Articolul este o parte de vorbire flexibilă care însoțește de obicei un substantiv

și arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. Are un

rol de instrument gramatical (unealtă gramaticală, morfem sau cuvânt ajutător)
pentru declinarea substantivului. Articolul nu are un înțeles de sine stătător și
nici funcție sintactică.
Articolele nu se folosesc niciodată singure, ci doar împreună cu substantive,
adjective, pronume sau numerale.
Articolul hotărât
Articolul hotărât arată un obiect cunoscut vorbitorului și poate fi la rândul lui
de 3 feluri:
articol hotărât propriu-zis -l, -le, -a, -i, -lui, -lor
posesiv (genitival) al, ai, a, ale, alor
demonstrativ (adjectival) cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor.
Articolul nehotărât
Atunci când arată obiectul individualizat, dar nu îl identifică exact pentru
vorbitori, articolul este nehotărât un, o, unui, unei, niște, unor.

Interjecția este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă: o stare sufletească

(ah!, vai!, uf!, oh!, aha-aha!), o poruncă sau un îndemn (hai, haide, haidem!,
uite!, înainte!, liniște!), imitarea unor sunete sau zgomote din natură –
onomatopee (buf! boc! trosc! zdup! cucurigu! miau! cirip-cirip!), un mod de
adresare (bre, măi, adio!, noroc!, ia).
În general interjecțiile nu au funcție sintactică. Cu toate acestea, există anumite
construcții în care interjecțiile pot avea funcție sintactică.

Hai la masă! (predicat)

Iată o pisică! (predicat)
Iepurele atunci țuști! (predicat)
Deodată se aude în ușă: cioc! cioc! (subiect)
Era vai de ea. (nume predicativ)
În receptor, am auzit: alo, alo! (complement direct)
Din colțul camerei se aude un sunet enervant: Bâz! Bâz! (atribut)
Câinele lătra cât îl ținea gura: ham-ham-ham! (complement circumstanțial)

Prepoziția este partea de vorbire neflexibilă care leagă un atribut sau complement
de partea de vorbire determinată. Este un instrument gramatical și nu are un
înțeles de sine stătător, motiv pentru care nu are nici funcție sintactică. (de,
la, spre, cu, sub, prin, pentru etc)

Prepoziția stă în fața părții de propoziție pe care o introduce și poate fi sau nu

despărțită de partea de propoziție prin alte cuvinte.

Am învățat să merg pe bicicletă.

Am învățat să merg pe această bicicletă.
Prepozițiile sunt de două feluri: simple (a, pe, la, spre, cu, de, fără, sub, în,
prin, pentru, către, contra, lângă) sau compuse (de la, de pe la, de lângă, fără
de, dinspre, despre, de către).

O serie de prepoziții sunt provenite din adverbe (deasupra, împrejurul, împotriva,

înaintea). Când sunt articulate, aceste prepoziții sunt construite cu substantive
sau pronume în genitiv ori cu adjective posesiv la acuzativ (deasupra mesei,
înaintea lor, împotriva noastră) Nearticulate, prepozițiile sunt construite cu
pronume personale neaccentuate (împotrivă-mi).

Conjuncția este o parte de vorbire neflexibilă care face legătura între părți de
propoziție de același fel sau două propoziții. Conjuncția nu are funcție
sintactică, este un cuvânt ajutător (instrument gramatical). Următoarele conjuncții
sunt cele mai des folosite: și, nici, de, sau, ori, dacă, fiindcă, iar, dar, însă,
ci, deci, că, să, ca să, căci, deși, încât, deoarece.

Andrei și Ioana au plecat la cumpărături. (conjuncția și face legătura între

subiectele Andrei și Ioana)
Am plecat la librărie 1/ și am cumpărat mai multe cărți. 2/ (conjuncția și face
legătura între propozițiile 1 și 2)
Clasificarea conjuncțiilor
După formă conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale pot fi de două feluri:
simple (și, nici, dar, iar, însă, ci, ba, deci, că, să, căci, de, fie) sau compuse
(ca să, încât să, cum că).

După funcția pe care o îndeplinesc, conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale pot

fi: conjuncții coordonatoare (și, nici, și cu, ci și, cât și, dar și, precum și,
sau, ori, fie, dar, iar, însă, ci așadar, deci, prin urmare) și conjuncții
subordonatoare (că, să, ca să, ca ... să, dacă, de, căci, deoarece, fiindcă, pentru
că, pentru ca să, pentru ca ... să, fără să, după cum, deși, măcar să, măcar de,
încât).