pe fond albastru (BAAR - bacili-acid alcoolo-rezistenți). Absența
acestora nu exclude diagnosticul de infecție cu M. tuberculosis, iar prezența lor nu certifică
diagnosticul.
Cultivarea se realizează pe mediul solid Lowenstein Jensen și pe mediu lichid
Middlebrook 7H9. Temperatura optimă pentru creștere este de 35-37 °C. Culturile se dezvoltă
tardiv, uneori și după 2 luni. Pot fi utilizate și sisteme automate pentru detecția timpurie a
dezvoltării microorganismelor în medii lichide.
82
Coloniile sunt de tip R, rugoase.
• catalază pozitiv
• produce nitrați
• produce niacină
• prin teste imunocromatografice rapide se realizează detecția antigenului MPT64 din
cultura pură
5. Antibiograma
Fiind importantă rezistența la antimicrobiene, testarea sensibilității la antimicrobiene
este obligatorie și se realizează în funcție de caz și alte teste la antimicrobiene de linia I și/sau
linia a II-a.
M
din produs patologic. Pentru M. tuberculosis se poate realiza Genexpert direct din produs
patologic, pentru detecția germenilor, dar și a unor gene codificatoare de rezistență la
antimicrobiene.
Din cultură pură se pot realiza numeroase teste de biologie moleculară pentru
O
caracterizare genetică. Inclusiv pentru micobacteriile netuberculoase se pot realiza teste de
diagnostic al speciei și al rezistenței la antimicrobiene, spre exemplu LPA.
B. Indirect R
Diagnostic serologic de determinare de anticorpi prin:
• QuantiFERON-TB Gold Plus
C. Testarea imunității celulare - IDR cu PPD
IX
Referințe
R
2009. Ed. Medicală
AT

M

2018
7. ***. Ghid metodologic de implementare a programului national de prevenire supraveghere

si control al tuberculozei si altor micobacterioze. Disponibil la: https://marius-nasta.ro/wp-
content/uploads/2022/05/GHID-METODOLOGIC-DE-IMPLEMENTARE-A-
PROGRAMULUI-NATIONAL-DE-PREVENIRE-SUPRAVEGHERE-SI-CONTROL-AL-
TUBERCULOZEI-SI-ALTOR-MICOBACTERIOZE.pdf. Disponibil la: 11 noiembrie 2022
83
Capitolul 13.
Note de curs: Spirochete: genurile Treponema, Borrelia
Familia Spirochaetacea- un alt tip de bacterie, sub formă de spirală.
• Genul Treponema
• Genul Borrelia
• Genul Treponema
Genul Treponema include specii patogene și specii nepatogene, saprofite. Treponema pallidum
este specia reprezentativă ca fiind agentul etiologic al sifilisului, numit popular lues și este
întotdeauna patogenă.
Treponema pallidum este o spirochetă, o bacterie mobilă, sub formă spiralată. Se colorează cu
o colorație deosebită, impregnarea argentică, cănd bacteria apare maro pe fond bej. Se
vizualizează și cu ajutorul microscopului cu filtru UV prin reacția de imunofluorescenţă sau cu
microscopul cu câmp întunecat (în preparat proaspăt). Nu cultivă pe medii artificiale, pentru
M
culturi se folosesc animale de laborator cum sunt iepurii (inoculare intratesticulară). Există
două tulpini, tulpina Nichols de Treponema pallidum care este folosită la nivel mondial și este
considerată patogenă și tulpina Reiter de Treponema pallidum care este o tulpină saprofită
(crește pe medii de cultură îmbogățite și este folosită peste diagnostic). Treponema pallidum
O
nu este rezistentă în mediul extern și este un microorganism parazit exclusiv al omului. În
anumite fluide poate rămâne mobilă 3-6 zile. În sângele total sau în plasmă păstrată la 4°C
poate supraviețui 48 de ore. R
Treponema pallidum este patogenă prin multiplicare și invazivitate.
Treponema pallidum se transmite prin contact sexual și de la mamă la făt, vertical. Dacă se
IX
face transfuzie de sânge în primele două faze ale bolii se poate transmite și așa. Au existat și
cazuri de transmitere accidentală la cadrele medicale care au consultat fără mănuși. Boala se
numește sifilis, incubaţia este de 2-10 săptămâni. În evoluția bolii prima dată apare sifilisul
primar, după inocularea din timpul actului sexual. Se descrie şancru dur, sifilitic nedureros,
R
bogat în spirochete (este foarte contagios). Se localizează la locul contaminării, fie la nivelul
organelor genitale, anus sau cavitate bucală. Este însoțit de adenopatie satelită (apare la la 7-8
zile). Șancrul dispare spontan, netratat, după câteva săptămâni. La 2-3 luni apare sifilisul
AT
secundar, cu leziuni cutanate şi la nivelul mucoaselor (macule, papule, pustule, plăci mucosae
și condyloma lata toate foarte infecţioase). Deasemenea apar leziuni la nivel: ocular (sclerita,
retinita, uveita), renal (sindrom nefrotic), osos (osteita, periostita), intestinal (ingrosarea
mucoasei), SNC (meningita “aseptica”, vertij). Semne / simptome generale: febră, cefalee,
anorexie, greaţă, pierdere ponderală. Erupţii apar în 75-90% cazuri: maculare, papuloase,
M
pustuloase. Simptomele generale apar în 70-90% din cazuri: febra, faringita, anorexie. Leziuni
la nivelul mucoaselor apar în 5-30% din cazuri: mucoasa gurii, a valului palatin, faringelui,
mucoasa genitala. Condyloma lata apare în 5-25% din cazuri: la nivel genital, anal, la nivelul
cavitate bucala. Alopecia apare în 10-15% din cazuri. În o treime din cazuri sifilisul se vindecă
fără tratament, în o treime din cazuri apare infecţie latentă: timpurie sau tardivă și în o treime
din cazuri boala evoluează către stadiul terțiar. Sifilisul terţiar apare după circa 3 ani, dar poate
apare și după 20 de ani. Leziunile (gome) pot interesa orice organ, se instalează
hipersensibilitatea de tip “întârziat” / de tip IV / pe baza răspunsului inflamator celular. Gomele
sunt mase inflamatorii cu zonă centrală necrotică, amorfă înconjurată de ţesut granulomatos.
La nivel subcutanat apar îndeosebi pe gambe. La nivel submucos apare pe palat, faringe, limba,
sept nazal. La nivel hepatic poate evolua spre ciroză. La nivelul sistemului osteo-articular apare
periostita, osteita. Neurosifilisul interesează creierul, măduva spinării și nervii. Apare la cca.
8% dintre bolnavii netrataţi. Se manifestă prin cefalee, incontinenţă, pierderi de memorie,
84
halucinaţii, paralizii musculare. Afectează mai frecvent bărbaţii. Forme ale neurosifilisului sunt
sifilis meningovascular (îngroşarea meningelui): cu obstrucţia vaselor în traiectul lor către
spaţiul subarahnoidian. Sifilis parenchimatos numit tabes (“putreziciune”) apare prin
degenerarea cordoanelor spinale posterioare. Simptomele sunt tulburări de sensibilitate, de
mers, puternice dureri viscerale, modificări pupilare, atrofie optică, tulburări trofice,
sfincteriene. Sifilisul cardiovascular poate duce la infarct miocardic, cicatrizări ale valvelor
inimii, insuficienţă cardiacă, anevrism aortic (poate interesa şi alte artere mari), ocluzia arterei
carotide interne.
Sifilisul şi sarcina
Sifilisul se transmite transplacentar pe tot parcursul sarcinii. Se recomandă testare serologică
obligatorie în primele 3 luni de sarcină şi luna a 6-a. Dacă se depistează sifilis la gravidă se
face tratamentul precoce și se va naște un copil sănătos. În cazul gravidelor netratate la timp:
- 25% din copii mor intrauterin
- 25-30% mor la scurt timp după naştere
M
- 40-45% dezvoltă sifilis congenital
Sifilisul congenital este sifilisul care se transmite materno-fetal la copii. Copiii cu sifilis
congenital se pot naşte cu semne evidente de sifilis (precoce) sau aparent sănătoşi (tardiv).
Manifestări ale sifilisului precoce: leziuni cutanate, corioza sifilitică, funiculita necrozantă,
O
adenopatie generalizată, hepatosplenomegalie, osteocondrită şi pericondrită, insuficienţă
renală. Nou născutul cu sifilis congenital tardiv poate dezvolta următoarele semne: surditate
senzorială, cheratită interstiţială, dinţi Hutchinson, nas în şea, periostită, hipoplazie maxilară,
R
anomalii ale SNC.
Sursa este omul bolnav, în faza primară și secundară. În faza terțiară bolnavul nu este contagios.
Profilaxia se face prin educație sanitară, toți contacții sexuali ai unui caz index trebuie tratați.
IX
În prezent tratamentul este foarte simplu şi sigur cu condiţia să fie făcut cât mai rapid, după
infectare. Penicilina este tratament de elecţie, administrată parenteral. Este obligatorie tratarea
tuturor partenerilor sexuali ai persoanei infectate. La administrarea penicilinei poate apare
reacţia Jarish Herxheimer, la 1-2 ore de la începerea tratamentului. Semne, simptome: febră,
R
frison, cefalee, astenie, tahicardie, hiperventilaţie, vasodilataţie cu “flushing”. Durată 12-24

ore. Nu reprezintă o contraindicaţie pentru continuarea tratamentului. Alte mijloace de
prevenire, metode valabile pentru orice boală cu transmitere sexuală sunt: depistarea şi
AT
tratamentul pacienţilor, depistarea şi tratamentul tuturor contacţilor, familie, utilizarea

metodelor care previn bolile cu transmitere sexuală, precum prezervativul, educaţia pentru
sănătate.
Genul Borrelia
M
Genul cuprinde specii saprofite și specii patogene. Clasificarea se face după gazdă. Speciile
transmise la om sunt transmise prin păduche, Borrelia recurrentis, și prin căpușe, Borrelia
burgdorferi.
Aceste bacterii sunt spirochete de dimensiuni mari, care se colorează Gram, fiind Gram
negative. Sunt mobile, cultivă pe medii îmbogățite în condiții de anaerobioză. Sunt puțin
rezistente în mediu extern.
Sunt patogene prin multiplicare și invazivitate.
Se transmit prin mușcătura vectorului, purice sau căpușă. Determină boli sistemice numite
borelioze. Borrelia recurrentis determină febra recurentă. După 5-7 zile de la înțepătură apare
febră 40°C cu cefalee, care durează 5-7 zile apoi dispare brusc. Urmează o perioadă fără febră
85
apoi ciclul se reia. Mortalitatea este de 30% . Borrelia burgdorferi determină boala Lyme. Se
caracterizează printr-o leziune distinctă a pielii, simptome sistemice, neurologice,
reumatologice, cardiace care apar în diverse combinații și durează luni sau ani. Boala apare
primăvara sau vara, când apar căpușele. eritemul migrator, o leziune de aproximativ 5 cm este
cel care atrage atenția. Este o maculă roșie sau o papulă care se extinde încet într-un mod inelar,
de multe ori cu centrul clar.
Boala Lyme este mai răspândită în SUA, Rusia, China. Ca profilaxie este indicat să fie evitate
zonele cu căpușe și utilizarea materialelor anti repellent, îmbrăcăminte de culoare albă pentru
a putea obseva capușele, șosete și manșete. Dacă se observă căpușa înfiptă în piele trebuie
scoasă toată, fie într-un serviciu medical fie de o persoană care știe cum, prin tracțiune ușoară
și fermă, cu penseta aplicată aproape de piele pentru a nu rămâne capul. Se scoate căpușa
purtând mănuși, apoi se spală locul cu apă și săpun. Profilactic se recomandă o doză unică de
200 mg de doxicilină care se administrează doar la adulți și copii mai mari de 8 ani, în 72 de
M
ore de la mușcătură. Tratamentul bolii Lyme se face două-patru săptămâni cu tetraciclină,
doxiciclină, amoxicilină, cefuroxim, eritromicină numai la indicația medicului infecționist.
La sfârșitul anilor 90 au apărut mai multe vaccinuri care ulterior au fost retrase de pe piață.
Momentan nu există vaccin.
O
genurile Treponema, Borrelia R
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genurile Treponema
A. Bacteriologic - direct
- examenul microscopic al produsului. Se poate utiliza microscopia în câmp întunecat.
- testarea directă cu anticorpi fluorescenți pentru T. pallidum. Este testul cel mai specific pentru
IX
diagnosticul de sifilis atunci când sunt prezente leziuni. Acest test utilizează anticorpi marcați
cu izotiocianat de fluoresceină specifici treponemelor patogene. Cu toate acestea, acest test nu
face diferența între T. pallidum și alte treponeme patogene.
B. Serologic - indirect
R
1) teste de triaj
• utilizează Ag nontreponemice (cardiolipina)
• printre cele mai importante pot fi menționate RPR (rapid plasma reagin), USR
AT
(unheated serum reagin) și TRUST (toluidine red unheated serum test)

• sunt rapide, simple și ieftine. Sunt singurele teste recomandate pentru a monitoriza
evoluția bolii în timpul și după tratament
• pot servi și pentru a detecta reinfecția
• principalele limitări ale testelor nontreponemice sunt sensibilitatea lor redusă în sifilisul
M
primar și sifilisul latent tardiv.

• testele VDRL și USR sunt teste de microfloculare și sunt citite la microscop
• un dezavantaj al testului VDRL este că suspensia de antigen trebuie preparată proaspătă
zilnic, în timp ce testul USR utilizează un antigen stabilizat
• testul VDRL este singurul test nontreponemic care poate fi utilizat pentru a testa LCR
datorită sensibilității și specificității limitate a celorlalte teste nontreponemice.
2) teste de confirmare
• utilizează Ag treponemice
• printre cele mai importante pot fi menționate: FTA-ABS (fluorescent treponemal
antibody absorption), TPHA și altele
• TPHA
Molecular: se poate realiza PCR direct din produsul patologic, dar nu sunt metode standarizate
folosite frecvent.
86
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genul Borrelia
Diagnosticul este complex și multidisciplinar în borelioze.
Cel mai eficient este diagnosticul molecular se fac teste PCR pentru detecția ADN-ului
bacterian: Borrelia burgdorferi ADN (în sange, LCR, lichid articular, biopsie cutanată).
Există și teste serologice care detectează anticorpii, Borrelia-Anticorpi IgG, IgM (Blot).
Referințe
2009. Ed. Medicală
M
O
5.Microbiologie MD-FMAM 2014 Gl R Popa, (Manolescu L); disponibil la

2018
IX
7. Henao-Martínez, A. F., & Johnson, S. C. (2014). Diagnostic tests for syphilis: New tests and
new algorithms. Neurology. Clinical practice, 4(2), 114–122.
https://doi.org/10.1212/01.CPJ.0000435752.17621.48
R
8. Ratnam S. (2005). The laboratory diagnosis of syphilis. The Canadian journal of infectious
diseases & medical microbiology = Journal canadien des maladies infectieuses et de la
microbiologie medicale, 16(1), 45–51. https://doi.org/10.1155/2005/597580
AT
Capitolul 14.
Note de curs: Bacterii intracelulare: genurile Chlamydia, Rickettsia, Mycoplasma
Sunt unele din cele mai mici bacterii libere, sub un micrometru fiind încadrate inițial ca
inframicrobacterii. Deși sunt genuri diferite le vom discuta împreună datorită acestui aspect.
M
Genul Chlamydia și Genul Rickettsia.
Sunt considerate bacterii Gram negative, strict parazite, imobile, se multiplică în citoplasma
celulei gazdă, nesporulate, intracelulare, sunt încadrate între bacterii: posedă atât ADN cât şi
ARN, se multiplică prin diviziune binară, posedă perete celular care conţine mureină, posedă
ribozomi, conţin unele enzime activate metabolic. Sunt rezistente în mediu extern la radiațiile
solare, sunt distruse la 56°C după de 15 minute, cea mai rezistentă este Rickettsia burnetii, de
aceea se transmite și prin praf.
Genul Mycoplasma cuprinde cele mai mici organisme care pot trai libere și pot crește pe medii
de laborator, au 125-250 nm, pleomorfe, fără perete, cu un triplu strat cu steroli, fac parte din
flora normală a cavităţii bucale și pot fi identificate în saliva, mucoasa bucală etc. Sunt
rezistente în mediul extern doar câteva ore, dar rezistă totuși mai mult ca alte bacterii, rezistă
la uscăciune. Sunt distruse de radiațiile solare.
87
Sunt patogene prin multiplicare și invazivitate și multiplicare și toxinogeneză (prin
endotoxină).
Genul Chlamydia cu trei specii mai importante
•C. trachomatis - infecţii conjunctivale şi uretrite nongonococice, salpingite, cervicite,
pneumonii la NN, limfogranulomatoza veneriană, trahom
• C. psittaci - infecţii la animale dar și la om (psitacoza)
• C. pneumoniae - pneumonii atipice.
Se transmite prin produse patologice, obiecte contaminate.
Genul Rickettsia
Se transmit prin artropode, înțepătura paduchelui, căpușei, puricelui. Rickettsia burnetii se
transmite și direct digestiv, respirator, prin praf.
Specii patogene pentru om
M
•R. prowazechi si R. mooseri - produc tifos exantematic, prin înțepătura paduchelui, puricelui.
•R. conori și R rickettsi - determină febre butonoase prin înțepătura căpușei
•R burnetti (Coxiella burnetti) - produce febra Q prin înțepătura căpușei
Genul Mycoplasma cuprinde cel puțin 60 de specii, unele patogene pentu om
O
•M. pneumoniae determină pneumonie, uretrite nongonococice
• Ureaplasma urealyticum determină uretrite nongonococice
• M. hominis determină febra postpartum la femei
R
Profilaxie nespecifică, prin educație sanitară și igienă, nu exista tehnici standardizate.
Genul Chlamydia, tatament, tetracicline în special dar și eritromicina sau alte macrolide
(azitromicina), fluorochinolone, Au fost identificate și cazuri rezistente la aceste medicamente
IX
antimicrobiene. Infectiile fiind deseori asimptomatice, nu sunt tratate ceea ce poate duce la
infertilitate.
Genul Rickettsia , tratamentul de elecție se bazează pe tetraciclină.
Genul Mycoplasma Tratament tot tetraciclină, dar şi eritromicină. NU se
R
administrează peniciline, cefalosporine şi vancomicină. Se poate face antibiogramă.

AT
genurile Chlamydia, Rickettsia, Mycoplasma

Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genurile Chlamydia
Diagnostic bacteriologic: Culturile nu se realizează în mod uzual, deoarece microorganismul
este dificil de cultivat în laborator. Cu toate acestea, la pacienții cu implicare anală și rectală,
culturile sunt ideale, deoarece alte teste sunt dificil de interpretat.
M
Teste rapide: se pot utiliza teste rapide imunocromatografice pentru detecția Chlamydiei
Molecular: Standardul de aur pentru diagnosticul infecțiilor urogenitale cu chlamydia este
bazat pe teste moleculare (amplificare a acidului nucleic - NAAT). Acest test se desfășoară fie
pe produse recoltate pe tampoane vaginale pentru femei, fie pe primul jet de urină pentru
bărbați. Testarea poate fi efectuată și pe tampoane endocervicale sau uretrale.
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genurile Rickettsia

A. Diagnostic bacteriologic: Rickettsiile nu sunt evidente pe frotiurile de sânge și nu pot fi
colorate cu majoritatea colorațiilor uzuale. În prezent nu sunt disponibile teste rapide de
laborator pentru a diagnostica bolile rickettsiale la începutul bolii.
B. Indirect - serologic
88
Testele serologice care demonstrează prezența de anticorpi împotriva antigenelor
rickettsiale sunt preferabile testului Weil-Felix nespecific și insensibil bazat pe reacții
încrucișate cu antigenele de la Proteus vulgaris.
Rezultatele serologice durează de obicei 10-12 zile pentru a deveni pozitive. Valoarea
testării în dinamică a 2 probe succesive este considerabil mai importantă în confirmarea
infecției, deoarece titrurile de anticorpi pot persista la unii pacienți ani de zile după expunerea
inițială.
Testul de imunofluorescență (IFA) este în prezent considerată metoda serologică de
referință. Cu toate acestea, nu poate determina agentul cauzal la nivelul speciei.
Molecular: Testarea PCR și colorarea imunohistochimică a probei de piele obținute prin
efectuarea unei biopsii pot ajuta la confirmarea diagnosticului clinic la pacienții cu erupție
cutanată.
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de bacteriile din genurile Mycoplasma
M
A. Bacteriologic - direct
• cultivarea se realizează doar în laboratoare de referință specializate
• cultivarea nu este utilă pentru diagnostic de rutină, deoarece este: consumatoare de
timp, necesită expertiză de specialitate, potențial ridicat de rezultate fals negative, iar
O
timpul până la rezultate nu este optim pentru deciziile de tratament
B. Indirect - serologic
• se pot folosi kituri de testare imunoenzimatică, care permit evaluarea cantitativă
R
• din păcate au lipsă de specificitate
• este necesară recoltarea în dinamică, iar timpul până la rezultate nu este optim pentru
deciziile de tratament
Molecular
IX
• are sensibilitate și specificitate ridicate
• rezultatele pot fi obținute rapid, la timp pentru a ghida deciziile de tratament
• tiparea tulpinii și determinarea susceptibilității antimicrobiene este posibilă în
laboratoare de referință
R
• este o metodă scumpă, care necesită expertiză și echipamente specializate
Referințe
AT
M
2009. Ed. Medicală

2018
89
7. Mohseni M, Sung S, Takov V. Chlamydia. [Updated 2023 Jan 1]. In: StatPearls [Internet].
Treasure Island (FL): StatPearls Publishing; 2023 Jan-. Available from:
8. Rathore M, Wells S, Maraqa N. Rickettsial Infection Workup. 2021. Disponibil la:
https://reference.medscape.com/article/968385-workup. Accesat la: 11 decembrie 2022
SECȚIUNEA 2 VIRUSOLOGIE
Capitolul 15.
Note de curs: Generalități despre virusuri, taxonomie virală; principalele familii de interes
medical. Structura și replicarea virusurilor. Eradicarea variolei și poliomielitei. Rhabdoviridae,
vaccinarea antirabică.
M
Caractere generale ale virusurilor Virusurile sunt microorganisme care se dezvoltă strict
intracelular deoarece nu au sisteme proprii de furnizare și stocare de energie și sunt dependente
de aparatul enzimatic al celulelor pe care le infectează. Virusurile nu pot să crească pe medii
O
artificiale, ca bacteriile. Ele trebuie sa infecteze o celulă vie, în care să se multiplice.
Multiplicarea virusurilor poartă numele de replicare. Dimensiunile virusurilor sunt de ordinul
nanometrilor, mult mai mici decât bacteriile (care sunt de ordinul micronilor). Virusurile nu
R
sunt vizibile la microscopul optic, dar sunt vizibile la microscopul electronic. Există o excepție,
un virus gigant, cu talie foarte mare și structură complexă, genom ADN, încadrat în genul
Mimivirus (mimiking microbe) care infectează un parazit, o amibă (din genul Acanthamoeba),
nefiind patogen uman. Virusurile dau infecții care se tratează etiologic DOAR cu antivirale.
IX
Infecțiile virale se pot complica și pacientul poate suferi o suprainfecție bacteriană.
Principalele familii de interes medical. Există mai multe sisteme de clasificare taxonomică a
virusurilor, dar în primul rând le clasificam după tipul de acid nucleic pe care îl prezintă:
R
virusuri ce conțin genom ARN numite ribovirusuri și virusuri ce conțin genom ADN numite
dezoxiribovirusuri. Se mai pot clasifica după formă și dimensiuni (sferice, paralelipipedice, de
glonț etc.), după prezența învelișului extern numit anvelopă (anvelopate și neanvelopate). O
AT
clasificarea epidemiologică folosește drept criteriu calea de transmitere a virusului: v. enterice

– cu transmitere fecal-orala : virusul hepatitei de tip A, poliovirusuri; v. respiratorii – cu
transmitere aeriană: coronavirusuri, v. gripale; v. cu transmitere parenterală: HIV, VHB; v. cu
transmise de artropode: arbovirusuri; v. cu transmitere materno-fetală (verticală) , v. herpetice,
v. rujeolos. O clasificare mai complexă se face în funcție de strategia utilizată pentru
M
multiplicare, replicare, clasificarea Baltimore: Tipul I: virusuri cu genom ADN dublu catenar
Adenoviridae, Herpesviridae, Poxviridae, Papovaviridae; Tipul II: Virusuri cu genom ADN
monocatenar Circoviridae și Parvoviridae; Tipul III: Virusuri cu genom ARN dublu catenar
Reoviridae și Birnaviridae; Tipul IV: Virusuri cu genom ARN(+), mono catenar Astroviridae,
Caliciviridae, Coronaviridae, Flaviviridae Picornaviridae, Togaviridae; Tipul V: Virusuri cu
genom ARN monocatenar (-) Arenaviridae, Orthomyxoviridae, Paramyxoviridae,
Bunyaviridae, Rhabdoviridae; Tipul VI: Virusuri diploide cu genom ARN monocatenar
Retroviridae; Tipul VII: Virusuri cu genom ADN dublu catenar cu molecula de ARN mono
catenar ca intermediar și reverstranscriptază Hepadnaviridae.
Taxonomie virală Sistemul universal de taxonomie virală este elaborat de Comitetul

Internațional pentru Taxonomie Virala și este un sistem deschis, cu actualizări periodice ce se
poate accesa pe internet. Unitati taxonomice utilizate: sunt familia (terminația în limba latină:
”viridae”), subfamilia (terminația în limba latină: ”virinae”), genul (terminația în limba latină
90
”virus”, specia, subspecia, tulpina, asemănătoare taxonomiei bacteriene. Unitățile taxonomice
cele mai mici sunt tulpinile virale, alcătuie din virusuri rezultate din replicarea unui singur
izolat viral.
Structura virusurilor. Virusurile sunt alcatuite din genom, capsidă, plus minus anvelopă.
Virusurile conțin doar un tip de acid nucleic, care va pune la dispoziție informațiile genetice,
fie ADN (dezoxiribovirusuri), fie ARN (ribovirusuri). Genomul este suportul infectivitatii
virusurilor, iar proteinele virale sunt suportul antigenicității acestora.
Capsida este un invelis viral obligatoriu, de natură strict proteică, alcatuit din mai multe
subunitati identice - capsomere (proteine codificate de acidul nucleic viral), asamblate după
regulile simetriei (helicoidale sau icosaedrice). Capsida este codificata integral de genomul
viral.
Anvelopa este un înveliș viral facultativ de natură glico-lipido-proteica. Anvelopa include atat
M
structuri codificate de genomul viral, cât și porțiuni lipidice preluate din membrana celulei
infectate, în cursul eliberării virionilor.
Virusurile neanvelopate, datorita structurii externe exclusiv proteice, sunt mult mai stabile in
mediul extern comparativ cu virusurile anvelopate, fiind rezistente la variații mari de
O
temperatura, la pH acid și la acțiunea enzimelor proteolitice și a detergentilor.
Replicarea virală. Celula țintă este celula în care virusul poate pătrunde și se poate replica. Este
o celula susceptibilă și permisivă la infecția virală, adică prezintă receptori pentru un anumit
R
tip de virus și poate să susțină replicarea virală.
Celula rezistentă este o celulă care nu prezintă receptori pentru un anumit tip de virus, virusul
nu poate intra în celulă.
Celula permisivă este celula care are echipament enzimatic care susține parțial replicarea virală,
IX
poate sau nu sa fie susceptibilă.
Ciclu replicativ viral este modul în care virusul se replică (multiplică) în interiorul celulei
vii. Virion parental este cel care pătrunde în celula țintă și se multiplică, dă naștere unor noi
particule virale numite virioni progeni.
R
Replicarea virusurilor este un proces complex și diferit în funcție de sistemul virus – celulă
gazdă. O singură particulă inițială, numita virion parental, poate sintetiza în urma replicării
virale un număr uriaș (până la milioane) de particule infectante noi, numite virioni progeni.
AT
Schematic ciclul replicativ viral poate fi împărțit în 3 faze distincte: eclipsa, cresterea
logaritmica și faza de platou, fiecare cu câte trei subetape.
Fazele ciclului replicativ:
1. faza de eclipsă cu sub etapele adsorbția, internalizarea și decapsidarea
2. faza de creștere logaritmică cu sub etapele sinteza proteinelor timpurii, sinteza
M
proteinelor tardive și sinteza genoamelor progene

3. faza de platou cu sub etapele asamblare, maturare și eliberare
Eradicarea variolei și poliomielitei
Până în zilele noastre s-a realizat eradicarea completă a unei singure viroze, și anume
variola și eradicarea parțială a alteia, și anume poliomielita.
Povestea variolei
Virusul variolei face parte din genul Orthopoxvirus, familia Poxviridae, prezintă genom
ADNds. Variola a fost endemică în China în anul 1000 î.Hr. Atunci a apărut tehnica variolizării.
Inițial se inhalau cruste uscate de la pacienții cu variolă. Mai târziu se inocula lichid provenit
de la o leziune de variolă într-o zgârietură care se făcea pe antebrat. există dovezi că această
viroză datează cu mult înainte, de pe vremea Egiptului antic. Variolizarea s-a răspândit din
China și Orientul mijlociu până în Europa, astfel că în secolul XVII medicii din Europa
recunosc procedeul. Se inocula lichidul provenit de la leziuni de variolă în antebratul celui
91
variolizat cu ajutorul unui ac. Lady Mary Montagu soția ambasadorului britanic în Imperiul
Otoman, s-a îmbolnăvit de variolă în 1715 și a supraviețuit cu cicatrici. Astfel în 1718, in
Turcia, și-a variolizat fiul de 6 ani. În 1721, în timpul unei epidemii de variolă, Lady Mary a
participat la variolizarea copiilor din UK. În aceeași perioadă în America reverentul Cotton
Mather a inceput variolizarea in Boston. Povestea primului vaccin a început pe 14 Mai 1796,
când Edward Jenner a vaccinat cu țesut infectat de la o lăptareasă un copil de 8 ani în UK. Apoi
la 1 iulie 1796, Jenner l-a inoculat cu variolă pe băiat și acesta nu a dezvoltat boala!!! Astfel s-
a născut primul vaccin. Virusul din prima inoculare a fost virusul Vaccinia, un cowpox virus
care poate induce protecție împotriva virusului variolei. Deși inițial a fost controversată,
vaccinarea anti variolă a fost acceptata la nivel global in secolul XIX. Din 1800 vaccinarea a
devenit obligatorie copii din Marea Britanie. Astfel în 1930 a fost ultimul caz indigen de variolă
în Marea Britanie, în 1940 ultimul caz indigen în Statele Unite. Deși Jenner a propus vaccinarea
împotriva variolei din 1801 abia în 1958 OMS a început programul de eradicare a variolei. În
SUA programul a avut succes și s-a încheiat în numai opt ani. În fiecare an se administrau între
M
200 și 300 milioane de doze de vaccin standardizat.
A fost inventat “acul bifurcat" în 1968. Acesta a făcut administrarea vaccinului mai
eficientă și mai ușoară. Ultima epidemie de variolă a avut loc în Somalia pe 26 Octombrie
1977. În data de 9 decembrie 1979 OMS a declarat variola ca fiind prima viroză eradicată.
O
Variola este în prezent singura viroza eradicată complet! Eradicarea a fost posibilă datorită
următorilor factori: nu exista rezervor animal, vaccinul conferă imunitate pe viața, cazurile
subclinice sunt rare, boala este contagioasă doar în perioada simptomatică, există un singur
R
serotip, vaccinul a fost eficient și nu în ultimul rând, a existat voință politică.
Povestea poliomielitei
Virusul poliomielitic face parte din familia Picornaviridae, genul enterovirus, cu genom
IX
ARNss cu polaritate pozitivă; neanvelopat, cu rezistență mare în mediul extern. se cunosc 3
serotipuri (1,2,3) , trei tulpini de virus poliomielitic sălbatic (WPV = wild poliovirus) între care
nu există cross reactivitate. Omul este singurul rezervor natural al virusurilor poliomielitice. Se
transmite fecal-oral. Prima rundă de replicare este în tubul digestiv și eliminarea se face prin
R
fecale, acest lucru este urmat ulterior de viremie, de diseminare și de cea de a doua rundă de
replicare în SNC. Se excretă atât în infecțiile asimptomatice cât și simptomatice prin materiile
fecale. Poliomielita este o afecțiune caracterizată de paralizii flasce prin leziuni de neuron
AT
motor periferic ca urmare a infectării sistemice. Tablou clinic este variat, de la manifestări
respiratorii ușoare la encefalite/meningoencefalite cu paralizii. Pe plan mondial se utilizează
atât un vaccin viu atenuat, cu administrare orala (Sabin), cât și un vaccin inactivat, cu
administrare injectabila (Salk). Ambele au fost formulate ca vaccinuri trivalente, eficiente
împotriva tuturor celor 3 tipuri antigenice de virusuri poliomielitice izolate. Vaccinul polio
M
inactivat (VPI), cu administrare injectabila, a fost creat de Jonas Salk în 1952, și produce
imunizare împotriva paraliziei dar nu și imunizarea porții de intrare, orofaringiană, putând
astfel exista îmbolnăviri minore chiar și după vaccinare. Vaccinul are imunogenitate bună,
peste 90% din persoanele vaccinate dezvoltă anticorpi împotriva tuturor celor trei tipuri
antigenice dupa 2 doze, respectiv peste 99% după 3 doze. Vaccinul polio viu atenuat, cu
administrare orala (VPO) a fost creat de Albert Sabin in 1962. Contine tulpini virale
corespunzatoare celor 3 serotipuri virale, atenuate prin pasaje seriale la temperaturi
suboptimale. Avantajele utilizarii acestui vaccin sunt legate de capacitatea virusului atenuat de
a disemina de la vaccinati la contactii acestora, ceea ce conduce la eliminarea virusului din
colectivitate, precum si de administrarea orala cu cresterea greadului de acceptabilitate la nivel
populational. Vaccinul are imunogenitatea crescută după prima administrare și asigura
imunitate durabilă. Dezavantajul major al acestui vaccin este posibilitatea creerii revertanților
neurotropi, acele virusuri asociate vaccinării cVDPV (circulating vaccine-derived poliovirus).
92
Riscul apariției acestor revertanți este mic, 1 la 2 milioane de vaccinări dar a împiedicat
eradicarea poliomielitei deoarece au apărut epidemii cu tulpini derivate din vaccinul atenuat.
pentru a putea face posibilă eradicare poliomielitei multe țări (inclusiv România din 2008) au
trecut la administrarea exclusivă a vaccinului inactivat în vederea obținerii statutului de polio-
free. În 1988 se lansează inițiativa de eradicare a poliomielitei la nivel mondial de către OMS.
În 1994 SUA este declarata polio free, în 1995 este ultimul caz de polio în China. În 1998 este
ultimul caz de polio în Pacific și regiunea Europei. În 2001 mai puțin de 500 de cazuri și numai
10 țări au rămas endemice: Afghanistan, Angola, Ethiopia, Egypt, India, Niger, Nigeria,
Pakistan, Somalia, and Sudan . În 2013 DOAR 223 de cazuri în lume. La 19 octombrie 2013,
OMS a raportat un grup de cazuri de paralizie acută flască – în Deir-ez-Zor, în estul Siriei,
motivul fiind reducerea masivă a nivelului de imunizare a copiilor din Siria.Tot în 2013 Israelul
se confruntă cu o situaţie îngrijorătoare, deși nivelul imunizării copiilor este ridicat, a fost
descoperit poliovirusul în apa uzată din mai multe oraşe din sudul Israelului. ECDC şi OMS
estimează un risc mare de răspândire internaţională a poliovirusului din Israel. 2014-2015
M
epidemie polio în Ucraina datorată războiului și lipsei vaccinării. La 5 mai 2014 polio a fost
declarată Public Health Emergency of Public Concern. Prima reușită vine în 2015, când în
septembrie serotipul 2 de virus poliomielitic a fost declarat eradicat în lume!!! Serotipul 2 a
fost detectat ultima dată în India în 1999. Apoi, serotipul 3 a fost declarat eradicat în Octombrie
O
2019, ultima dată fiind detectat în noiembrie 2012. Serotipul 1 este inca circulant. Datorită
recentului război din Ucraina și războaielor continue din Orientul Mijlociu posibilitatea
eradicării acestui serotip a scăzut pe fondul scăderii accesului la vaccinare.
R
Rhabdoviridae, vaccinarea antirabică, virusul rabic
Virusul rabic (gen Lyssavirus; lyssa gr-nebunie) face parte din familia Rhabdoviridae, este un
IX
virus cu genom ARNss nesegmentat, cu polaritate negativa. Virusul are formă de glonț, este
anvelopat. Virusul rabic este un virus cu afinitate pentru neuroni, neurotrop, care circulă la
acest nivel, septinevritic, circulă pe traiectul nervilor. Rezervorul de infecție în Europa este
“silvatic” – la animalele sălbatice (vulpi, urși în special). În alte țări rezervorul este reprezentat
R
de șacali, lupi, ratoni sau lilieci-vampiri. De la aceștia rabia se poate propaga și prin aerosoli.
Virusul rabic determină boala numită rabie, turbare, o zoonoză fatală de cele mai multe ori.
Diseminarea septinevritica a virusului este inițial centripeta (de la nivelul plăcii
AT
neuromusculare periferice de la locul muscăturii ascendent către encefal), ulterior centrifugă

(din encefal pe calea neuronilor senzitivi descendent către glande salivare, cornee, glande
lacrimale). La nivelul glandelor salivare virusul rabic se poate replica masiv, se poate transmite
astfel prin salivă, prin mușcătură. Se mai transmite transplantul unor organe infectate (cornee
cel mai frecvent, dar și rinichi, ficat, segment de artera iliacă), prin exudatul rănilor infectate și
M
mai rar prin aerosoli. Incubația variaza intre 10 zile si peste 6 luni și 2 ani. Clinic boala
debutează cu cu febră moderată, inapetență, greață, vărsături, anxietate, fotofobie, cefalee, tuse,
hiperestezie în jurul rănii. La 10 zile apare sindromul neurologic acut (hipersalivație, lacrimare,
transpirații), anxietate, agitație, disfagie, hidrofobie, aerofobie, paralizii, episoade de delir).
Urmează faza finală, coma care conduce inevitabil catre deces a prin stop cardiac sau prin
insuficiență respiratorie. Virusul se replică intraneuronal, în neuronii din cornul Ammon din
hipocamp și în celulele Purkinje din cerebel. Replicarea virală este evidențiata prin apariția
leziunilor patognomonice: incluzii intracitoplasmatice numite corpii Babeș-Negri.
Virusul rabic sălbatic este numit și "de stradă" acesta are incubație variabilă. “Virus rabic fix“
este cel obținut în pasaje intracerebrale repetate la aceeași specie are incubatia mai mică.
În 1885 Pasteur reușește atenuarea virusului rabic prin pasaje repetate intra-cerebral la iepure
(L.Pasteur: Methode pour prevenir la rage morsure. C.R. Acad Sci, 101, 765). În 1887 Babes
si Puscariu dezvoltă o metodă românească de vaccinare antirabică cu virus fix, atenuat prin
93
pasaje la cobai și prin căldură. (V.Babes: Ann. Inst. Pasteur 1889, 7, 384). Apoi în 1894, Babes
recomandă utilizarea serurilor de la animalele imunizate cu virus fix pentru tratamentul rabiei
după muscãtură (V. Babes: România Medicalã, 1894, p. 467-469).
Astăzi vaccinarea la om se face cu vaccin inactivat preparat pe culturi de celule diploide umane
(vaccino terapia Pasteur). Se recomandă administrarea de imunoglobuline antirabice de tip IgG
în jurul plagii muscate (seroprofilaxia Babes). Vaccinarea animalelor domestice (obligatorie)
și sălbatice se poate face cu vaccinuri vii atenuate, obținute prin mutații și deleții în proteina
G. În scop diagnostic se face detecția anticorpilor neutralizanți în ser și LCR,
imunofluorescenta directă, biopsie nucala (baza gâtului) și biopsie cerebrală (la animalul
turbat), RT-PCR din salivă. Post-mortem frotiul cerebral arată prezența corpilor Negri. După
apariția simptomatologiei tratamentul nu mai are succes. Există sub 10 cazuri vindecate în
lume, 5 din pacienți vindecați primiseră profilaxie înainte de apariția simptomelor, un caz fară
tratament/ profilaxie tratat prin inducerea unei come medicamentoase (protocolul Milwakee).
În acest ultim caz, expunerea s-a făcut prin mușcătura unui liliac, posibil cu o varianta virală
M
atenuată, iar răspunsul imun înnăscut a jucat un rol deosebit în recuperare. In scop terapeutic
se practica: îngrijirea imediată a ranilor (spălare cu apă, săpun, detergenți), seroprofilaxie
pasivă (administrare de imunoglobuline antirabice: optim imuniglobuline umane antirabice
preparate din plasma donatorilor hiperimunizati- preparat extrem de scump, cu disponibilitatea
O
redusă). Se administrează în jurul ranii si intramuscular, administrare de vaccin inactivat (în
primele 48 de la expunere. În total se recomanda 5 doze (5 doze: D1- oricând, D2 - la 3 zile,
D3 - la 7 zile, D4 - la 14 zile, D5 - la 28 zile). Vaccinul se administrează intramuscular,
R
intradeltoidian sau în coapsă, în decurs de 4 saptamani). Regimul de imunizare post-expunere
se menține și dacă persoana în cauza are antecedente de vaccinare antirabică, dar în forma
modificată și fără administrare de seroprofilaxie.
Vaccinarea preventivă, înainte de expunere se face cu 3 doze (D -1 oricând, D - 2 la 7 zile, D3
IX
- la 21 sau 28 zile. Profilaxia pre-expunere se face în scop profilactic la persoanele cu risc
profesional: îngrijitori de animale, personal de laborator, veterinari, vânatori. Testarea
răspunsului umoral se face la două-trei săptămâni de la ultima inoculare. În 90% din cazuri,
R
câinii sunt responsabili de infecția omului.
Note de lucrare practică: Algoritmul operațiilor implicate în diagnosticul virusologic. Rolul

AT
asistentului medical in recoltarea produsului patologic. Izolare virală în culturi de celule

și tipuri de efect citopatic.
Algoritmul operațiilor implicate în diagnosticul virusologic. Rolul asistentului medical

in recoltarea produsului patologic.
M
Etapele diagnosticului virusologic sunt următoarele: orientarea diagnosticului;

recoltarea produsului patologic și transportul acestora, încadrarea în una din direcţiile de
diagnostic virusologic. Asistentul medical are rolul de a recolta, eticheta și pregăti produsul
patologic pentru transport în vederea stabilirii direcției de diagnostic pe care o face clinicianul.
Primul pas este anamneza pacientului în urma căreia se stabilește prezumția de
diagnostic și se hotărăște ce produs patologic trebuie recoltat.
Recoltarea produselor patologice se face de către asistentul medical întotdeauna după
următoarele reguli: în condiții sterile, de la locul potrivit și la momentul potrivit care să permită
izolarea sau identificarea ulterioară a virusului.
Tipuri de produse patologice:
1. Sânge - 3-5 ml prin punctia venoasa aseptica, pe anticoagulant. Virusuri frecvent
izolate: virusuri care disemineaza viremic și agenții etiologici ai febrelor hemoragice.
94
2. Materiile fecale - 4-8 g în soluție de MgSO4 (stabilizează infectivitatea
enterovirusurilor). Virusuri frecvent izolate: enterovirusuri, rotavirusuri, calicivirusuri,
mai rar adenovirusuri enterice.
3. Secretii nazo faringiene
a) spălătura nazo-faringiană se obține cu ajutorul unor tampoane cu coadă (sterile)
introduse în cornetul nazal inferior.
b) aspiratul nazofaringian se obține folosind un specul nazal prin administrarea a 3 ml
ser fiziologic in nari cu o seringă atașată la un tub de plastic.
c) lavaj traheobronsic se obține prin bronhoscopie în condiții speciale de către personal
calificat.
Virusuri frecvent izolate: virusurile gripale A si B, virusurile paragripale,
adenovirusuri, rhinovirusuri, coronavirusuri, virusul respirator sincitial, v. rujeolos, v.
rubeolos, v. urlian.
4. Lichid cefalorahidian (LCR) - 5-6 ml prin punctie rahidiana, înainte de începerea
M
tratamentului. Virusuri frecvent izolate: virusul rabic, unele arbovirusuri
5. Saliva. Se recoltează salivă de langă ductul Stenon cu tampon steril. Frecvent este
limitată la diagnosticul infecției rabice.
6. Lichid vezicular - Colectarea lichidului din vezicule, bule, pustule se face după
O
dezinfectia prealabilă a regiunii cutanate sau mucoase. Se perforează vezicula cu un ac
atasat la o seringă de tuberculină sau cu ajutorul unei pipete. Virusuri frecvent izolate:
verpesvirusuri: HSV I, HSV II și VZV.
R
7. Urina -100 ml - orice probă urinară obținută prin abstinența de la micțiune timp de 2
ore este adecvat pentru diagnosticul virusologic. Virusuri frecvent izolate. V.
citomegalic, v. rujeolos.
8. Tampoane vaginale, lavaj cervico-vaginal, tampon uretral de la nivelul colului uterin și
IX
uretrei (atat la femeie cat si la bărbat); cu tampoane sterile, respectiv periuta citologica
(pentru uretra masculina), fara toaleta prealabila a regiunii. Virusuri frecvent izolate:
virusuri herpetice și papilomavirusuri; diagnostic BTS, uretritelor, leziunilor veziculare
și hiperplazice genitale.
R
9. Biopsia tisulară. Fragmente de organ recoltate în câtiva ml de soluție salină + ser de

vițel 10% + antibiotice în concentratiile folosite în culturile de celule.
Transportul produselor patologice se face rapid, la rece și sigur. Se urmărește să existe un
AT
ambalaj corespunzător, o etichetă și documentație cu semn de biorisc dacă este cazul.

Odată ajunse în laborator produsele patologice vor intra în lucru. se vor efectua teste diverse în
funcție de direcţiile de diagnostic virusologic. Iată ce se poate face:
1. Izolare virală
2. Demonstrarea prezenţei virusului sau a componentelor sale
M
3. Diagnostic serologic
Stabilirea direcției de diagnostic este de multe ori posibilă doar prin coroborarea informațiilor
și discuția dintre clinician și medicul de laborator.
Izolare virală
Culturile celulare (CC) sunt cele mai folosite sisteme de izolare a virusurilor.
CC pot fi obținute din țesuturi umane sau animale, din țesuri adulte sau embrionare, din tesuturi
normale sau tumorale. Biopsia tisulara se obține în condiții sterile.
Toate etapele pentru realizarea unei CC au loc în condiții sterile, lucrându-se în hota
microbiologică. Fragmentul biopsiat este triturat, tratat cu tripsină (o protează ce desface
legăturile intercelulare) și EDTA, cu rol de protecție pentru membrana celulară. Celule
disociate obținute pot fi folosite pentru realizarea culturilor celulare.
Celulele sunt transferate pe plăci speciale pentru CC sau în flacoane (flask-uri) de diferite
forme și dimensiuni. Pentru stimularea diviziunii celulare se adaugă un mediu nutritiv, care
95
conține soluție salină tamponată, ser fetal de vițel (SFV) pentru aport proteic și de factori de
creștere, vitamine, antibiotic și antifungice pentru a preveni suprainfectiile bacteriene,
respectiv fungice. CC sunt ținute la incubator, la 37 de grade Celsius și sunt verificate zilnic la
microscopul optic cu inversie (sursa de lumină este inversată cu obiectivul). Se urmărește
formarea monostratului celular, care acoperă întreaga bază a plăcii/flaconului . După apariția
monostratului celular se poate realiza un pasaj celular (subcultivare), care reprezintă trecerea
de la o cultura la următoarea cultura. Pentru realizarea pasajului se aruncă mediul nutritiv al
culturii, se spală cultura cu solutie tampon, se adaugă tripsina si EDTA, pentru a obține celule
disociate care pot fi folosite pentru următoarele două culturi celulare.
Clasificarea culturilor celulare :
1. Culturi de organ – fragmente de organ menținute in vitro în vederea păstrării arhitecturii și
funcției intacte a celulelor diferențiate (de ex. culturi de trahee care sunt necesare izolării
rhinovirusurilor);
2. Culturi de celule dispersate, care se clasifica după timpul de supraviețuire în vitro în :
M
a) Culturi primare (mențin caracteristicile organului din care provin, dar achizitioneaza și
proprietăți noi, care le fac susceptibile la infectii virale; pot fi mentinute in vitro timp limitat:
3-5 pasaje);
b) Tulpini celulare (au durata de viață limitată la 50-60 de pasaje; au cariotip diploid; sunt
O
folosite pentru prepararea vaccinurilor virale și pentru diagnosticul virusologic);
c) Linii celulare (pot avea un număr nelimitat de pasaje; au cariotip heteroploid, de aceea nu
sunt folosite pentru preparearea vaccinurilor virale vii; sunt folosite pentru diagnosticul
R
virusologic; sunt cunoscute sute de linii celulare , de ex. Vero, LLC-MK2- derivate din rinichi
de maimuta, HeLa- derivate din carcinom de col uterin etc.).
Tipuri de efect citopatic.
În CC replicarea virală este recunoscută datorită efectului citopatic (ECP).
IX
Tipuri de efecte citopatice :
1. Sincițial (caracteristic virusurilor anvelopate, care părăsesc celulele infectate prin
inmugurire, prin leagarea de receptorii celulelor vecine se formează o masă celulară gigant
multinucleata care poartă numele de sincițiu) (de ex. v. rujeolos, v. sincitial respirator, HIV)
R
2. Incluzionar (incluziile reprezintă proteine virale timpurii, care se formează în faza de crestere
logaritmică a ciclului replicativ viral; ele pot fi localizate intranuclear, de ex. adenovirusurile,
papovavirusurile, intracitoplasmatic, de ex. v. rabic sau mixt (intracitoplasmatic și intranuclear,
AT
de ex. v. herpetice si v. rujeolos)

3. Picnotic (caracteristic virusurilor neanvelopate, care parasesc celula infectată prin liza, în
faza de platou a ciclului replicativ viral; de ex. enterovirusurile).
Exista cateva ECP patognomonice: corpii Babes-Negri incluzii intracitoplasmatice acidofile
produse de v. rabic; incluzii intranucleare “în ochi de bufniță” caracteristice infecției cu
M
citomegalovirus (CMV).
Demonstrarea prezenţei virusului sau a componentelor sale
Este practic diagnosticul virusologic. Se poate face prin microscopie electronică (în condiții
speciale), dar cel mai adesea se face fie prin teste de biologie moleculară, fie prin teste de
detecție a antigenelor virale.
Microscopie electronica
Coloratie negativa. Virusul variolei, după variola electronomicroscopie - Bing images
96
Diagnosticul serologic
Reprezintă diagnosticul indirect, detecția anticorpilor din ser. Se face fie pe probă unică de ser
- anticorpi antivirali de tip IgM (răspunsul imun primar) - ELISA de captură, fie pe probe
pereche de ser: prima probă recoltată la debut și proba doi recoltată la 2-3 săptămâni - ELISA
tehnica indirectă sau de competiţie. Seroconversia, adică diagnostic pozitiv, se pune dacă în
prima probă nu există anticorpi și în proba a doua apar anticorpi specifici virusului respectiv.
este nevoie de o creştere semnificativă a titrului de anticorpi între cele 2 probe (de minim 4
M
ori).
Referințe
1. Virusologie medicala, Ed Medicala 2008 Costin Cernescu
O
Bucuresti, 2018
3. Curs concis deVirusologie. S Ruta. Editura universitara Carol Davila 2002
R
4. https://www.cdc.gov //Search Results | CDC
Capitolul 16.
Note de curs: Virusurile herpetice. Herpesviridae.
IX
Herpesvirusurile umane determina infecții extrem de variate atât la om cât și la alte
mamifere. Există un număr de 8 patogeni umani despre care vom vorbi. Caracteristica comuna
a celor opt virusuri herpetice este latența, care este de fapt o metodă de eludare a răspunsului
imun.
R
În funcție de sediul latenței herpesvirusurile se clasifică în 3 subfamilii:

A. Alfa-herpesvirinae cu latență în neuroni senzitivi din ganglionii rădăcinii posterioare
a nervilor spinali și nucleii senzitivi ai nervilor cranieni
AT
- Herpes simplex 1 (HSV1- facial)

- Herpes simplex 2 (HSV2-genital)
- Virus varicelo-zosterian (VZV)
B. Beta-herpesvirinae cu latență în limfocitul T, monocite, organe solide (plamâni,
rinichi)
M
- Virus citomegalic (CMV)

- Virus Herpetic uman 6 - HHV6
- Virus Herpetic uman 7 – HHV7
C. Gama-herpesvirinae cu latență în limfocitul B, endoteliu capilar
- Virus Epstein Barr (EBV)
- Virus Herpetic uman 8
- HHV8 (asociat sarcomului Kaposi)
Structura virusurilor herpetice este asemănătoare. este un virus anvelopat, de mărime
medie, cu genom ADNds.
A. ALFA HERPESVIRINAELE se caracterizează prin tropism primar pentru piele și
mucoase, replicarea intranucleară, neurotropism și neuroinvazivitate, reactivări frecvente
declanșate de variați factori virali și celulari (modificari hormonale, expuneri la soare/frig/
radiații uv; iritații sau traumatisme, tratamente imunosupresoare, coinfecții virale sau
97
bacteriene). În cursul infecției latente se exprimă secventele repetitive din ADN-ul viral
denumite LATs (Latency Associated Transcript), ele nu sunt traduse în proteine.
Căile de transmitere ale acestei subfamilii includ pe lângă contact direct, transmiterea
respiratorie, cutanată, materno-fetală (verticală) și sexuală. Transmiterea virusului se poate
realiza și în absența leziunilor aparente, datorită excreției virale asimptomatice.
Clinic HSV1 determină leziunile periorale (infectie primara: gingivostomatita
herpetică, poate fi și asimptomatică sau cu simptomatologie blânda, reactivari: obisnuit herpes
labial, posibil și alte localizari, sau leziuni multiple, obisnuit prin autoinoculare). Complicații:
keratoconjunctivita herpetică (ulcerații corneene) și encefalita herpetică, prin reactivări la
adulți cu imunospresie.
Clinic HSV 2 determina herpesul genital, o boala cu transmitere sexuala. În transmitere
materno- fetala, HSV 2 determina herpesul neonatal, cu afectare multiviscerala severă (hepatita
necrozanta cu/fără trombocitopenie, coagulopatie diseminata intravasculara și encefalita
herpetică a nou născutului). Riscul transmiterii materno-fetale și gravitatea infecției materno-
M
fetale este mare la primul episod 30% - 50% și scăzut (1%) în cazul recurențelor.
Clinic VZV determină ca primo-infectie varicela (denumirea populară este vărsat de
vânt, o boală eruptiva a copilăriei, foarte contagioasa. Reactivările virusului latent apar după
mai multe decade, sub forma zonei zoster, erupție herpetiformă pe teritoriul cutanat aferent
O
nervilor spinali sau cranieni la nivelul cărora există virusul latent, cu nevralgii severe.
Nevralgia post zona zoster persistă 4-5 luni de la dispariția leziunilor, punând probleme
speciale legate de tratamentul antialgic. Recurențe severe ale infecțiilor cu alfaherpesvirusuri
R
apar la pacienții imunocompromiși (de exemplu: HIV pozitivi sau transplantați și
imunosupresati farmacologic).
Varicela neonatală. VZV poate traversa placenta în ultimele stadii ale sarcinii și infectează
fătul. Varicela neonatală poate varia de la o infecție ușoară la una fatală, diseminată. Femeile
IX
însărcinate susceptibile de a fi avut contact cu VZV trebuie sa primească imunoglobuline anti
VZV. Imunoglobulinele trebuie administrate și copiilor ale căror mame fac varicela în ultima
săptămână de gestație sau în primele două săptămâni de lăuzie.
Pentru preventia infectiei cu VZV este disponibil un vaccin viu atenuat anti-varicela
R
(de exemplu Varilrix, Varivax), vaccin recomandat de la vârsta de 12 luni, administrare

intramusculară a două doze la interval de nu mai mic de 3 luni. Intervalul maxim nu este clar
precizat de producători dar nu este recomandat să depășească 6-12 luni. Poate fi, de asemenea,
AT
administrat la persoane care nu au avut anterior varicelă, dar care au intrat în contact cu o
persoana care are. Vaccinarea în interval de 3 zile de la expunere poate ajuta la prevenirea bolii
sau poate reduce severitatea ei, aceasta manifestandu-se prin mai puține leziuni și având o
durată mai scurtă. Vaccinul viu atenuat nu trebuie administrat la copii cu vârstă sub 9 luni sau
la gravide. Vaccinul poate fi administrat simultan cu trivaccinul ROR (anti rujeolă, oreion,
M
rubeolă). Există pe piață ca exemplu Priorix tetra. Pentru prevenirea reactivărilor VZV latent
există mai multe vaccinuri, exemplu Zostavax sau Shingrix, sunt vaccinuri vii atenuate,
recomandate la adulți care au avut varicelă pentru prevenirea zonei zoster, şi a nevralgiei post-
zona zoster care este foarte invalidantă.
Tratamentul infectiilor cu alfaherpesvirusuri: antivirale specifice, aciclovir, un analog
nucleozidic purinic, derivat din guanină. Medicamentul nu este activ ca atare, are nevoie de
acțiunea timidinkinazei virus codificate pentru a se fosforila și deveni activ, se administrează
sub diverse posologii cu mențiunea că este nefrotoxic. Alți derivați, sunt valacyclovir și
famciclovir.
B. BETAHERPESVIRINAE: Cel mai răspândit betaherpesvirus este virusul citomegalic (CMV)
care se caracterizează prin: replicare lentă, citopatogenicitate redusă, latența prelungită,
capacitatea de a traversa placenta și de a produce malformații la făt. CMV are sedii de latenţă
98
multiple - limfocitul T, monocite, celule endoteliale si organe solide (plamâni, rinichi), iar
reactivările sunt legate în particular de scăderea imunităţii gazdei.
Infecția cu virusul citomegalic CMV este frecvent întâlnită și afectează populația din
orice categorie de vârstă. CMV determină o infecție latentă, frecvent asimptomatică. Infecția
cu acest virus scapă adesea nediagnosticată. Primoinfecția ( momentul când te infectezi prima
dată) are loc în copilărie și CMV persistă toată viața în stare latentă, fără a se replica; dar în
anumite condiții se poate reactiva. Infecția cu CMV este în majoritatea cazurilor
asimptomatica, dar poate îmbrăca forme severe la persoanele imunocompromise. Astfel: post
transplant de organ sau celule stem hematopoietice apare pneumonie severă, în infecția
HIV/SIDA apare retinită și encefalită, la pacienții cu transfuzii frecvente apare infecția
mononucleosis-like. Transmiterea materno-fetala a CMV poate surveni: transplacentar,
înainte de naștere, prenatal - este teratogen – determina malformații congenitale severe
(microcefalie, retard mental, chorioretinită, anomalii osoase); în timpul nașterii, perinatal -
determina boala cu incluzii citomegalice a nou născutului (hepatosplenomegalie, icter, anemie
M
hemolitica, trombocitopenie, sechele de tip surditate neuro-senzoriala); Postnatal – infecție
asimptomatică sau asemănătoare mononucleozei; și postnatal - infecție asimptomatică cu
posibilitate de reactivare.
Tratament. Un medicament înrudit structural și farmacologic cu acyclovirul -
O
ganciclovir, administrat intravenos și un derivat al său valganciclovir, administrat per os,
precum și alți doi agenți anti CMV - cidofovir (indicat în retinita citomegalică la pacienții cu
infectie HIV avansata) și foscarnet, sunt activi în infecția cu CMV. Acestia pot fi administrati
R
si profilactic recipientilor tranplantelor de organe.
Virusul herpetic uman 6 (HHV6) este un patogen semnificativ în pediatrie, determinând
boala a 6-a eruptivă febrilă a copilului mic, cunoscută sub numele de roseola infantum sau
exantem subit.
IX
Virusul herpetic uman 7 (HHV7) a fost descoperit în 1990 la adulți sănătoși. Poate
determina roseola infantum sau exantem subit, infecții respiratorii la pacienții imunosupresați.
C. GAMAHERPESVIRINAELE au capacitate transformată în vitro și oncogena în vivo:
virusul Epstein Barr (EBV) și virusul Herpetic uman 8 (HHV8), cunoscut și sub numele de
R
virusul asociat sarcomului Kaposi.

EBV are un spectru îngust de gazda, infectând numai anumite subseturi celulare. Există două
tipare epidemiologice ale infecției cu EBV. În țările dezvoltate, apar doua varfuri
AT
ale infectiei: primul la copii prescolari, 1 - 6 ani, și al doilea la adolescenți sau adulți
tineri 14 - 20 ani. În final sunt infectați cam 80-90% din adulți. În țările în curs de dezvoltare,
infectiile apar mai timpuriu, astfel ca la aproximativ doi ani , 90% dintre copii prezinta
anticorpi, fiind seropozitivi. Virusul se transmite prin contactul cu saliva, în particular prin
sarut.
M
Boli asociate: mononucleoza infecțioasă, limfomul Burkitt, carcinomul nazo faringian, lifomul
la imunosupresați, sindromul limfoproliferativ X linkat, mononucleoza infecțioasă cronică,
leucoplazia orala în SIDA, pneumonie interstițială cronică în SIDA
Herpesvirusul uman 8 - HHV 8 este implicat in apariția sarcomului Kaposi, un cancer
al celulelor endoteliale, caracterizat prin proliferarea anormala, haotica a celulei imature
pluripotente endoteliale, cu angiogeneza și neoformare de conglomerate vasculare atipice.
Apar zone hipercrome, indolore, dar extrem de friabile, ce determina hemoragii masive. Exista
mai multe forme de sarcom Kaposi. Asociat infecției HIV (este o afecțiune indicatoare pentru
SIDA), cu manifestari cutanate si/sau intra-viscerale, ce dau naștere unor hemoragii masive
pulmonare și gastro-intestinale. Răspunde bine la tratamentul cu interferon.
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de virusurile

herpetice. Reacția de imunofluorescență.
99
În infecțiile herpetice alegerea tipului de diagnostic depinde de prezentarea clinică. Astfel
avem:
A. Izolare virală prin cultivarea virusurilor pe culturi celulare
Se face pe culturi de celule diploide, fibroblaste. Apare în infecția cu HSV 1 și 2 ECP la 2-3
zile cu răspândire rapidă, sub formă de sincitiu (Sincitiu = celule balonizate, multinucleate) sau
incluzii (Incluzii intranucleare acidofile = corpii Cowdry A). În infecția cu VZV apare ECP
lent, focalizat cu raspandire in 1-2 saptamani, caracterizat prin incluziuni.
B. Diagnostic direct prin –PCR și –Imunofluorescența directă
Real time PCR- metode mai sensibile de confirmare a diagnosticului de infecție herpetică
PCR este util mai ales în: detecția ADN-ului viral în excreția asimptomatică, evaluarea riscului
transmiterii HSV în cupluri discordante, eficienta supresiei replicarii virale în terapia antivirală,
encefalita herpetică, detecția ADN CMV la făt sau nou născut pentru prevenirea transmiterii
materno-fetale, detecția ADN EBV.
•PCR pentru virusuri herpetice nu este diagnostic de primă intenție în multe laboratoare
M
deoarece costul testelor comerciale este crescut vs izolare virală, lipsește uniformitatea validării
testelor PCR ca metodă comercială de diagnostic din produse patologice diferite.
Imunofluorescența directă
Se realizează pentru orice infecție herpetică, când avem truse de detecție. Astfel detectia
O
Ag pp65 prin imunofluorescență este o bună metodă în infecția CMV pentru a aprecia
replicarea virală.
Imunofluorescenta directa – test specific, reproductibil, ieftin
R
Recoltare - produs patologic lichid vezicular (stadiu vezicular – izolare virala (recoltare cu
seringă cu ac sau raclaj de celule bazale si parabazale de la nivelul leziunii veziculare).
recoltarea se face cu un tampon cu cap de vata. A nu se contamina cu sange. Extemporaneu se
face fixare pe lama de microscop optic, prin amprente (HSV). Amprenta se va usca bine: fie
IX
folosim direct produs patologic fie sedimentul de cultură celulară. După fixare se face imersie
în acetonă la 2-8°C timp de 10 minute și uscare.Se lucrează imediat sau depozitează la -20°C
cu desicanti. Când lucrăm lama, reactivii trebuie sa fie la temperatura camerei. Sunt câteva
etape, incubare (15min la 37° C), spălare, montare și citire. Testul este pozitiv dacă pe lama
R
sunt cel puțin 2 celule fluorescente și negativ dacă sunt cel puțin 20 de celule fără fluorescență.
Dacă nu sunt cel puțin 20 de celule pe lama testul este declarat invalid.
AT
M
Celule epiteliale infectate cu CMV, reacția de imunofluarescență vizualizată la

microscop optic cu filtru UV
C. Diagnostic indirect - diagnostic serologic prin detectarea anticorpilor. Atenție, serologia
singură nu este considerată ca diagnostic de confirmare, ci se alatură testelor de diagnostic
direct. Există mai multe tipuri de teste imunoenzimatice EIA aprobate. Se utilizează în
următoarele cazuri:
•În diagnosticul de infecție cu HSV-2 sau HSV-1 la pacientii simptomatici ce prezintă culturi
virale negative sau care nu au fost testați în momentul evaluării inițiale.
100
•Identifică infecția acută sau latentă cu HSV-1 sau HSV-2 la pacienții cu prezentare clinică
atipică.
•Se efectuează la partenerii sexuali ai pacienților cu diagnostic confirmat pentru a determina o
posibila infecție subclinică sau asimptomatică.
•Diagnosticarea femeilor însărcinate asimptomatice cu infecție HSV-2 sau HSV-1 la nivel
genital pentru a preveni riscul transmiterii materno-fetale în momentul traversării canalului de
naștere.
•Determinarea tipului de HSV pentru semnificație prognostică. Recurentele sunt mai frecvente
în cazul infectiei cu HSV-2 decat cu HSV-1.
•Diagnosticul serologic în infecția cu CMV detecția ac anti CMV IgM (optim pt diagnosticarea
primoinfecției și a infecției congenitale), seroconversie sau cresterea semnificativa a titrului de
ac specifici IgG + aviditate.
•În cazul infecției cu EBV se determină din ser anticorpi anti capsidari IgM (anti VCA) și
semnifică infecție acută și anticorpi anti nucleari IgG (anti EBNA) care semnifică infecție
M
latentă.
Referințe
2. Tratat de boli infecțioase sub redacția Emanoil Ceausu, apărut la Editura Medicala,
O
București, 2018
3. Curs concis de Virusologie. S Ruta. Editura universitara Carol Davila 2002
R
Capitolul 17.
Note de curs: Virusurile gripale. Orthomyxoviridae.
Virusurile gripale. Orthomyxoviridae.
IX
Virusurile gripale fac parte din familia Orthomyxoviridae, denumită astfel după
afinitatea pentru mucoasa nazală, (din grecește myxa- mucus).
Se cunosc trei tipuri de virusuri gripale patogeni umani: 1. virusuri gripale A care
infectează omul, pasările și mamiferele; 2. virusuri gripale B care infecteaza numai omul; 3.
R
virusuri gripale C care infectează numai omul, minim invazive.

Virusurile gripale sunt anvelopate, cu genom ARNss cu polaritate negativă,
segmentate. Variabilitatea lor se bazează pe de o parte pe segmentrea genomului ce conține opt
AT
minigene cu replicarea independentă, și pe de altă parte pe cele două glicoproteine de interes

major: hemaglutinina (HA) și neuraminidaza (NA) de la suprafața anvelopei, acestea fiind
utilizate și în stabilirea numelui virusului gripal. Astfel pe lângă tipurile de virus gripal A, B,
C se regăsesc în funcție de variabilitatea celor două glicoproteine foarte multe subtipuri. Există
16 tipuri de HA și 9 tipuri de NA care pot să apară în diverse combinații. Denumirea
M
taxonomică vizează următorii parametrii: tip/subtip/ loc, an izolare/nr. pasaje. Iată un exemplu
de denumire a unui virus gripal - ”A/H5N1/Guangdong/1996/1”.
Virusurile gripale sunt singurele virusuri ARN care se replica in nucleu. Adsorbtia este
mediată de legarea HA virale la receptorii celulari iar eliberarea virionilor progeni este
dependenta de neuraminidaza (NA) ce clivează reziduuri de acid sialic de pe suprafața celulelor
infectate.
În cadrul variabilității virusurilor gripale distingem:
1. modificari minore de antigenicitate (alunecare antigenica – antigenic drift), produse
in urma unor mutații punctiforme in genele ce codifica HA si NA. Rezultatul este epidemia de
gripă!
2. modificari majore ale antigenicitații (comutare antigenica – antigenic shift) produsă
fie prin reasortarea minigenelor între tulpini gripale de la specii diferite (porcul, om, pasăre),
fie prin transferul direct al unor tulpini gripale de la animal la om (când apar modificari
101
conformationale în structura HA), fie prin re-emergenta unui virus ce a determinat epidemii
anterioare. Rezultatul este pandemia de gripă!
Oricum ar fi în fiecare an circulă noi și noi tulpini de virus gripal, deci noi nu avem
imunitate pentru noile virusuri circulante.
Toate cele trei tipuri de virusuri gripale au capacitate de drift antigenic, însa numai tipul
A poseda și capacitatea de shift antigenic Rezervorul natural al virusurilor gripale este
reprezentat de păsările sălbatice acvatice (rațe, gâște), care nu fac boala. Ciclul natural al
virusurilor gripale favorizează apariția recombinanților între tulpinile aviare (păsări sălbatice
și domestice), porcine și umane.
Manifestări clinice. Gripa este cea mai frecventă infecție acută a căilor respiratorii. Este
o infecție cu potențial letal, periculoasă, ce poate evolua cu deces. Simptomele generale precum
febră înaltă, frisoane, mialgii (dureri musculare), articulare, cefalee, tuse seaca sunt acute
comparativ cu simptomele respiratorii rinoree, strănut, nas înfundat. Complicații frecvente:
pneumonie virală/bacteriană, sinuzita bacteriană , miozită, miocardită, pericardită, encefalită
M
gripal, sindrom Guillian-Barre (polineuropatie inflamatorie acută demielinizantă declanșată de
un proces infecțios acut), Sindrom Reye’s (encefalopatie acută noninflamatorie și
degenerescența grăsoasă a ficatului).
Vaccinarea antigripală. Exista două opțiuni în vaccinarea antigripală: vaccinuri
O
inactivate și vaccinuri vii atenuate, fiecare cu avantaje și limite, și cu recomandări pentru
anumite grupe de varsta. Toate vaccinurile gripale sunt reînnoite anual în funcție de tulpinile
gripale circulante ( A/H1N1, A/H3N2 și B prevalente) din cauza driftului antigenic. OMS
R
recomanda anual tulpinile utilizate în producția vaccinului gripal. Vaccinarea antigripală se
face optim în România în intervalul noiembrie - ianuarie cu vaccin tetravalent. În pandemii
vaccinul poate fi monovalent, preparat numai cu tulpina pandemică. Vaccinul inactivat
(injectabil) este cel mai frecvent subunitar, continand numai hemaglutinina virala purificata.
IX
Este tri sau tetravalent, conținând 3 sau 4 tulpini virale (A/H1N1, A/H3N2 și una sau două
tulpini B, care se schimbă anual). Acest vaccin se recomandă indiferent de văerta și poate fi
administrat și la gravide.
Vaccinul viu atenuat (administrabil intranazal) conține tuplini virale vii atenuate. Ca
R
urmare, acestea se multiplică la nivelul nazofaringelui şi induc imunitate protectoare și la

nivelul porții de intrare. Acest vaccin nu se recomandă la gravide sau copii sub doi ani. Trebuie
administrat cu precauție sau evitată administrarea la imunosupresati.
AT
Este foarte importanta vaccinarea celor din grupe de risc pentru complicații severe ale
bolii.
Tratamentul gripei trebuie sa înceapă în primele 24-36 ore. Se face cu medicamente
antivirale. Avem pe piață inhibitorii neuraminidazei (tamiflu - oseltamvir, zanamivir), activi în
fazele tardive replicării, inhibitorii decapsidarii (amantadina), active în fazele timpurii ale
M
replicării. Se pot da ca alternativă inhibitori selectivi al endonucleazei (xofluza-baloxavir

marboxil), atenție în gripă nu se administrează antibiotice!!
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de ortomixovirusuri.

Reacția de hemaglutinare. Reacția de hemaglutinoinhibare.
Diagnosticul virusologic în gripă se realizează optim prin RT-PCR, care oferă un
rezultat rapid și permite începerea tratamentului în timp util. Există în prezent sisteme complet
automatizate tip GeneXpert care grupează detecția mai multor tipuri de genom viral și dau
rezultatul în maxim două ore de la recoltare. Sunt foarte eficiente și acurate.
Pentru caracterizarea tulpinilor virale circulante virale (necesara pentru stabiliea
compozitiei vaccinului gripal) este necesară izolarea (în culturi de celule sau pe ou de gaină
embrionat) și identificarea subtipului viral prin hemaglutinoinhibare.
102
Stabilirea diagosticului începe cu orientarea clinică. Dar atenție! gripa nu se
diagnostichează clinic !!! De ce? pentru că și alte boli, uneori de etiologie bacteriană dau aceiași
simptomatologie (Mycoplasma pneumoniae, adenovirusuri, virusul respirator sincitial,
rhinovirusuri, virusuri paragripale, si Legionella spp.)
Directii de diagnostic în gripă.
•Izolare – OGE/ culturi de celule
•Diagnostic direct – RIF / RT-PCR
•Diagnostic indirect - serologic
Izolarea virală este diagnostic de elecție. Se face pe culturi primare de rinichi de maimuță
rhesus sau pe linia epitelială de rinichi de câine, (MDCK). Virusul crește bine pe ou de găina
embrionat, (OGE) de 9-11 zile, inoculat intraamniotic sau intraalantoidian.
Demonstrarea izolării virusurilor gripale pe culturi de celule se face prin hemadsorbție.
Hematiile adsorbite specific rozetează la periferia celulelor infectate.
Demonstrarea izolarii virusurilor gripale pe OGE se face prin reacția de hemaglutinare, (RHA).
M
Etape: diluții binare din antigen viral se amestecă cu cantitate fixă de suspensie de hematii;
incubare la temperatura camerei - 30 minute; citire. Martorul reacției conține suspensie hematii.
Rol RHA: demonstrarea prezenței virusului hemaglutinant, calcularea titrului de antigen
hemaglutinant.
O
Identificarea virusurilor gripale se face prin RHAI. Etape: cantitate fixă de Ag. viral
hemaglutinant se amestecă cu diluții binare din serurile imune de referință (Ac antivirali
cunoscuți)- 60 min la 37°C, ca sistem indicator - suspensia de hematii; incubare 60 min la
R
temperatura camerei; citire. Rol RHAI: identificarea tipului de virus hemaglutinant, calcularea
titrului de anticorpi anti hemaglutinanți.
Diagnostic direct – se face prin reacția de imunofluorescență și/sau reacția polimerazei în lanț,
precedată de reverstranscriere, deoarece avem genom ARN. ( RT-PCR)
IX
Diagnostic indirect - serologic
Se detectează titrul de anticorpi antigripali în vederea stabilirii trecerii prin boală (diagnostic
retrospectiv, scop epidemiologic) sau a imunizării (determinarea rezultatului vaccinării). Se
poate face prin RHAI = Tulpini de referință + ser pacient.
R
Referințe
AT
București, 2018
Capitolul 18.
M
Note de curs: Virusuri hepatitice. Hepatite cu transmitere enterală: A și E. Hepatite cu

transmitere parenterală: B, C, D.
Hepatitele virale
Sunt multe virusuri care pot determina hepatite ca o complicație a simptomatologiei de
bază. Hepatitele virale sunt afecțiuni care vizează hepatocitul de aici și numele hepatită. Inițial
pot fi asemănătoare dar au evolutie clinica și prognostic foarte diferite. Agenții etiologici virali
aparțin unor familii diferite. În acest capitol se va discuta despre cele mai întâlnite la noi în țară
și pe plan mondial. După calea de transmitere le clasificăm în hepatite cu transmitere enterală,
digestivă, fecal-orală, (Virusul Hepatitei A, VHA din familia Picornaviridae, genul
Hepatovirus și Virusul Hepatitei E, VHE din familia Hepeviridae) și hepatite cu transmitere
parenterala, alta decât enterală, percutană/permucoasă, (Virusul Hepatitei B, VHB din familia
Hepadnaviridae, Virusul Hepatitei C, VHC din familia Flaviviridae, genul Hepacivirus și
103
Virusul Hepatitei D, sau delta, virus defectiv, familia Hepeviridae; gen Hepevirus asemănător
cu Calicivirus).
Virusul hepatitei A, VHA
VHA prezezintă genom ARNss, cu polaritate pozitiva, este un virus mic, neanvelopat,
foarte rezistent în mediul extern și în mediul digestiv, la acțiunea enzimelor proteolitice, a pH-
ului acid al sucului gastric și a sărurilor biliare. VHA determină hepatita virală de tip A, sau
hepatita A. Sursa de virus este reprezentată de materiile fecale infecțioase care pot contamina
orice aliment, sursă de apă, etc. Boala se poate transmite și prin transfuzii dacă se fac exact în
perioada foarte scurtă în care există viremie, virus în sânge. Incubația este variabilă, de la 15
la 50 de zile prima rundă de replicare este în orofaringe apoi în hepatocit, ținta virusului. Se
excretă și prin bilă. În România un procent foarte apropiat de 100% din copiii sub 14 ani au
trecut prin infecție, de cele mai multe ori forme asimptomatice, fără să știe. Boala poate să se
manifeste clinic cu stare generală alterată, astenie, anorexie, greață, febră (moment în care
există viremie), icter, urini hipercrome, scaun alb, hepatosplenomegalie, dureroasă la palpare.
M
Hepatita A nu cronicizează, dar există forme fulminante care conduc la deces, foarte rare. După
boală imunitatea este pe viață.
Profilaxie. Pre-expunere: administrarea unui vaccin anti VHA inactivat, de exemplu
Havrix, se administrează două doze, a doua doză (doza de rapel) poate fi administrată în orice
O
moment, între 6 luni și 12 luni de la prima doză, pentru a asigura o protecţie pe termen lung.
Vaccinul anti hepatită A nu este inclus în imunizarea obligatorie în România Se recomandă
înainte de intrarea în colectivitate. Post-expunere: administrarea de imunoglobuline într-o doză
R
unică de 0,02 ml/kc, preparate din plasma donatorilor, conține suficienți anticorpi anti VHA
pentru a preveni infecția sau pentru a atenua simptomatologia. Respectarea măsurilor de igienă
personală și în colectivitate, asigurarea surselor de apă potabilă și utilizarea unor dezinfectante
virulicide.
IX
Virusul hepatitei E, VHE
VHE prezintă genom ARN cu polaritate pozitivă, este un mic, neanvelopat. Se descriu
4 genotipuri: 1 și 2, care infectează numai omul (le regăsim în țări în țările în curs de dezvoltare,
mai ales cele asiatice), 3 și 4, izolate în Europa și SUA. Aceste virusuri infectează porcii și
R
iepurii. Boala se numește hepatita E și este considerată o zoonoză, adică se transmite de la

animal la om, fie prin consum de carne sau produse de la animalele infectate, fie fecal-oral prin
contaminarea apelor. O problemă mare reprezintă infecția gravidei cu VHE, rata de mortalitate
AT
fiind foarte ridicată în acest caz. În România au existat puține cazuri de hepatită E, majoritatea
la persoane care au venit în țara noastră din India.
Din punct de vedere clinic hepatita E este frecvent asimptomatică. Incubația este în
medie 40 de zile, între 15 și 50. Simptomatic, hepatita E poate prezenta forme icterice si un
spectru larg de simptome extrahepatice inclusiv neurologice. Colestaza, o stare patologică care
M
se caracterizează prin perturbări ale mecanismului de sinteză și eliminare a bilei, este

simptomul cel mai surprinzător în hepatita E. Icterul se instalează rapid, transaminazele cresc,
stare care poate dura două săptămâni. Inițial s-a spus că hepatita E nu cronicizează, dar ulterior
s-a observat în cazul genotipurilor 3 și 4 că poate croniciza la persoanele imunocompromise.
Există și forme fulminante, dar rar. Cazurile dramatice sunt la femeile însărcinate: în 12 - 30%
din cazuri întâlnim avorturi sau nașteri premature, în 25% din cazuri întâlnim moartea fătului
în uter. Cu cât sarcina este mai avansată cu atât simptomatologia este mai gravă. Tratamentul
se poate face cu ribavirină și Peg-Interferon. Profilaxia hepatitei E implică mai mult măsuri de
igienă și sanitizare, asigurarea unor surse de apă necontaminate și păstrarea igienei individuale.
O atenție particulară trebuie acordată gravidelor. În prezent nu există un vaccin anti hepatita E
aprobat în Europa sau SUA. În China, însă, este utilizat un vaccin ADN recombinat din 2012.
Virusul hepatitei B, VHB
104
VHB prezintă genom circular, ADN parțial dublu spiralat, este anvelopat, cu multe
gene, importante deoarece codifică niște antigene utilizate în diagnostic: antigenul de suprafață
AgHBs (codificat de gena S), antigenul de centru AgHBc (codificat de gena C) care prin clivare
produce AgHBe (marker de infectivitate), reverstranscriptaza (codificat de gena pol), ținta
medicamentelor antivirale, factori transactivatori ai unor gene celulare (codificați de gena gena
X, implicată în transformare celulară, cancer). Se descriu 9 genotipuri distincte ale VHB,
(denumite de la A la I) care diferă unul de celălalt în proporţie de >7.5% la nivelul secvenţelor
nucleotidice ale întregului genom, cu mențiunea că ar mai putea exista un genotip J, care însă
a fost izolat de la un singur individ. În plus, în cadrul genotipurilor A-D, F, H și I au fost
descrise cel puțin 35 sub-genotipuri care diferă între ele în proporţie de 4-8%. Virusul face
greșeli de replicare și astfel apar particule virale complete (cu anvelopă, capsidă și acid
nucleic), cu dimensiuni de 42 nm numite particulele Dane, și particule goale, fără genom,
rezultate din autoasamblarea moleculelor de AgHBs sintetizate în exces, cu dimensiuni de 22
nm, sferice sau filamentoase, fără ADN VHB, neinfectante, dar care induc sinteza anticorpilor,
M
sunt imunogene. Astfel se explică existența purtătorilor cronici de AgHBs. VHB determină
hepatita B care se transmite prin contact direct, percutan sau permucos, prin contact cu fluide
infecțioase provenite de la persoane infectate (toate fluidele sunt infecțioase), prin injectii,
transfuzii de sânge netestat, manevre stomatologice sau chirurgicale, tatuaje, piercing,
O
acupunctura cu instrumentar incorect sterilizat, utilizarea în comun a forfecutelor, lamelor de
ras, periuțelor de dinți, prin contact sexual și vertical (perinatal doar). Este foarte contagioasă.
VHB este foarte rezistent la stocare, la fierbere, la dezinfectante.VHB are infectivitate de 50-
R
100 de ori mai mare decat virusul imunodeficientei umane (HIV). VHB își pastreaza
infectivitatea la 30°C minim 6 luni și la –15°C cel puțin 15 ani; rămâne infecțios în pete de
sânge uscat o săptămână, există posibilitatea de transport în vederea diagnosticării prin hârtie
specială. Rezistă 10 ore la 60°C sau un minut la 98°C. Este nevoie de 6 ore la pH 2.4 pentru a
IX
fi distrus! Este distrus la autoclav, la 121°C timp de 20 min, alte metode sunt ineficiente. Mai
sunt eficiente: hipoclorit de sodiu 500 mg clor liber / litru (expunere minim 10 minute);
glutaraldehida solutie 2% (expunere 5 minute la temperatuta camerei); formaldehida 18.5 g/l,
alcool isopropilic 70% , alcool etilic 80% expunere pentru minim 2 minute, β-propriolactonain
R
tratament combinat cu iradiere UV.

Hepatita B este o problemă de sănătate public, exista 2 miliarde de oameni în lume infectați
VHB, 350 milioane sunt purtatori cronici VHB. Infecția cronică duce la insuficiență hepatica,
AT
ciroză și cancer hepatic.

Din punct de vedere clinic hepatita B poate avea o simptomatologie clasică de hepatită cu icter
sau poate avea simptomatologie atipică. Incubația este foarte variabilă între 45 și 180 de zile!,
aproape jumătate de an!, media este cam de 75 de zile. Simptomatic apar astenie,
inapetenta/anorexie, greturi, disconfort abdominal, artralgii/mialgii, icter. Hepatita B se
M
cronicizează când AgHBs este detectat la peste 6 luni de la debutul icterului. În hepatita B
cronică avem:
1. Faza de imunotoleranță, nivel normal de transaminaze și leziuni hepatice minime, ADN
VHB crescut
2. Faza activa, cu replicarea virala, raspuns imun sustinut, transaminaze crescute și leziuni
hepatocitare necroinflamatorii
3. Faza inactivă cu nivel ADN VHB scăzut/ nedetectabil, transmaninaze normale,
seroconversie AgHBe la anticorpi anti HBe cu ameliorarea histopatologiei hepatice. O parte
din pacienți vor rămâne în acest stadiu, putând să realizeze seroconversie AgHB către anti HBs
(deci se vindecă) complet, în timp ce alții vor trece din nou în faza activă.
Evoluția spre cronicizare este diferită în funcție de vârsta la care se îmbolnăveste
pacientul. Cu cât vârsta este mai scăzută cu atât rata de cronicizare este mai mare, astfel la nou-
născut este peste 90%. Peste vârsta de 5 ani rata de cronicizare este de 30-50%, iar la adulți
105
scade până la 8%. În evoluția hepatitei B pot apare modificari histopatologice hepatocitare, de
la inflamație la fibroză și necroză. Complicațiile, ciroza și cancerul hepatic limitează speranța
de supraviețuire.
Profilaxia în hepatita B se face prin vaccinare cu un vaccin recombinant. În țara
noastră din 1995 vaccinarea începe de la naștere, în prima zi de viață, după schema 0-2-4-
11luni, sunt 4 doze. Alte măsuri de prevenire: triajul donatorilor de sânge, administrarea de
gamaglobuline specifice anti VHB la contacți sau nou-născuți, respectarea măsurilor de
precauție universală (echipamentul de protecție, mănușilor, igiena mâinilor, sterilizarea).
Profilaxia transmiterii verticale: vaccinare nou-născut plus administrare de imunoglobuline
specifice anti VHB.
Tratamentul cu antivirale în hepatita B se face mai mult la pacienți infectați cronic timp
de un an minim. Se poate administra monoterapie cu analogi nucleozidici/nucleotidici
inhibitori ai reverstranscriptazei (entecavir, tenofovir, lamivudină, adefovir, telbivudină) sau
cu Interferon pegylat, sau se poate administra terapia combinată. Aceasta are avantajul că nu
M
determină rezistență. Un antiviral mai nou este Myrcludex B (Bulevirtide).
Virusul hepatitei D, delta, VHD
VHD nu este un virus complet, este de fapt un virusoid, cu genom mic ARNss, cu
polaritate antimesaj, parțial circular (VHD are 1700 baze), care este incapabil sa codifice
O
proteine. De aceea, replicarea VHD depinde de un virus helper - virusul hepatitei B (VHB),
care îi asigură învelișurile proteice, de fapt genomul VHD se „îmbracă” în particulele goale
formate în exces la replicarea VHB. Astfel avem întotdeauna hepatită D în combinație cu
R
hepatita B, fie infecție simultană numită coinfecție (cu evoluție mai blândă), fie succesivă,
numită suprainfecție (cu evoluție mai gravă). În formă cronică boala evoluează spre cancer
hepatic. Tratamentul și profilaxia sunt asemănătoare cu cele din hepatita B. La nivel mondial
din cei 350 milioane de purtători cronici VHB, 15 milioane sunt coinfectați cu VHD.
IX
Virusul hepatitei C, VHC
VHC prezintă genom ARNss, polaritate pozitivă, este un virus amvelopat cu o
variabilitate foarte mare. Sunt descrise pe baza analizei filogenetice a genomului 7 genotipuri
(VHC 1-7) ce diferă unul de celălalt la nivelul secvenţelor nucleotidice în proporţie de 30-35%
R
și peste 50 de subtipuri între care se înregistrează o diferenţă de 15-25%. În plus, la persoanele

infectate există un amestec de tulpini virale denumite cvasispecii. VHC a fost descoperit prin
clonare în 1989, și este un virus cu o rată rapidă a replicarii virale, sintetizează miliarde de
AT
virioni pe zi, cu un timp de înjumătățire de câteva ore, de aici și rata crescută de variabilitate.
Datorită structurii speciale a anvelopei producția de anticorpi anti VHC apare în medie la 100
de zile. VHC generează hepatita C, care se transmite parenteral, sexual (mai rar), prin
transfuzii, percutan sau permucos, prin contact cu fluide infecțioase provenite de la persoane
infectate- prin injectii, transfuzii de sânge netestat, manevre stomatologice sau chirurgicale cu
M
instrumentar incorect sterilizat, tatuaje, piercing, materno-fetal. Din punct de vedere clinic este
o hepatita atipică, infecția acută este asimptomatică în majoritatea cazurilor, acest lucru
îngreunând diagnosticarea. Pot apare simptome nespecifice: stare subfebrilă, oboseală,
pierderea apetitului, greață, dureri abdominale, dureri articulare, urini hipercrome, scaune albe,
icter. Poate evolua cu vindecare spontană (mai rar), sau cronicizare, (mai frecvent, în peste
85% din cazuri). În o treime din cazuri, infecția cronică progresează lent (pe parcursul mai
multor decade) catre insuficienta hepatica, ciroza si carcinom hepatic. Boala hepatică VHC
terminală are indicație de transplant hepatic. Prevenire - profilaxie specifica: Nu exista vaccin
împotriva hepatitei C. Mare atenție la regulile de igienă personală, deoarece VHC se transmite
prin sânge si lichide biologice. O categorie în creștere cu risc mare de hepatită C sunt utilizatorii
de droguri injectabile. Tratamentul în hepatita C este indicat deoarece poate conduce la
vindecare completă. Inițial se făcea Interferonul pegylat (Peginterferoni alfa) și ribavirină 6-12
luni. În ultimii ani s-au descoperit noi antivirale precum: inhibitorii de protează, (Telaprevir,
106
Boceprevir, Simeprevir), inhibitorii de polimerază, (Sofosbuvir) și inhibitorii de fosfoproteia
NS5A, ( Ledipasvir). Din 2018, în România se trateaza toți pacientii VHC cu F1-F4 (ciroza
compensata)- 12- 24 saptamani cu 3 regimuri disponibile: - Sofosbuvir + Ledipasvir;
Grazoprevir + Elbasvir; Ombitasvir/Paritaprevir/ritonavir + Dasabuvir.
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de virusurile

hepatitice.
Există un algoritm general valabil în toate hepatitele până în punctul în care se face detecția
markerilor virali de hepatită.
• criteriile clinice, care pot fi diferite de la caz la caz
• testele biochimice, markerii necrozei hepatocitare (ALT, AST); markerii de colestază
(bilirubina), markeri ai incapacității de sinteză a ficatului (proteinele plasmatice -
albumina și globulinele serice)
• datele epidemiologice, cale transmitere, perioada de incubatie, vaccinare
M
• detecția markerilor virali de hepatită, antigene virale, anticorpi antivirali, acid nucleic
Diagnostic în hepatita A
Hepatita A acută: evidențierea anticorpilor anti VHA de tip IgM (prin ELISA de
captură). Infectie vindecată sau vaccinare, nu le putem diferenția: evidențierea anticorpilor anti
O
VHA de tip IgG, persistă toată viața după boala naturală sau după vaccinare, (prin ELISA
indirectă sau de competiție).
Folosind tehnici imuno-enzimatice sau de imunofluorescență antigenele specifice VHA pot fi
R
detectate în fecale, ser, salivă sau probe prelevate din mediu. ARN VHA poate fi detectat prin
RT-PCR, dar acest tip de testare nu se folosește de rutină.
Diagnostic în hepatita E
Hepatită E acută: evidențierea anticorpilor anti VHE de tip IgM (prin ELISA indirectă)
IX
și detecția acidului nucleic viral prin RT-PCR, ARN VHE din sânge sau materii fecale. VHE
se excretă în fecale și se detectează din sânge timp de o lună, când pacientul este contagios.
Hepatită vindecată: evidențierea anticorpilor anti VHE de tip IgG, persistă toată viața după
boala naturală (prin ELISA indirectă sau de competiție).
R
Diagnostic în hepatita B
Hepatita B acută: evidențierea AgHBs + anticorpi anti-HBc de tip IgM, ADN VHB
Hepatita B cronică activă: evidențierea AgHBs + anticorpi anti-HBc de tip IgG. + ADN VHB
AT
+AgHBe
Hepatita B cronică persistentă: evidențierea AgHBs + anticorpi anti-HBc de tip IgG. + ADN
VHB
Hepatita B ocultă: evidențierea anticorpilor anti HBc, fară AgHBs + ADN-VHB (obișnuit sub
104 UI/ml
M
Hepatita B vindecată: evidențierea anticorpilor anti-HBc de tip IgG + anticorpi anti HBs
Vaccinare împotriva hepatitei B: evidențierea anticorpilor anti HBs serici (titru>10 mUi/ml).
Teste utilizate pentru evidențierea markerilor virali: ELISA sandwich pentru detecția
antigenelor, ELISA de captură, indirectă pentru detecția anticorpilor, PCR pentru detecția
ADN-ului și teste de genotipare pentru genotiparea VHB – prin secventiere sau mai frecvent
cu teste comerciale, LiPA (Line Probe Assay). Genotiparea se folosește pentru a determina
genotipul sau mutațiile rezistență.
Diagnostic în hepatita D
Hepatita D acută: evidențierea anticorpilor anti VHD prin ELISA și a ARN VHD prin Rt-PCR.
Coinfecția B-D: evidențierea AgHBs + antiHBc IgM + anti VHD IgM
Suprainfecție B-D: evidențierea AgHBs + antiHBc IgG pozitivi + anti VHD IgG
Diagnostic în hepatita C
107
Hepatita C acută: evidențierea Ac anti VHC + ARN VHC, este rar diagnosticată datorită
absenței simptomatologiei.
Hepatita C cronică: evidențierea Ac anti VHC + ARN VHC, este frecvent faza în care sunt
descoperiți pacienții infectați VHC. Se realizează prin teste moleculare de detecție a ARN VHC
prin RT-PCR. Se determină viremia, încărcărcarea virală (numar de copii ARN VHC/ml
plasmă). Deoarece în cursul infecției VHC cronice evoluția viremiei este fluctuantă, deci ARN-
VHC se detectează intermitent, este util în suspiciunea de hepatită C să se facă și teste
serologice.
Pentru genotipare se fac teste specifice, (testul de genotipare LiPA, line probe assay, tratament
cu enzime de restricție - RFLP).
Există și se mai fac încă testele serologice de detecție a anticorpilor, ELISA (de screening) și
RIBA (de confirmare), dar apariția anticorpilor nu poate face diferența între infecția acită,
cronică sau vindecată.
Criteriile de evaluare a tratamentului în hepatitele virale:
M
• Virusologice: teste moleculare de detectare cantitativă a viremiei
• Biochimice: nivelul transaminazelor
• Histologice: fibroza hepatică/activitatea necro-inflamatorie (în prezent se utilizeaza
indici non-invazivi: FibroScan™ (Elastografia) si FibroMax™
O
Referințe
R
București, 2018
5. Kramvis A. Genotypes and genetic variability of hepatitis B virus. Intervirology.
IX
2014;57(3-4):141-50.
6. Messina JP, Humphreys I, Flaxman A, Brown A, Cooke GS, Pybus OG, Barnes E.
Global distribution and prevalence of hepatitis C virus genotypes. Hepatology. 2015
Jan;61(1):77-87.
R
7. Cuypers L, Li G, Libin P, Piampongsant S, Vandamme AM, Theys K. Genetic

Diversity and Selective Pressure in Hepatitis C Virus Genotypes 1-6: Significance for
Direct-Acting Antiviral Treatment and Drug Resistance. Viruses. 2015 Sep
AT
6;7(9):5018-39.
Capitolul 19.
Note de curs: Infecția cu virusul imunodeficientei umane HIV/SIDA.
Virusul HIV, human immunodeficiency virus, se încadrează în familia Retroviridae,
M
subfamilia Lentivirinae, este un virus anvelopat, cu genom ARNss cu polaritate pozitiva, și

reverstranscriptază, o enzimă neobisnuită la un virus ARN (în cursul replicării se sintetizează
ADN proviral prin reverstranscriere). Scopul este ca acest virus ARN să poată să se integreze
în genomul gazdei, inițiind astfel o infecție persistentă. Există două tipuri antigenic distincte
ale virusului HIV: HIV1 (cel mai răspândit), derivat din SIV ce infecteaza o specie particulara
de cimpanzei (Pan troglodites troglodites) și HIV2 (se regăsește în Africa de Vest)- derivat din
SIV ce infectează o maimuță mică, sooty mangabey. Virusul HIV derivă din omologul simian
SIV (virusul imunodeficienței simiene). În cadrul speciei HIV1 se disting mai multe grupe
filogenetic distincte: M (major, grupul principal), O (outlier, din Africa de Vest şi Centrală), P
și N (non-M non-O, din Camerun). În prezent circulă majoritar subtipurile din grupul M notate
cu literele alfabetului de la A la L, subtipul L, ultimul fiind descoperit în 2011. În timp ce în
Europa prevalent este subtipul B, în România circulă un subtip particular F, care se mai
regăsește doar în Angola și Brazilia. Suprainfețiile unui pacient cu mai multe subtipuri au dus
108
la crearea unor forme recombinate unice sau circulante, care pot avea o virulență extrem de
ridicată. Celelulele țintă în infectia HIV sunt cele care prezinta pe suprafata receptori CD4:
limfocite T helper, monocite/macrofage fixe (celulele Kuppfer, celule endoteliale, celule
gliale), celule foliculare dendritice. Boala pe care o determină poartă numele de SIDA sau
sindromul de imunodeficiței dobândite (AIDS, acquired immunodeficiency syndrome). Căile
de transmitere sunt variate:percutan sau permucos, prin contact cu fluide infecțioase provenite
de la persoane infectate (prin injectii, transfuzii de sânge netestat, manevre stomatologice sau
chirurgicale cu instrumentar incorect sterilizat, folosirea în comun de ace, seringi şi alte
instrumente necesare consumului de droguri, tatuaje, piercing), transfuzii de sânge netestat.
Toți donatorii de sânge sunt testați serologic pentru infectia HIV, VHB,VHC. Se mai transmite
pe cale sexuală (homo si heterosexual) și materno-fetal (intrapartum; peripartum si post-
partum), risc materno-fetale 15-30% în absența măsurilor profilactice. În România se descrie
o categorie de pacienți numiți supraviețuitorii de lungă durată („longsurvivori” sau
nonprogresorii pe termen lung). Infecția HIV prezintă următoarele stadii clinice:
M
1. infecția primară (sindrom retroviral acut) - sindrom pasager asemănător mononucleozei
infecțioase sau complet asimptomatic
2. infecția asimptomatică; fază asimptomatică (cu sau fară limfadenopatie generalizată)
3. Infectia simptomatică timpurie (numita anterior ARC -AIDS related complex) în care apar
O
infecții oportuniste fară risc vital (leucoplakia orala paroasă, candidiaze).
4. SIDA/ AIDS – etapă marcată de evoluția unor infecții oportunist cu risc vital, de neoplasme
oportuniste sau de manifestari directe ale citopatogenitații HIV care, de asemenea, amenința
R
viața (exemplu: encefalopatia HIV). SIDA este definită de scăderea numărului de celule CD4
sub 200/ml, indiferet de simptomatologie. Cele mai frecvente infecții oportuniste sunt virale
(reactivări ale herpesvirusurilor latente, leucoencefalopatia progresivă multifocală-infecție cu
papovavirusul JC, infecție cu poxvirusul molluscum contagiosum), bacteriene (Pneumocystis
IX
carinii, tuberculoza atat cu Mycobacterium tuberculosis, cât si cu Mycobacterium avium
complex) și fungice (criptosporidiaza și microsporidiaza). Cauze importante de mortalitate la
pacienții HIV pozitivi sunt hepatitele cronice, infecția cu VHB sau/și VHC, neoplaziile (în
special cele cu etiologie virală- sarcomul Kaposi- reactivarea herpesvirusului uman HHV8;
R
cancerul de col uterin- infecție persistentă cu HPV cu risc oncogen înalt, leucemii si limfoame-
reactivarea infectiilor cu EBV. Anticorpii apar în medie la 4 săptămâni, dar pot apare și mai
târziu, la 6 luni. Durata intervalului dintre momentul infecției și seroconversie este se numește
AT
fereastră serologică.
Tratamentul infecției HIV/SIDA se face prin diverse combinații între următoarele clase
de antiretrovirale: inhibitori nucleozidici/nucleotidici ai reverstranscriptazei, inhibitori
nonnucleozidici ai reverstranscriptazei, inhibitori de protează, inhibitori ai integrazei, inhibitori
ai fuziunii și antagoniști de receptor CCR5. Terapia în infecția HIV se bazează pe combinații
M
divergente de antiretrovirale ca de exemplu cART (combined antiretroviral therapy) sau

HAART (highly active antiretroviral therapy), pentru a evita apariția mutantelor virale
rezistente. Aceste terapii sunt pe viață și generează multe efecte adverse.
Profilaxie
Prevenția transmiterii materno-fetale: se administrează tratament antiretroviral mamei,
și nou nascutului, timp de 6 săptămâni, se naște prin cezariană, nu se alăptează.
Profilaxia post-expunere: în cazul expunerii ocupaționale per mucoase sau per lezionale la
fluide potențial infecțioase (sânge, țesuturi, lichid cefalorahidian, sinovial, pleural, peritoneal,
pericadic, amniotic, suspensii virale), provenite de la o persoană diagnosticată cu infecție HIV,
se administrează în primele 4 ore, admis până la 72 de ore) biterapie sau triterapie timp de 28
de zile.
109
Profilaxia preexpunere (PrEP) este o metodă de prevenire a îmbolnăvirii HIV a persoanelor
neinfectate HIV, dar care fac parte din grupe cu risc crescut de achiziție a infecției HIV,
utilizatori de droguri, homosexuali, etc. PrEP poate fi:
Truvada, o combinație de tenofovir disoproxil fumarate (300 mg) și emtricitabina ( 200 mg),
comercializate sub numele Truvada.
Caprisa, un gel pentru aplicații vaginale 1% tenofovir, un analog nucleotidic inhibitor al
reverstranscriptazei.
Descovey, o combinație ce conține emtricitabină (200 mg) și fumarat de tenofovir alafenamidă
echivalent cu tenofovir alafenamidă (10 mg)
Note de lucrare practic: Diagnosticul de laborator în infecția produsă de HIV/SIDA.

Izolarea virală reprezintă standardul de aur al virusologiei. În infecția HIV se realizeaza prin
cocultivarea limfocitelor pacientului cu cu limfocite de la donatori sănătoși. Se poate realiza în
scop de cercetare doar în laboratoare cu biosecuritate clasa III .
M
Pentru diagnosticul pacienților infectați HIV se folosesc teste simple și performante.
1. Diagnosticul indirect, serologic, implică detecția anticorpilor anti-HIV și este diagnosticul
de rutină al infecției HIV. Nu este util în fereastră serologică sau la nou-născut din mamă
infectată HIV. Se face prin tehnici de triaj (ELISA de competiție sau indirectă) și tehnici de
O
confirmare (Western Blot). Există în zilele noastre și multe tehnici rapide, care se bazează pe
aglutinarea unor particule de latex sau de aur coloidal care au fost cuplate cu antigene virale.
Tehnicile rapide nu necesită echipament de laborator complicat și pot fi efectuate în cabinete
R
de medicina general sau de pacienți. Nu întotdeauna rezultatul este corect, aceste tehnici au
nevoie de validare de laborator. Din iunie 2014, Centrul de Control al Bolilor Infecțioase CDC
recomandă un nou algoritm de testare a infecției HIV ce permite diagnosticul infectiei acute cu
3-4 săptămâni mai devreme comparativ cu abordarea anterioară și astfel infecția HIV acută
IX
poate fi diagnosticată mai rapid și mai precis.
2. Diagnosticul direct, detectarea ARN HIV (prin RT-PCR) sau dozarea antigenemiei 24 (prin
ELISA) se pot face în zilele noastre de rutină. PCR este o tehnica superioară izolării virale, atât
ca sensibilitate, cât si ca promptitudine. Sensibilitatea acestei tehnici face această metodă de
R
diagnostic indispensabilă în detecția infecției HIV în fereastra serologică și detecția

transmiterii HIV de la mamă la făt. La copii născuți din mame HIV pozitive anticorpii anti-
HIV IgG materni care traversează placenta pot persista 18 luni. Astfel copilul sub 18 luni este
AT
considerat infectat când prezintă doua teste pozitive pentru ARN HIV prin metoda RT-PCR la
interval de câteva saptamâni iar copilul peste 18 luni este considerat infectat când prezintă teste
pozitive în ELISA și WB.
3. În vederea administrării tratamentului cel mai eficient se utilizează secvențierea și
genotiparea, pentru a stabili pe de o parte gradul de rezistență la antiretrovirale și genotipul
M
viral HIV infectant. Se pot folosi următoarele tehnici: secvențierea genei pol, amplificarea
genică internă pentru diluții limită (selective nested PCR), RFLP (restriction fragments length
polimorphism), LIPA (line probe assay), tehnologia "chip-urilor"ADN.
Referințe
București, 2018
4. Centers for Disease Control and Prevention (CDC). HIV/AIDS. Laboratory Tests.
www.cdc.gov/hiv/testing/laboratorytests.html
110
5. Centers for Disease Control and Prevention (CDC). Quick Reference Guide –
Laboratory Testing for the Diagnosis of HIV Infection: Updated Recommendations.
June 27, 2014. https://stacks.cdc.gov/view/cdc/23446
6. WHO. Guidelines on HIV Testing. 2007.
http://www.who.int/hiv/pub/guidelines/india_art.pdf
7. Facente SN, Pilcher CD, Hartogensis WE, et al. Performance of risk-based criteria for
targeting acute HIV screening in San Francisco. PLoS One. 2011;6(7):e21813.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/21755003.
8. Rogers MF, Ou CY, Rayfield M, et al. Use of the polymerase chain reaction for early
detection of the proviral sequences of human immunodeficiency virus in infants born
to seropositive mothers. New York City Collaborative Study of Maternal HIV
Transmission and Montefiore Medical Center HIV Perinatal Transmission Study
Group. N Engl J Med. 1989; 320(25):1649-54.
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/2725615.
M
9. Panel on Antiretroviral Therapy and Medical Management of HIV-Infected Children—
A Working Group of the Office of AIDS Research Advisory Council (OARAC).
"Diagnosis of HIV Infection in Infants and Children" in Guidelines for the use of
2014.
O
antiretroviral agents in pediatric HIV infection.
http://aidsinfo.nih.gov/guidelines/html/2/pediatric-arv-guidelines/55/diagnosis-of-hiv-
infection-in-infants-and-children.
10. Chavez P, Wesolowski L, Patel P, Delaney K, Owen SM. Evaluation of the
R
performance of the Abbott ARCHITECT HIV Ag/Ab Combo Assay. J Clin Virol.
2011;52(Suppl 1):S51-5. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/21983253.
11. Smith MK, Rutstein SE, Powers KA, et al. The detection and management of early HIV
infection: a clinical and public health emergency. J Acquir Immune Defic Syndr. 2013;
IX
63(Suppl 2):S187-99. http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/23764635.
12. John W. Wilson. Update on Antiretroviral Drug Resistance Testing: Combining
Laboratory Technology With Patient Care. Medscape September, 2016.
http://www.medscape.com/viewarticle/448717_4
R
Capitolul 20.
Note de curs: Papilomavirusuri umane. Papillomaviridae.
AT
Virusurile papiloma umane, human papillomavirus, pe scurt HPV, sunt virusuri mici,
neanvelopate cu genom ADNds, cu tropism pentru celulele epiteliale și replicare în genomul
celulei gazdă, care pot induce două tipuri de infecție: infecție litică în celule permisive cu
producție de virioni infectanți și apariția tumorilor benigne ale pielii (negi sau veruci) care pot
regresa spontan și infecție persistentă în celule nepermisive care duce la transformare celulară
M
malignă prin leziuni ale mucoasei genitale și anale care pot maligniza dacă infecția persistă mai
mulți ani.
Apariția clonării moleculare la începutul anilor 1980 a oferit prima oportunitate de a
studia HPV, dar cu toate acestea, abia la sfârșitul anilor 1990 propagarea virusurilor în culturi
organotipice a făcut posibile primele încercări de secvențiere a virusului. Studiile moleculare
oferă acum o imagine coerentă a mecanismelor care reglează expresia și replicarea genelor
HPV, cu toate acestea, rămân lacune în înțelegerea biologiei HPV. Rolul HPV în oncogeneză
a fost demonstrat în urma studiilor inițiate de Harald zur Hausen , care a luat Premiul Nobel
pentru Medicină în 2008.
Au fost identificate peste 200 de tipuri (genotipuri) de papilomavirusuri umane și
aproximativ jumătate dintre acestea infectează tractul genital. Multe tipuri de HPV stau la
etiologia cancerului de col uterin. Există următoarea încadrare a tipurilor de HPV de „risc
oncogen crescut” și de „risc oncogen scăzut” , adică de risc de transformare malignă a țesutului
111
infectat. Se descriu următoarele tipuri de cancere: cancere anogenitale (anal, vulvar, de col
uterin sau cervical, penian), orofaringiene (de laringe), cancerele de piele la pacienții cu
epidermodisplazie veruciformă (EV).
Genotipurile HPV de risc oncogen scăzut care determină infecții litice, autolimitate cel mai
frecvent întâlnite sunt HPV 6 și 11, ele produc papiloame benigne iar genotipurile HPV de risc
oncogen crescut cel mai frecvent întâlnite sunt HPV 16 și 18, ele produc cancere.
Manifestările clinice ale infecției cu HPV variază atâtă în funcție de genotip cât și de
locul infecției. Incubația este variabilă și poate ajunge pentru unele genotipuri la 6 luni. Este
posibilă infecția asimptomatică și infecția simptomatică. Localizarea poate fi urogenitală
(uretra, penis, scrot, vulva, vagin, cervix, perineu), perianală, tegumentară, orofaringiană.
Infecția HPV se transmite prin contact direct, contact sexual, chiar și prin autoinoculare și poate
fi cu un tip HPV sau cu mai multe tipuri HPV simultan. Se poate transmite și perinatal la copil,
afecțiunea se numește papilomatoza respiratorie recurentă, se asociază cu HPV 6 și 11. În
principal sunt caracteristice două tipuri de leziuni, leziuni benigne și maligne. Leziunile
M
benigne, papiloamele, verucile, condilloma accuminata sunt cel mai frecvent determinate de
următoarele genotipuri de risc oncogen scăzut: 6, 11, 40, 42, 43, 44, 54, 61, 70, 72, 81, iar
leziunile maligne, cancerele, sunt determinate de următoarele genotipuri de risc oncogen
crescut: 16, 18, 31, 33, 35, 39, 45, 51, 52, 56, 58, 59, 68, 73, și 82. Totuși nu toate infecțiile
O
HPV de risc oncogen crescut vor determina leziuni.
România ocupă primul loc printre țările UE, în ceea ce privește incidența și mortalitatea
prin cancer de col uterin. R
Prevenție. Vaccinarea este singura metodă de prevenire a infecției HPV, iar screeningul
citologic Papa Nicolau periodic este indispensabil în diagnostic. Vaccinarea nu poate înlocui
screeningul citologic/virusologic periodic și nici invers. Vaccinarea nu trebuie sa afecteze
măsurile de profilaxie împotriva bolilor cu transmitere sexuală.
IX
Vaccinarea anti-HPV se poate face cu trei tipuri de vaccin: Cervarix (anti HPV 16 și
18); Gardasil (anti HPV 6,11,16,18 ) și Gardasil 9 ( anti HPV 6, 11, 16, 18, 31, 33, 45, 52 si
58).
Astfel se asigură reducerea incidenței carcinomului de col uterin invaziv și a leziunilor
R
precanceroase. Toate vaccinurile anti HPV sunt produse prin tehnologia ADN recombinant și
conțin particule neinfectioase asemănătoare virionilor (VLP-virus-like particles) formate prin
auto-asamblarea proteinei capsidare majore L1 (specifica de tip) în capside virale goale, lipsite
AT
de genomul viral.
Vaccinarea se recomandă atât fetelor cât și băieților cu vârste între 9 și 15 ani (două
doze la distanță de 6-12 luni) sau pâna la vârsta de 26 de ani (3 doze, 0,1,6 luni). Între 26 si 45
de ani se recomandă vaccinare anti HPV în urma discuției cu medicul infecționist.
Vaccinurile sunt înalt imunogene și sigure, oferind protectie pentru minim 5 ani, după
M
o schemă completă de vaccinare.
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecția produsă de papilomavirusuri.

Recomandarile OMS pentru prevenția cancerului de col uterin cuprind : screening
citologic, screening virusologic, vaccinare anti HPV, educație sexuală, renunțare la fumat.
Screeningul citologic se realizeaza prin testul Babeș-Papanicolau (citologie exfoliativa
sau citologie cervico-vaginala).
Screeningul virusologic constă în detecția ADN/HPV și genotipare HPV (metoda de
electie teste pentru 32 de genotipuri). Testele se pot realiza din leziune/raclat (regiunea
anogenitală şi orală) sau din salivă. Testele nu se realizează din sânge.
Detectia ADN/HPV se poate realiza prin teste moleculare de tip PCR.
Genotiparea HPV se poate realiza prin metoda LIPA (INNO-LiPA HPV), pentru care există
truse comerciale, prin care sunt detectate 32 de genotipuri HPV
112
O altă tehnologie este metoda de multiplexare (multiplex HPV PCR) prin tehnologia xMAP
(Luminex). Sunt detectate următoarele tipuri HPV cu risc crescut: 16, 18, 26*, 31, 33, 35, 39,
45, 51, 52, 53*, 56, 58, 59, 66*, 68, 73, 82 (* riscul oncogen nu este clarificat). De asemenea
pot fi determinate şi următoarele tipuri HPV cu risc scăzut: 6, 11, 42, 43, 54, 57, 70, 72, 90.
În diagnosticul infecției HPV serologia, detecția anticorpilor anti HPV nu are valoare.
Referințe
București, 2018
5. Tampa M, Mitran CI, Mitran MI, Nicolae I, Dumitru A, Matei C, Manolescu L, Popa
GL, Caruntu C, Georgescu SR. The Role of Beta HPV Types and HPV-Associated
Inflammatory Processes in Cutaneous Squamous Cell Carcinoma; J Immunol Res.
M
2020, Article ID 5701639, doi.org/10.1155/2020/5701639
O
SECȚIUNEA 3 PARAZITOLOGIE
Capitolul 21. R
Note de curs: Parazitologie. Generalități, taxonomie, principalele familii de interes medical.
Amibe, genul Entamoeba. Flagelate, genul Trichomonas, genul Giardia.
Generalități, taxonomie, principalele familii de interes medical.
Parazitologia este știinţa care se ocupă cu studiul organismelor care trăiesc în alte
IX
organisme ale unor specii diferite care le oferă adăpost şi hrană.Relaţiile care se stabilesc între
parazit şi gazdă sunt SIMBIOZĂ = atunci când cele 2 organisme s-au adaptat să trăiască
împreună; COMENSALISM = unul beneficiază iar celălalt nu este dezavantajat net;
PARAZITISM = atunci când parazitul se dezvoltă în detrimentul gazdei. Parazitismul este
R
obligatoriu, parazitul nu poate supravieţui în afara gazdei (este total dependent de gazdă) sau
facultativ, parazitul poate supravieţui atât liber în natură cât şi la nivelul gazdei.
Tipuri de paraziţi
AT
Ectoparaziţi – trăiesc la nivelul tegumentului gazdei, relaţia numindu-se INFESTAŢIE (în

această categorie - majoritatea artropodelor parazite),
Endoparaziţi – se dezvoltă la nivelul tractului digestiv, în alte organe sau ţesuturi şi provoacă
INFECŢII.
Paraziţii sunt clasificaţii în
M
- subregatul Protozoare şi
- subregatul Metazoare.
Protozoarele sunt organisme eucariote, unicelulare, fiecare celulă îndeplinind funcţiile
necesare vieţii, de hrană, înmulţire şi locomoţie.
Metazoarele sunt organisme pluricelulare şi se divid în helminţi şi artropode (insecte).
Protozoarele sunt împărţite în patru clase:
1. Rhizopoda - se deplasează cu ajutorul pseudopodelor (amibe);
2. Mastigophora - se deplasează cu ajutorul flagelilor (flagelate);
3. Infuzoare - se deplasează cu ajutorul cililor (ciliate);
4. Sporozoare - protozoare exclusiv parazite, fără organite de mişcare, care se înmulţesc atât
asexuat (schizogonie) cât şi sexuat (sporogonie).
Morfologie parazitară
113
Nucleul determină caracterul genetic al speciei, are membrană nucleară, nucleoplasmă şi
nucleol (cariozom). Citoplasma are rol în ingestie şi digestie, excreţie, locomoţie şi respiraţie.
Membrana plasmatică este semipermeabilă având rol în ingestia hranei şi excreţia produşilor
de metabolism. Mobilitatea este asigurată prin organite specializate (ex. cili, flageli) sau
organite nespecializate care de regulă reprezintă prelungiri ale citoplasmei (ex. pseudopodele
care apar ca răspuns la stimuli externi). Respiraţia poate fi aerobă, anaerobă sau facultativ
aerobă/anaerobă. Înmulţirea se poate realiza prin reproducere asexuată: diviziune simplă
(sciziparitate); diviziune multiplă a nucleului (schizogonie) și reproducere sexuată
(sporogonie), pentru unele protozoare ciliate şi sporozoare.
Înmulţirea prin reproducere sexuată se face cu ajutorul celulelor diferențiate sexual (gameţi).
Prin unirea gametilor rezultă zigotul sau oul. Zigotul se transformă într-un sac cu spori numit
sporochist, sacul se rupe eliberând sporozoiţii, (există o diferenţă esenţială între sporii
parazitari şi sporii bacterieni).
Protozoarele se pot întâlni sub două forme:
M
-forma vegetativă - trofozoit, în care protozoarul se hrăneşte, este activ, se deplasează;
-forma chistică - de rezistenţă, care apare în condiţii neprielnice de viaţă şi are un scop dublu,
( de protecţie în afara gazdei, asigură transmiterea infecţiei la o nouă gazdă şi de reproducere,
după dechistare nucleul suferă o diviziune.
O
Amibe, genul Entamoeba.
Fac parte din clasa Rhizopoda - se deplasează cu ajutorul pseudopodelor.
R
Amibele care parazitează organismul uman fac parte din patru genuri, specia patogenă este
întotdeauna Entamoeba histolytica, dar există și specii comensale cum este Entamoeba
gingivalis, o amibă care face parte din flora normală a cavității bucale și poate deveni patogenă
în condiţii de scădere a rezistenţei locale, bucale, prin igienă deficitară determinând carii, placă
IX
dentară, tartru dentar diverse forme de parodontopatie.
Entamoeba histolytica
Forma vegetativă se numește trofozoit. Este de dimensiuni de ordinul micronilor, vizibilă la
R
microscopul optic în frotiu sau preparat lamă lamelă. Este o singură celulă care poate emite
pseudopode, piciore false, prelungiri temporare ale protoplasmei, pentru a se deplasa și a se
hrăni. Este alcătuită din ectoplasmă refringentă plus endoplasmă granulară și nucleu. Înmulțirea
AT
se face prin diviziune directă. Respirația se face pe toată suprafața celulei. Se hrănește cu
hematii.
Forma chistică, forma de rezistenţă în mediul extern este rotundă, mai mică, infecțioasă
viabilă până la două săptămâni în mediul extern. Nucleul se divide de două ori, rezultând 4
nuclei, iar când chistul ajunge în tubul digestiv al gazdei vor rezulta un număr corespunzător
M
de amibe. În citoplasma chistului există baghete siderofile.

• Ciclul biologic și patogenitate
Ciclul biologic este simplu. Omul infectat elimină chisturile odată cu materiile fecale, în
mediul extern acestea se vor răspândi prin transmitere fecal-orală.
Patogenie Amibele atacă peretele intestinal, îl distrug, intră în submucoasă, se ănmultesc,
formează o pungă cu puroi, în peretele intestinal. Pot eroda tesuturile creând un abces, apoi
ulcerații sau chiar perforații intestinale. Pot eroda chiar și vase de sânge și disemina sistemic.
De aici cele două localizări: amibiază intestinală; amibiază extraintestinală.
Aspectul clinic. Amibiaza intestinală are ca variante: dizenteria amibiană (cu diareee
moderată, 5 scaune sanguinolente și purulente pe zi, ), colita amibiană fulminantă ( cu diaree
severă 20 scaune purulente sanguinovelte pe zi, cu ulcerații, tenesme, colici, febră), apendicita
114
amibiană, amebomul ( un fel de tumoare benignă, granulomatoasă, localizată la nivelul
intestinului gros).
Amibiaza extraintestinală are diverse localizări: hepatică pulmonară. Este însoțită de stare
generală alterată, febră, frisoane, transpiraţii profuze, greaţă, vărsături, dureri intense.
Transmiterea infecţiei se face direct (fecal – oral), indirect (prin apă şi alimente contaminate
cu chişti), sexual (la homosexuali).
Tratamentul se face cu metronidazol (500 mg per os, de trei ori pe zi, timp de 5-10 zile),
iodochinolul (650 mg per os, de trei ori pe zi, timp de 20 de zile).
Epidemiologie. Rezervorul de parazit este omul, dar și câinele, pisica, muștele, gândacii de
bucătărie, ca vectori.
Profilaxia bolii. Include spălarea pe mâini, reguli generale de igienă și sanitizare.
Flagelate, genul Trichomonas, genul Giardia
Fac parte din clasa Mastigophora, se deplasează cu ajutorul unui sau mai mulți flageli. Se
M
subâmpart în ordine: ordinul Protomonadidae cuprinde flagelate asimetrice, cu un nucleu și
puțini flageli, familia Trichomonidae, genul Trichomonas: specii Trichomonas vaginalis și
Trichomonas tenax (bucalis) și ordinul Diplomonadidae, familia Octomitidae, cuprinde
flagelate cu doi nuclei și simetrie bilaterală, genul Giardia, specia Giardia intestinalis sau
O
Lamblia intestinalis.
Trichomonas vaginalis
Este un flagelat cavitar, parazit al tractului urogenital la femeie sau bărbat, de formă ovală,
R
priformă, cu 3-5 flageli, citoplasmă, compuşi cromatici, nucleu, blefaroplaşti, axostil.
Forma vegetativă este singura care există.
Forma chistică nu are.
IX
Ciclul biologic. Omul infectat poate transmite prin contact sexual parazitul care se localizează
la nivelul tractului uro-genital. Parazitul se poate transmite și prin secreţii, fomite, obiecte
personale ce vin în contact rapid cu mucoasa genitală. În mediu extern rezistă puțin.
R
Patogenie. Parazitul se localizează la nivel genital de unde poate invada tractul urinar. La
femeie, în vagin, la bărbat în uretră. Inițial parazitul irită puternic mucoasele utilizând
glicogenul celular. Odată ataşat se multiplică prin diviziune simplă binară şi produce enzime
AT
litice, virulente producând leziuni ulcerative. Foloseşte hematiile ca sursă de fier.

Aspectul clinic. Femeia bolnavă prezintă descuamarea epiteliului vaginal, apariţia unui
infiltrat inflamator la nivelul mucoasei însoţit de leziuni necrotice, hemoragice și o secreție
albă spumoasă, pruriginoasă, iar bărbatul prezintă inițial tulburări de micțiune, apoi, datorită
M
condiţiilor neprielnice paraziții fie se distrug, fie ajung la nivel prostatic.

Cel mai frecvent, la femei infecția este simptomatică, perioada de incubație 5-28 de zile cu
vaginita cu secreție spumoasă, albicioasă, fetidă, purulentă, +/- leziuni vulvare si cervicale, +/-
disurie, +/- dispareunie, +/- dureri abdominale. Cel mai frecvent la bărbați infecția este
asimptomatică, doar ocazional apar uretrita, epididimita și prostatita.
Se transmite majoritar prin contact sexual, foarte rar prin fomite.
Tratamentul se face cu metronidazol sau tinidazol în priză unică, 2 grame la ambii parteneri.
Nu se tratează femeia însărcinată per os, ci doar cu ovule cu clotrimazol, intravaginal,
administrate zilnic, timp de 6 zile.
Epidemiologie. Parazit specific omului.
Profilaxia bolii. Include reguli generale de igienă și sanitizare, aspecte legate de
comportamentul sexual.
115
Trichomonas tenax, protozoar localizat la nivel bucal face parte din flora locală, este specific
omului, nu supravieţuieşte în tractul intestinal sau vaginal, este identificat în tartrul dentar, dinţi
cariaţi, criptele amigdaliene. Nu este implicat în patologia dentară dar este întâlnit la persoanele
care au o problemă patologică la nivelul cavităţii bucale sau în proximitatea acestei cavităţi
indicând deficienţe de igienă.
Giardia intestinalis sau Lamblia intestinalis.
Este un parazit localizat la nivelul intestinului subțire uman. Se mai numește și Giardia
duodenalis.
Forma vegetativă se mai numește trofozoit, este piriform, cu 2 nuclei așezaîi anterior și 8
blefaroplaști dispuși în 4 perechi din care pornesc același număr de flageli. Prezintă un deisc
adeziv. Este mobil, se divide binar, se hrănește prin osmoză.
Forma chistică este asemănătoare în dimensiuni cu cea vegetativă, este ovală, cu perete gros,
cu număr par de nuclei (2-4, în funcţie de vârstă), câte doi la fiecare extremitate sau grupaţi toţi
M
împreună la o singură extremitate.
Ciclul biologic este simplu. Omul se infectează ingerând chisturile care odată ajunse în tubul
digestiv se dechistează în forme vegetative, se multiplică rapid în duoden și intestinul subțire
O
ajungând la 1 milion de paraziți pe cm pătrat de mucoasă intestinală. În zona ileocecala se
închistează și se elimină cu materiile fecale.
Patogenie. Împiedica absorbția principiilor nutritive, sintetizează produşii toxici care inhibă
R
enzimele pancreatice şi pot determina deconjugări ale sărurilor biliare.
Aspectul clinic Omul bonav prezintă intoleranţă la lapte şi derivatele acestuia, scaune
steatoreice (păstoase, grase), sindrom de malabsorbţie, fenomene toxice, alergice manifestări
IX
extra-digestive de tipul „alergiilor” cutanate, respiratorii, conjunctivale, rinite alergice,
tulburări neuro-psihice (ex. insomnie, astenie fizică, scăderea capacităţii de concentrare şi
memorare, scăderea randamentului şcolar). Transmiterea chiştilor de Giardia intestinalis are
loc digestiv (fecal-oral) prin vegetale sau alimente contaminate, apă de robinet, mâini murdare,
R
artropode.
Tratamentul se face chiar şi în cazul pacienţilor asimptomatici cu metronidazol, tinidazol în
AT
priză unică (tratament „minut”) și albendazol. Este necesar să se efectueze controlul eficienţei
tratamentului. Acest control trebuie făcut după 7 zile de la încheierea terapiei, prin examene
coproparazitologice (minim 2-3, la interval de 7-10 zile).
Epidemiologie Omul reprezintă principala gazdă şi rezervor de paraziţi. Giardioza face parte
dintre parazitozele contagioase, răspândită în toate ţările lumii.
M
Profilaxia bolii include reguli generale de igienă și sanitizare.
Note de lucrare practica: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Entamoeba

hystolitica, Trichomonas vaginalis, Giardia intestinalis.
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Entamoeba histolytica
A.Diagnosticul de laborator în formele intestinale produse de Entamoeba histolytica
1. Diagnostic parazitologic prin examenul coproparazitologic (de elecţie în bolile
parazitare). Se pot vizualiza la microscop formele vegetative din scaun emis spontan,
imediat după emisie, la 37°C în preparate native (lamă-lamelă) sau se pot vizualiza
chisturile în fecalele purtătorilor sănătoși fie în colorație cu lugol, fie frotiu colorat
tricrom/Giemsa (se vad hematiile ingerate) .
Entamoeba histolytica în microscopie cu câmp luminos:
116
• în forma vegetativă prezența celulelor roșii din sânge în citoplasma trofozoită este o
caracteristică de diagnostic pentru identificarea E. histolytica
• chisturile E. histolytica sunt sferice și măsoară 12 -15 μm. Chistul matur are 4 nuclee,
chistul imatur are numai 1- 3 nuclee. Cromatina periferică este fină. Corpurile
cromatoide sunt alungite cu capete rotunjite . Glicogenul poate fi difuz sau absent în
chisturile mature.
2. În cadrul diagnosticului se pot face și coproculturi pe mediu Loeffler în vederea
evidențierii mecanismului inflamator, atunci când din punct de vedere microscopic în
preparatul între lamă şi lamelă se evidenţiază leucocite polimorfonucleare (ex. BDA produse
de Shigella spp., EIEC, Salmonella enteritidis, Vibrio parahaemolyticum, Entamoeba
hystolitica )
3. Sigmoidoscopie
•se observă leziunile la nivelul mucoasei
•se poate recolta material bioptic și executa diagnostic direct
M
4. Depistarea antigenelor din materiile fecale prin: test rapid imunocromatografice și test
ELISA
5. Diagnostic molecular prin PCR – ADN parazitar
B. Diagnosticul de laborator în formele extraintestinale produse de Entamoeba histolytica
O
Include: analize “uzuale”, diagnostic imagistic, diagnostic imunologic/ serologic, diagnostic
parazitologic, diagnostic molecular.
1. Analize “uzuale”: hiperleucocitoza cu neutrofilie, anemie hipocromă, VSH crescut,
R
mici creșteri ale fosfatazei alcaline și transaminazelor.
2. Diagnostic imagistic - ecografie, computer tomograf în abcese și leziuni cu aspect
nespecific, nu se recomandă puncționare. În abcese hepatice se face puncție hepatica,
aspect de ciocolata/pastă de anchois.
IX
3. Diagnostic imunologic/serologic se face folosind ELISA, se detectează anticorpi anti-
E histolytica în: LCR, ser.
4. Diagnostic parazitologic se poate realiza în: abces hepatic, abces pulmonar, abces
cutanat. Diagnostic parazitologic: macroscopic: leziune perianală; microscopic: raclaj
R
profund, aspirare, pe frotiu se observa trofozoiți.

5. Diagnostic molecular se poate detecta ADN de Entamoeba hystolitica prin PCR din
țesuturile biopsiate.
AT
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Trichomonas vaginalis

În vederea diagnosticului se recoltează la femeie secreție vaginală (cât mai profund din fundul
de sac vaginal latero-posterior, în perioade pre/postmenstruale, la cel puțin 24 de ore după
toaleta intimă, secreția vaginală se recoltează pe două tampoane și două lame de microscopie)
M
și la bărbat se recoltează secreție uretrală (matinal, înaintea primei mictiuni) sau secreție
prostatică (picătura matinală) sau sediment urinar (cel puțin un tampon și o lamă).
1. Diagnostic parazitologic
•Microscopic două variante: preparat nativ, lamă-lamelă și frotiu
-Preparat nativ: un tampon se introduce în recipientul Vagicult (un mediu special de imbogatire
și depistare a Trichomonas vaginalis și levurilor) din care se va efectua preparatul proaspăt
între lamă și lamelă. Examinarea se face cu obiectiv de 10x și 40x și permite evidențierea
parazitului T. vaginalis, a levurilor – înmugurite și hife – și a reacției inflamatorii (intensa in
trichomoniaza, discretă în candidoza și absentă în vaginoză); evaluăm astfel trofozoiți mobili.
-Frotiu colorat Giemsa. Vizualizăm trofozoiții de Trichomonas vaginalis, apar piriformi și
lungi de 7-30 μm. Ei au cinci flageli: patru flageli direcționați anterior și unul posterioar de-a
lungul membranei exterioare. Nucleul mare este localizat la capătul mai larg, anterior și conține
117
multe granule de cromatină și un cariozom mic. Citoplasma conține, de asemenea, multe
granule, dar acestea nu se pot observa pe frotiurile Giemsa.
•Cultivare pe medii axenice (cel de-al doilea tampon recoltat pe mediu de transport
(Amies sau Stuart) va fi utilizat pentru însămânțare pe medii de cultură;)
•Frotiu Papanicolau
•Determinarea valorii pH (determinarea pH-ului secreției vaginale cu ajutorul hârtiei
indicator, un pH>5 poate indica infectie cu T. vaginalis sau prezenta vaginozei);
•Whiff test – hidroxid de potasiu 10% (testul aminelor volatile (“whiff test”) – prin
adăugarea câtorva picături de soluție KOH 10% peste secreția vaginală recoltată pe valvă.
Degajarea unui miros dezagreabil de pește alterat conduce la suspiciunea de vaginoză).
2. Diagnostic direct detectie de antigene, se detectează în: secreții vaginale, secretii uretrale,
urină, prin:
–test rapid imunocromatografic
–latex-aglutinare
M
–Imunofluorescență
Test comercial de detectare a antigenului de trichomonas disponibil: OSOM Trichomonas
Rapid Test (Sekisui Diagnostics, California, SUA), este aprobat FDA – este un test
imunocromatografic care utilizează anticorpi specifici pentru a detecta antigene proteice de
O
trichomonas.
3. Diagnostic molecular prin PCR, se detectează ADN parazitar în secreții vaginale și urină.
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Giardia intestinalis
R
1. Test de evaluare al malabsorbtiei prin examen microscopic al fecalelor colorate cu, colorația
Sudan III sau lugol. Se observă:, grasimi nedigerate, amidon nedigerat, fibre musculare
nedigerate.
2. Examen parazitologic cuprinde examinarea materiilor fecale și examinarea țesutului
IX
duodenal.
A. din materii fecale
A.1. examen coproparazitologic
–macroscopic – materii fecale cu aspect steatoreic
R
–microscopic vizualizăm trofozoitul sau chistul de Giardia fie în preparat proaspăt,

lamă și lamelă cu ser fiziologic sau lugol, fie în frotiu colorat Giemsa. În microscopia
cu câmp luminos, chisturile apar ovoide, elipsoide, de 11-14 μm. Chisturile imature și
AT
mature au 2 și, respectiv, 4 nuclei. Fibrele intracitoplasmice sunt vizibile în chisturi.

Trofozoitii de Giardia duodenalis sunt în formă de pară și au o lungime de 10-20
micrometri. Pe frotiu sunt de obicei vizibile două nuclee mari. Se pot vedea și discurile
de aspirație (utilizate pentru atașarea la epiteliul mucoasei gazdei), corpurile mediane
și flagelul.
M
Ca regulă generală în giardie se obțin cel puțin 3 probe de materii fecale pentru a da rezultat
negativ. Se fac trei examinări diferite intervale de cel puțin o zi. Pentru rezultatul negativ, adică
pacientul nu are giardia, toate testele trebuie sa fie negative.
A.2. coprocultura – mediu special axenic suplimentat cu bila și tratat cu antibiotic
B. tesut duodenal – examen histopatologic
C. aspirat duodenal, prin tubaj și tehnica capsulei duodenale (sau testul firului), Entero-test: o
capsulă de gelatină cu un fir de nylon. Procedură: pacientul lipește un capăt al firului pe obraz
și înghite capsula, gelatina din capsulă se dizolvă în stomac, greutatea duce firul în duoden.
Firul este lăsat în loc timp de 4-6 ore sau peste noapte în timp ce pacientul nu manancă. După
îndepărtare, este examinat pentru urme de bila, ceea ce indică trecerea în duoden. Mucusul de
pe fir este examinat pentru trofozoizi într-un preparat lamă-lamelă cu iod, sau pe frotiu colorat.
3. Diagnostic molecular, se face prin PCR, se detectează ADN – Giardia
118
4. Diagnostic direct prin teste care determină prezența antigenelor, se pot detecta coproantigene
prin:
•test rapid imunocromatografic
•ELISA
•imunofluorescenta
Referințe
1. Parazitologie Medicală pentru medicina dentara. Gl Popa, Ed. Renaissance, 2014
(ediția a II-a) disponibil la www.microbiologie.ro
2. Tratat de boli infecțioase sub redacția Emanoil Ceausu, apărut la Editura Medicală,
București, 2018
3. ***. Parasitology laboratory. Guidelines for Safe Work Practices in Human and Animal
Medical Diagnostic Laboratories. Centers for Disease Control and Prevention.
MMWR. 2012;61:47-51. Disponibil la:
https://www.cdc.gov/mmwr/pdf/other/su6101.pdf
M
4. ***. Safe use of personal protective equipment in the treatment of infectious diseases
of high consequence. 2014. Disponibil la:
https://ecdc.europa.eu/sites/portal/files/media/en/publications/Publications/safe-use-
of-ppe.pdf
O
5. ***. Amebiasis. Parasite biology. Centers for Disease Control and Prevention. 2017.
Disponibil la: https://www.cdc.gov/dpdx/amebiasis/index.html
6. ***. Entamoeba histolytica. Amoebiasis. Parasites in humans. Disponibil la:
R
http://www.parasitesinhumans.org/entamoeba-histolytica-amoebiasis.html
7. ***. Entamoeba histolytica and Entamoeba dispar. Laboratory diagnosis of amebiasis.
Centers for Disease Control and Prevention. 2016. Disponibil la:
https://www.cdc.gov/dpdx/resources/pdf/benchAids/entamoeba_benchaid.pdf
IX
8. ***. Giardiasis. Parasite biology. Centers for Disease Control and Prevention. 2017.
Disponibil la: https://www.cdc.gov/dpdx/giardiasis/index.html
9. ***. Giardia intestinalis (lamblia). Centers for Disease Control and Prevention. 2016.
Disponibil la:
R
https://www.cdc.gov/dpdx/resources/pdf/benchAids/Giardia_benchaid.pdf
10. ***. Trichomoniasis. Centers for Disease Control and Prevention. 2017. Disponibil la:
https://www.cdc.gov/dpdx/trichomoniasis/index.html
AT
11. Steriu D. Infectii parazitare. Editura Ilex. Bucuresti. 2003
Capitolul 22.
Note de curs: Sporozoare, genul Toxoplasma, specia Toxoplasma gondii
Clasa Sporozoare include paraziții intracelulari care se pot reproduce asexuat și sexuat. În
M
cadrul genului Toxoplasma specia de importanță medicală este Toxoplasma gondii, un

sporozoar unicelular, cu forma corpului ușor alungită, cu un capăt rotunjit și unul ascuțit.
Parazitul se înmulțește prin diviziune simplă (sciziparitate) și prin multiplă (schizogonie).
Toxoplasma gondii se găseşte sub 3 forme: trofozoit, chist tisular şi oochist;
Primele două forme se găsesc în organismul uman, în organismul altor mamifere şi la păsări,
care sunt gazdele intermediare ale parazitului. Oochistul se găseşte la membrii familiei Felidae
(pisicile domestice și rudele acestora) - gazdele definitive ale parazitului.
Forma vegetativă. Trofozoitul de Toxoplasma gondii este de fapt forma vegetativă, care
rezultă în urma ciclului asexuat al parazitului și divide rapid intracelular, în fazele active ale
bolii.
Forma chistică, de rezistență, chistul tisular poate lua naştere în orice ţesut cu predilecţie
pentru ţesutul nervos, ochi, muşchi. Se poate adăposti fără să creeze reacţii inflamatorii, poate
119
persista toată viaţa, fără manifestări clinice. Ajunge sa aibă aproximativ 100 μm / conţine mii
de bradizoiţi (trofozoiti cu metabolism foarte redus).
Oochistul, ia naştere în intestinul felinei infectate. Iniţial, după cum am spus deja multiplicarea
este asexuată şi ulterior sexuată, astfel oochistul este eliminat prin fecale. În funcţie de
condiţiile de mediu (umiditate, temperatură) sporulează în câteva zile. Fiecare oochist conţine
2 sporochişti iar aceştia conţin la rândul lor, fiecare câte 4 sporozoiţi (formele infectante). Are
dimensiune de aproximativ 12 μm și poate rezista în mediul extern până la 18 luni. Este
infecţios pentru om şi alte mamifere, inclusiv pentru feline (ex. pisici), care nu au făcut boala.
Pisica face boala o singură dată în viaţă. Boala durează circa 2 săptămâni, timp în care poate
excreta milioane de oochişti.
Singurele gazde definitive ale Toxoplasmei gondii sunt pisicile și rudele acestora la care ciclul
biologic al parazitului se poate finaliza cu eliminarea oochistilor în fecale, prin reproducere
sexuată. În maxim 5 zile oochistul eliminat în mediu poate sporula devenind infecțios. Gazdele
M
intermediare din natură, necesare reproducerii asexuate a parazitului, sunt păsările și
rozătoarele, omul este gazdă intermediară accidentală. Gazdele intermediare se infectează după
ce au ingerat oochistul de pe sol, din apă sau mâncare contaminată. Oochistul se transformă în
tahizoit la scurt timp după ingestie. Apoi se se localizează în țesutul neural și muscular și se
O
dezvoltă chisturi tisulare ce conțin bradizoiți. Pisicile se infectează după ce consumă gazde
intermediare care adăpostesc chisturi tisulare. De asemenea, pisicile se pot infecta direct prin
ingestia de oochiști sporulați. Animalele crescute pentru consumul uman și vânatul sălbatic se
R
pot infecta la fel.
IX
R
AT
M
după CDC - DPDx - Parasites A-Z Index

La nivelul țesuturilor infectate apare inflamaţie, reacţii granulomatoase și necroză, parazitul se
multiplică în vacuole intracitoplasmatice și scade capacitatea fagocitară a macrofagelor, până
în momentul în care apare răspunsul imun și chisturile tisulare.
Boala se numește toxoplasmoză. Oamenii se pot infecta prin oricare dintre mai multe căi:
consumul de carne insuficient gătită a animalelor care prezintă chisturi tisulare, consumul de
alimente sau apă contaminate cu fecale de pisică sau cu probe de mediu contaminate, transfuzie
de sânge sau transplant de organe, transplacentar de la mamă la făt.
120
În cele mai multe cazuri toxoplasmoza este asimptomatică, dar există și forme simptomatice,
cu simptomatologie asemănătoare mononucleozei infecțioase. După ce infecţia s-a cronicizat,
devine general asimptomatică. La imunosupresați simptomatologia este acerbă, cu manifestări
diverse boala se generalizează. Cel mai grav este când infecția se transmite marernofetal. În
funcţie de momentul infecţiei produsului de concepţie se poate produce: avort spontan în
primul trimestru de sarcină, malformaţii grave în trimestrele 2 şi 3 sau forme de boală atenuate,
la sfârşitul sarcinii. Cu cât sarcina este mai avansată creşte riscul „atingerii fetale” dar scade
severitatea leziunilor. Riscul de transmitere transplacentar este de aproximativ 15% în primul
trimestru, aproximativ 30% în al doilea trimestru şi respectiv aproximativ 60% în trimestrul al
treilea. Formele atenuate, apărute prin infecţii de la sfârșitul sarcinii se caracterizează prin
afectări oculare (uneori vizibile doar când copilul merge la gradiniță, școală) de tipul retinitelor,
retinocoroiditelor, cataractei; afectări neurologice (hipotonie, convulsii, retard psiho-motor,
paralizii spastice).
M
Toxoplasmoza este o afecțiune cu susceptibilitate generală, răspândită la nivel global, la păsări,
mamifere și oameni. Profilaxia se face mai ales la gravidă prin igienă educație cu privire la
alimentație spălată și prelucrată termic, astfel încât să evite infectarea. Deasemenea se
recomandă și evitarea contactului cu materiile fecale ale pisicilor. Tratamentul toxoplasmozei
O
nu este indicat în mod obișnuit la persoanele imunocompetente, ci doar celor imunosupresate.
Se recomandă doar în situații când boala este simptomatică. Se administrează pirimetamină,
sulfadiazină și acid folic timp de 4 săptamâni. În afectare oculară se administrează
R
clindamicină. La gravidă se recomandă tratament cu spiramicină, tratamentul este problematic
trebuie făcut la recomandare medicului infecționist și ginecologului.
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Toxoplasma

IX
gondii
Diagnosticul de laborator include metode directe și metode indirecte:
Metode directe
• evidențiază/izolează parazitul
R
• se recoltează de la nivel:
o muscular
o ganglionar
AT
o cordon ombilical
o placentă
• se realizează:
o frotiuri/preparate histopatologice
▪ se pot colora Giemsa
M
o PCR
o Western blot
Metode indirecte
Metode indirecte
• teste rapide
• testul Sabin-Feldman
o sensibil și specific, dar foarte laborios
• imunofluorescența indirectă
o se dozează IgM și IgG
• reacție de hemaglutino-inhibare
• ELISA
• ISAGA (immunosorbent agglutination assay)
121
Diagnosticul în toxoplasmoză la femeia gravidă
• testarea ar trebui realizată înainte de sarcină
• se pot determina anticorpii IgG
o se recomandă repetarea testării după 3-6 săptămâni
o titru foarte înalt, în creștere
▪ infecție recentă/reactivare
▪ se realizează test de aviditate
Diagnosticul în toxoplasmoză la nou-născut
• determinarea anticorpilor IgA, IgM, IgE la nou-născut (pentru că aceștia nu trec bariera
placentară)
• la făt determinarea anticorpilor IgM și IgG din lichidul amniotic
• cel mai frecvent se folosește ELISA
• se pot utiliza și PCR sau Western blot
M
Referințe
1. ***. Toxoplasmosis. Parasite biology. Centers for Disease Control and Prevention.
2017. Disponibil la: https://www.cdc.gov/parasites/toxoplasmosis/biology.html
2. Murat H. Toxoplasmosis workup. Medscape. 2017. Disponibil la:
O
https://emedicine.medscape.com/article/229969-workup#showall
3. Popa GL. Parazitologie medicala (editia a doua). editura Renaissance. Bucuresti. 2014.
Disponibil la: www.microbiologie.ro R
4. Manual de management al bolilor transmisibile a 19-a editie, David L. Heymann,
editura medicală, 2012
IX
Capitolul 23.
Note de curs: Plathelminți, Cestode, genul Taenia cu speciile Taenia solium, și Taenia
R
saginata.
Plathelminţi sunt metazoare de tipul viermilor plaţi, dintre ei remarcăm cestodele, clasa
Cestoda care sunt viermi plați cu corpul alcătuit din mai multe segmente. Forma adultă este
AT
alcătuită din cap (scolex), cu ventuze, cârlige; gât (dă naştere segmentelor corpului - proglote)
și corp (strobilă), alcătuit din totalitatea proglotelor. Cestodele cuprind mai multe famili de
interes medical: Familia Taeniidae cu genurile Taenia și Echinococcus; Familia
Diphyllobothridae cu genul Diphylobotrium
M
Speciile de interes medical din genul Taenia, Taenia solium, și Taenia saginata prezintă
caracteristici asemănătoare, T. solium prezintă la scolex o coroană dublă de cârlige, se mai
numește tenia „armată”, pe cînd T. saginata neavînd cârlige se numește tenia „nearmată”. Se
disting trei forme: adultul, larva și oul.
Adultul este un vierme plat, segmentat, la T. solium măsoară 5m, alb cu 1000 proglote
la T. saginata are 10 m și 2000 de proglote. Scolexul are 1mm, respectiv 2mm. Proglotele
alcătuiesc corpul teniei și se formează în lungimea gâtului. Cele tinere sunt urmate de cele mai
bătrâne, ultimele proglote prezentând și organe reproducătoare. Proglotele gravideconțin
aproximativ 50.000, respectiv 100.000 de ouă fiecare. La T. solium proglotele se elimină pasiv,
odată cu scaunul mai ales la consumul de alcool sau de ingestia de condimente, fiind imobile,
cu musculatură redusă. La T. saginata, proglotele sunt musculoase, mobile, pot forţa sfincterul
anal şi se pot elimina oricând prin sfincterul anal.
122
Larva de T. solium se numeşte Cysticercus cellulosae, are 2 cm, iar larva de T. saginata se
numeşte Cysticercus bovis, are 1 cm. Cysticercus cellulosae și Cysticercus bovis sunt larve cu
aspect de veziculă cu scolex invaginat, monochist, monocefale.
Oul de T. solium nu se deosebește de cel de T. saginata, sunt rotunde, aproximativ 40 μm, cu
o coroană striată periferică şi embrion hexacant. Oul este infecţios în momentul eliberării.
M
O
R
Tenia nu depune ouă, ele se elimină cum am menționat anterior odata cu proglotele bătâne,
anal, în materiile fecale sau între scaune. Oul este embrionat în momentul eliminării, deci este
IX
infecțios, poate fi ingerat odata cu iarba de porc (T. solium) sau taurine (T. saginata). Oul
ajunge in interiorul gazdei intermediare, porcul, respectiv vaca și se transforma în larvă,
cisticerc.
Omul se infectează consumând carne cu cisticerci, nepreparată temic. În intestinul omului,
R
larvele se atașeaza de mucosa și devin în decurs de 2-3 luni adulți cu posibilitatea de a genera
ouă. Astfel se încheie ciclul, omul fiind gazdă definitivă de data asta.
Omul poate să se infecteze și cu ouă de T solium, prin igienă deficitară, se poate autoinocula,
AT
și astfel poate dezvolta și larve, cisticerci, iar boala se numește de data asta cisticercoză iar
omul este gazdă intermediară.
Taenia solium produce tenioza (vierme adult în intestinul uman) şi cisticercoza (forma larvară
în ţesuturile umane). Taenia saginata poate produce doar afectare intestinal, adică tenioză.
M
Boala poate fi inițial asimptomatică, apoi apar simptome nespecifice digestive: epigastralgii
sau alte dureri abdominale, apetit capricios, foame dureroasă, manifestări asemănătoare celor
din colonul iritabil. Pacientul poate observa proglote în scaun, scădere ponderală, urticarie,
astenie, cefalee, iritabilitate.
La om calea de transmitere este prin preparate de carne cu cisticerci preparată termic
insuficient, și doar pentru T solium și fecal oral, prin autoinoculare, igienă deficitară.

Taenia solium mai frecventă în: Africa, Asia de Sud-Est, Europa de Est, America latină. În
România în: Moldova centrală și sudică, Banat.
Taenia saginata mai frecventă în: țări unde se cresc cornute mari, prevalența de aproximativ
10%. În Europa prevalența este de aproximativ 5%.
123
Profilaxia se face consumând doar carne verificată de veterinar, și bine preparată termic.
Tratamentul se face cu: niclosamid 2 g, doză unică sau cu praziquantel 10-15 mg / kilogram
corp / zi în doză unică. Se administrează concomitent laxative și antivomitive.
Note de lucrare practica: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Taenia solium,

Taenia saginata
Diagnosticul în infecțiile produse de Taenia solium
• examen coproparazitologic
o evidențiere ouă
▪ pot fi necesare metode de concentrare (ex. metoda Kato-Miura)
▪ nu este utilă în primele trei luni
▪ nu pot fi diferențiate de ouăle altor specii de Taenia spp. sau de
Echinococcus
• cea mai indicată metodă - Graham (“scotch-test”, amprenta anală)
M
o cu ajutorul unei benzi transparente de la nivelul pliurilor anale
o dimineața
o înainte de scaun sau toaleta locală
Cisticercoza se poate diagnostica prin metode imagistice și de serologie.
O
Diagnosticul în infecțiile produse de Taenia saginata
• examenul coproparazitologic se realizează rar
• când se examinează materiile fecale se recomandă metoda de concentrare Kato-Miura
R
o evidențiere ouă
▪ pot fi necesare metode de concentrare, cum ar fi metoda Kato-Miura
o proglotele
▪ nu apar odată cu scaunul, ci între scaune
IX
▪ sunt musculoase, mobile
▪ dimensiuni raport 5/1
• metoda de elecție = examenul microscopic al amprentei anale = metodă de elecţie în
tenioza cu T. solium şi T. saginata
R
• Graham (“scotch-test”, amprenta anală)

• cu ajutorul unei benzi transparente de la nivelul pliurilor anale
AT
Referințe
1. Popa GL. Taenia solium. Parazitologie medicala (editia a doua). editura Renaissance.
Bucuresti. 2014. Disponibila la: http://www.microbiologie.ro/parazitologie-
medicala/genul-taenia-specia-t-solium
2. Taeniasis. Parasite biology. Centers for Disease Control and Prevention. 2017.
M
Disponibil la: https://www.cdc.gov/parasites/taeniasis/biology.html

3. https://www.cdc.gov/parasites/taeniasis/gen_info/faqs.html
4. http://www.who.int/mediacentre/factsheets/fs376/en/
5. https://www.biolib.cz/en/image/id14937/
6. http://www.microbiologie.ro/parazitologie-medicala/specia-t-saginata
7. Steriu D. Infectii parazitare. Editura Ilex. Bucuresti. 2003
Capitolul 24.
Note de curs: Cestode, genul Diphyllobothrium, genul Echinococcus
Genul Diphyllobothrium, specia Diphyllobothrium latum
Este cel mai mare cestod al omului poate ajunge la 15 m lungime!
124
Adultul are ca toate teniile, scolex (cap), 2-3mm, gât lung și strobilă (corp) cu 4000 de
proglote. Proglotele bătrâne nu au ouă, uterul are un orificiu care comunică cu lumenul
intestinal al gazdei prin care ouăle sunt eliminate continuu.
Larvele au diverse denumiri, în funcție de gazdă.
Oul este mare, operculat, neembrionat deci nu este infecțios în momentul eliminării.
Oul poate embriona doar în mediul acvatic, în 5 săptămâni în funcție de temperatura apei. Larva
formată (coracidium) va fi înghițită de un crustaceu, ți se va transforma în larvă procercoidă.
Crustaceul va fi mâncat de un pește răpitor, știucă, biban sau mihalț și va deveni larvă
plerocercoidă, care are 2 cm. Această larvă dacă este înghițită de om sau animale cu carnea de
pește sau cu icrele, ajunge în intestin și devine parazitul adult închizând ciclul biologic.
M
O
R
IX
Boala la om se numește botriocefaloză, deoarece parazitul adult prezintă două șanțuri
longitudinale numite botridii la nivelul scolexului. În botriocefaloză, majoritatea cazurilor sunt
inițial asimptomatice. Manifestări clinice: astenie, cefalee, urticarie cronică, discomfort
abdominal, diaree cu mucus, vomă, apetit capricios, scădere ponderală, deficit de vitamina
R
B12( glosită, parestezii, tulburări neurologice); migrarea proglotelor (colecistită, colangită)

Diphyllobothrium latum se poate transmite prin: consumul de carne de pește răpitor insuficient
preparată termic, carne uscată, sărată, afumată de pește, icre care nu au fost congelate.
AT

Profilaxia se face prin prelucrarea termica corespunzătoare a peștilor răpitori. Izvorul de
infecție este omul și animalele infectate prin consum de pește insuficient prelucrat infectat cu
larve plerocercoide. Focarele sunt bazinele cu apă unde oamenii consumă pește răpitor.
Tratamentul se face cu niclosamid sau praziquantel.
M
Genul Echinococcus
Specia patogenă pentru om este Echinococcus granulosus.
Echinococcus granulosus este un cestod foarte mic comparativ cu celelalte cestode prezentate
până acum, de dimensiuni de aproximativ 5mm. Scolexul are 4 ventuze și o coroană dublă de
ventuze. gâtul este scurt iar strobila prezintă proglote, ultimul fiind plin cu ouă.
Larva poartă numele de hidatidă, chist hidatic și crește la dimensiuni mari pe parcursul câtorva
ani, poate ajunge la dimensiunea unui cap de copil în 3 ani. Chistul hidatic are o structură
complexă care adăpostește vezicule fiice cu scolexi, care au structură asemănătoare cu a
hidatidei mamă. La ruperea unui astfel de chist, aceste vezicule pot disemina dând naștere altor
chisturi hidatice secundare.
Oul prezintă un embrion cu striații, hexacant, infecțios.
125
M
Gazdele parazitului adult, gazdele definitive la care se finalizează ciclul biologic sunt câinele
și pisica. La acestea boala trece neobservată. Animalele elimina ou care sunt ingerate de gazde
intermediare , de obicei ovine. Din intestinul ovinelor, oul se deplasează pe cale sangvină în
ficat sau plămân unde dezvoltă larvele, chistul hidatic. Pentru finalizarea ciclului biologic este
O
nevoie ca larvele sa ajungă să fie consumate, prin sacrificarea oilor, odată cu carnea și astfel să
devină paraziți adulți.
• Boala la om, căi de transmitere R
Boala la om se numește hidatidoză. Manifestări clinice în infecția cu Echinococcus granulosus:
uneori apar fenomene de hipersensibilitate, astenie. Infecția poate fi asimptomatică mult timp
sau depistată “întâmplător”. Debutul poate fi lent sau brusc, în funcție de localizare cu
durere/discomfort în zona superioară a abdomenului sau torace, greață, vărsături, tuse, în caz
IX
de ruptura chistului apare vomă, reacție alergică, sau chiar deces. Omul se infectează
accidental, la el ciclul biologic al parazitului ramane la stadiul de larva, chist hidatic. Omul se
poate infecta prin ingestia ouălelor de Echinococcus granulosus prin: ingestia alimentelor sau
a apei cu ouă din materiile fecale ale câinelui, ingestia ouălelor după contactul cu iarbă sau
R
mure, contactul cu câini (aceștia pot avea ouăle parazitului în materiile fecale și pot avea blana
contaminată).
AT
Profilaxia se face prin depistarea și tratarea câinilor purtători. Echinococcus granulosus este
foarte frecvent în țara noastră. Tratamentul este chirurgical.
Note de lucrare practica: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Diphyllobothrium

latum, Echinococcus granulosus
M
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Diphyllobothrium latum

Diagnosticul de laborator se bazează pe analize „uzuale” și analize specifice.
Analizele „uzuale”
• eozinofilie
• trombocitopenie
• anemie megaloblastică
• reticulocitoză
• leucopenie cu neutropenie
• deficit de vitamina B12
• icter hemolitic moderat
• hipergamaglobulinemie
• hipoalbuminemie
Diagnosticul parazitologic în botriocefaloză este coproparazitologic – microscopic:
126
• nu necesită metode de concentrare
• descrierea oului
• oval
• diametru 70/45micrometri
• operculat la o extremitate
• pinten (carenă) în cealaltă
• în interior: masă de celule viteline și celula ou
• neembrionat în momentul eliminării
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Echinococcus granulosus

Diagnosticul poate fi realizat prin coroborarea rezultatelor obținute din următoarele
metode de diagnostic:
• imagistic
• analize “uzuale”
M
• parazitologic
• imunologic
• molecular
Diagnosticul imagistic:
O
• poate fi realizat prin: radiografie, ecografie, CT, RMN
• se descriu:
o leziuni rotund ovalareR
o de 1-20 cm
o conținut lichidian sau perete calcificat
o se pot stadializa: CL, CE1, CE2, CE3, CE4, CE5
Analize „uzuale”
IX
• hemoleucograma - eozinofilie:
o până la 10%
o poate fi mai mare dacă se fisurează chistul
Diagnosticul parazitologic: - probele pot fi obținute
R
o postchirurgical – se poate examina

▪ macroscopic
▪ piesa operatorie
AT
▪ fragmente cuticulare
▪ microscopic
▪ al lichidului hidatic
▪ preparate lamă-lamela
▪ se observă protoscolecși
M
o posttraumatic
▪ în funcție de localizare se pot recolta:
▪ spută
▪ vomică
▪ hidaturie
▪ materii fecale
▪ se realizează examen microscopic
▪ lamă-lamelă
▪ protoscolecși
o prin tehnici minim invazive - PAIR (punctie, aspirare, injectare,
reaspirare)
▪ examen macroscopic
▪ examen microscopic
127
▪ lamă-lamelă - protoscolecși
Diagnosticul imunologic:
• depistare de anticorpi IgG, prin
o ELISA
o test DD5 (dubla difuzie arc 5)
o hemaglutino-inhibare
o imunofluorescență
o contra imunoelectroforeză
o latex-aglutinare
• răspuns influențat de stadiul și localizarea bolii
• cele hepatice sau fisurate/rupte – intens imunogene
• osoase, cerebrale, oculare – mai puțin imunogene
• calcificate – foarte puțin imunogene
Diagnosticul molecular: - analiza genotipurilor
M
Referințe
1. ***. Echinococcosis. Parasites. Centers for Disease Control and Prevention. 2012.
Disponibil la: https://www.cdc.gov/parasites/echinococcosis
O
2. ***. Echinococcosis. Laboratory identification of parasitic diseases of public health
concern. Centers for Disease Control and Prevention. 2016. Disponibil la:
https://www.cdc.gov/dpdx/echinococcosis/index.html
R
3. http://atlas.ecdc.europa.eu/public/index.aspx
4. http://www.microbiologie.ro/parazitologie-medicala/genul-echinococcus-specia-e-
granulosus
5. https://www.cdc.gov/parasites/echinococcosis/epi.html
IX
6. https://www.cdc.gov/parasites/echinococcosis/gen_info/ce-faqs.html
7. https://www.cdc.gov/dpdx/diphyllobothriasis/index.html
8. http://www.microbiologie.ro/parazitologie-medicala/genul-diphyllobothrium-specia-
d-latum
R

AT
Capitolul 25.
Note de curs: Nematode, nemathelminti, Ascaris lumbricoides, Enterobius vermicularis
Încrengătura nemathelminți, clasa nematode se caracterizează prin forma cilindrică,
M
coro nesegmentat, tub digestiv complet, sexe separate, corpul acoperit cu o cuticulă, prezintă
cavitate generală în care se găseşte un aparat digestiv complet. Femela este mai mare decât
masculul. Dintre nematodele cu importanţă în patologia umană vor fi prezentate 4 specii.
Ascaris lumbricoides
Este cel mai lung vierme cilindric al omului cu durată de viață până la doi ani.
Masculul are 20 cm lungime, este alb-gălbui și prezintă un capăt îndoit.
Femela are 25 cm lungine, și prezintă capete drepte.
Oul este de 2 tipuri, nefertil, (mai mare, produs de femele când nu există masculi în intestin,
mare, conține o masă de celule amorfe) și fertil (fecundat, mai mic, cu mai multe straturi
protectoare ce vor proteja celula ou și masa de celule viteline), rezistă un an dacă nu sunt
condiții să embrioneze.
128
Ouăle nefertile ce ajung în mediul extern sunt distruse; ouăle fertile vor embriona pe sol şi
devin infecţioase. Ouăle embrionează pe pământ și devin infecțioase, în 3-4 săptămâni, se
dezvoltă o larvă infectantă în ou. După ingerare, în intestinului subţire, se eliberează larva care
perforează peretele intestinal şi pe cale circulatorie, portală, ajunge la ficat unde în circa 4 zile
creşte până la o dimensiune de 400 μm. Ulterior, migrează sanguin la nivel pulmonar (în
plămâni sta 7-10 zile şi atinge dimensiunea de 2mm, rupe peretele alveolar, ajunge în
bronhiole, bronhii, trahee şi „ascensionează” până la nivelul laringelui). Din laringe larvele, fie
sunt eliminate datorită unui reflex de tuse (iritativă), ajung în mediul extern, unde sunt distruse,
fie ajung în faringe şi apoi sunt înghiţite şi astfel pot ajunge la nivelul intestinului subţire, se
ataşează de mucoasa acestuia şi în decurs de 2-3 luni pot deveni paraziţi adulţi şi femelele vor
depune ouă, care vor fi eliminate pe sol, prin materiile fecale.
M
O
R
IX
Boala se numește ascarioză, este o parazitoză produsă de Ascaris lumbricoides (parazit specific
omului).
Manifestările clinice în ascarioză depind de faza de migrare: astfel, la nivel pulmonar, tabloul
clinic este variabil, de la forme ușoare de boală cu tuse iritativă, prurit, erupții urticariene până
R
la forme de pneumonie, cu dispnee importantă, tuse accentuată, dureri retrosternale, febră.

Dacă localizarea este intestinală, simptomele depind de gradul de „încărcare” parazitară,
recunoaștem dureri abdominale, greață, vărsături, diaree, alte manifestări (bronșita
AT
astmatiformă la nivel pulmonar, conjunctivita alergică la nivelul conjunctivei oculare,

alergodermii la nivel cutanat, diaree, colici. Complicațiile sunt: „ghemul de ascarizi” -
numeroase exemplare impreună, pot duce la ocluzie intestinală, scăderea irigației, ischemie,
necroză, posibil peritonită. Dacă apare migrare în afara intestinului, în grup, ( favorizată de
febră, ingestie condimente, antiparazitare) paraziții pot pătrunde în căile biliare
M
determinând icter mecanic, sau în parenchimul hepatic determinând abcese, sau în canalul
Wirsung determinând pancreatite, sau în apendice determinând apendicita, sau în cavitatea
bucală/fose nazale determinând asfixie mecanică dacă nu sunt eliminaţi. Se remarcă
„tropismul” pentru suturi chirurgicale. Oamenii se infectează consumând legume, fructe, apă,
contaminate cu ouă de Ascaris lumbricoides, infecţioase.
Oul parazitului Ascaris lumbricoides este extrem de rezistent în mediul extern, singura
profilaxie este educația sanitară. Parazitul este răspândit pe întreg globul, mai frecvent în
regiuni tropicale și subtropicale, mai des întâlnit în zone cu igienă necorespunzătoare.
Se apreciază estimativ că 20-25% din populația globului a suferit de această boală la un
moment dat sau suferă în prezent. tratamentul este piperazina sau levamisol. Se mai pot
administra mebendazol, în cantitate de 200 mg / zi timp de 3 zile consecutiv, albendazol în
cantitate de 400 mg / zi timp de 3 zile consecutiv, pyrantel pamoat în cantitate de 10 mg /
129
kilogram corp / zi timp de 2 zile, levamisol în cantitate de 5 mg / kilogram corp / zi timp de 2
zile sau piperazină în cantitate de 50 mg / kilogram corp / zi timp de 2-5 zile.
Enterobius vermicularis
Genul Enterobius este cunoscut și după o denumire mai veche genul Oxyuris, de unde și
numele acestui parzit, oxiurul.
Este un nematod mic, cilindric, alb și subțire ca un fir, până într-un cm, cu sexe separate, femela
fiind mai mare decât masculul. O femelă poate depune aproximativ 10.000 -15.000 de ouă.
Durata de viață este între 2-8 săptămâni.
Larva vermiformă este mică, 140 microni, evoluează din ou în câteva ore de la depunere în
pliurile anale, și va ecloza când ajunge în intestinul subțire.
Oul este de dimensiuni asemănătoare cu ale cestodelor, în medie de 40 micrometrii, oval,
asimetric, cenușiu, cu embrionul infectant, numit și embrion giriform (adică corp oval şi
prelungire ca o coadă).
M
Ca adult oxiurul trăieste în cec. Oul este introdus în tractul digestiv pe cale fecal-orală, în
intestin larva eclozează, se va dezvolta, adulții se vor acupla, ajung în colon. De aici femela
migrează spre orificiul anal unde va depune ouăle embrionate, de obicei seara, în timpul
O
somnului, apoi moare în câteva minute. Din ou larva evoluează în câteva ore de la depunere în
pliurile anale, și va ecloza când ajunge în intestinul subțire, când ciclul se va relua.
R
IX
R
AT
M

Boala poartă numele de oxiuroză sau enterobioză, și este caracteristică copiilor, deoarece se
transmite direct, fecal-oral, uneori ți prin autoinoculare, datorită igienei deficitare.
Manifestarile clinice pot fi diferite în funcție de momentul localizării. La ataşarea parazitului
de mucoasa intestinală avem inflamaţie locală, dureri abdominale (fosa iliacă dreaptă), scaune
mucoase şi diareice, migrarea în apendice, apendicită acută sau cronică. Când parazitul este la
nivelul orificiului anal sau în zona perianală avem leziuni de grataj (în urma pruritului,
130
patognomonic pentru oxiuroză) care se pot suprainfecta cu bacterii piogene din flora normală
tegumentară sau bacterii de contaminare și rezultă o dermatită însoţită de eczeme (dermatită
eczematiformă). Dacă parazitul ajunge în regiunea vulvo-vaginală avem vulvo-vaginite iar
dacă ajunge în cavitatea peritoneală avem granuloame și peritonită pelviană. parazitul poate
migra și în diverse organe, atunci pot apare granuloame în respectivele viscere. Este mai
frecventă şi cu un tablou mai spectaculos la copii deoarece determina insomnie, scăderea
randamentului şcolar, nervozitate, scăderea capacităţii de concentrare etc.
Oxiuroza este o boală foarte contagioasă, cu prevalenţă mare în colectivităţile de copii mici, cu
atât mai mare cu cât aglomerarea este mai mare, care apare dacă nu se respectă regulile de
igienă personală. Profilaxia se poate face doar respectând regulile de igienă și prin educație
sanitară. ca tratament se poate administra mebendazol (vermox) în doză unică de 100 mg sau
albendazol în cantitate de 400 mg, tot doză unică. Alte variante de tratament: administrarea de
pamoat de pirvinium în cantitate de 5 mg / kilogram corp / zi, o singură dată.
M
Note de lucrare practica: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Ascaris
lumbricoides, Enterobius vermicularis
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Ascaris lumbricoides
O
Diagnosticul se poate realiza prin:
• hemoleucograma
• imagistic R
• parazitologic
Diagnosticul imagistic
• examenul după tranzitul baritat permite evidenţierea unui „defect de umplere”
la nivel intestinal
IX
• endoscopie digestivă superioară - paraziţii adulţi
• CT
• radiologic
o infiltrat inflamator interstiţial, fugace (durează câteva zile, apoi dispare
R
spontan)
o vizualizarea sindromului Loeffler
Diagnosticul coproparazitologic:
AT
• se recoltează materii fecale

o se fixează cu formalină 10%
o examinare microscopică +/- tehnici de concentrare (ex tehnica de
sedimentare formalin-acetat etilic), se pot evidenția:
▪ ouă
M
▪ nefertile
▪ fecundat
o pt evaluare cantitativă diverse metode, precum Kato-Katz
• în „pneumonia verminoasă”
o din spută
o prin fixare cu formalină
▪ larve
• adultul poate fi
o eliminat prin anus viu/mort
o identificat intra-operator
Diagnosticul de laborator în infecția produsă de Enterobius vermicularis

Diagnosticul poate fi realizat:
131
• coproparazitologic
o poate evidenţia ouăle în 10-15% dintre cazuri
o se recomandă examenul amprentei anale (metoda Graham)
▪ creşterea substanţială a procentului pentru diagnosticul pozitiv, care
ajunge după prima examinare la circa 50%
▪ repetarea examenului amprentei anale de douǎ sau trei ori la intervale de
4-5 zile poate creşte procentul diagnosticului pozitiv cu 10%, respectiv
17%.
• PCR
o metodă laborioasă, scumpă
o nu crește substanțial procentul de rezultate pozitive
Referințe
1. http://www.microbiologie.ro/parazitologie-medicala/genul-ascaris-specia-
M
lumbricoides
2. https://www.cdc.gov/dpdx/ascariasis/index.html
3. http://www.microbiologie.ro/parazitologie-medicala/genul-strongyloides-specia-s-
stercoralis
O
4. https://www.cdc.gov/dpdx/enterobiasis/index.html
5. http://www.microbiologie.ro/parazitologie-medicala/genul-enterobius-specia-e-
vermicularis R
6. https://www.cdc.gov/dpdx/strongyloidiasis/index.html
7. https://ards.com.au/news/strongyloides-a-neglected-tropical-disease/
IX
Capitolul 26.
Note de curs: Nematode, nemathelminți, Trichinella spiralis, Toxocara spp.
R
Trichinella spiralis
Este un nematod mic, cu sexe separate.
AT
Femela are culoare albă și formă cilindrică, cu extremitatea anterioară mai subțire, iar cea
posterioară mai îngroșată, are 3-4 mm. Femela poate fi vivipară (adică depune larvele direct în
grosimea peretelui intestinal). Eclozarea oului se face deci intrauterin, femelele fiind capabile
să producă în jur de 1500 larve vii.
Masculul este mai mic, doar de 2 mm.
M
Larva eclozată are în jur de 100 microni și diseminează prin sânge până la celulele țintă din
muschi unde va forma „celula doică” sau chistul muscular.
Omul se infectează fecal oral prin consum de carne care conține larvele parazitului. De obicei
este posibil ca larvele să rămână vii dacă carnea ( de porc, de urs, mistreţ, cal etc) nu este
preparată termic suficient. Acest nematod are o singură gazdă, indiferent dacă este omul sau
animalul.
132
M
O
În tractul digestiv, larvele ies din „celulele doică” şi intră în peretele intestinului și devin adulți.
R
Urmează câteva treceri inainte-inapoi din lumenul intestinal în peretele intestinal până când se
acuplează și produc larvele vii. Procesul durează în medie o lună, iar după eliberare larvele pot
migra prin sânge spre mușchi, pe parcursul a 3 săptămâni, unde după ce spiralează pot trăi până
la 5 ani. Apoi chisturile fibrozeaza şi calcifică, iar paraziții mor. Ciclul de viaţă este reluat în
natură prin consumul cărnii cu chisturi musculare de către un alt animal carnivor sau omnivor.
IX
La om ciclul nu se poate finaliza, se întrerupe prin închistarea larvelor în musculatura somatică.
T. spiralis produce boala numită trichineloză, o zoo-antroponoză, în care omul intervine
R
accidental. Boala se transmite prin consumul cărnii care conţine larve, de către un alt mamifer,
la carnivorele sălbatice (urs, lup, vulpe, mistreţ, rozătoare etc) sau la carnivorele domestice
(rozătoare, porc, pisică, câine etc). Din punct de vedere clinic gravitatea simptomatologiei
AT
depinde de numărul de larve ingerate şi de imunitatea pre-existentă a gazdei. Într-un focar

epidemic, nu toate persoanele care consumă carne infectată vor face boala, iar dintre cei care
fac boala unii vor face forme mai uşoare iar alţii forme mai severe de boală. Trichineloza
debutează lent, la câteva zile de la ingestia cărnii infectate, când este înghiţită o cantitate mică
de larve, există şi situaţii în care nu sunt evidenţiate semne sau simptome. Când se înghite o
cantitate mai mare de larve apare diaree mucoidă, dureri abdominale colicative, greaţă, vomă,
M
erupţii urticariene, subfebrilitate. Larvele pătrund în torentul circulator şi migrează în viscere

şi muşchi, starea generală se alterează, febra poate atinge 40º C şi se poate menţine. Pot apărea
edeme faciale, mai ales periorbitale (albe, moi nedureroase). Simptomatologia este
asemănătoare cu cea din gripă (mialgii, artralgii, stare de curbatură, tuse uscată etc.). În 2
săptămâni eozinofilia poate atinge 40-80% din formula leucocitară și pot să apară mialgii la
nivelul mușchilor capului și o stare de hipersensibilitate însoțită de disfonie. În faza de stare a
bolii apar și complicaţii (meningită, encefalită, pneumonie, miocardită) car uneori sunt fatale.
În săptămâna 3 larvele se închistează, febra scade, mialgiile şi hipersensibilitatea persistă. Dacă
nu se administrează tratament boala se cronicizează.
Profilaxia se face prin deratizarea locurilor unde cresc porcii, pentru ca rozătoarele sunt un
focar de îmbolnăvire pentru aceștia. La om profilaxia se face prin testarea cărnii porcului
sacrificat pentru acest parazit. Nu este recomandat să consumăm carne de porc netestată.
133
Carnea de porc trebuie consumată bine gătită. Trichineloza este răspândită în emisfera nordică
şi în regiunea temperată. Tratamentul se face cu albendazolul şi dietil-carbamazina cu acțiune
pe forma adultă şi larvară. Dacă există complicații se administrează cortizon, antihistaminice,
miodecontracturante şi antialgice.
Toxocara spp.
Speciile patogene pentru om din cadrul acestui gen sunt Toxocara canis și Toxocara cati.
Parazitul adult are câțiva cm, cu două aripioare la nivelul extremității cefalice. Este asemănător
cu Ascaris lumbricoides și se dezvoltă în tractul digestiv, în intestine.
Oul este de dimensiuni medii, oval, aproximativ 80 microni, nembrionat și infecțios în
momentul eliminării. Oul va embriona pe sol în condiții prielnice, în decurs de până la 4
săptămâni.
Larvele au dimensiuni de aproximatv 500 microni ți prezintă doar o aripioară. Ele au
tropism pentru țesuturi și produc sindromul de larva migrans visceralis. Larvele nu ajung
M
niciodată adulte în intestinul uman, se află în ”impas parazitar”; nu își pot desăvârși ciclul
biologic.
Toxocaroza la om este determinată de infecția cu larve de Toxocara spp., fie de la câine T.
O
canis (presupus cel mai frecvent), fie de la pisică, T. cati (frecvență necunoscută). Nu se știe
dacă alte specii de Toxocara strâns înrudite pot infecta oamenii (de exemplu, T. malaysiensis a
pisicilor). Toxocara spp. poate să aibă o singură gazdă sau mai multe gazde. Ouăle
R
neembrionate sunt eliminate de gazda definitivă prin fecale (canide: T. canis; felide: T. cati)
Ouăle embrionează pe sol, devin infecțioase, în ele se dezvoltă larvele. În urma ingerării oului
embrionat de către gazda definitivă (pisica, câine) larva eclozează din ou și pătrunde în peretele
intestinal. La câinii mai tineri (T. canis) și la pisici (T. cati), larvele migrează prin plămâni,
IX
arborele bronșic și esofag, sunt eliminate prin tuse și înghițite în tractul gastrointestinal unde
se dezvoltă în viermi adulți. La câinii mai în vârstă, pot apărea și infecții cu producere de ouă.
Larvele rămân latente în țesuturi, și se reactivează doar când cățeaua rămâne gestantă pentru
a se transmite transplacentar sau prin alăptare la cățel. La pisici, larvele de T. cati pot fi
R
transmise doar prin alăptare și nu așa ușor ca la câine.

Toxocara spp. se poate transmite şi indirect atunci când gazda definitivă, câinele sau pisica,
consuma carne care conține larve, de la gazde intermediare (rozătoare de exemplu). În acest
AT
caz, ciclul biologic este finalizat, larvele se dezvoltă în viermi adulți în intestinul subțire al
pisicii sau câinelui.
Oamenii sunt gazde accidentale care se infectează prin ingerarea de ouă infecțioase sau
carne cu larve insuficient gătită. După ingerare, ouăle eclozează și larvele pătrund în peretele
intestinal și sunt transportate de circulație către o varietate de țesuturi (ficat, inimă, plămâni,
M
creier, mușchi, ochi). În timp ce larvele nu suferă nicio dezvoltare ulterioară în aceste site-uri,
ele pot provoca reacții locale și daune mecanice care provoacă toxocaroză.
134
M
T. canis și T. cati produc toxocaroză. Transmiterea se face fecal-oral prin ingerarea ouălelor
infectante de Toxocara , fie direct fie prin intermediul alimentelor. Infecții pot apare și prin
O
ingestia larvelor din ficat crud de la păsări, vite, oi infectate. Formele clinice acceptate de
majoritatea autorilor sunt discutate sub forma a două sindroame majore şi anume: Larva
migrans visceralis (LMV) şi Larva migrans ocularis (LMO).
R
Este luată în discuţie, mai recent, o a treia formă clinică, manifestările fiind nespecifice,
respectiv „toxocaroza ascunsă” („covert toxocariasis”).
Profilaxia se face prin educație sanitară și deparazitarea câinilor și pisicilor. Copii sunt cei mai
IX
expuși. Tratamentul se face individualizat în funcţie de forma clinică (de ex. 5-7 zile în forme
minore/asimptomatice care evoluează cu hipereozinofilie). Tratamentul se prelungeşte până la
30 zile, de ex. la cei cu localizări oculare sau la nivelul sistemului nervos central, la care se
adaugă în mod obligatoriu şi corticoterapie. Nu se face tratament în infecția veche
R
asimptomatică.
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Trichinella

AT
spiralis, Toxocara spp.

Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Trichinella spiralis
Diagnosticul poate fi realizat prin evaluarea:
• clinico-epidemiologic
• analize „uzuale”
M
• EMG
• parazitologic
Analizele „uzuale” de laborator:
• leucocitoză cu eozinofilie periferică (40% sau mai mult)
• eozinofilia creşte în săptămânile 2-4 şi până în a 8-a săptămână de boală, apoi scade
relativ lent
• sindrom biologic inflamator (VSH, fibrinogen, proteină C reactivă dozabilă)
• hipoalbuminemie
• valori crescute ale enzimelor musculare (LDH, creatinkinază, TGO).
EMG: Cu ajutorul electromiogramei putem evidenţia un traseu miozitic, reversibil odată cu
vindecarea.
Diagnostic serologic. Diagnosticul parazitologic indirect
• decelarea anticorpilor anti- Trichinella spiralis.
135
• iniţial Ac de tip IgE, apoi de tip IgM şi ulterior anticorpii IgG (aceştia din urmă
pot fi identificaţi prin tehnici de laborator timp de mai mulţi ani)
• tehnici (ELISA, CIE, hemaglutino-inhibare) cu pozitivare din ziua a 12-14-a de
boală
• recomandat să se folosească cel puţin 2 tehnici în paralel, cu monitorizare în
dinamică (testarea se repetă pe parcursul bolii, la interval de 7-10 zile), pe
parcursul bolii
• seroconversia este un argument serios pentru punerea diagnosticului.
Diagnosticul parazitologic de certitudine
• evidenţierea parazitului prin biopsie musculară
• este de preferat să se biopsieze muşchiul solear (lângă tendonul lui Achile) sau
muşchiul deltoid
• metoda dă rezultate sigure în infecţiile masive
• biopsia pozitivă certifică infecţia
M
• biopsia negativă nu poate elimina şi nu poate infirma infecţia cu Trichinella
spiralis
Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Toxocara spp.
O
Diagnosticul în toxocaroza viscerală se poate realiza prin coroborarea datelor obţinute din:
• examenului clinic, anamneză (geofagie, contact cu câini, respectarea reguli de
igienă) R
• tehnici imagistice
• analizelor de laborator
Diagnostic imagistic
• examenul radiologic pulmonar (util în cazul existenţei unor infiltrate pulmonare
IX
care apar ca rezultat al migrării larvelor prin parenchimul pulmonar)
• echografia abdominală şi tomografia computerizată (utile în special în afectările
viscerale, când aspectul parenchimului este neomogen datorită granuloamelor
eozinofilice perilarvare)
R
Analize „uzuale”
• leucocitoză cu eozinofilie
• dacă sunt afectate alte organe se pot observa:
AT
o creşterea transaminazelor (TGO, TGP),

o creşterea altor ezime datorită colestazei şi citolizei musculare,
o hipergamaglobulinemie,
o apariţia diferiţilor reactanţi de fază acută (sindrom biologic inflamator).
Examenul coproparazitologic nu este util în diagnostic.
M
Diagnostic serologic - indirect

Se poate realiza detecția de anticorpi anti-Toxocara prin una sau două din următoarele tehnici:
• reacţia de precipitare,
• reacţia de aglutinare,
• reacţia de fixarea a complementului,
• reacţia imunoenzimatică (ELISA),
• reacţia de imunofluorescenţă şi
• tehnica Western blot (WB).
Diagnosticul de certitudine este reprezentat de identificarea larvelor în spută sau în
granuloamele eozinofilice tisulare sau a unor noduli hepatici depistaţi laparoscopic
Diagnosticul în Larva migrans ocularis se bazează pe:

• imagistic
136
o ecografia oculară
o tomografia computerizată craniană
o angio-fluorografie
• diagnosticul serologic (ELISA, Western blot
• molecular (PCR)
Referințe
1. http://www.microbiologie.ro/parazitologie-medicala/genul-toxocara-speciile-t-canis-
%C5%9Fi-t-cati
2. http://www.microbiologie.ro/parazitologie-medicala/genul-trichinella-specia-t-spiralis
3. https://www.cdc.gov/parasites/trichinellosis/biology.html
4. https://www.cdc.gov/dpdx/trichinellosis/index.html
5. http://atlas.ecdc.europa.eu/public/index.aspx
6. https://www.cdc.gov/dpdx/toxocariasis/index.html
M
O
SECȚIUNEA 4 MICOLOGIE
R
„All Fungi are edible. Some fungi are only edible once.” (Terry Pratchett)
IX
Capitolul 27.
Note de curs: Fungi de importanţă medicală, genurile Candida, Cryptococcus și Aspergillus.
Fungii sunt microorganisme de o deosebită importanță în patologia medicală cu un
impact în creștere, aspect subliniat de Organizația Mondială a Sănătății care în Octombrie 2022
R
a inclus în lista de patogeni critici și fungii.

Regnul Fungi, include mucegaiuri, ciuperci, licheni, și drojdii, cuprinde eucariote
remarcabil de diverse, care aduc contribuții esențiale la biosferă, industria umană, medicină și
AT
cercetare. În prezent, acest regn este împărțit taxonomic în Opisthosporidia, Chytridiomycota,

Neocallimastigomycota, Blastocladiomycota, Zoopagomycota, Mucoromycota,
Glomeromycota, Ascomycota și Basidiomycota. Fungii pot fi întâlniți în orice ecosistem, având
caracteristici impresionante, de la capacitatea unora de a suporta radiații de 1000 de ori mai
mari decât doza letală pentru oameni, până la dimensiuni impresionante, cel mai mare organism
M
viu de pe planetă fiind un fung, Armillaria ostoyae, localizat în Malheur National Forest,
Oregon. În cadrul acestui curs vom detalia fungii implicați în patologia umană.
Fungii sunt microorganisme eucariote uni- sau pluricelulare. Sunt disponibile mai
multe clasificări, dar cel mai frecvent clasificare utilizată în lumea medicală se bazează pe
aspect și structură (tal). Tal este practic corpul, un organ vegetativ lipsit de vase conducătoare,
unicelular la bacterii și alge, pluricelular la fungi. Celulele talului sunt formate la exterior dintr-
un perete celular. Membrana celulară este de natură celulozică. În funcție de tal se descriu
următoarele tipuri de fungi:
• levuri - microorganisme unicelulare, cu multiplicare prin burjeonare
• fungi filamentoși - microorganisme pluricelulare, cu talul alcătuit din filamente
tubulare, denumite hife, ce alcătuiesc miceliul
137
• fungi fimorfici - sunt microorganisme care în organismul infectat sau cultivate
in vitro la 37℃ se prezintă sub formă de levuri, iar la 25-30℃ produc filamente
Levurile sunt microscopice, dar au dimensiuni considerabil mai mari decât majoritatea
bacteriilor, cu forme diferite (sferice, eliptice, elongate). Înmulțirea se realizează prin
înmugurire. Mugurii (burjonii) se pot alungi și sunt eliberați (blastospori) sau nu se desprind și
produc un lanț de filament alungit asemănător hifelor numit „pseudohife”.
Imagine de microscopie, frotiu fixat, colorat Gram, examinat cu obiectiv 100x, cu ulei de
M
imersie. Se observă numeroase levuri neînmugurite, colorate Gram pozitiv.
Fungii filamentoși au corpul (tal) împărțit în două porțiuni una vegetativă (miceliu) și
una reproductivă (spori).
Peretele fungilor conține chitină, în structura căreia se regăsește glucanul. Aspect
O
important în diagnosticul de laborator.
• Patogenitate
Fungii determină rareori patologii la gazdele imunocompetente sănătoase. Boala apare
R
atunci când fungii pătrund accidental dincolo de „barierele” gazdei sau când există defecte
imunologice sau alte condiții care favorizează intrarea și creșterea fungilor. Fungii dezvoltă
adesea atât mecanisme de virulență (ex. capsula și capacitatea de a crește la 37℃), cât și forme
morfologice (ex. la levuri - hife, sferule și corpuri sclerotice) care facilitează multiplicarea lor
IX
în gazdă. Diseminarea în organism indică o încălcare sau o deficiență a apărării gazdei (de
exemplu, endocrinopatii și tulburări imunitare).
Indivizii sănătoși, competenți imunologic au un grad ridicat de rezistență înnăscută la
fungi. Rezistența la fungi se bazează în principal pe barierele fizice cutanate și mucoase.
R
Severitatea bolii depinde de factori precum inoculul, amploarea distrugerii țesutului,

capacitatea fungilor de a se multiplica în țesut și starea imunitară a gazdei.
Enzimele precum keratinaza, prezența capsulei în Cryptococcus neoformans,
AT
capacitatea de a crește la 37°C, dimorfismul și alți factori contribuie la patogenia fungică care
implică o interacțiune complexă a multor factori fungici și gazdă.
Fungii pot produce patologii diverse la om, de la cele mai frecvente și fără impact major
(ex. cele delimitate - onicomicoze, tinea, candidoză vaginală, candidoză orală) la infecții severe
M
sistemice (ex. blastomicoză, coccidioidomicoză, histoplasmoză, aspergiloză, candidoză

invazivă, mucormicosis, infecție cu Candida auris).
Fungii se pot transmite prin contact direct, obiecte contaminate sau prin intermediul
sporilor pentru fungii filamentoși.
Transmiterea fungilor poate avea loc atât în spital, cât și în afara acestuia. Reducerea
riscului de transmitere poate fi realizată printr-o igienă corespunzătoare, spălarea pe mâini după
atingerea unor animale, folosirea propriilor produse de igienă și îngrijire și altele. În spital
trebuie respectate normele de prevenire a infecțiilor asociate îngrijirilor de sănătate,
suplimentar fiind recomandate verificarea sistemelor de ventilație și a filtrelor, verificarea
instalației de apă, demolarea și renovarea cu grijă, depozitarea obiectelor personale ale
pacienților în zone care nu sunt critice și altele.
138
În ultimele două decenii spitalele se confruntă cu o creștere semnificativă a infecțiilor
cauzate de fungi. Incidența candidozei invazive, a treia cea mai frecventă cauză de infecții în
unitățile de terapie intensivă din întreaga lume, reprezintă 17% din infecții și a crescut
semnificativ în ultimii ani.
În general tratamentul constă în antifungice, uneori însoțite de intervenții chirurgicale
de debridare și curățare.
Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de fungi din genurile
Candida, Cryptococcus și Aspergillus.
1. Recoltarea produselor patologice
Recoltarea se realizează diferit în funcție de aspect și localizare. Astfel, pentru cele
localizate în zone umede și inflamate ale mucoaselor sau ale pliurilor se recoltează cu ajutorul
a două tampoane sterile (unul va fi utilizat pentru examinarea microscopică, celălalt pentru
cultivare). În micozele cutanate superficiale se raclează tegumentul și se recoltează scuamele
M
în hârtie sterilă introdusă într-un recipient sau o cutie Petri. În micozele profunde se recoltează
produsul patologic corespunzător, în funcție de localizare, urmând recomandările specifice din
capitolul privind recoltarea și transportul produselor patologice.
2. Examinare microscopică
O
Examinarea microscopică se realizează în preparat nativ, lamă-lamelă, în soluție de
hidroxid de potasiu. Se pot realiza și colorații uzuale, precum colorația Gram care poate
evidenția unele levuri ca elemente Gram pozitiv, sau colorații speciale cu calcofluor sau altele
R
care pot evidenția structura fungilor.
IX
R
AT
Imagine de microscopie, frotiu fixat, colorat Gram, examinat cu obiectiv 100x, cu ulei de
imersie. Se observă detritus celular, celule epiteliale superficiale, numeroase PMN și frecvente
levuri cu pseudohife, colorate Gram pozitiv.
3. Cultivarea fungilor
Cultivarea fungilor depinde foarte mult de suspiciunea clinică. Unii fungi sunt
M
necultivabili, în timp ce alții se pot cultiva pe medii precum Sabouraud cu cloramfenicol.

Majoritatea fungilor se pot dezvolta la 30-35℃ în 24-48 de ore. Pentru fungii filamentoși fiind
ulterior necesară examinarea plăcii atât în interiorul plăcii cât și în exterior.
139
M
O
4. Identificare (caractere de cultură și teste de identificare)
Dezvoltarea coloniilor depinde de categoria de fungi, spre exemplu pentru Candida
spp. coloniile sunt de tip S, alb-gălbui, cremoase, mari, cu miros de drojdie. Pentru fungii
R
filamentoși coloniile pot fi de dimensiuni și culori diferite, uneori cu invazia mediului, cu
aspect pufos.
IX
R
AT
Dintre testele mai frecvent utilizate amintim:

• testul filamentării
• formare clamidospori
M
• aspectul pe medii cromogene

• teste biochimice (ex. truse API)
• teste de latex aglutinare (ex. Cryptococcus)
• detectare Beta-D-glucan, galactomanan
• teste antigenice
• Vitek 2 compact 30, MALDI-TOFF
• identificarea de antigene (ex. Cryptococcus)
• examen histopatologic (ex. Aspergillus)
5. Antifungigrama
Antifungigrama se poate realiza pentru unii fungi prin metode difuzimetrice, dar și prin
diluție pentru determinarea concentrației minime inhibitorii.
Diagnostic serologic. Se poate utiliza în unele infecții fungice, spre exemplu detecția de
anticorpi în infecția cu Coccidioides prin teste imunoenzimatice, teste de imunodifuzie, teste
140
de fixare a complementului, etc. Se pot detecta anticorpi în scop diagnostic și în alte infecții
fungice (ex. Cryptococcus)
Diagnostic molecular
Se poate realiza diagnostic molecula, în unele situații direct din produs patologic.
Referințe
1. Naranjo-Ortiz, M. A., & Gabaldón, T. (2019). Fungal evolution: diversity, taxonomy
and phylogeny of the Fungi. Biological reviews of the Cambridge Philosophical
Society, 94(6), 2101–2137. https://doi.org/10.1111/brv.12550
2. Köhler, Julia R et al. “Fungi that Infect Humans.” Microbiology spectrum vol. 5,3
(2017): 10.1128/microbiolspec.FUNK-0014-2016. doi:10.1128/microbiolspec.FUNK-
0014-2016
3. Indranil Samanta. General Characteristics of Fungi. Veterinary Mycology. 2015. DOI:
10.1007/978-81-322-2280-4_2
M
4. Kobayashi GS. Disease Mechanisms of Fungi. In: Baron S, editor. Medical
Microbiology. 4th edition. Galveston (TX): University of Texas Medical Branch at
Galveston; 1996. Chapter 74. Available from:
O
5. https://www.cdc.gov/fungal/diseases/coccidioidomycosis/health-professionals.html
R
IX
R
AT
M
141
Întrebări pentru verificarea cunoștințelor
Bacteriologie
1. Cocii sunt bacterii care nu pot avea forma:

A. rotundă
B. lanciolată
C. reniformă
D. cilindrică
2. Celula procariotă are:

A. material nuclear
B. mitocondrii
C. lizozomi
D. aparat Golgi
M
3. Una din din următoarele este o componentă facultativă:
A. spor
B. peretele bacterian
O
C. citoplasma
D. ribozomomi
4. Colonia S (smooth) are:

A. suprafaţă bombată şi netedă
R
B. marginile crenelate
C. rugozităţi
IX
D. suprafata plată
5. Exotoxinele sunt:
A. evidenţiate la germenii Gram negativi
R
B. secretate în timpul vieţii germenilor Gram pozitivi

C. elaborate şi apoi incluse în peretele bacterian
D. eliberate prin distrugerea bacteriilor
AT
6. Anatoxinele sunt:
A. toxine nedetoxifiate
B. anticorpi
C. endotoxine
M
D. exotoxine detoxifiate
7. Penicilina este un antibiotic:

A. betalactamic
B. aminoglicozid
C. macrolide
D. nu se încadrează în nici o grupă
8. Sistemul complement este:

A. un ansamblu de 30 de celule
B. o componentă umorală a imunității înnăscute
C. o componentă celulară a imunității înnăscute
D. o componentă umorală a imunității dobândite
142
9. Hipersensibilitatea de tip I este:
A. imediată, soc anafilactic
B.mediată celular
C. o reacție normală din cadrul răspunsului imun
D. un răspuns fiziologic
10. Bacteriile Gram negative apar pe frotiu de culoare:

A. albastră
B. neagră
C. roşu
D. violet
M
11. Bacteriile Gram pozitive apar pe frotiu de culoare:
A. albastră
B. roşu
C. maro
O
D. violet
A. Streptococcus pneumoniae
B. Neisseria meningitidis
R
12.Următoarea bacterie este coc Gram negativ:
C. Staphylococcus aureus
IX
D. Streptococcus pyogenes
13. Toate enterobacteriile sunt mereu:

A. lactozo pozitive
R
B. glucozo pozitive
C. nepatogene
D. patogene
AT
14. Bacteriile din genul Proteus au următoarea particularitate:

A. sunt coci Gram pozitivi
B. sunt coci Gram negativi
C. sunt bacilli Gram negativi foarte mobili cu cili peritrichi
M
D. sunt bacilli Gram pozitivi foarte mobili cu cili peritrichi
15. Febra tifoidă este determinată de bacterii din genul:

A. Escherichia
B. Klebsiella
C. Proteus
D. Salmonella
16. Pentru una din următoarele bacterii care determină meningita gravă la copii nu există
vaccin:
A. Haemophilus influenzae
B. Neisseria meningitidis
C. Streptococcus pneumoniae
143
D. Streptococcus agalactie
17. Despre tusea convulsivă este adevarat că:

A. este o boală prevenibilă prin vaccinare determinată de Bordetella pertussis
B. este o boală pentru care nu avem vaccin determinată de Bordetella bronchiseptica
C. este o boală prevenibilă prin vaccinare determinată de Haemophilus influenzae
D. nu este o boală bacteriană
18. Sifilisul este:

A.o boală virală care se transmite materno-fetal
B.o afecțiune cu transmitere sexuală determinată de Treponema pallidum
C.o afecțiune bacteriană fără tratament
D.o boală de etiologie bacteriană prevenibilă prin vaccinare
M
19. Pentru genul Clostridium una din afirmații este falsă:
A. Clostridium tetani este un germen telluric care elaborează exotoxine
B. Clostridium botulinum elaborează cea mai toxică exotoxină, toxina botulinică
C. Clostridium difficile produce infectii intraspitalicesti usoare, medii sau grave cu evoluție
O
fatală
D. bacteriile din genul Clostridium sunt strict aerobe și sporulate
R
20. În profilaxia tuberculozei în țara noastră ne bazăm pe:
A. distanțare socială
B. Vaccinare (BCG)
C. IDR cu PPD
IX
D. colorația Ziehl Neelsen
Virusologie
1. În direcțiile diagnosticului virusologic, testele serologice pot:
R
A. determina anticorpi
B. determina particule virale EM
C. determina antigene virale
AT
D. izola virusul în culturi celulare

E. izola virusul în ou de găină embrionat
2. Pentru un pacient cu leziuni veziculare în “buchet” dispuse la nivelul comisurii

bucale, după recoltare diagnosticul de elecție este realizat prin:
M
A. izolare virală în culturi celulare

B. PCR
C. imunofluorescența directă
D. determinare antigen 24
E. determinare anticorpi
3. Diagnosticul gripei se poate realiza prin următoarele metode, cu excepția:

A. clinic
B. izolare virală în culturi primare de rinichi de maimuță rhesus
C. izolare virală în ou de găină embrionat
D. reacție de hemaglutinare
E. reacție de hemaglutino-inhibare
144
4. Precizați care din următoarele profiluri serice indică status vaccinat pentru hepatita B:
A. AgHBs – pozitiv; anti HBc IgM - pozitiv
B. anti HBc IgG – pozitiv; AgHBe – negativ
C. anti HBcIgG – negativ; anti HBs – pozitiv
D. anti HBc IgG – pozitiv; AgHBe – pozitiv
E. AgHBe – pozitiv; anti HBs IgM – pozitiv
5. ELISA de detecție a Ac anti-HIV:

A. este un test de triaj
B. confirmă diagnosticul de HIV
C. este utilă în fereastra serologică
D. este de elecție la nou născuți din mame seropozitive HIV
E. oferă informații utile despre încărcătura virală
M
6. Infecția cu HPV:
A. produce doar tumori benigne (papiloame)
B. nu poate fi prevenită prin vaccinare
C. se poate diagnostica prin frotiu Gram
O
D. testul Pap se poate realiza doar până la vârsta de 21 de ani
E. poate fi diagnosticată prin PCR și hibridizare pentru genotipare
R
7. În suspiciunea de infecție HIV/SIDA, testele de triaj
A. au specificitate înaltă
B. au sensibilitate înaltă
C. pot fi realizate prin Western Blot
IX
D. pot fi realizate prin radioimuno-precipitare
E. se realizează la controalele de rutina pentru persoanele confirmate cu infecția HIV
8.În infecția HIV, despre testul Western Blot sunt adevărate următoarele, cu excepția:
R
A. este un test de confirmare

B. are specificitate înaltă
C. detectează anticorpi serici
AT
D. detectează proteine virale anvelopare

E. este considerat pozitiv dacă este îndeplinit criteriul de minimă pozitivitate
9. În recoltarea urinii pentru realizarea diagnosticului virusologic

A. este util orice specimen urinar obținut prin abstinență de la micțiune timp de 2 ore
M
B. se poate folosi doar prima urină de dimineață

C. nu sunt necesare respectarea normelor de asepsie și antisepsie
D. se recoltează doar prin puncție suprapubiană
E. nu este realizată în diagnosticul virusologic pentru că nu este utilă
10. În infecțiile de tract respirator superior despre recoltarea produsului patologic sunt
adevărate următoarele, cu excepția:
A. se poate recolta spălătura nazo faringiană
B. se poate recolta aspiratul nazofaringian
C. se poate recolta prin lavaj traheobronșic
D. se poate diagnostica infecția cu virus gripal
E. este utilă doar în infecțiile de cauză bacteriană
145
11. Izolarea virală se poate realiza prin următoarele metode, cu excepția:
A. pe culturi celulare
B. pe ou de găină embrionat
C. pe animal de laborator
D. pe culturi celulare HeLa
E. pe mediu geloză nutritivă
12. În diagnosticul infecției cu CMV se pot realiza următoarele, cu excepția:

A. imunofluorescența directă
B. cultivarea pe geloză nutritivă
C. PCR pentru detectare ADN CMV
D. izolare virală
E. ELISA de captură
M
13. În infecția cu virusul hepatitei B:
A. anticorpii anti HBs sunt singurii anticorpi protectori
B. anticorpii anti HBe nu sunt identificați în infecția vindecată
C. anticorpii anti HBc de tip IgM apar după vaccinare
O
D. antigenul HBs este identificat la persoanele vaccinate
E. antigenul HBc se identifică frecvent în sângele periferic
R
14. Despre diagnosticul infecției HPV sunt adevărate următoarele, cu excepția:
A. HPV poate fi diagnosticat numai din leziune, indiferent de localizare sau tipul
acesteia
B. în infecții genitale, la femei recoltarea se realizează doar în centrele echipate cu
IX
cabinete de recoltare probe ginecologice
C. de elecție este determinarea anticorpilor
D. se poate detecta ADN-ul viral în leziune
E. se poate determina genotipul viral
R
15. Diagnosticul de laborator în hepatita D se face prin:

A. detecție markeri serici specifici (antigene, anticorpi – ELISA, RIA)
AT
B. inoculare pe cultura celulară

C. infecție experimentală
D. testul Western Blot
E. ou de găină embrionat
M
16. Virusurile se pot identifica cu ajutorul următoarelor metode:

A. Microscopie electronică
B. PCR
C. ELISA
D. Imunofluorescenţă
E. Toate răspunsurile sunt corecte
17. O persoană cu următoarele rezultate de laborator: antigen Hbs negativ, anticorpi anti Hbc
negativ și anticorpi antiHbs pozitiv se află în una din următoarele situații:
A. este în perioada de „fereastră imunologică”
B. are semne și simptome acute de hepatită acută
C. are probabil hepatită cronică persistentă
D. are probabil semne de hepatită cronică agresivă
146
E. este imun la hepatita cu virus B.
18. Cultivarea virusurilor gripale se poate realiza pe:

A.ser fetal de bou
B.geloză sânge
C. geloză chocolat
D. ser și plasmă
E. prin inoculare pe ouă embrionate
19. Alegeti afirmația falsă referitoare la virusul HIV:

A. Pacientii infectați HIV vor dezvolta anticorpi împotriva glicoproteinelor anvelopei
(gp120 si gp 41)
B. Pacienții infectati HIV vor dezvolta anticorpi împotriva antigenului specific de grup
p24
M
C. Infecția HIV la adulți apare îndeosebi pe cale parenterală sau pe cale sexuală
D. conform CDC, confirmarea infecției HIV se realizează prin Rt-PCR
E. Tehnica ELISA este mai specifică decât tehnica Western Blot pentru diagnosticul
infecției HIV.
O
20. Metodele moleculare de diagnostic în infecția HIV sunt recomandate în următoarele
situații, cu excepția: R
A.fereastra serologică
B.nou născuți din mame seropozitive HIV
C.monitorizarea infecției HIV
D.monitorizarea terapiei antiretrovirale
IX
E.screening de rutină al infecției
Parazitologie
1. Proglotele parazitului Taenia solium:
R
A. Au musculatura foarte dezvoltată

B. Se elimină împreună cu materiile fecale, în momentul defecării
C. Sunt colectate de pe lenjeria intimă
AT
D. Se elimină prin orificiul anal între defecație

E. Niciun răspuns corect
2. La examenul coproparazitologic în trichineloză se evidențiază:

A. Prezența ouălor
M
B. Prezența chiștilor
C. Prezența oochiștilor
D. Prezența trofozoiților
E. Prezența larvelor rabditoide
3. Pentru diagnosticul amibiazei se recomandă să se efectueze:

A. Preparat nativ cu ser fiziologic sau lugol
B. Frotiu colorat Giemsa
C. Preparate directe Kato-Miura sau preparate de concentrare(Bailanger)
D. Sunt corecte răspunsurile A, B si C
E. Sunt corecte răspunsurile A si B
4. Amprenta anală este metoda de diagnostic recomandată pentru indentificarea parazitului:
147
A. Echinococcus granulosus
B. Ascaris lumbricoides
C. Giardia intestinalis
D. Trichinela spiralis
E. Enterobius vermicularis
5. Care dintre următorii paraziti este agentul etiologic al hidatidozei:

A. Ascaris lumbricoides
B. Trichinela spiralis
C. Echinococcus granulosus
D. Enterobius vermicularis
E. Taenia saginata
6. În lichidul duodenal se pot găsi:
M
A. Ouă de Trichnela spiralis
B. Ouă de Echinococcus granulosus
C. Trofozoiți de Trichomonas vaginalis
D. Trofozoiți de Giardia intestinalis
O
E. Ouă de Ascaris lumbricoides
7. Din punct de vedere morfologic Trichomonas vaginalis se prezinta sub forma de:
R
A. Chist
B. Adult
C. Ou
D. Trofozoit
IX
E. Larve
8. Diagnosticul în cisticercoza se realizează prin examen:

A. Parazitologic
R
B. Imunologic
C. Oftalmologic
D. Imagistic
AT
E. Toate răspunsurile sunt corecte
9. Diagnosticul infecției cu Trichomonas vaginalis, la femeie, se recomandă să se efectueze:

A. În perioada premenstruală
B. În primele 4-5 zile postmenstruale
M
C. La 24-36 ore de la contactul sexual infectant

D. Toate răspunsurile sunt corecte
E. Niciun răspuns correct
10. Sindromul de larva migrans cutanata poate fi provocat de următorul parazit:

A. Giardia intestinalis
B. Trichinela spiralis
C. Enterobius vermicularis
D. Taenia solium
E. Ascaris lumbricoides
11. Infecția cu Trichomonas vaginalis

A. se transmite prin contact sexual
148
B. produce infecții în urma contactului cu chisturile de rezistență
C. poate rezista în mediul extern câteva luni de zile
D. este localizat la nivelul tractului intestinal
12. În ciclul de viață al Entamoeba histolytica

A. chiștii maturi nu sunt infecțioși
B. după multiplicare în peretele duodenal toți trofozoiții ajung la nivel pulmonar
C. poate disemina extraintestinal pe calea sângelui
D. chiștii se atașează la nivelul căilor hepatice și produc obstrucție
13. Omul se poate infecta cu Toxoplasma gondii prin următoarele metode, cu excepția:
A. consumă legume sau fructe foarte bine spălate
B. transmitere transplacentară dacă mama face primo-infecție în timpul sarcinii
C. transplant de organ de la un donator infectat
M
D. ingeră oochisturi eliminate de pisici bolnave
14.În infecția cu Taenia solium

A. în 7 zile, în intestin, larva devine adult și poate produce ouă
O
B. porcul reprezintă gazda definitivă
C. omul se infectează prin ingerarea de carne de porc cu cisticerci, insuficient prelucrată termic
D. omul nu poate fi gazdă intermediară R
15. În ciclul de viață al Diphilobotrium latum:
A. ouăle ajung în exterior odată cu materiile fecale şi embrionează în ape stătătoare în câteva
zile
IX
B. nu există gazdă intermediară
C. omul se infecteaza prin ingerarea cărnii de pește cu larve plerocercoide
D. sub acțiunea sucurilor digestive metacercarii eliberează larve ciliate
R
16. În infecția cu Taenia saginata

A. proglotele cu ouă nu se elimină între scaune
B. embrionul se atașează de peretele intestinal al cornutelor mari
AT
C. omul se îmbolnăveşte şi face tenioză în cazul în care consumă carne de vită, cu cisticerci,
insuficient preparată termic
D. larva se atașează de peretele intestinal al colonului
17. Despre infecția cu Toxocara spp. sunt adevărate următoarele, cu excepția:

M
A. femela trăiește de obicei în căile biliare

B. femelele depun larve vii care sunt eliminate în mediul extern
C. ouăle ajung accidental în organismul uman, după ce au embrionat pe sol
D. larvele au geotropism negativ
18. În infecția cu Diphyllobothrium latum:

A. în viscerele peștelui pot fi identificate larve procercoide
B. parazitul nu poate supraviețui în mediul acvatic
C. omul se infectează consumând carne de peşte răpitor, insuficient preparată termic, infectată
cu larve plerocercoide
D. dupa maturizare, parazitul poate elimina până la 100 ouă zilnic
19. În infecția cu Trichinella spiralis:
149
A. omul se poate infecta prin consumul de carne insuficient preparată termic, infectată cu larve
de Tricinella spiralis
B. larvele eliberate din celula doică ajung direct în musculatura netedă
C. larva din celula musculară poate supraviețui maxim 1 lună
D. nu se pot realiza toate stadiile acestui nematod la o singură gazdă
20. În timpul ciclului de viață, Ascaris lumbricoides:

A. după ingerare, larva ajunge la nivel pulmonar, apoi hepatic
B. paraziții adulți depun larve vii
C. ouăle fertile vor embriona pe sol şi devin infecţioase
D. se poate transmite direct de la om la om, fără embrionare pe sol
M
O
R
IX
R
AT
M
150

Note de Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

M

Editura MATRIX ROM este acreditată de

Ca Decan al Facultății de Moașe și Asistență Medicală am fost preocupat de elaborarea

„Cunoașterea înseamnă putere” Ralph Waldo Emerson 1803-1882

Lucrarea „Note de curs și lucrări practice în microbiologie” prezintă schematizat

caracterelor biochimice pe medii diferențiale, multitest.

dobândită. Organizarea sistemului imun. Organele centrale şi periferice.

Note de curs: Virusurile herpetice. Herpesviridae.

Note de lucrare practică: Diagnosticul de laborator în infecțiile produse de Trichinella spiralis,

Întrebări pentru verificarea cunoștințelor

Întrebări pentru verificarea cunoștințelor........................................................................142

Maria a organizat spitale de campanie în primul război mondial.

ribozomii) si componente facultative (capsulă, flageli, pili, spor, incluzii citoplasmatice).

microscopul cu fluorescență. Un microscop deosebit destinat în mod special studiului

www.microbiologie.ro, Ed. Renaissance 2014

Note de lucrare practică: Laboratorul de microbiologie – organizare, funcții. Măsuri de

Scopul principal al laboratorului de microbiologie este de a identifica precis,

sunt foarte periculoși chiar dacă toxicitatea lor este necunoscută.

• Solidele nu trebuie adăugate la lichide fierbinți.

niciodată substanțe care nu sunt etichetate.

Sterilizarea mediilor de cultură, a materialelor biologice și a obiectelor contaminate cu agenți

de laborator (precum și pe alții) de infecție și eliberarea de organisme infecțioase în mediul

• Toate deșeurile din laboratoarele cu nivel de biosecuritate crescut (laboratoare de tip

formă vegetativă, sporii bacterieni și virusurile.

• Autoclavul nu trebuie operat de personal neinstruit.

3. Cultivare pe medii de cultură

(imunofluorescența directă, etc.)

Compoziţia chimică a bacteriilor

Pe mediile solide, bacteriile însămânţate produc colonii. Colonia este totalitatea

Bacteriile şi fungii facultativ anaerobi se dezvoltă în toată masa de lichid, tulburându-

ataşarea de membrana citoplasmatică cu replicarea sincron cu diviziunea bacteriei.

Aplicațiile practice ale fenomenului de bacteriofagie sunt:

Note de lucrare practică: Recoltarea și transportul produselor patologice.

alcool și clorhexidinăș și se recoltează aproximativ 10 ml per recipient pentru bacterii aerobe,

Recoltarea lichidului cefalorahidian

recoltarea secreției purulente din colecțiile deschise, se îndepărtează exudatul de la suprafață

2. Licker M. et al. Microbiologie medicală. Îndreptar de lucrări practice. Editura Victor

5. Faizal A.H. Advancing Theory in Healthcare Simulation Instructional Design: The

şi identice între ele, pe bază de complementaritate (replicare semiconservativă).

(intestinal) / lactobacilii (la nivel vaginal).

echilibrul poate fi instabil, ex. pneumococul, meningococul.

• obligatoriu (Mycobacterium leprae, Treponema pallidum, Rickettsia spp.)

5. Microbiologie MD-FMAM 2014 Gl Popa, (Manolescu L); disponibil la

Pentru produsele patologice recoltate pentru suspiciunea de micoză se poate depune pe

• Preparate microscopice fixate, frotiuri

• se degresează lama prin trecerea prin flacără

• prin mișcări circulare și de hașurare se distribuie uniform, în strat subțire materialul

se pun coloranții pentru a acoperi produsul, etape interpuse de clătiri

Antimicrobienele sunt substanțe cu acțiune pe diverse microorganisme patogene. Astfel

A.1.betalactamine = peniciline, cefalosporine, penemii

carboxipenicilinele (ex. carbenicilina, ticarcilina)

A.2. glicopeptide (ex.vancomicina, teicoplanina)

extreme drug resistance (XDR)

- încrucişat (rezistenţa unei bacterii faţă de mai multe antibiotice)

- foarte lentă, cu tip foarte lent de instalare

Note de lucrare practică: Cultivarea și identificare bacteriilor. Medii de cultură. Tehnici

necesități speciale, microorganisme pretențioase. Aceste medii conțin nutrienți speciali,

microorganismelor Gram pozitive.

Figură. Însămânțare urină

• testul ureazei - identifică capacitatea microorganismului de a produce această

citocrom oxidază este implicată în reducerea oxigenului la capătul lanțului de transport de

Imagine cu testul la optochin, realizat pe mediul geloză-sânge pentru tulpini cu hemoliză

ATCC 49619 (sensibil la optochin) și S. mitis ATCC 49456 (rezistent la optochin).

eliberează histamina. Ea are acţiune vasodilatatoare asupra capilarelor, crescând totodată şi