Bazele Economiei 1+2 2013

Cuprins
CAPITOLUL I....................................................................................................................... 5
INTRODUCERE ................................................................................................................... 5
Întrebări de evaluare:......................................................................................................... 9
CAPITOLUL II.................................................................................................................... 10
TIPOLOGIA ÎNTREPRINDERILOR .................................................................................. 10
II.1. Abordarea conceptului de întreprindere.................................................................... 11
II.2. Rolul întreprinderii în cadrul economiei................................................................... 12
II.3. Tipologia întreprinderii ............................................................................................ 13
II.4. Rezumat-clasificarea întreprinderilor ....................................................................... 17
Întrebări de evaluare:....................................................................................................... 18
CAPITOLUL III .................................................................................................................. 19
ÎNTREPRINDEREA ŞI MEDIUL ....................................................................................... 19
III.1. Relaţia întreprindere – mediu ambiant .................................................................... 19
III.2. Componentele mediului ambiant al întreprinderii.................................................... 19
III.3. Relaţiile întreprinderii cu mediul extern.................................................................. 22
III.4. Obiectivele economice ale întreprinderii în condiţii concurenţiale........................... 32
CAPITOLUL IV .................................................................................................................. 34
PATRIMONIUL ÎNTREPRINDERII................................................................................... 34
CAPITOLUL V ................................................................................................................... 42
ÎNTREPRINDEREA CA SISTEM....................................................................................... 42
V.1. Conceptul de "sistem".............................................................................................. 42
V.2. Sistemul cibernetic "întreprindere" .......................................................................... 46
V.3. Componentele de bază ale sistemului întreprindere .................................................. 48
V.4. Abordarea sistemică a întreprinderii......................................................................... 48
V.5. Caracteristicile sistemului întreprindere ................................................................... 49
V.6. Subsistemele componente ale sistemului întreprindere............................................. 52
CAPITOLUL VI ................................................................................................................... 54
CONCURENŢA ................................................................................................................... 54
VI.1. Specificitate ........................................................................................................... 54
VI.2. Preţul...................................................................................................................... 56
VI.3. Concurenţa perfectă................................................................................................ 58
VI.4. Concurenţa monopolistică ...................................................................................... 60
1
VI.5. Concurenţa oligopolistă.......................................................................................... 61
CAPITOLUL VII.................................................................................................................. 65
UTILITATEA ECONOMICĂ, CEREREA ŞI OFERTA ........................................................ 65
VII.1. Specificitate .......................................................................................................... 65
VII.2. Utilitatea marginală. Legea diminuării utilităţii marginale ..................................... 67
VII.3. Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală .............................................. 67
VII.4. Comportamentul decizional al consumatorului ...................................................... 69
VII.5. Echilibrul consumatorului ..................................................................................... 72
VII.6. Utilitatea şi curba cererii consumatorului .............................................................. 72
VII.7. Surplusul consumatorului...................................................................................... 73
VII.8. Cererea pieţei ........................................................................................................ 74
VII.9. Maximizarea utilităţii totale................................................................................... 76
CEREREA........................................................................................................................... 78
VII.10. Specificitate ........................................................................................................ 78
VII.11. Legea cererii ....................................................................................................... 78
VII.12. Determinanţii cererii ........................................................................................... 79
VII.12.1. Preţul produsului...............................................................................................................79
VII.12.2. Atributele produsului .......................................................................................................79
VII.12.3. Gusturile şi preferinţele consumatorilor ........................................................................80
VII.12.4. Venitul consumatorilor ....................................................................................................80
VII.12.5. Preţul produselor complementare şi al celor substituibile .........................................80
VII.12.6. Aşteptările sau speranţele consumatorilor...................................................................81
VII.12.7. Numărul consumatorilor şi frecvenţa de cumpărare..................................................81
VII.13. Funcţia cererii ..................................................................................................... 82

VII.14. Modificarea cererii şi modificarea cantităţii cerute .............................................. 83
VII.15. Venitul total, venitul unitar (mediu) şi venitul marginal....................................... 86
VII.15.1. Cazul când curba cererii este o dreaptă orizontală...................................................86
VII.15.2. Cazul când curba cererii este o dreaptă descrescătoare ........................................88
VII.15.3. Cazul când curba cererii este o funcţie de gradul al doilea ...................................90
OFERTA ............................................................................................................................. 92
VII.16. Specificitate ........................................................................................................ 92
VII.17. Legea ofertei ....................................................................................................... 93
VII.18. Determinanţii ofertei ........................................................................................... 94
VII.18.1. Costul de producţie.........................................................................................................94
2
VII.18.2. Tehnologia şi productivitatea.........................................................................................95
VII.18.3. Preţurile altor produse .....................................................................................................95
VII.18.4. Aşteptările şi previziunile producătorilor ......................................................................96
VII.18.5. Taxele şi subsidiile............................................................................................................96
VII.18.6. Modificarea ofertei şi modificarea cantităţii oferite....................................................97
VII.18.7. Oferta agregată...............................................................................................................98
CAPITOLUL VIII ............................................................................................................. 100

FACTORII DE PRODUCŢIE ............................................................................................ 100
VIII.1. Specificitate ....................................................................................................... 100
VIII.2. Factorii de producţie clasici ............................................................................... 100
VIII.2.1. Munca ..............................................................................................................................100
VIII.2.2. Natura...............................................................................................................................101
VIII.2.3. Capitalul...........................................................................................................................103
VIII.3. Neofactorii de producţie..................................................................................... 107

VIII.3.1. Cunoştinţele.....................................................................................................................107
VIII.3.2. Tehnologiile .....................................................................................................................108
VIII.3.3. Abilitatea întreprinzătorului............................................................................................109
Combinarea factorilor de producţie ............................................................................... 112

PROCESUL DE PRODUCŢIE .......................................................................................... 114
VIII.4. Specificitate ....................................................................................................... 114
VIII.5. Comportamentul firmelor................................................................................... 116
VIII.6. Principalele categorii de activităţi de producţie .................................................. 118
VIII.7. Funcţia de producţie totală ................................................................................. 120
Producţia pe termen scurt şi pe termen lung................................................................... 121
VIII.8. Funcţiile de producţie marginală şi unitară (medie) ............................................ 122
VIII.9. Legea randamentelor neproporţionale ................................................................ 126
VIII. 10. Determinarea randamentelor de scară pentru funcţia de producţie ................... 128
CAPITOLUL IX ................................................................................................................ 131
COSTURILE DE PRODUCŢIE......................................................................................... 131
IX.1. Specificitate.......................................................................................................... 131
IX.2. Costurile de producţie pe termen scurt.................................................................. 132
IX.2.1. Costurile fixe ......................................................................................................................132
IX.2.2. Costurile variabile .............................................................................................................135
IX.2.3. Costul marginal .................................................................................................................137
3
IX.2.4. Costul total .........................................................................................................................138
IX.3. Economiile dimensiunii capacităţilor de producţie................................................ 138

IX.4. Analiza strategică a costurilor............................................................................... 140
IX.5. Relaţii de calcul:................................................................................................... 142
CAPITOLUL X ................................................................................................................. 143
FORMELE DE VENIT ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ......................................................... 143
PROFITUL ........................................................................................................................ 143
X.1. Specificitate........................................................................................................... 143
X.1.2. Profitul, venit rezidual.........................................................................................................146
X.1.3. Analiza pragului de rentabilitate al firmei ......................................................................147
10.1.4. Maximizarea profitului şi minimizarea pierderilor unei firme perfect competitive ..153
10.1.5. Reglarea pe termen lung a condiţiilor de pe termen scurt ........................................158
10.2. Dobânda ............................................................................................................... 160

10.3. Renta .................................................................................................................... 166
10.3.1. Scurt istoric ........................................................................................................................166
10.3.2. Specificitate ......................................................................................................................168
10.3.3. Formele rentei...................................................................................................................169
10.3.4. Formarea rentei funciare.................................................................................................172
10.3.5. Preţul pământului .............................................................................................................174
TESTE GRILĂ-AUTOEVALUARE ................................................................................. 176

RĂSPUNSURI LA TESTELE GRILĂ .............................................................................. 193
BIBLIOGRAFIE................................................................................................................ 194
4
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
Obiectivele cursului: definirea firmei şi raportarea acesteia la mediul economic
Economia unei ţări se bazează pe agenţii economici, pe întreprinderi, pe firmele care

acţionează în zona producţiei de bunuri sau servicii. Modul de acţiune al întreprinderii
presupune luarea în considerare a legităţilor economice ce acţionează independent de voinţa
acestora. În economia de piaţă, în condiţii de concurenţă, întreprinderea nu are posibilitatea
de a influenţa într-o formă sau alta condiţiile de concurenţă. Economia de piaţă având la bază
concurenţa între agenţii economici precum şi proprietatea privată asupra mijloacelor de
producţie, „obligă” întreprinderea să-şi preţuiască patrimoniul, să-şi exploateze raţional
resursele, să acţioneze eficient spre a-şi asigura profitul ca motiv de supravieţuire şi
continuare a activităţii. Managementul întreprinderii cu asigurarea performanţelor economice
presupune cunoaşterea tipologiilor, a modului de organizare, a modului de gestiune al
producţiei, a gestiunii economico-financiare, a funcţiei de cercetare-dezvoltare, a posibilităţii
de investiţii, a gestiunii resurselor umane etc.
Denumirea disciplinei Economia Firmei impune explicarea aspectelor legate de

mediul economic, concurenţa între agenţii economici ca producători de bunuri sau servicii,
formarea preţului de piaţă în condiţii de concurenţă, determinarea veniturilor pe baza preţului
format pe piaţă precum şi stabilirea producţiei pe baza combinaţiei optimă a resurselor.
Termenul de „Economia” provine din cuvântul grecesc oikonomia, care semnifică

operaţia de a face ordine în casă iar „Gestiunea” este un cuvânt de origine latină şi semnifică
activitatea de gospodărire şi administrare.
Dacă acceptăm denumirea de firmă-termen agreat de zona anglo-saxonă ca şi o

reuniune de întreprinderi atunci termenul de întreprindere care provine din cuvântul francez
entreprise, poate fi definit ca o organizaţie autonomă care îşi asigură existenţa şi dezvoltarea
prin folosirea şi comercializarea unor produse cu scopul de a obţine profit.
Firma respectiv întreprinderea presupune existenţa a următoarelor elemente: resurse

de diferite tipuri, capital şi tehnologie, forţă de muncă, cunoaştere şi clienţi-piaţa. Există şi
întreprinderi care au ca obiectiv comerţul şi serviciile. Problemele care vor fi prezentate se
referă în principal la firmele şi întreprinderile industriale, adică la cele producătoare de bunuri
materiale industriale. Întreprinderea constituie componenta fundamentală a economiei. Ea
reprezintă veriga de bază cu cele trei funcţiuni şi anume: producţia, vânzarea şi gestiunea.
5
Relaţiile dintre economie, sub aspectul ei general, şi întreprindere, sunt foarte strânse,
astfel încât nu este posibil de a avea idei precise asupra uneia fără a poseda cunoştinţe asupra
celeilalte.
Economia de piaţă presupune un proces permanent de adaptare dar şi de ruptură faţă

de condiţiile de mediu în care coexistă agenţi economici diferiţi. Economia furnizează cadrul
de referinţă relativ adoptat prin norme, normative şi indicatori. Aportul economiei la
cunoaşterea firmelor a întreprinderilor constă într-o mai bună explicare a naturii şi a
dezvoltării acestora, în analiza raportului de forţe între diferitele categorii de agenţi
economici implicaţi în funcţionarea unei firme, precum şi în studierea strategiilor elaborate
de întreprindere. Pentru succesul unei firme ca profitabilitate şi sustenabilitate se practică
gestiunea ca şi sumă de activităţi menite să dirijeze acţiunile într-o manieră optimă astfel
încât neajunsurile să fie cât mai mici posibile. Ea propune o cunoaştere orientată spre acţiune,
evidenţiind aspectele caracteristice procesului de viaţă. Economia pune în evidenţă marile
mişcări ale procesului de viaţă ca şi principiile fundamentale pe care se întemeiază deciziile
curente.
Prin această disciplină se urmăreşte studiul relaţiilor organizatorice în vederea

organizării optime a diferitelor laturi de activitate.
Firmele şi, implicit întreprinderea are un rol hotărâtor în dezvoltarea economică a

oricărei ţări, în determinarea potenţialului acesteia, de costurile cu care se obţin bunuri şi
servicii, de calitatea acestora şi de capacitatea întreprinderii de a le comercializa profitabil
depind în realitate puterea economică şi nivelul de trai al unei ţări.
Concret, rolul firmei al întreprinderii în circuitul economic al unei ţări este exercitat
prin îndeplinirea celor două funcţii ale acesteia de creare de valori adăugate; de participare la
distribuirea veniturilor.
În postura de creatoare a valorii adăugate firma-întreprinderea se găseşte în relaţii cu

alte firme-întreprinderi cu care face schimb de produse şi servicii. Valoarea adăugată pe care
o creează o întreprindere se măsoară prin diferenţa între valoarea bunurilor pe care le vinde şi
valoarea celor pe care ar trebui să le cumpere pentru a putea produce. Valoarea adăugată
creată de întreprindere este distribuită de acestea pe destinaţii bine precizate:
• furnizorii de bunuri şi servicii;

• personalul;
• proprietarul;
• statul;
6
• sumele rămase la dispoziţia întreprinderii.
Suma valorii adăugate realizate de ansamblul firmelor-întreprinderilor constituie
bogăţia naturală sau produsul intern brut. Se poate spune că firma-întreprinderea, creând
valoare adăugată şi redistribuind sub diferite forme către alţi agenţi constituie un rol esenţial
în activitatea unei ţări.
Din ce în ce mai frecvent, datorită importanţei sale în cadrul societăţii actuale, firmei
sau întreprinderii îi sunt atribuite şi alte misiuni de natură socială, umană sau culturală.
Între componentele sistemului general al economiei naţionale şi între elementele lor

structurale se formează reţele de legături multiple şi complexe, care pot fi grupate astfel:
fluxuri de forţă de muncă; fluxuri materiale; fluxuri energetice; fluxuri informaţionale;
fluxuri financiare. Totalitatea acestora formează harta fluxurilor sistemului general al
economiei naţionale (fig. 1.1).
Indiferent de modul de organizare socială şi politică orice societate ar trebui să-şi pună din
punct de vedere economic următoarele întrebări:
• Ce şi cât să se producă?;
• Cum se va dezvolta producţia, prin prisma nivelului tehnologic şi al resurselor
implicate în procesul de producţie?;
• Cine şi cum va prelua produsele, în ce mod vor fi distribuite?;
• Cum este gândită producţia şi distribuţia în idea posibilităţii acestora de a se adapta
rapid schimbărilor în timp?
Răspunsul la toate întrebările este dat de “decizia” consumatorilor şi ofertanţilor,
lăsaţi liberi pe piaţa produselor şi serviciilor să “le dirijeze” în direcţia în care doresc în idea
în care consumatorul urmăreşte satisfacerea dorinţelor cumpărând produse şi servicii la
preţuri cât mai mici şi calitate cât mai ridicată iar ofertantul urmăreşte creşterea profitului.
Cele două tendinţe aparent contradictorii asigură cadrul relaţional între producători,
consumatori şi pieţele resurselor şi cea a produselor aşa cum reiese din figura 1.
În figură este prezentată o imagine simplificată a relaţiilor care se stabilesc între pieţe,
producători şi consumatori. După cum se observă este vorba despre două categorii de pieţe:
piaţa produselor şi piaţa resurselor.
7
Pământ, forţă de muncă, resurse naturale, capital investit, talent managerial
PIAŢA
Plăţi în bani pentru: RESURSELOR salarii, taxe,
Impozite, rate, dobânzi, dividende
Ofertă Venituri Costuri Cerere
CONSUMATORII PRODUCĂTORII
PROPRIETARII PERSOANE FIZICE
RESURSELOR FIRMELE
PERSOANE FIZICE ORGANIZAŢII
ORGANIZAŢII NON-PROFIT
Cerere Cheltuieli Încasări Ofertă

Plata bunurilor şi serviciilor cumpărate
PIAŢA
PRODUSELOR
Consumatorii cumpără bunuri şi servicii oferite de către firme pe piaţă
Figura 1. Circuitele şi fluxurile economice
Circuitele economice dau naştere la fluxuri economice care se stabilesc între
consumatori – proprietarii resurselor şi consumatori. Din aceste dependenţe reciproce caută
să câştige toţi şi producătorii şi consumatorii.
Ce este firma? Firma este un agent economic care participă pe piaţă cumpărând
resurse de diverse tipuri şi în acelaşi timp îşi vinde produsele şi serviciile. Firma creează
condiţiile şi organizează activităţile interne în ideea transformării cât mai eficiente a
resurselor limitate în produse şi servicii care sunt apoi vândute pe piaţă cu scopul obţinerii de
profit.
De ce există o firmă? Răspunsul, desigur, constă în aceea că firma speră să câştige

din activitatea comercială pe care o desfăşoară. Aceasta înseamnă că firma este capabilă să
ofere consumatorilor bunuri, produse şi servicii la costuri de producţie şi de comercializare
mai scăzute şi în condiţii de calitate mai bune decât ar face acest lucru consumatorul însuşi.
În analiza unei întreprinderi se folosesc adesea concepte precum: economia

întreprinderii, gestiunea întreprinderii, eficienţa întreprinderii, eficacitatea întreprinderii.
Economia întreprinderii arată modul de organizare şi funcţionare a acesteia fără a

intra în mecanismele intime de funcţionare;
8
Gestiunea întreprinderii diferă de managementul întreprinderii, care reprezintă un
nivel superior, o ştiinţă şi o artă de stabilire şi asumare a obiectivelor;
Eficienţa întreprinderii este arătată de valoarea raportului efecte/eforturi şi invers.

Maximizarea efectelor concomitent cu minimizarea eforturilor, prin reducere la absurd ar
însemna că “să produc dar să nu consum” de aceea expresia anunţată nu are sens;
Eficacitatea întreprinderii nu este identic cu cel de eficienţă. Eficacitatea arată

utilitatea cu care este atins scopul unei acţiuni.
Cuvinte şi expresii cheie: firma, întreprinderea, fluxuri economice, consumatorii,

producătorii, economie, piaţă
Întrebări de evaluare:
Ce este o firmă? Dar o întreprindere?
Ce funcţii îndeplineşte firma, întreprinderea în economia de piaţă?
Care sunt circuitele şi fluxurile ce încadrează firma, întreprinderea?
Ce probleme tratează economia firmei?
9
CAPITOLUL II
TIPOLOGIA ÎNTREPRINDERILOR
Obiectivele cursului: însuşirea noţiunilor privitoare la tipurile şi formele de existenţă

şi caracteristicile diferite tipuri de firme, întreprinderi.
Agenţii economici sunt persoane sau grupuri de persoane fizice sau juridice care în
calitate de participanţi la viaţa economică, îndeplinesc rolul şi au comportamente economice
similare.
Gruparea agenţilor economici se poate face pe baza mai multor criterii, şi anume:
forma de proprietate, forma de organizare şi folosirea factorilor de producţie.
După criteriul instituţional, agenţii economici se grupează astfel:
întreprinderi – acestea grupează toate unităţile instituţionale şi au ca funcţie principală

producerea de bunuri materiale şi servicii destinate pieţei şi alcătuiesc sectorul productiv al
economiei. Veniturile acestor agenţi economici provin din vânzarea producţiei, scopul fiind
obţinerea de profit;
gospodăriile sau menajele, reprezentate de familii sau diferite unităţi consumatoare.

Veniturile menajere provin din salarizarea persoanelor din titlurile de proprietate, precum şi
din transferul de proprietate efectuate de celelalte persoane;
instituţiile de credit şi societăţile de asigurare – acestea sunt agenţi economici care au ca

funcţie principală pe aceea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici;
administraţiile publice – care exercită funcţia de redistribuire a veniturilor pe baza serviciilor

prestate. Veniturile acestora provin din vărsămintele obligatorii efectuate de unităţi care
aparţin celorlalte categorii de agenţi economici;
administraţiile private – reprezentate de acei agenţi economici care grupează organismele

private, cum ar fi; organizaţii, asociaţii sau fundaţii. Veniturile provin în principal din
contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri din proprietăţi;
administraţiile străine – aflate pe teritoriul ţării de referinţă cu care agenţii economici

autohtoni efectuează tranzacţii economice.
10
II.1. Abordarea conceptului de întreprindere
În sens economic o întreprindere, ca agent economic, indiferent de dimensiune, formă
de proprietate şi organizare produce bunuri şi servicii destinate vânzării de piaţă, scopul fiind
obţinerea profitului.
Întreprinderea este veriga organizatorică unde se desăvârşeşte fuziunea între factorii

de producţie cu scopul obţinerii de bunuri economice în structura, cantitatea şi calitatea
impuse de cererea de pe piaţă şi obţinerea unui profit.
Întreprinderea suportă costuri corespunzând remunerării factorilor de producţie

utilizaţi care trebuie recompensaţi prin rezultatele producţiei sale.
Cu alte cuvinte, întreprinderea trebuie să producă o valoare superioară costurilor sale.
O uniune de întreprinderi constituită sub o singură conducere şi gestiune financiară se

numeşte firmă comercială. Ea poate cuprinde mai multe unităţi care efectuează activităţi
identice localizate în mai multe zone geografice sau filiale care fac afaceri de genuri diferite
în aceeaşi zonă.
Activitatea întreprinderii generează două fluxuri, şi anume:
intrări de factori şi servicii produse şi puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici.
Întreprinderile organizate în orice domeniu de activitate au în comun câteva reguli şi anume:
în primul rând, întreprinderea, pentru a produce trebuie să utilizeze factorii de producţie;
factorii de producţie trebuie utilizaţi cât mai bine;
pentru a supravieţui şi dezvolta, întreprinderea trebuie să fie rentabilă;
activitatea economico-financiară trebuie bine condusă.
Întreprinderea ca sistem social este un ansamblu de elemente interdependente, distinct

de mediul exterior cu care toate intră în diferite relaţii şi orientat către realizarea anumitor
obiective.
Întreprinderea ca sistem se caracterizează printr-o anumită delimitare şi care formează

structura sa, de asemenea relaţiile dintre elementele care realizează interdependenţa lor
precum şi obiectivele acesteia.
11
II.2. Rolul întreprinderii în cadrul economiei
Întreprinderea are un rol hotărâtor în dezvoltarea economică a oricărei ţări, în
determinarea potenţialului acesteia, de costurile cu care se obţin bunuri şi servicii, de calitatea
acestora şi de capacitatea întreprinderii de a le comercializa profitabil depind în realitate
puterea economică şi nivelul de trai al unei ţări.
Concret, rolul întreprinderii în circuitul economic al unei ţări este exercitat prin
îndeplinirea celor două funcţii ale acesteia:
de creare de valori adăugate;
de participare la distribuirea veniturilor.
În postura de creatoare a valorii adăugate întreprinderea se găseşte în relaţii cu alte

întreprinderi cu care face schimb de produse şi servicii. Valoarea adăugată pe care o creează
o întreprindere se măsoară prin diferenţa între valoarea bunurilor pe care le vinde şi şi
valoarea celor pe care ar trebui să le cumpere pentru a putea produce.
Valoarea adăugată creată de întreprindere este distribuită de acestea pe destinaţii bine

precizate:
• furnizorii de bunuri şi servicii;

• personalul;
• proprietarul;
• statul;
• sumele rămase la dispoziţia întreprinderii.
Suma valorii adăugate realizate de ansamblul întreprinderilor constituie bogăţia

naturală sau produsul intern brut. Se poate spune că întreprinderea, creând valoare adăugată şi
redistribuind sub diferite forme către alţi agenţi constituie un rol esenţial în activitatea unei
ţări.
Trebuie precizat că această funcţie de natură economică trebuie atribuită

întreprinderii.
Din ce în ce mai frecvent, datorită importanţei sale în cadrul societăţii actuale,

întreprinderii îi sunt atribuite şi alte misiuni de natură socială, umană sau culturală.
12
II.3. Tipologia întreprinderii
Pentru a se adapta la problemele pe care trebuie să le rezolve şi pentru a atinge
obiectivele pe care şi le-au fixat, întreprinderile iau forme diverse.
1. După natura activităţii întreprinderii. Natura activităţii permite să se facă o distincţie foarte
generală între următoarele tipuri de întreprinderi:
• întreprinderi agricole,
• întreprinderi industriale,
• întreprinderi de servicii.
2. După forma juridică se pot face distincţii între sectorul privat. Caracteristicile esenţiale ale
unei întreprinderi private se referă la următoarele aspecte:
• iniţiativa constituirii şi funcţionării aparţine integral întreprinzătorului;
posedarea unui capital minim este obligatorie;
• independenţa deplină în ceea ce priveşte direcţionarea;

• o ultimă caracteristică este asumarea integrală a riscurilor ei sociale implicate de
operaţiunile întreprinderii.
Întreprinderile private se împart după numărul posesorilor de capital în:
• întreprinderi individuale,
• întreprinderi de grup.
Întreprinderea individuală este aceea în care personalitatea juridică a unei

întreprinderi se confruntă cu aceea a întreprinzătorului.
Din punct de vedere al patrimoniului, aparţine unui singure persoane. Avantajele şi

dezavantajele pot fi privite atât sub aspect juridic cât şi social.
Sub aspect juridic şi economic, avantajele se referă la afacerea sa şi are o mare

autonomie şi libertate în munca sa. Ca inconveniente pot fi menţionate: responsabilitatea
întreprinzătorului care este nelimitată, în situaţi de deces a proprietarului sau decedarea
întreprinzătorului apar consecinţe fiscale mai greu de realizat.
Textele aferente schimbării de proprietar sunt mai ridicate în cazul gestionării de

părţi. În mod frecvent în aceste întreprinderi se duce lipsa de capital, sunt limitate în
dezvoltarea lor.
13
Întreprinderea de grup care ca trăsătură definitorie dreptul de posesiune asupra
patrimoniului său a cel puţin două persoane. Formele pe care le îmbracă:
întreprinderi private,
întreprindere societară.
Întreprinderea familială se caracterizează prin aceea că patrimoniul se află în

coproprietatea membrilor unei familii, de obicei întreprinderile familiale este de mici
dimensiuni iar membrii familiei sunt nu numai proprietarii săi, cât şi lucrătorii efectivi în
cadrul acesteia.
Întreprinderea societară este caracterizată prin împărţirea între mai multe persoane a
capitalului, a administrării patrimoniului şi a conducerii.
Întreprinderile societare sunt:
Societatea în nume colectiv – este constituită în general cu un număr mic de asociaţi,

ei trebuie să se cunoască foarte bine şi să-şi manifeste reciproc încrederea pe baza
responsabilităţii colective care îi leagă.
Caracteristica esenţială rezidă în răspunderea personală şi solidară a tuturor

asociaţiilor pentru plata datoriilor sociale. Pentru ca o societate să fie în nume colectiv, nu
este necesar ca solidaritatea să fie expres declarată, fiind suficient ca prin statutul societăţii să
nu se limiteze răspunderea asociaţilor.
Dacă nu a fost numit nici un administrator, toţi asociaţii sunt administratori, fiecare
putând angaja societatea în diferite acte.
Atunci când administratorul este desemnat, ales prin statut, nu poate fi demis decât în
unanimitate de către asociaţi.
În cazul existenţei mai multor administratori, statutul precizează limitele de acţiune

ale fiecăruia dintre ei.
Societatea în nume colectiv prezintă avantajul că cesionarea unei părţi din societate
este supusă aprobării tuturor asociaţilor, dar şi inconvenientul că un asociat nu se poate
retrage fără acordul celorlalţi.
Societatea în comandită simplă este o societate de persoane ca şi societatea în nume

colectiv, care se deosebeşte prin existenţa a două categorii de asociaţi: comanditari şi
comanditaţi.
14
Comanditarii îndeplinesc acte de conducere dar pot executa servicii în activitatea
societăţii. Ei răspund în limita aportului pe care îl au.
Comanditaţii conduc societatea şi răspund solidar şi unanim faţă de obligaţiile

acesteia.
În cazul acestui tip de societate se impune un capital social minim şi se constituite

foarte simplu din punct de vedere juridic printr-un act sub semnătură privată.
Societatea în comandită pe acţiuni este o societate cu capital care cuprinde două

categorii de asociaţi: comanditari şi comanditaţi, fiecare având răspunderi diferite. Capitalul
social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul societăţii şi
cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi. Comanditarii sunt obligaţi
numai la plata acţiunilor lor.
Societatea pe acţiuni se caracterizează prin existenţa unei singure categorii de asociaţi

numiţi acţionari şi prin divizarea capitalului societăţii în părţi numite acţiuni.
Răspunderea acţionarilor privind patrimoniul pentru obligaţiile societăţii este limitată

la valoarea acţiunilor pe care le deţin. Acţiunile societăţii sunt negociabile şi liber
transmisibile. Conducerea societăţii pe acţiuni se face de unul sau mai mulţi administratori. În
ultimul caz se constituie un consiliu de administraţie în frunte cu un preşedinte.
Din punct de vedere juridic, societatea pe acţiuni prezintă un avantaj – faptul că

responsabilitatea este limitată de aportul fiecăruia şi aceea că permite reunirea unor capitaluri
considerabile, putându-se face apel la economiile populaţiei prin emiterea de acţiuni.
Ca inconveniente amintim că la constituirea unei astfel de societăţi trebuie să existe

minim cinci asociaţi şi un capital social.
Societatea cu răspundere limitată prezintă caracteristicile:
• asociaţii nu sunt responsabili mai mult decât aportul pe care îl aduc,

• nu presupune dizolvarea în caz de deces sau incapacitate a persoanelor asociate,
• n`u necesită un număr mai mare de asociaţi la constituire.
Statutul societăţii cu răspundere limitată poate stabili de la început administratorii

care pot fi persoane fizice, asociaţii sau din afara societăţii.
Ei pot fi numiţi de către Adunarea generală prin votul asociaţilor care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social.
15
Aceeaşi majoritate poate decide asupra revocării sau asupra limitării puterilor,
exceptând cazul în care administratorii au fost numiţi prin statutul societăţii. Pe plan juridic,
societatea cu răspundere limitată prezintă avantajul că responsabilitatea este limitată la
aportul fiecărui asociat, dar şi inconvenientul că se impune un capital social minim iar
numărul asociaţilor poate fi mai mic decât 50.
Sectorul cooperatist. Întreprinderea cooperatistă constituie o formă privată care are

anumite particularităţi: reprezintă o asociere de persoane grupate în mod voluntar, având un
scop comun prin constituirea societăţii conduse în mod democratic; persoanele care aduc o
parte din capitalul necesar acceptă o justă participare la riscurile şi rezultatele acestei
întreprinderi; de obicei persoanele din cooperative au desfăşurat în prealabil activităţi
similare în calitate de mici producători; astfel apare exercitarea dreptului de proprietate
asupra patrimoniului de către mai multe persoane, care prin actul de constituire devin sub mai
multe forme şi coparticipanţi la conducere; fiecare membru are dreptul ca pe lângă salariul
aferent să primească şi o parte din venitul final corespunzător cotei sale din partea de capital,
potrivit unei proceduri bine stabilite la înfiinţarea cooperativei.
Cooperativele s-au dezvoltat începând cu secolul XIX în diferite sectoare de

activitate, putând fi grupate astfel:
• cooperative de consum, apărute în Anglia în sec. XIX,

• cooperative meşteşugăreşti,
• cooperative agricole,
• cooperative tip societăţi mutuale, întâlnite în sectorul creditului şi al asigurărilor.
Sectorul public. Întreprinderile publice sunt caracterizate prin:
Capitalul şi puterea de decizie aparţin unei instituţii publice cum ar fi statul sau
colectivitatea locală, care îşi asumă în totalitate sau parţial, funcţia de întreprinzător. Aceste
întreprinderi se înfiinţează prin acte decizionale ale puterii publice, reglementate potrivit
cadrului juridic specific fiecărei ţări.
Rostul lor este de a permite statului să controleze anumite sectoare majore ale economiei
naţionale şi să influenţeze anumite sectoare economico-sociale pe termen lung.
Se împart în:
• întreprinderi semipublice – în care puterea publică contribuie parţial la finanţarea,

conducerea şi controlul activităţii, ea participând alături de una sau mai multe
16
întreprinderi private. Formele concrete de existenţă a acestora sunt: în concesiune şi
societate mixtă.
Întreprinderea publică propriu-zisă; statul deţine întregul capital şi îşi asumă toate
prerogativele de conducere prin intermediul agenţilor săi. Se regăseşte sub forma regiilor
autonome. Alte criterii de clasificare ale întreprinderilor sunt: după numărul de angajaţi, cifră
de afaceri: mici, mijlocii, mari.
II.4. Rezumat-clasificarea întreprinderilor

1. După forma de proprietate, întreprinderile economice sunt: • private; publice;
mixte. Întreprinderea privată este o unitate de producţie şi economică al cărei patrimoniu
aparţine fie unei singure persoane fizice (individuală), fie mai multora (asociaţii, societăţi).
Întreprinderea publică deţine resurse ce aparţin statului sau unor administraţii publice locale.
Se mai numesc regii autonome sau regii publice. Întreprinderea mixtă este o unitate de
producţie al cărei capital se formează pe baza participării unor proprietari individuali (sau
asociaţi) privaţi şi a diferitelor întreprinderi publice.
2. După forma juridică de organizare, pot fi: • societăţi comerciale; • societăţi de

persoane, organizate sub formă de: societăţi în nume colectiv; societăţi în comandită simplă. •
societăţi de capital, care se pot organiza în: societăţi în comandită pe acţiuni; societăţi pe
acţiuni; societăţi cu răspundere limitată. • regii autonome.
3. După ramura în care funcţionează, întreprinderile pot fi: • industriale; • agricole; •

de construcţii; • de transporturi; • de comerţ; • de servicii.
4. După tipul produselor realizate se deosebesc: întreprinderi care produc bunuri

materiale sau produc servicii, etc.
5. După factorul de producţie predominant, se deosebesc: întreprinderi care folosesc

predominant munca vie; întreprinderi care folosesc predominant capitalul fix; întreprinderi
care folosesc predominant capitalul circulant.
6. După mărime, pot fi: întreprinderi mici, mijlocii si mari;
Încadrarea într-una din aceste categorii se face după cifra de afaceri, numărul de
salariaţi, volumul capitalului.
7. După apropierea de sursele de aprovizionare şi/sau de pieţele de desfacere, pot fi:
17
întreprinderi care depind de pieţele de aprovizionare cu materii prime (energie, materii prime
agricole);
• întreprinderi dependente de un anumit loc (exploatări miniere, şantiere navale etc.);
întreprinderile care depind de pieţele de desfacere (care produc produse agricole perisabile
etc.).
8. După mobilitate, pot fi: întreprinderi cu poziţie fixă, respectiv legate de bogăţiile
subsolului sau legate de folosirea pământului; întreprinderi parţial fixe (zootehnie, forestiere,
etc.); întreprinderi cu mobilitate relativ mare (industria uşoară, alte întreprinderi industriale şi
de servicii).
9. În funcţie de apartenenţa naţională, pot fi:
întreprinderi naţionale, al căror patrimoniu se află în proprietatea unei persoane fizice sau
juridice din ţara respectivă;
• întreprinderi multinaţionale, ale căror subdiviziuni organizatorice îşi desfăşoară

activitatea în două s-au mai multe ţări; aceste întreprinderi se află în proprietatea unui
grup economic privat sau cu caracter internaţional;
• întreprinderi mixte sau întreprinderi organizate sub forma de joint-venture, care se
caracterizează prin participarea cu capital în proporţii diferite a unor persoane fizice
sau juridice din ţări diferite. Câştigurile obţinute sunt împărţite în funcţie de
contribuţia fiecărei firme la constituirea capitalului întreprinderii respective.
Cuvinte şi expresii cheie: firma-întreprindere, tipuri, tipologia întreprinderii
Ce prezintă tipologia întreprinderii?
Ce tipuri de întreprinderi cunoaşteţi?
Care este rolul întreprinderii în cadrul economiei?
Care sunt caracteristicile unui SRL?
18
CAPITOLUL III
ÎNTREPRINDEREA ŞI MEDIUL
Obiectivele cursului: Înţelegerea modului de raportare a întreprinderii la mediul
imediat sau mai îndepărtat în care îşi desfăşoară activitatea, efectele mediului asupra
întreprinderii, modul de adaptare la mediu spre a-şi atinge obiectivele propuse prin
management.
III.1. Relaţia întreprindere – mediu ambiant

Firma îşi organizează şi desfăşoară activitatea sa sub impactul condiţiilor concrete ale
mediului său ambiant. Mediul ambiant reprezintă un ansamblu de factori eterogeni de natură
economică, socială, politică, ştiinţifico-tehnică, juridică, geografică şi demografică ce
acţionează pe plan naţional şi internaţional asupra întreprinderii, influenţând relaţiile de piaţă.
Întreprinderea este parte integrantă a mediului ambiant, este o componentă economică a

acestuia.
În condiţiile actuale mediul ambiant se caracterizează printr-un dinamism accentuat,

printr-o creştere spectaculoasă a frecvenţei schimbărilor. Mediul ambiant este de trei feluri:
mediu stabil, unde schimbările sunt rare, de mică amploare şi uşor vizibile;
mediu schimbător, unde schimbările sunt frecvente, de o amploare variată, dar în general
previzibile;
mediu turbulent, unde schimbările sunt foarte frecvente, de amploare mare, cu incidenţe
profunde asupra activităţii întreprinderii şi greu de anticipat;
III.2. Componentele mediului ambiant al întreprinderii

Acestea sunt:
• micromediul
• mezomediul
• macromediul.
Micromediul întreprinderii cuprinde ansamblul componentelor cu care aceasta intră în

relaţii directe. Acestea sunt:
19
• furnizorii de mărfuri care sunt agenţi economici ce asigură resursele necesare de
materii prime, material, echipamente şi maşini;
• prestatorii de servicii reprezentaţi de firme sau persoane particulare care oferă o gamă
largă de servicii utile realizării obiectivelor firmei;
• furnizorii forţei de muncă sunt unităţile de învăţământ, oficiile forţei de muncă şi
persoanele ce caută un loc de muncă;
• clienţi care sunt consumatori, utilizatori industriali, întreprinderi comerciale sau
agenţiile guvernamentale pentru care bunurile produse se întreprindere le sunt oferite
spre consum;
• organismele publice – asociaţiile profesionale, asociaţiile consumatorilor, mediile de
informare în masă şi publicul consumator;
• concurenţii sunt firme sau persoane particulare care-şi dispută aceeaşi categorie de
clienţi, iar în situaţii frecvente aceiaşi furnizori sau prestatori de servicii.
Mezomediul este o noţiune intermediară care devine tot mai necesară în explicarea
evoluţiei macroeconomice a întreprinderii. Pentru remedierea oricăror deficienţe de explicare
se studiază comportamentul întreprinderii din sistemul productiv şi social cel mai apropiat
întreprinderii şi care poate fi un intermediar între macromediul şi micromediul întreprinderii.
Mezomediul trebuie să intereseze în mod deosebit sistemul de conducere al întreprinderii

pentru că permite abordarea relaţiilor acesteia cu mediul său în termeni mult mai apropiaţi de
lumea afacerilor. O întreprindere poate face parte din următoarele sisteme mezoeconomice:
• anumită industrie
• o zonă geografică sau administrativă
• un grup de întreprinderi.
Aceste sisteme sunt în măsură să influenţeze acţiunile, deciziile şi rezultatele unei

întreprinderi, influenţa exercitată la acest nivel poate fi atât directă cât şi indirectă, dar are un
caracter general, în sensul că influenţează toate întreprinderile care aparţin aceluiaşi sistem.
Activitatea oricărei întreprinderi, ca şi a celorlalţi agenţi din cadrul micromediului

întreprinderii, se află şi sub influenţa altor factori de mediu, care acţionează pe o arie mai
largă.
Legătura care se stabileşte între întreprindere şi aceşti factori este de regulă

industrială, influenţa exercitându-se pe termen lung şi formând macromediul întreprinderii.
20
Componentele macromediului sunt:
• mediul demografic – numărul populaţiei, structura pe sexe şi grupe de vârstă, numărul

de familii şi dimensiunea medie a unei familii, repartizarea teritorială şi me medii a
populaţiei, rata natalităţii.
Analiza unor astfel de caracteristici şi surprinderea tendinţei lor reprezintă punctul de

pornire în evaluarea dimensiunii cererii potenţiale, a pieţei întreprinderii.
• mediul economic. Ansamblul elementelor care compun viaţa economică a spaţiului în

care acţionează întreprinderea determină mediul economic al acesteia. Acesta
determină volumul şi structura ofertei de mărfuri, nivelul veniturilor băneşti, mărimea
cererii de mărfuri, mişcarea preţurilor la nivelul concurenţei.
• mediul tehnologic. Întreprinderea se implică în dinamica mediului tehnologic, atât ca
beneficiar cât şi ca furnizor, în principal prin intermediul pieţei. Este una din cele mai
dinamice componente ale macromediului întreprinderii şi dobândeşte o exprimare
concretă prin invenţii, inovaţii, mărimea şi orientarea fondurilor destinate cercetării,
explozia producţiei noi, perfecţionarea producţiei tradiţionale, reglementări privind
delimitarea tehnologiilor poluante.
• mediul cultural – reprezentat de ansamblul elementelor ce privesc sistemele de valori,
obiceiuri, tradiţii, credinţe şi norme ce guvernează statutul oamenilor în societate.
• mediul politic reflectă structurile societăţii, clasele sociale şi rolul lor în societate,
forţele politice şi raporturile dintre ele, gradul de implicare a statului în economie,
gradul de stabilitate al climatului politic intern, zonal, internaţional.
• mediul instituţional cuprinde ansamblul reglementărilor de natură juridică ce vizează
direct sau indirect activitatea de piaţă a întreprinderii.
• mediul natural – condiţiile naturale ce determină modul de localizare şi de distribuire
în spaţiu a activităţii umane. Această conjunctură economică reprezintă starea curentă
şi concretă a fenomenelor, proceselor şi evenimentelor specifice unei ramuri, a unei
economii naţionale. Importanţa sa este dată de reducerea resurselor de materii prime
neregenerabile şi de accentuarea gradului de poluare.
21
III.3. Relaţiile întreprinderii cu mediul extern
În calitatea sa de componentă a mediului, întreprinderea se află într-un contact
permanent cu diferite componente. Întreprinderea intră într-un ansamblu de relaţii prin care
îşi orientează şi finalizează activitatea economică. Aceste relaţii dintre întreprindere şi
componente ale mediului său extern sunt prin natura şi conţinutul lor de două feluri: relaţii de
piaţă şi relaţii de concurenţă.
Din multitudinea de relaţii ale întreprinderii cu mediul său extern se remarcă prin
amploare şi complexitate relaţiile de piaţă. Acestea au ca obiect vânzarea şi cumpărarea de
mărfuri şi servicii, împrumutul de capital şi angajarea forţei de muncă. Studierea pieţei
constituie premisa şi punctul de plecare în activitatea oricărei întreprinderi.
Mecanismul pieţei reprezintă pentru întreprinderea modernă termenul de confruntare

a situaţiei prezentate cu cea de perspectivă, sursa de idei pentru produse noi sau pentru
modernizarea celor existente.
Relaţiile întreprinderii cu piaţa sunt reflectate şi de fluxul aprovizionare producţie,

desfacere. De asemenea, această relaţie se reflectă şi în orientarea activităţii întreprinderii
către obiective prioritare cum sunt satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor
consumatorilor prin produsele create şi oferite, crearea rentabilităţii şi eficienţei economice
pe baza sporirii vânzărilor totale şi a profitului unitar.
Relaţiile întreprinderii cu piaţa vizează 3 mari componente şi anume:
• piaţa mărfurilor
• piaţa capitalului
• piaţa forţei de muncă.
Natura şi dimensiunile relaţiilor întreprinderii depind de o serie de factori generali şi

specifici, obiectivi şi subiectivi, interni sau externi întreprinderii, cei mai importanţi fiind:
cadrul economico-social, specificul pieţei şi caracterul întreprinderii.
Relaţiile întreprinderii cu piaţa cunosc astfel o mare diversitate şi se pot grupa după mai
multe criterii:
• după obiectul relaţiilor. Potrivit acestui criteriu, relaţiile întreprinderii cu piaţa sunt de
două feluri: - relaţii de vânzare-cumpărare şi – relaţii de transmitere, recepţie de
informaţii.
22
Relaţiile de vânzare-cumpărare pot lua forme diferite şi anume livrarea de mărfuri,
achiziţionarea de mărfuri şi servicii, prestarea de servicii, închirierea, împrumutul precum şi
activităţile de intermediere.
Principalele forme pe care le îmbracă succesiv relaţiile de vânzare-cumpărare sunt:
• relaţii precontractuale
• relaţii contractuale
• relaţii postcontractuale.
Relaţiile precontractuale se realizează în principal prin negociere, comandă, cerere de

ofertă şi ofertă fermă.
Relaţiile contractuale au ca instrument principal contractul la care se adaugă o serie de

activităţi ca: facturarea, livrarea, transportul, recepţia şi decontarea.
Relaţiile postcontractuale apar în perioada de garanţie şi psotgaranţie.
Relaţiile de transmitere de informaţii au ca scop susţinerea şi concretizarea relaţiilor

de vânzare-cumpărare, realizându-se prin publicitate, relaţii publice şi alte forme de
promovare.
După profilul agenţilor de piaţă, relaţiile pot fi: cu furnizorii şi prestatorii de servicii,
cu beneficiarii şi cu instituţiile şi cu mecanismele de stat;
După frecvenţă, relaţiile sunt permanente, periodice sau ocazionale;
După gradul de concentrare, relaţiile pot fi concentrate dimensional, spaţial sau

temporal şi relaţii dispersate.
Indiferent de faptul că producţia este materială (industrială, agricolă, de construcţii

etc.) şi cuprinzând totalitatea proceselor fizico-chimice, biologice, economice, sociale etc.,
prin care obiecte naturale sau bunuri corporale ale proceselor de producţie anterioare sunt
supuse unor modificări substanţiale şi structurale spre a le face utile sau mai utile oamenilor
sau de servicii (transporturi, activităţi turistice, schimburi şi comerţ cu bunuri, consultaţii de
marketing, medicale, juridice, activităţi ale personalului casnic) se constituie în punctul de
atracţie al întregii societăţi, al omului ca persoană fizică sau organizaţie.
Viaţa economică se interferează cu alte genuri de acţiuni sociale: tehnic, ecologic,

juridic, instructiv etc., omul ca fiinţă conştientă fiind factorul determinant.
23
Activităţile economice se organizează în maniere diferite în funcţie de perioadă, de
condiţii naturale, de condiţii istorice şi de tradiţii, de opţiunea şi voinţa oamenilor, de
aptitudinea lor de a imagina şi apoi de a realiza noi mecanisme de funcţionare a economiei.
Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, în cadrul

activităţii economice se disting anumite funcţii ale acesteia, care devin preocupări esenţiale
pentru anumite verigi ale economiei, cum sunt producţia, circulaţia, repartiţia, consumul.
ACTIVITATEA
ECONOMICĂ
ACTIVITATEA ECONOMICĂ
RESURSE NEVOI
UMANE UMANE
NATURALE PRODUCŢIA INDIVIDUALE
DERIVATE COLECTIVE
INTERESE
ECONOMICE
Figura 3.1. Producţia în cadru activităţii economice
Producţia aşezată în centru activităţii economice este componenta cea mai importantă
sub aspectul combinării şi utilizării factorilor de producţie cu scopul de a obţine bunuri
economice noi, cerute pe piaţă, alte materiale sau servicii în scopul sporirii utilităţii acestora,
figura 3.1.
Un domeniu distinct al activităţii economice îl constituie schimbul de bunuri şi

servicii de la o persoană la alta pe calea vânzării-cumpărării, păstrarea şi depozitarea
acestora. Prin repartiţia de bunuri şi servicii se asigură distribuirea şi redistribuirea veniturilor
către participanţii la viaţa economică şi între membrii societăţii (salarii, profituri, impozite,
taxe etc.) având în vedere că scopul final al producţiei este consumul, actul prin care bunurile
îşi demonstrează utilitatea şi concordanţa a ceea ce ele oferă cu nevoile şi aşteptările
consumatorilor, figura 3.2.
24
VENITURI CHELTUIELI
FORŢA
Gospodării SERVICII
DE MUNCĂ
Guvern
Taxe, venituri,
Intrări, ieşiri
Bunuri publice şi servicii
Activităţi economice BUNURI

COSTURI
MATERIALE ÎNCASĂRI
Figura 3.2. Fluxurile economice şi întreprinderea

Abordarea prin niveluri ale economiei presupune două direcţii: una verticală şi una
orizontală. Pe direcţie verticală găsim: microeconomia, mezoeconomia, macroeconomia şi
mondoeconomia. La fiecare nivel apar procese şi fenomene economice, raporturi cauzale şi
funcţionale care se formează între participanţii la viaţa economică. Mezoeconomia cuprinde
procesele şi fenomenele economice la nivelul ramurilor, subramurilor şi zonelor economice.
La nivelul economiei naţionale, elementele componente se structurează ca sfere,

ramuri şi subramuri de producţie, tipuri de tehnologie, unităţi administrativ teritoriale,
relaţiile multiple dintre acestea. Deoarece fenomenele nu pot fi exclusiv economice apărând
şi laturi sociale, juridice, politice etc., face ca viaţa economică tratată la orice nivel să fie
foarte complexă sub aspectul cuprinderii în algoritmi sau tehnici specifice ştiinţelor exacte.
Procesele economice se desfăşoară atât pe baza unor relaţii de interdependenţă proprii

economiei, cât şi pe baza celor care apar între diferitele aspecte ale economiei şi ale societăţii,
ca şi între acestea şi factori din alte domenii ale acţiunii sociale. Un fenomen, respectiv un
proces economic generează un alt fenomen sau proces economic care, la rândul lui, poate
condiţiona alte fenomene şi procese. Apar relaţii intereconomice care se manifestă sub
influenţa factorilor de natură tehnică, ecologică, socială, psihologică etc.
25
Evoluţiile la nivel mondial în legătură cu globalizarea pieţelor, mondializarea
activităţilor, posibilitatea unei firme de a depăşi graniţele statului de provenienţă ne
determină să nu privim mediul microeconomic ca ceva mărginit şi în interacţiune doar cu
exteriorul (macroeconomicul),. Relaţiile între mediul microeconomic şi cel macroeconomic
există dar nu în exclusivitate. Apar relaţii între mediile micoeconomice (MMEc), figura 3.3,
MMoEc
MMaEc
MMezEc
MMEc1 MMEc2 MMEcn
Figura 3.3. Micromediul economic în relaţie cu exteriorul

precum şi între mediul mezoeconomic şi micromediu sau între mediul macroeconomic şi
micromediu. Modul în care se stabilesc legăturile depinde de foarte mulţi factori cum ar fi:
politicile economice ale statului din care face parte micromediul, tipul de economie, numărul
firmelor dintr-un domeniu dat, statutul proprietăţii, existenţa şi nivelul concurenţei, legislaţie,
libertatea de acţiune etc.
Nivelul imediat superior mezoeconomic (MMezEc), macroeconomic (MMaEc),

mondoeconomic (MmoEc) precum şi micromediul imediat apropiat sau mai îndepărtat cu
care, la un moment dat un micromediul intră în relaţie directă, impune primele constrângeri,
perturbă mai mult sau mai puţin condiţiile micromediului analizat.
Noţiunea de mediu, aşa cum este tratată în teoriile de marketing, presupune un

ansamblu de factori cu care micromediul întreprinderii trebuie să convieţuiască, care poate
să-i scape de sub control, influenţează relaţia cu piaţa, iar supravieţuirea şi existenţa acestuia
să fie condiţionată de acest ansamblu de factori. În aceeaşi teorie apare noţiunea de mediu de
marketing al întreprinderii. Concepţia de marketing a întreprinderii moderne ridică la rangul
de necesitate orientarea ei spre exterior, deoarece ea trebuie să producă şi să ofere pieţei
26
numai ceea ce se cere efectiv şi deci se poate vinde, orientându-şi astfel întreaga activitate în
funcţie de dorinţele şi necesităţile cumpărătorului. Aceasta presupune încadrarea ei în
structura mediului ambiant, sincronizarea activităţii sale cu dinamismul, formele şi direcţia
evoluţiei acestui mediu. Cunoaşterea mediului şi a interdependenţelor mediu-întreprindere
constituie o problemă de maximă importanţă care-i asigură funcţionalitatea raţională şi în
final succesul în afaceri. Pentru orice întreprindere cunoaşterea şi analiza mediului ambiant, a
fizionomiei şi mecanismului său de funcţionare reprezintă punctul de unde începe
identificarea oportunităţilor, dar şi a pericolelor, a ameninţărilor ce se prefigurează la adresa
sa. De aceea se impune cu necesitate cunoaşterea conţinutului şi a cerinţelor mediului,
precum şi a modificărilor cantitative şi calitative care apar în sfera lui, chiar anticiparea
evoluţiei viitoare a mediului, astfel încât mediul microeconomic să se poată adapta la noua lui
structură. Cunoaşterea caracteristicilor şi a mutaţiilor intervenite în structura mediului
ambiant este o condiţie fundamentală a satisfacerii unei anumite categorii de trebuinţe de
către întreprindere, necesităţi aflate în continuă creştere şi diversificare, care trebuie să stea la
baza elaborării unor strategii realiste, bine fundamentate ştiinţific. De asemenea, asigurarea
resurselor materiale, financiare, informaţionale şi umane de care întreprinderea are nevoie
pentru desfăşurarea unei activităţi în condiţii de maximă eficienţă, solicită cunoaşterea în
detaliu a factorilor de mediu care o influenţează, factori care constituie o premisă esenţială în
adoptarea şi aplicarea deciziilor şi acţiunilor ca expresie a necesităţilor şi oportunităţilor
prezente şi de perspectivă. Întreprinderea nu se află în opoziţie cu mediul, ea fiind chiar o
componentă a acestuia care exercită influenţă asupra acestuia, altfel spus exercită un rol activ
asupra lui. De asemenea, trebuie ţinut seamă de faptul că mediul macroeconomic sau
mondoeconomic nu este în mod automat ostil, restrictiv, primejdios, ci dimpotrivă îi oferă
şanse, ocazii, favorabile, situaţii benefice pentru menţinerea poziţiei şi chiar accentuarea ei pe
piaţă. Mediul macroeconomic, reprezentat de forţele externe ale întreprinderii, influenţează
direct sau indirect obiectivele, planurile, procedurile, activităţile şi rezultatele acestora,
jucând un rol extrem de important în viaţa întreprinderilor. De aceea specialişti consideră că
analiza mediului şi adoptarea unui “proces sistematic de identificare a schimbărilor
semnificative” este foarte important pentru a prognoza impactul ce-l poate avea asupra
organizaţiei.
În prezent organizaţiile funcţionează într-un mediu concurenţial şi foarte dinamic mai

ales datorită evoluţiei fără precedent a tehnologiei, un mediu în care apar noi legi, se
utilizează strategii concrete de cucerire a pieţelor, scade fidelitatea cumpărătorilor mai ales
27
datorită unei accelerate diversificări a produselor şi serviciilor oferite de producători diferiţi şi
al căror număr se poate schimba în funcţie de rezultatele evoluţiei economice.
Prin tehnicile de marketing se pot exercita diferite influenţe asupra mediului exterior
întreprinderii astfel încât acesta poate fi chiar schimbat, se pot crea noi necesităţi care mai
departe pot duce la apariţia cererii de anumite bunuri economice sau servicii, se poate acţiona
şi asupra comportamentului cumpărătorului în scopul îmbunătăţirii poziţiei de piaţă a
întreprinderii. În mediul microeconomic se întâlnesc: furnizorii, intermediari, clienţii,
concurenţii (direcţi, indirecţi), organismele publice (organisme financiare, instituţiile mass-
media, asociaţii ale cetăţenilor, instituţii guvernamentale, organisme publice locale, atitudinea
publică generală.
Deşi în lucrările de specialitate abordarea componentelor macromediului este destul

de nuanţată, există totuşi un consens în a considera că cei mai importanţi factori exogeni care
influenţează activitatea întreprinderii sunt cei care compun mediul : economic, politic, social-
cultural, demografic, tehnico-ştiinţific, natural şi juridic.
1. Mediul economic este elementul esenţial atât la nivel naţional, cât şi internaţional cu
impact semnificativ asupra întreprinderii, întrucât influenţează decisiv funcţionarea şi
dezvoltarea ei. Constituie cadrul concret în care întreprinderea activează, fiind definit atât de
raporturile care apar în societate, în producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor
materiale şi serviciilor, cât şi prin structurarea pe ramuri, subramuri şi domenii de activitate.
El reflectă nivelul de dezvoltare atât pe ansamblu, cât şi la nivelul verigilor componente şi se
concretizează în: piaţa internă, piaţa externă şi pârghiile economico-financiare.
Cum piaţa este principala modalitate prin care se verifică concordanţa dintre nivelul şi
structura producţiei cu nevoile sociale reflectate în cerere, analiza situaţiei pieţei, a
elementelor ei componente: cerere, ofertă, concurenţa, constituie punctul de pornire în
evaluarea corectă a potenţialului pe care poate să se bazeze întreprinderea în elaborarea unei
strategii şi politici realiste, care să ţină seamă atât de particularităţile sistemului economic, cât
şi de tipologia mecanismelor concurenţiale proprii, precum şi de riscurile pe care atât mediul
naţional, cât şi cel internaţional, le generează întreprinderilor.
Factorii economici vizează alocarea resurselor în societate, a veniturilor, efectele

recesiunilor, sistemul de impozite şi taxe, evoluţia ratelor dobânzilor şi a inflaţiei etc.,
sistemul de organizare a economiei naţionale, mecanismul de planificare macroeconomică,
mecanismele motivaţionale, mecanismele de control ale suprasistemelor din care face parte
28
întreprinderea, care influenţează atât în direct, cât şi indirect, funcţionalitatea şi eficacitatea
ei.
Mediul tehnic şi tehnologic, în epoca actuală, constituie cadrul de dezvoltare a

întreprinderii şi prezintă o multitudine de incidenţe asupra ei, incidenţe care vizează toate
domeniile de activitate, toate compartimentele ei, în mod concret prin: invenţii şi inovaţii,
produse noi, orientarea fondurilor destinate cercetării-dezvoltării, nivelul tehnic al utilajelor
disponibile pentru a fi cumpărate, calitatea tehnologiilor care pot fi achiziţionate, calitatea
cercetărilor tehnice la care are acces, numărul brevetelor şi licenţele înregistrate, capacitatea
creativ-inovativă a sistemului de cercetare-proiectare etc. El îşi pune amprenta în special
asupra gradului de înzestrare tehnică şi a ritmului modernizării produselor şi tehnologiilor.
Dinamica accentuată a tehnicii şi tehnologiilor conduce la înfăptuirea unei noi

corelaţii cu valorile şi idealurile sociale, întrucât noul tip de tehnologie modelează atitudinile,
promovează alt stil de muncă şi viaţă, în genere un alt comportament.
Noile descoperiri tehnico-ştiinţifice modifică capacitatea şi structura producţiei,

evoluţia nevoilor societăţii şi ca urmare, şi structura consumului, creează noi moduri de
satisfacere a nevoilor consumatorilor, descoperă noi consumatori, identifică nevoi latente,
schimbă modelele cererii, condiţiile pieţei, raportul şi natura concurenţei de care
întreprinderea trebuie să ţină seama, poate contribui la creşterea eficienţei activităţilor de
marketing. De fapt, întreprinderea se implică în dinamica mediului tehnologic atât ca
beneficiar, cât şi ca furnizor, prin intermediul pieţei.
Mediul demografic este variabila macromediului cu multiple ingerinţe asupra

activităţii întreprinderii, deoarece populaţia în calitate de partener al acesteia se află atât în
postura de beneficiar al rezultatelor obţinute de ea, constituind unul din factorii formativi ai
cererii de mărfuri, dar şi în postura de creatoare a acestora, deci ca sursă de muncă. De aceea,
situaţia demografică, mai ales în ceea ce priveşte nivelul, dinamica, structura populaţiei,
repartizarea teritorială şi pe medii (urban-rural), are efecte multiple atât pe termen scurt, cât şi
pe termen lung asupra activităţii întreprinderii, ceea ce presupune studierea continuă şi a
prognozelor demografice.
Analizând modelele structurii populaţiei se poate anticipa comportamentul

consumatorului pe fiecare tip de piaţă, atunci când numărul mare de nevoi şi dorinţelor ale
indivizilor se exprimă în trăsături demografice, cum ar fi: vârsta, sexul, starea civilă, rasa,
29
ocupaţia. Se pot desprinde astfel principalele tendinţe în evoluţia populaţiei care stau la baza
prognozelor şi planurilor de activitate a producătorilor de bunuri şi servicii.
Mediul cultural, social şi educaţional este constituit din totalitatea factorilor,

condiţiilor, relaţiilor şi instituţiilor care vizează sistemul de valori, obiceiuri, tradiţii, credinţe
şi normele care modelează societatea şi reglementează comportamentul indivizilor şi a
grupurilor în general prin ambianţa de muncă şi viaţă. Aceste elemente afectează activitatea
întreprinderii prin modalităţi specifice de corelare a intereselor individuale şi sociale, prin
activitatea conştientă a indivizilor şi grupurilor care activează în societate. De asemenea,
afectează consumul prin schimbările psihologice, modificarea stilului de viaţă, care au impact
direct asupra comportamentului consumatorului. Factorii educaţionali şi în special
învăţământul contribuie direct la amplificarea nivelului de cultură şi schimbarea mentalităţii
membrilor societăţii, care se reflectă în relaţiile întreprinderii cu piaţa, impunând o
diversificare a politicii de piaţă.
Climatul politic intern şi internaţional afectează întotdeauna activitatea întreprinderii,

deoarece are implicaţii atât directe, cât şi indirecte, manifestate prin: organizarea şi
guvernarea statală, politica economică pe care o promovează, mai ales prin gradul de
implicare a statului în economie (sub forma subvenţiilor, măsurilor protecţioniste, politicilor
antitrust etc.), apartenenţa la grupuri şi comunităţi economice şi politice, în general prin
concepţia de integrare în viaţa economică şi politică mondială ce se promovează. Toate aceste
elemente pot să stimuleze sau să frâneze activitatea pe care o desfăşoară întreprinderea pe
piaţa internă şi internaţională.
Mediul natural a devenit o componentă a macromediului care nu mai poate fi

ignorată, în etapa actuală, întrucât este unanim acceptată ideea că aspectele ecologice
constituie restricţii în calea dezvoltării întreprinderii nu doar prin reducerea resurselor puse la
dispoziţie, mai ales a celor neregenerabile şi epuizabile, ci şi prin nivelul poluării acceptabile.
De aceea, orice întreprindere este obligată să folosească numai tehnologii nepoluante şi să-şi
organizeze astfel întreaga activitate încât să protejeze mediul ambiant, dar să şi combată
degradarea lui.
Cum în condiţiile actuale interdependenţele dintre factorii ecologici şi întreprinderi se

multiplică şi diversifică, se impune un efort deosebit pentru cunoaşterea şi valorificarea lor în
proiectarea şi desfăşurarea în condiţii de maximă eficienţă a activităţilor economice.
30
Cadrul juridic este reprezentat de sistemul legislativ din spaţiul economic-geografic în
care să-şi desfăşoare activitatea întreprinderea, de cadrul legislativ al pieţelor externe, dar şi
de sistemul instituţional naţional şi internaţional. Factorii juridici se referă la mijloacele de
control stabilite pentru apărarea intereselor societăţii. Sistemul instituţional-legislativ
stabileşte cadrul în care întreprinderea îţi poate desfăşura activitatea asigurând utilizarea
resurselor, finalizarea profitabilă pe piaţă, protejarea intereselor economiei naţionale, dar şi
prevenirea orientării în direcţii nefavorabile. Legislaţia reglementează conduita în afaceri prin
trei tipuri de legi: 1.- legi menite să apere concurenţa şi care cer ca practicile de marketing să
fie corecte şi egale pentru toţi partenerii; 2.- legi care protejează cumpărătorul împotriva
produselor de calitate îndoielnică, poluate fizic sau moral, împotriva preţurilor prea mari, care
obligă la etichetarea corectă (sinceră) a produselor etc.; 3.- legi care protejează interesele
generale ale societăţii - îmbunătăţirea calităţii vieţii, conservarea mediului ecologic,
conservarea resurselor naturale, protecţia economiei şi a pieţei naţionale ele având consecinţe
nemijlocit asupra politicilor de marketing elaborate de către fiecare întreprindere.
Protecţia concurenţei a devenit o necesitate deoarece concurenţa în afaceri este în

interesul consumatorului, încurajând producătorii să-şi concentreze atenţia pe satisfacerea
nevoilor consumatorilor. Este în prezent reglementată în România prin: Legea nr.11/1990
privind protecţia concurenţei neloiale, Legea nr. 64/1991 privind brevetele şi invenţiile Legea
concurenţei nr. 21/1996. Protecţia consumatorului constituie o preocupare majoră în ţările
dezvoltate mai ales, întrucât firmele încearcă prin nenumărate mijloace să profite de pe urma
consumatorilor. De aceea, prin legislaţie se asigură un standard minimal al produselor, un
control prin care acestea sunt vândute, un control al informaţiilor oferite consumatorilor, al
preţurilor pentru condamnarea practicilor necinstite. De asemenea, prin încurajarea şi
protejarea concurenţei se asigură un nivel acceptabil al preţurilor. Ca urmare în ţara noastră s-
au adoptat câteva acte normative importante cum ar fi: Legea nr.11/1994 privind protecţia
consumatorului prin care se modifică Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şi care
instituţionalizează Oficiul pentru Protecţia Consumatorului şi reglementează organizarea şi
funcţionarea unor Asociaţii şi Consilii pentru protecţia consumatorilor pe plan local şi
central; Hotărârea Guvernului nr. 665/1995 privind înlocuirea, remedierea şi restituirea
produselor care prezintă deficienţe de calitate etc.
Protecţia societăţii în general s-a impus ca urmare a faptului că unele decizii ale
întreprinderilor în folosul clienţilor săi, defavorizează interesul societăţii. De aceea s-a impus
o legislaţie care să-i apere pe consumatori şi mediul lor de consecinţele propriilor decizii, ca
31
de exemplu, Ordonanţa Guvernului nr.31/1995 privind reglementarea regimului de
producere, circulaţie şi comercializare a produselor farmaceutice, Codul Rutier etc. Aceste
acte normative creează oportunităţi, dar sunt şi ameninţări pentru activitatea de marketing, ca
urmare, se impune o cât mai rapidă conformare la acesta, pentru a obţine avantaje în raport cu
concurenţii.
III.4. Obiectivele economice ale întreprinderii în condiţii concurenţiale

În condiţiile actuale întreprinderea nu se poate reduce la un organism simplu care
urmăreşte maximizarea profitului, ci este un organism complex, ce se confruntă cu o
multitudine de obiective contradictorii ce ţin de strategia fiecărei întreprinderi.
Concurenţa constă dintr-o multitudine de forme de comportament ce se manifestă în cadrul

relaţiilor dintre furnizori pentru captarea interesului unei clientele cât mai numeroase.
Pentru a defini aceste forme de manifestare a concurenţei se pot avea în vedere următoarele
aspecte:
• interesele şi aspiraţiile clientelei

• libertatea de a acţiona
• interesele şi aspiraţiile producătorilor în calitate de ofertanţi
• existenţa în mediul economic a unor reglementări juridice şi a unei stări psihologice şi
sociale care impun sau favorizează anumite acţiuni sau comportamente din partea
agentului economic.
În condiţiile economiei de piaţă concurenţa apare ca o necesitate obiectivă, face parte

din regulile de joc ale pieţei.
Competitivitatea unui agent economic este determinată în principal de trei mari

caracteristici şi anume: servicii, costuri şi calitate.
Ansamblul raportului de interacţiune în care intră agenţii economici în lupta pentru

asigurarea resurselor de aprovizionare şi a pieţei de desfacere formează sistemul relaţiilor de
concurenţă. Mijloacele şi instrumentele utilizate în relaţiile de concurenţă se pot delimita în
jurul produsului, preţului, promovării şi distribuţiei.
Concurenţa este de două tipuri:
• directă, manifestată între întreprinderile care realizează bunuri identice sau cu mici
diferenţieri, destinate satisfacerii aceleaşi game de nevoi;
32
• indirectă – manifestată între întreprinderile care se adresează aceloraşi nevoi sau
nevoi diferite prin oferta unei game variate de lucru.
Pentru a se asigura desfăşurarea în bune condiţii a activităţii economice, statul trebuie

să asigure un cadru concurenţial normal care presupune existenţa următoarelor elemente şi
anume:
• autonomia întreprinderii,
• libertatea de înfiinţare a oricărui tip de întreprindere,
• promovarea celor mai rentabile produse din punct de vedere al intereselor fiecărei
firme,
• reglementări economico-financiare egale pentru toţi agenţii economici, indiferent de
forma de proprietate,
• formarea liberă a preţurilor,
• stabilitate prin reglementări bugetare pe piaţa externă,
• măsuri pentru favorizarea participării pe piaţa extrabugetară,
• reglementări clare pentru sancţionarea prin instanţele juridice a firmelor nerentabile.
Cuvinte şi expresii cheie: întreprindere, mediu microeconomic, mediul

macroeconomic, mediul mezoeconomic, mediul juridic, mediul tehnic.
Ce este mediul intern al întreprinderii?
Ce reprezintă mediul extern al întreprinderii?
Ce este mediul economic al întreprinderii?
Ce este mediul tehnic-tehnologic al întreprinderii?
Ce înţelegem prin mediul juridic al întreprinderii?
33
CAPITOLUL IV
PATRIMONIUL ÎNTREPRINDERII
Obiectivele cursului: familiarizarea studenţilor cu elementele de patrimoniu, formele şi

modul de lucru averea şi datoriile întreprinderii, cu drepturile şi obligaţiile întreprinderii.
Existenţa unei întreprinderi implică, obligatoriu şi noţiunea de patrimoniu, averea

acumulată de la înfiinţare sau totalitatea drepturilor şi obligaţiilor evaluabile în bani-care au
valoare economică-la un moment dat. Patrimoniul se compune din ansamblul de active
financiare şi nefinanciare deţinute de o întreprindere la un moment dat, respectiv elemente
materiale şi nemateriale.
Pentru evaluarea patrimoniului întreprinderii se vor lua în calcul toate valorile sub
diversele forme, cum ar fi:
• bunuri mobile şi imobile, inclusiv solul, bogăţiile naturale, zăcămintele şi alte bunuri
cu potenţial economic
• disponibil bănesc, titluri de valoare
• drepturi de creanţă, precum şi totalitatea obligaţiilor acestuia constând în sume de
bani pe care trebuie să le plătească la anumite scadenţe.
Din punct de vedere economic, patrimoniul economic reprezintă valorile economice
sub forma lor fizică concretă.
Din punct de vedere juridic, patrimoniul juridic cuprinde relaţiile în care se află
subiectul patrimoniului cu valori care fac parte din patrimoniul economic. Sub aspect
contabil, starea patrimonială se reprezintă cu ajutorul bilanţului prin intermediul unui tablou a
elementelor de activ (patrimoniul economic) şi pasiv (patrimoniul juridic).
Elementele componente ale patrimoniului unei întreprinderi sunt:
• Activele fixe, care se compun din:

• Activele corporale, respectiv totalitatea bunurilor şi valorilor din patrimoniul unei
întreprinderi care participă la procesul de muncă cu întreaga valoarea, deservesc
activitatea pe o perioadă mai mare de un an, dar care se consumă şi îşi transmit
valoarea asupra produselor (şi/sau serviciilor) rezultate, în mod treptat. Activele
corporale reprezintă pentru întreprindere un capital imobilizat. Sunt două categorii de
34
active corporale: terenurile (şi investiţiile pentru amenajarea acestora), mijloacele fixe
(au o valoare de intrare mai mare de limita stabilită de lege).
Mijloacele fixe (amortizabile) au fost clasificate în şapte grupe principale: clădiri,

construcţii speciale, maşini-utilaje şi instalaţii de lucru, maşini şi instalaţii de măsură, control
şi reglare, mijloace de transport, animale şi plantaţii, unelte-dispozitive-instrumente-mobilier
şi aparatură de birotică. Activele corporale pot intra în patrimoniul întreprinderii prin: aport la
capitalul social, cumpărare, realizarea unor obiective de investiţii, sau dobândirea cu titlu
gratuit.
• Activele necorporale, de regulă, elementele imateriale care contribuie la menţinerea

şi dezvoltarea activităţii întreprinderii. Acestea cuprind: cheltuielile de constituire
(taxe şi cheltuieli de înscriere, cheltuieli pentru emiterea şi vânzarea de acţiuni,
cheltuieli pentru prospectarea pieţei şi de publicitate legate de înfiinţarea şi
dezvoltarea activităţii întreprinderii); cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
cheltuielile cu descoperirea rezervelor şi zăcămintelor; concesiuni, brevetate,
licenţe şi alte drepturi şi valori asimilate; mărcile de fabrică. Nu poate fi înscris în
patrimoniu fondul comercial respectiv parte din fondul de comerţ care ajută la
menţinerea şi dezvoltarea potenţialului firmei (clientela, vad, debuşee, reputaţie). Şi
activele necorporale reprezintă imobilizări de capital pentru întreprinderi şi se mai
numesc active imobilizate ca şi cele corporale.
Activele corporale şi activele necorporale sunt supuse deprecierii prin utilizare-şi,

deci, are loc pierderea treptată a proprietăţilor-iar acest proces reprezintă uzura fizică, sau în
timp, deprecierea valorică ca urmare a apariţiei unor noi mijloace mai performante şi acest
proces reprezintă uzura morală.
Recuperarea uzurii fizice şi morale a activelor corporale şi necorporale şi deci,

reîntregirea capitalului investit se face prin amortizarea capitalului imobilizat în active
corporale şi necorporale.
Amortizarea este expresia bănească a acestei părţi din valoarea mijloacelor de muncă
ce se transmite treptat asupra produsului nou creat sau asupra serviciilor.
Amortizarea se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare prevăzute prin lege,

asupra valorilor de intrare a mijloacelor fixe şi se include în cheltuielile de exploatare.
35
Sumele rezultate din amortizarea şi valorificarea mijloacelor fixe constituie fondul de
amortizare folosit pentru înlocuirea cu noi mijloace fixe şi alte investiţii rentabile pentru
întreprindere.
Mărimea amortizării depinde de:
• suma ce se amortizează
• durata folosirii obiectului de amortizare
• cota anuală de amortizare
Imobilizările financiare fac parte tot din activele imobilizate-parte a patrimoniului

întreprinderii- şi cuprind titlurile de participare (respectiv drepturi sub formă de acţiuni sau
alte titluri de valoare); titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu (pentru realizări de
venituri financiare-purtătoare de dobândă)
Activele circulante, care cuprind:
• Stocurile compuse din materii prime, materialele, produsele finite, producţia

neterminată;
• Creanţe de exploatare -clienţi sau avansuri plătite;
• Alte creanţe;
• Disponibil bănesc în conturi la bănci şi în casă (lichidităţi) precum şi alte valori de
trezorerie.
Activele circulante sunt elemente de activ care împreună cu activele imobilizate

constituie masa activului patrimonial.
Capitalurile proprii cuprind capitalurile de care dispune întreprinderea şi cuprind:
• Capitalul social sau individual

• Prime legate de capital şi diferenţe de evaluare
• Resurse
• Rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere)
• Fonduri proprii
• Subvenţii pentru investiţii şi provizioane reglementate
Capitalurile proprii servesc adesea ca bază în calculul diferitelor rate de îndatorare

când se doreşte contractarea unor împrumuturi.
Obligaţiile cu valoare economică sunt:
36
• Credite bancare şi împrumuturi, furnizori neachitaţi, decontări cu bugetul statului,
cu personalul, cu asociaţii, cu acţionarii etc. În cadrul patrimoniului întreprinderii,
ponderea şi structura obligaţiilor reflectă starea financiară a întreprinderii. Patrimoniul
brut şi cel net se deosebesc semnificativ şi vor fi tratate ca atare.
• Patrimoniul brut al unei întreprinderi se compune din ansamblul de bunuri şi creanţe
deţinute de întreprindere;
• Patrimoniul net constituie diferenţa între patrimoniul brut şi obligaţiile contractuale
ale agentului economic.
Oglinda relaţiei între activ şi pasiv este dată de balanţă prin bilanţ astfel (tabelul 4.1):
Tabelul 4.1.
Bilanţ
Activ Pasiv
Tot ceea ce deţine întreprinderea cum ar fi: - Patrimoniul net al întreprinderii, respectiv
teren, mijloace fixe, stocuri, sume datorate de capitalul propriu al întreprinderii (capital
clienţi, sume la bănci şi în casă etc. social şi rezerve);
- Tot ceea ce întreprinderea datorează (datorii
pe termen scurt, mediu şi lung)
Bilanţul se stabileşte la sfârşitul unei perioade de gestiune (exerciţiu financiar) şi
reflectă într-o formă sintetică starea patrimonială a întreprinderii. Oferind o dublă
reprezentare a patrimoniului din punct de vedere al destinaţiei şi din punct de vedere al
provenienţei – bilanţul descrie separat elementele de activ şi de pasiv, ambele componente
exprimate valoric.
Din punct de vedere financiar, elementele de activ reprezintă o alocare de fonduri

băneşti în vederea constituirii unei structuri de producţie corespunzătoare obiectivelor
producătorului.
Activul se compune din bunuri deţinute de firmă (drepturi de proprietate exercitate

asupra lucrurilor) şi creanţe (drepturi asupra terţilor). Ordinea în care sunt trecute activele în
bilanţ este dată de lichiditatea acestora, începându-se cu activul cu grad de lichiditate cel mai
mic (vezi tabelul 4.2).
37
ACTIVUL
Active fixe Necorporale - cheltuieli de cercetare-dezvoltare
- fonduri comerciale etc.
Corporale - terenuri
- imobile
- maşini şi utilaje
- mijloace de transport etc.
Active fixe - participări
financiare - depozite pe termen lung existente în conturi
la bancă etc.
Active curente Stocuri - de securitate
(circulante) - circulante
- produse în curs de realizare
Creanţe - datorii ale clienţilor către firmă
Lichidităţi - valori disponibile în bancă şi în cash
Tabelul 4.2. Elemente ale activului
Activele fixe (alocările permanente, activele imobilizate) sunt acele bunuri care
participă la mai multe cicluri de exploatare, consumându-se şi valorificându-se în mod
treptat. Ele conţin:
- activele necorporale, care sunt acele valori economice de investiţii care nu îmbracă o
formă concretă de bunuri materiale. Aceste investiţii se recuperează în rate parţiale prin
includerea lor în costul de producţie, în mai multe perioade de gestiune;
- activele corporale sunt acele bunuri economice care îmbracă o formă concretă.
Aceste bunuri participă la procesul de producţie, valoarea lor transmiţându-se în mod treptat
asupra bunurilor create, pe parcursul mai multor cicluri de exploatare. Recuperarea
contravalorii acestora se face prin intermediul amortizării.
- activele fixe circulante reprezintă valorile financiare investite de întreprindere în

patrimoniul altor societăţi.
Activele circulante (mijloacele circulante) sunt reprezentate de valorile economice

sub formă de stocuri de materiale şi comenzi în curs de execuţie, creanţe (datorii ale clienţilor
către firmă), lichidităţi (disponibilităţi băneşti). Spre deosebire de activele fixe, activele
circulante se află într-o continuă fluenţă valorică, schimbându-şi forma în cadrul fazelor
ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie şi desfacere). După fiecare ciclu de
38
exploatare ele se înlocuiesc cu elemente noi din aceeaşi categorie. După derularea unui ciclu
de exploatare capitalurile investite în acest mod pot fi recuperate mai rapid. Sub aspectul
lichidităţii, caracteristica de bază a activelor circulante este aceea că durata ciclului de
exploatare este mai mică de un an, în timp ce la activele fixe durata de funcţionare trebuie să
fie mai mare de un an. Elementele de pasiv (tabelul 4.3) arată modalităţile de finanţare (sursa)
elementelor din activ. Ele sunt prezentate în bilanţ după gradul lor de exigibilitate
(posibilitatea de a fi scadente la un moment dat). Pasivul este format din capitaluri proprii şi
datorii contractate de întreprindere şi nerambursate încă. Cele mai puţin exigibile sunt
capitalurile proprii şi se trec primele în bilanţ iar cele mai exigibile sunt datoriile pe termen
scurt contractate pentru necesităţi de producţie (datoriile de exploatare), care se trec ultimele
în pasiv.
PASIVUL
Capitaluri Capitaluri proprii: Situaţia netă
permanente - capitalul social
- rezerve etc.
Provizii: Provizii
- pentru risc
- de relansare
Datorii pe termen mediu şi lung (peste 1 an): Datorii
- la bănci
- obligaţii
Pasive curente Datorii pe termen scurt (sub 1 an): Datorii
- la furnizori
- credite pe termen scurt
Tabelul 4.3. Elementele pasivului
Capitalurile permanente se compun din:
• capitalul propriu, cu principalul element capitalul social (adus de proprietarii

acţionari) şi acumulările întreprinderii (autofinanţarea);
• provizioanele, care sunt sumele rezervate pentru acoperirea unor riscuri şi cheltuieli
prevăzute;
• datoriile pe termen mediu şi lung conţin obligaţiile financiare ale întreprinderii faţă de
bănci sau alte instituţii, cu durata de rambursare de peste 1 an.
Pasivele curente (temporare) conţin datoriile pe termen scurt (sursele ciclice), ce

reprezintă împrumuturile acordate întreprinderii de către instituţiile de credit, având un
39
termen de rambursare de până la un an, fiind destinate ciclului de exploatare. Ele sunt de fapt
datoriile de exploatare.
Bilanţul reprezentat prin cele două componente, activ şi pasiv , are proprietatea de
bază şi anume:
TOTAL ACTIV = TOTAL PASIV
Bilanţul contabil oferă o imagine a stării de sănătate a unei întreprinderi la un moment dat,
fiind sursa de calcul pentru mai mulţi indicatori financiari sintetici.
Patrimoniu net = (Activ)-(Datorii pe termen scurt, mediu şi lung)
În raporturile contractuale, întreprinderea se obligă şi răspunde cu întreg patrimoniul

social determinat ca diferenţă între drepturile şi obligaţiile cu valoare economică, sau activul
net contabil.
Evidenţa economică a bunurilor din patrimoniu este o parte a sistemului informaţional

al întreprinderii.
Evidenţa economică se poate realiza sub trei forme:
• evidenţa contabilă – principalul instrument de cunoaştere, gestionare şi control al

patrimoniului, reglementată prin legea contabilităţii;
• evidenţa tehnico-operativă – se bazează pe: evidenţa primară a valorilor materiale şi
băneşti (primară pentru că se desfăşoară în momentul şi la locul manifestării
procesului economic); evidenţa relaţiilor contractuale; evidenţa forţei de muncă, a
producţiei, în timp real.
• evidenţa statistică se bazează pe centralizarea datelor furnizate de evidenţa contabilă
şi tehnico-operativă.
Evaluarea patrimonială prevede înregistrarea în contabilitate a bunurilor mobile şi

imobile la valoarea de achiziţie, de producţie sau la preţul pieţei, iar creanţele şi datoriile la
valoarea nominală.
Evaluarea elementelor patrimoniale se face în felul următor:
• Bunurile de natura imobilizărilor, stocurile şi celelalte bunuri se evaluează la valoarea

actuală, denumită valoare de inventar.
• Creanţele şi datoriile se evaluează la valoarea lor nominală.
40
Bunurile depreciate se evaluează la valoarea de utilitate a fiecărui element, în funcţie
de utilitatea bunului şi preţul pieţei.
Creanţele şi datoriile incerte şi în litigiu se evaluează, de asemenea, la valoarea lor de

utilitate, stabilită în funcţie de valoarea lor probabilă de încasat, respectiv de plată.
Creanţele, datoriile, precum şi disponibilităţile în devize se evaluează la cursul în

vigoare din ultima zi a exerciţiului.
Titlurile imobilizate se evaluează la valoarea de utilitate pe care o reprezintă pentru

unitatea patrimonială, iar titlurile de plasament, la cursul mediu al ultimei luni a exerciţiului
sau valoarea probabilă de negociere, după caz.
Cuvinte şi expresii cheie: întreprindere, patrimoniu economic, patrimoniu juridic, active,

pasiv, capitaluri proprii, imobilizări, bunuri de patrimoniu.
Ce este patrimoniul unei întreprinderi?
Ce reprezintă patrimoniul economic al unei întreprinderi?
La ce se referă patrimoniul juridic al unei întreprinderi?
Ce sunt activele corporale ale întreprinderii?
Ce sunt activele necorporale ale întreprinderii?
Ce sunt imobilizările financiare ale întreprinderii?
Ce sunt capitalurile proprii ale întreprinderii?
Ce este şi cum se poate realiza evidenţa economică a bunurilor de patrimoniu?
În ce constă evaluarea elementelor patrimoniale ale întreprinderii?
41
CAPITOLUL V
ÎNTREPRINDEREA CA SISTEM
Obiectivele cursului: tratarea întreprinderii ca sistem cu toate caracteristicile ce decurg de
aici, intrările, ieşirile şi elementele de feed-back.
Ca sistem întreprinderea constituie o unitate economică ce combină factorii de

producţie pentru producerea de bunuri sau servicii destinate a fi vândute pe piaţă.
Întreprinderea poate fi privită ca un ansamblu de elemente de interacţiune, legat între ele, ce
formează un tot unitar organizat, un sistem distinct faţă de mediul ambiant cu care intră în
relaţie. Teoria generală a sistemelor a fost elaborată în anul 1951 de către Birtalanffy, teorie
care se poate aplica şi în analiza sistemului întreprindere.
V.1. Conceptul de "sistem"

Cunoştinţele acumulate despre mediu, om şi societate au permis elaborarea unor teze
şi generalizări care determină trecerea gândirii sistemice din sfera teoreticului în cea a
activităţii practice. Acest fapt a permis ca noţiunea de sistem utilizată iniţial numai în tehnică
- să devină un instrument de bază în cercetarea şi analiza economică şi să-şi aducă contribuţia
la soluţionarea problemelor abstracte şi uneori sensibile cu care se confruntă teoria sistemelor
în perioada actuală.
Astfel, abordând practic problema, orice fenomen, activitate, proces chiar şi fiinţele
pot fi considerate ca fiind sisteme de un anumit tip mai complexe sau mai puţin complexe
caracterizate prin două categorii de mediu şi anume:
• mediul exterior sistemului, adică aria în care se manifestă sistemul,

• şi mediul interior sistemului, exprimat prin relaţiile stabilite între elementele
componente ale acestuia considerate de regulă mărimi variabile.
Sub acest aspect, ipotetic vorbind, atunci când, atât legăturile sistemului cu exteriorul,
cât şi cele dintre elementele componente sunt zero adică nule - sistemul este izolat.
Dacă ne referim la sistemele create de om sau la cele naturale, legăturile precizate

anterior nu sunt nule, deoarece astfel de sisteme primesc şi dau mediului înconjurător
informaţii, fapt ce naşte cerinţa ca în analiza sistemelor sociale, în special să se pornească de
la structurile atomice - disipative şi de la utilitatea sistemelor.
42
În astfel de situaţii extensia parametrilor luaţi în calcul, coroborată cu gradul mare de
dificultate în privinţa cuantificărilor, face dificilă misiunea matematicienilor de a crea un
sistem de ecuaţii adecvat sistemului studiat.
Această dificultate se amplifică dacă avem în vedere faptul că, pentru surprinderea
oricărei evoluţii, trebuie avute în vedere atât comportamentele abstracte (cum ar fi:
informaţiile, activităţile etc), cât şi comportamentele concrete (adică numărul locurilor de
muncă, numărul de angajaţi, imobilizările de natura mijloacelor fixe) ale sistemului.
O astfel de concepţie asigură măsurarea şi determinarea particularităţilor în cazul

sistemelor atemporale, sistemelor temporale şi sistemelor sociale.
Indiferent de forma de organizare, mărimea sau finalitatea acţiunii, orice proces fie el
natural sau artificial poate fi reprezentat printr-un model convenţional.
Dacă considerăm un bun fizic F căruia îi asociem o mulţime de caracteristici

comensurabile (volum, greutate, viteză etc) sub forma unor funcţii injective, în momentul t
ţinând cont de numărul de caracteristici, se poate crea o mulţime a perechilor intrări-ieşiri,
ordonate în timp (fig. 5.1).
x1 y1
x2 F y2
xn yn
Figura 5.1 Modelul abstract al sistemului fizic F
Pe baza precizărilor anterioare sistemul este conceput ca o structură care implică

preluarea la un moment t a unor mărimi de intrare din mediul exterior, transformarea lor în
altele de regulă diferite de cele de intrare şi redarea lor la un alt moment t, sub formă de
produse şi/sau servicii (fig. 5.2).
Mediul exterior lui F

Intrări ieşiri, produse, servicii
x1 y1
x2 Proces de transformare y2
ZF(t)
xn yn
Figura 5.2 Intrările şi ieşirile din sistem
43
Deci, orice ieşire y a sistemului este dependentă nu numai de starea de intrare x, ci şi
de starea sistemului Z care, la rândul său este funcţie de intrare.
Dacă definim intrarea ca fiind totalitatea elementelor necesare funcţionării unui

sistem, iar ieşirea ca fiind totalitatea elementelor rezultate, atunci definim starea Z ca
ansamblu de variabile ale căror valori la un moment t determină integral (împreună cu
valorile curente ale mărimilor introduse din exterior) comportarea ulterioară a sistemului.
Deci, într-un anume sens, starea exprimă evoluţia trecută a subsistemului.
Sub acest aspect, momentului t îi corespund valori unice ale intrărilor, ieşirilor şi
stărilor, ipoteza simultaneităţii mai multor valori fiind exclusă, iar cunoaşterea structurii unui
sistem implică determinarea dependenţei stărilor de intrări.
Noţiunea de sistem comportă o dublă determinare adică include atât bunul fizic
analizat F, cât şi reprezentarea structurii şi cauzalităţii acestuia prin relaţii între intrare-stare şi
ieşire.
Astfel, conceptul de sistem comportă într-o asemenea accepţiune următoarele elemente:
• set de obiective interconectate;

• mod ordonat de acţiune;
• cunoştinţe;
• mărimi şi concepţii;
• mediu în care intră un set de informaţii ce se prelucrează şi se livrează la ieşire;
• cadru în care lucrează în comun executanţi, maşini şi instalaţii de lucru, aparatură
electronică de calcul.
Există, în principal, două clase mari de sisteme:
• sisteme naturale,
• şi sisteme create de om,
iar analiza lor trebuie să tină cont de:
• sistemul condus, adică acea reuniune de subsisteme care se dirijează coordonat

ţinându-se seama de intercondiţionarea lor;
• structura sistemului, cea care conţine bucle de reacţie, puncte de informare, centre de
prelucrare a datelor, puncte de decizie, locuri de finalizare a acţiunilor declanşate prin
decizii;
44
• subsistemele componente, care au domenii proprii pentru datele de intrare-ieşire şi
comportă în structura lor procese de autoconducere;
• sistemul conducător, defineşte acea reuniune de subsisteme care dirijează sistemul
condus.
Deoarece toate elementele sistemului concură la transformarea intrărilor în ieşiri,

funcţionarea acestuia la un moment dat t este redată de suma operaţiilor executate în acea
perioadă şi este influenţată de acţiunea mediului exterior exercitată atât asupra sistemului
condus (denumit şi de execuţie), cât şi a celui conducător (denumit şi de comandă) (fig. 5.3).
MEDIUL EXTERIOR
EXECUŢIE
I Procese de realizare E
a obiectivului
Furnizarea intrării
Valorificarea ieşirii
Cuantificarea obiectivelor
MANAGEMENT
Figura 5.3. Funcţionarea sistemului
Performantele sistemului depind de calitatea sistemului conducător, de capacitatea de

eliminare sau preîntâmpinare a eventualelor perturbaţii, adică factori care fac ca ieşirile să se
abată de la valoarea iniţială. Sub acest aspect există o clasă de sisteme - autoreglabile - care
au proprietatea de a-şi păstra pentru anumite perioade, autocontrolul în îndeplinirea scopului
final. Din această categorie face parte sistemul cibernetic, caracterizat prin apariţia feed back
ului, funcţia R între intrare şi ieşire (fig. 5.4).
x1 y1
x2 Comparaţie Decizie Proces de y2
transformare
xn yn
Bucla de reacţie (R)

Figura 5.4 Sistemul cibernetic
Într-un astfel de sistem, analiza intrare-ieşire poate îmbrăca două forme:
45
- analiză explicită, în care mulţimile sunt definite prin funcţiile lor caracteristice, egale cu
unitatea pentru fiecare pereche intrare-ieşire aparţinând unei anumite componente a
sistemului şi zero pentru cele ce nu-i aparţin;
- analiza implicită, în care sistemele componente sunt definite prin relaţiile intrare-ieşire şi nu
prin funcţii caracteristice.
Cu ajutorul acestei aprofundări teoretice se poate răspunde unor probleme majore ale
teoriei sistemelor cu referire atât la elementele componente, adică subsistemele, cât şi la
comportarea sistemului înţeleasă ca fiind o relaţie invariantă în timp, specifică grupului de
mărimi şi unui nivel de rezoluţie dat, având valori de aceeaşi structură.
Suma relaţiilor care determină comportarea sistemului constituie organizarea

acestuia, partea organizării ce rămâne constantă reprezintă structura sa, iar porţiunea
variabilă din organizare defineşte programul sistemului.
Dacă luăm în consideraţie relaţia dintre generanta (G) a sistemului şi rezistenta (R*) a
sistemului, sub aspectul comportamentului sistemului deosebim următoarele stări de
comportare şi anume:
- sistem al cărui comportament este afişat prin starea de echilibru (G=R*);
- sistem al cărui comportament este afişat prin starea evolutivă a acestuia (G>R*);
- sistem al cărui comportament este afişat prin star-ea r-egresivă a acestuia (G<R *).
Pe baza unor astfel de precizări teoretice, funcţionarea sistemelor economice are în

vedere obiective generale a căror realizare este posibilă prin pregătirea şi programarea
alocării unor resurse materiale, umane şi financiare, procesarea prin procedee tehnologice a
acestora şi dirijarea spre finalitatea dorită adică, produse şi servicii.
V.2. Sistemul cibernetic "întreprindere"

În esenţă prin firmă (organizaţie) desemnăm un grup de persoane, organizate
conform anumitor cerinţe juridice, economice, tehnologice, care concep şi desfăşoară un
complex de procese de muncă, folosind anumite mijloace de muncă, având ca rezultat final
obţinerea de produse şi servicii în vederea realizării unui venit sau profit cât mai mare
posibil.
Firma trebuie analizată ca un întreg format din mai multe părţi, adică este necesară
abordarea sistemică a acesteia fapt ce conduce la evidenţierea următoarele caracteristici:
46
- firma ca sistem socio-economic, deoarece reuneşte factori de producţie şi forţa de muncă,
prin intermediul cărora îşi realizează funcţionalitatea conform obiectivelor fixate, care decurg
din nevoia socială.
Acţiunea angajaţilor asupra mijloacelor de producţie are drept componentă de bază,

potenţialul acestora de cunoaştere şi volumul de cunoştinţe, care determină o comportare
motivată a salariaţilor în procesul realizării obiectivelor economice şi sociale stabilite pentru
firmă;
- firma ca sistem dinamic, în sensul că modificările petrecute în firmă, sau în relaţiile

acesteia cu mediul determină o anumită traiectorie în evoluţia firmei, care defineşte
viabilitatea sau nonviabilitatea firmei;
- firma ca sistem complex, deoarece firma reprezintă o reuniune de elemente, forţă de muncă
şi factori de producţie, între care se stabilesc legături multiple şi profunde care permit
acţiunea sistemului "firmă". Aceste elemente nu sunt simple componente pasive deoarece
unele din ele acţionează în moduri corespunzătoare pentru atingerea unor obiective propuse;
- firma ca sistem probabilistic, în sensul că acţiunea ansamblului firmei este supusă

influentei unor factori aleatori, care tind permanent să perturbe echilibrul ansamblului.
- firma ca sistem deschis, deoarece oricare firmă este o componentă a sistemelor mai mari
din care face parte, reprezentate de economie şi societate;
- firma ca sistem autoreglabil şi autoorganizabil, deoarece firma ca verigă a economiei

naţionale îşi desfăşoară activitatea în vederea realizării unor obiective care converg
intereselor naţionale.
Considerată ca un sistem caracterizat prin trăsăturile precizate anterior, firma dispune

de un mecanism de funcţionare definit prin următoarele caracteristici:
- firma este un ansamblu unitar cu regim juridic stabilit şi cu o anumită autonomie

funcţională;
- firma este formată din subsisteme care se comportă semiindependent, deoarece funcţionarea
lor este subordonată şi integrată funcţionării ansamblului orientat spre realizarea obiectivelor
pentru care aceasta a fost creată;
- firma dispune de parametrii de intrare specifici, care corespund profilului acesteia şi pe care
îi transformă în procesul de prelucrare, în ieşiri necesare mediului în care acţionează firma;
47
- firma este capabilă să-şi autoregleze activitatea prin managementul propriu, care pe baza
informaţiilor culese din mediul de funcţionare al firmei, prelucrate şi valorificate adecvat,
sunt folosite în luarea deciziilor manageriale necesare.
În acest context, orice firmă abordată prin teoria sistemelor cuprinde două categorii de
funcţii şi anume: funcţii efectorii, care reunesc elementele de bază ale producţiei şi realizează
procesul fizic de transformare a intrărilor în ieşiri; funcţii de dirijare, care constau în fixarea
programelor de acţiune ale funcţiilor aleatorii, în urmărirea realizării acestor programe şi în
fixarea corelaţiilor necesare orientării permanente a activităţii acesteia spre realizarea
obiectivelor stabilite.
V.3. Componentele de bază ale sistemului întreprindere

Sunt intrările specifice profilului ei: resursele materiale şi financiare (capitalul şi
capitalul investit în materii prime, materiale, utilaje etc.), resursele umane (întreprinzătorul,
respectiv cel care întreprinde acţiunea, îşi asumă riscul, uneori fiind şi cel care organizează şi
conduce şi căruia i se atribuie rezultatele întreprinderii sale, precum şi salariaţii, cei care
adaugă valoare prin consumul muncii lor), resursele informaţionale şi conceptual.
Ieşirile-sub forma produselor şi serviciilor
Perturbaţiile exterioare (exogene) şi interioare (endogene) care pot influenţa

funcţionarea sistemului întreprindere.
Componentele de reglare care asigură funcţionarea corectă, în parametrii prescrişi

prin obiectivele managementului întreprinderii
O altă componentă este partea efectorie propriu-zisă sau de execuţie
V.4. Abordarea sistemică a întreprinderii

În investigarea problematicii complexe a întreprinderii, se extinde tot mai mult
abordarea sistemică, având la baza teoria generală a sistemelor. Numeroase lucrări clarifică şi
dezvoltă noţiunile de bază ale întreprinderii prin prisma teoriei sistemelor. Sistemul este un
ansamblu de elemente în interacţiunea lor dinamică, organizată în vederea realizării
unui scop. Pentru a descrie un sistem este necesar să se înţeleagă aspectul sau structural,
adică organizarea sa într-un anumit spaţiu şi aspectul funcţional, adică organizarea şi
funcţionarea în timp a elementelor sale componente. Ca organism economico-social,
întreprinderea are o structura sistemică, în care diferitele sale componente se
48
condiţionează reciproc. Totalitatea elementelor componente, în interacţiunea lor,
constituie mecanismul de funcţionare al întreprinderii. Funcţionarea acestui mecanism se
desfăşoară sub acţiunea factorilor de mediu intern şi extern şi se manifestă într-o mare
diversitate de forme. Concepţia sistemică privind întreprinderea este un mod de a privi, a
gândi şi a înţelege procesele economice care au loc în cadrul ei în interacţiune cu conducerea
acesteia. Abordarea sistemică permite formarea unei viziuni largi, cuprinzătoare asupra
funcţionarii acestui organism complex şi dinamic care este întreprinderea. Totodată, aplicarea
teoriei generale a sistemelor la sistemele economice în general şi la întreprindere ca sistem, în
special, conduce la identificarea unor noi căi de analiză, permiţând formularea unor soluţii,
decizii perfecţionate, care să conducă la realizarea scopurilor propuse.
Teoria generală a sistemelor consideră fenomenele şi procesele economice ca

sistem, adică un ansamblu organizat de elemente interdependente, aflate în interacţiune
activă sau numai potenţială.
Reuniunea elementelor într-un ansamblu, împreună cu relaţiile dintre ele,

formează structura sistemului. Structura unui sistem este o caracteristică relativ stabilă a
acestuia. Practica economică a dovedit că legăturile dintre elementele componente ale
sistemului întreprindere fac ca acţiunea unora să se reflecte asupra altora şi, implicit, asupra
întregului constituit de întreprindere. De exemplu, perturbaţiile care pot să apară în
aprovizionarea cu materii prime afectează ritmicitatea producţiei, iar aceasta are consecinţe
asupra veniturilor realizate de întreprindere. Rezultă că sistemul se manifestă ca o entitate
distinctă, ca un întreg.
Întreprinderea abordată ca sistem complex are o serie de caracteristici care-i asigură o

funcţionalitate specifică. În figura 4.1. poate fi urmărită complexitatea sistemului
întreprindere.
V.5. Caracteristicile sistemului întreprindere
Sistemul întreprindere prezintă o serie de caracteristici care trebuie avute în

vedere pentru a-i asigura funcţionalitatea, acestea sunt:
• întreprinderea este un sistem social, întrucât în cadrul acesteia o componentă

esenţială sunt oamenii (conducători şi executanţi) care acţionează în sensul realizării
obiectivelor. Întreprinderea este o organizaţie economică autonomă care produce
pentru pieţe, este un sistem ierarhizat, este un sistem organizat şi condus, este un
49
sistem finalizat în sensul maximizării surplusului economic (profitului), este un sistem
uman, este un sistem deschis celorlalte componente (resurse materiale, energie,
capacităţi de producţie, informaţii) pentru a realiza obiectivele propuse; în ultima
instanţă, finalitatea sistemului este creşterea bogăţiei;
• întreprinderea este un sistem economic, deoarece reuneşte resurse de diferite tipuri
urmărind valorificarea lor optimă (sistem cu raţionalitate);
• întreprinderea este un sistem deschis, în sensul că are schimburi permanente cu
mediul (de unde îşi procură inputurile şi unde îsi externalizează outputurile).
• întreprinderea este un sistem organic adaptiv, în permanentă legătură cu mediul de
care este influenţat, dar pe care îl şi influenţează, fapt care determină modificarea
parametrilor sistemului. Un sistem ai cărui parametri sunt variabili ca răspuns la
condiţiile mediului este un sistem adaptiv;
• întreprinderea este un sistem dinamic, deoarece îşi modifică starea în timp;
• întreprinderea este un sistem complex, reunind un mare număr de elemente,
subsisteme, părţi cu funcţii bine precizate;
• întreprinderea este un sistem cu comportament finalist, cu echifinalitate;
• întreprinderea este un sistem relativ stabil. Dacă o perturbaţie a mediului a produs
variaţia unor parametri, întreprinderea reacţionează pentru a conduce evoluţia în
regim staţionar. În acest scop, în cadrul sistemului întreprindere identificăm un
subsistem specific (subsistemul conducător) având rolul de a pune în practică
măsurile corective care să permită atingerea regimului staţionar, a stabilităţii.
Obiectivul subsistemului conducător este reglarea sistemului şi asigurarea
funcţionalităţii optime. Dispersia activităţilor (uneori chiar şi a componentelor
sistemului) în teritoriu, ca şi complexitatea proceselor care au loc, fac ca reglarea să se
desfăşoare în condiţii grele, uneori chiar în lipsa unor informaţii pertinente;
• întreprinderea este un sistem supus proceselor entropice, sub acţiunea cărora se
manifestă tendinţa de dezorganizare. Activitatea de conducere constituie forţa care
contrabalansează această tendinţă, asigurând stabilitatea dinamica a întreprinderii;
• întreprinderea este un sistem probabilist (stochastic) datorită acţiunii factorilor
aleatori care tind să perturbe echilibrul. Menţinerea stabilităţii, preîntâmpinarea şi
anihilarea factorilor perturbatori, evitarea tendinţelor entropice necesită din partea
conducerii intervenţii reglatoare active şi permanente;
50
• întreprinderea este un sistem cu autoînvăţare (se învaţă în procesul de
desfăşurare a activităţilor economice şi sociale);
• întreprinderea este un sistem cibernetic. Culegerea informaţiilor despre ieşirea
sistemului şi utilizarea lor pentru corectarea intrării (feed-back, conexiune inversă)
este caracteristica sistemelor cibernetice. Îndeplinirea obiectivelor necesită asigurarea
permanentă a intrărilor prestabilite (cantitativ şi calitativ), corelarea acestora cu
procesele tehnologice, urmărirea transformărilor pe care le suferă intrările,
compararea rezultatelor cu obiectivele;
• întreprinderea este un sistem autoreglabil şi autoorganizabil. În acest sistem
coexistă două tipuri de activităţi: o activitate tehnico-productivă şi o activitate de
conducere. Caracterul de sistem autoreglabil şi autoorganizabil are la bază conceptul
de retroacţiune sau de conexiune inversă (feed-back), care presupune capacitatea
sistemului de a-şi modifica intrările şi starea sa, în raport cu modul în care ieşirile
răspund comenzii sociale. În acest context, întreprinderea abordată în viziune
sistemică este formată dintr-un sistem reglat sau condus (S), în care au loc procese
tehnice şi biologice de transformare a factorilor de producţie în produse finite,
conform obiectivelor propuse iniţial şi un sistem reglator sau conducător (R), care
are rolul de a asigura funcţionarea sistemului reglat, în limitele parametrilor tehnici,
organizatorici şi structurali pentru atingerea finalităţii, concretizată în cererea de
produse pe piaţa produselor (P). Sistemul reglator se justifică prin acţiunea
permanentă asupra factorilor entropici perturbatori şi îşi concretizează activitatea în
procesul decizional. Retroactiunea sau conexiunea inversă (X) se manifestă atât la
nivelul întreprinderii considerată ca sistem, cât şi la nivelul subdiviziunilor
organizatorice, ca subsisteme. Fiecare subsistem îşi are intrările şi ieşirile proprii.
Ieşirile dintr-un subsistem constituie intrări în cadrul subsistemului următor.
Funcţionalitatea întreprinderii ca sistem este dată de transmitanţa (T), care se

determina ca raport între ieşirile (Y) şi intrările (X) sistemului. Transmitanta fizică este
subunitară deoarece intrările de resurse alocate sunt, de regulă, inferioare output-urilor
obţinute. Transmitanţa valorică a sistemului trebuie să fie supraunitară pentru ca acesta să fie
funcţional, respectiv cifra de afaceri să fie mai mare decât costurile şi să se obţină un nivel cât
mai ridicat al profitului.
51
V.6. Subsistemele componente ale sistemului întreprindere
Conform axiomelor lui Churchman rezulta ca putem construi sistemul întreprindere
pornind de la subsistemele componente. O largă utilizare în domeniul organizării şi
conducerii are structurarea întreprinderii ca un dublet “obiect condus–conducere”. Sunt puse
astfel în evidenţă două subsisteme ale sistemului întreprindere: subsistemul condus şi
subsistemul conducător. Fiecare din cele două subsisteme se structurează, la rândul lor, în
alte elemente componente.
Subsistemul condus sau efectoriu se compune din: loc de muncă, atelier, secţie,
compartimente funcţionale (planificare, lansare, urmărirea producţiei, aprovizionare,
desfacere, personal etc.). Fiecare dintre acestea pot fi considerate ca sisteme, dat fiind
caracterul deschis al sistemelor. Ele vor fi, deci, formate din alte componente specifice,
descompunerea mergând până la element, care constituie “unitatea” structurală ce nu mai
poate fi descompusă (postul).
Subsistemul conducător se structurează în conducere strategică, conducere tactică şi

conducere operativă astfel încât să se realizeze funcţiile conducerii (previziune, organizare,
coordonare, comandă şi control). Realizarea funcţiilor conducerii implică un ansamblu de
metode şi procese intelectuale, tehnice şi economico-financiare prin care decizia (comanda)
se transformă în acţiune. Din analiza proceselor de conducere rezultă că principalele
activităţi, operaţiuni şi procedee implicate în conducerea ştiinţifică a sistemului întreprindere
pot fi etapizate, astfel: reflecţie-decizie, decizie-acţiune, acţiune-rezultate. Abordarea
sistematică permite, de fapt, modelarea realităţii obiective complexe reprezentată de
întreprindere, prin abstractizarea funcţionării ei. Astfel, un prim model al sistemului
întreprindere porneşte de la structurarea pe cele două subsisteme amintite anterior. Un
alt model al sistemului întreprindere, subsistemul condus (structural organizatoric) şi
subsistemul conducător, porneşte de la identificarea activităţilor prin care acesta îşi exercită
funcţiile sale şi îşi realizează finalitatea ca sistem. Abordarea sistemică permite economistului
sa înţeleagă exact necesitatea conducerii, coordonării părţilor (subsistemelor), astfel încât
fiecare dintre acestea să contribuie la realizarea finalităţii întregului sistem care este
întreprinderea. După cum s-a observat, între subsisteme se stabilesc legături, conexiuni care
conduc la “organizarea” părţilor într-un întreg. De cele mai multe ori, această organizare
apare ca o structură ierarhizată care asigură circulaţia informaţiei necesare conducerii
întregului sistem.
52
Cuvinte şi expresii cheie: sistem, întreprindere, intrări, ieşiri, feed-back
Care sunt componentele sistemului întreprindere?
Ce este feed-backul în funcţionarea unei întreprinderi?
Care sunt intrările sistemului întreprindere?
Ce sunt perturbaţiile sistemului întreprindere?
Care sunt caracteristicile sistemului întreprindere?
53
CAPITOLUL VI
CONCURENŢA
VI.1. Specificitate
Exprimarea cererii şi a ofertei se bazează pe libera iniţiativă garantată de dreptul de
proprietate, prin intermediul atribuţiilor sale. Concurenţa, caracteristică semnificativă a
economiei de piaţă, este o formă activă a liberei iniţiative şi apreciată atât ca un sistem
competitiv, cât şi ca un mecanism concurenţial.
În literatura de specialitate, concurenţa se defineşte ca fiind confruntarea deschisă,

rivalitatea dintre agenţii economici ofertanţi (producători sau vânzători) pentru a atrage
cumpărătorii de bunuri economice şi exprimă comportamentul specific, interesat al tuturor
subiecţilor de proprietate, care se realizează în funcţie de cadrul concurenţial şi de
particularităţile diverselor pieţe.1
Firmele vizează obţinerea de profit, iar consumatorii îşi exprimă opţiunile pentru
bunurile şi serviciile oferite de producători.
Prin realizarea orientării agenţilor economici spre a produce ceea ce este dorit şi cerut
de consumatori la costuri cât mai reduse, concurenţa permite firmelor să obţină profitul dorit,
iar consumatorilor să cumpere produsele dorite pentru satisfacerea nevoilor.
Concurenţa este privită ca o confruntare deschisă între agenţii economici prin care
aceştia doresc să-şi îmbunătăţească segmentul de piaţă prin intermediul strategiilor.
Concurenţa se realizează atât prin intermediul instrumentelor de natură economică, cât şi
extraeconomică. Instrumentele economice de manifestare a luptei concurenţiale sunt
reducerea costurilor de producere a bunurilor şi serviciilor sub costurile de producţie ale
firmelor concurente, reducerea preţurilor de vânzare, îmbunătăţirea calităţii produselor,
acordarea diverselor facilităţi clienţilor, ş.a. Instrumentele de natură extraeconomică sunt
oferirea de informaţii tuturor clienţilor referitoare la imaginea firmei şi a produselor acesteia,
sponsorizări ş.a.
Concurenţa loială reprezintă folosirea de către vânzători în cadrul luptei concurenţiale

a instrumentelor, în condiţiile liberului acces pe piaţă şi a cunoaşterii totalităţii posibilităţilor
de îmbunătăţire a relaţiilor cu consumatorii. Concurenţa neloială, cunoscută şi sub denumirea
1
Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică Bucureşti, 1995
54
de concurenţă nelegală sau incorectă se caracterizează prin acordarea de stimulente deosebite
consumatorilor, pătrunderea şi menţinerea pe piaţă prin folosirea unor mijloace
extraeconomice de natură să creeze confuzie, sacrificarea intereselor unor consumatori,
stimularea unor consumuri neraţionale de resurse ş.a. În conformitate cu legislaţia în vigoare
din România, concurenţa neloială se pedepseşte ca infracţiune, pentru prevenirea acesteia
fiind adoptată o lege specială prin care se reglementează cadrul de desfăşurare a concurenţei.
Concurenţa şi mecanismele concurenţiale diferă de la o ţară la alta, în funcţie de mai mulţi

factori:
• numărul şi puterea economică a vânzătorilor şi consumatorilor participanţi la

tranzacţii în economia naţională, în una sau mai multe ramuri ale economiei;
• gradul de diferenţiere al produselor;
• crearea facilităţilor şi oportunităţilor de a intra într-o ramură a economiei naţionale
sau pe o anumită piaţă, precum şi barierele ridicate la dorinţa unor agenţi economici
de a pătrunde într-un sector de activitate sau pe o piaţă;
• mobilitatea şi rigiditatea preţurilor bunurilor economice;
• nivelul de transparenţă a pieţei;
• raportul dintre cererea şi oferta de bunuri economice şi servicii;
• cultura economică a agenţilor economici;
• conjunctura internă şi internaţională;
Prin intermediul funcţiilor pe care le deţine, concurenţa joacă în cadrul economiei de

piaţă un rol esenţial, contribuind fundamental la realizarea progresului economico-social,
astfel concurenţa:
Stimulează progresul prin competiţia pe care o susţine şi oferă perspective largi de

creştere a profiturilor agenţilor economici flexibili şi adaptabili la nou, eliminându-i pe cei
neadaptabili.
Concurenţa contribuie la reducerea nivelului preţurilor bunurilor economice şi

serviciilor.
Concurenţa loială determină creşterea optimismului, creativităţii şi interesul pentru

îmbunătăţirea eficienţei activităţii economice de producţie a agenţilor economici, precum şi
de orientare a acestora pentru maximizarea eficienţei sociale.
55
Pe lângă aceste aspecte pozitive, intensificarea luptei concurenţiale determină unii
agenţi economici să recurgă la acţiuni de deteriorare a calităţii produselor, la poluarea
mediului înconjurător.
VI.2. Preţul
De-a lungul timpului, apariţia schimbului de mărfuri a creat condiţiile de evidenţiere a
preţului ca mijloc de măsură a ceva. Explicarea a ce anume măsoară preţul a fost dată de
Aristotel care afirma că în cadrul procesului schimbului, preţurile exprimă comensurabilitatea
mărfurilor. Mai târziu, Adam Smith şi David Ricardo au realizat explicaţia ştiinţifică a
raportului de schimb. Astfel a. Smith a evidenţiat faptul că munca este măsura reală a valorii
de schimb a tuturor mărfurilor, iar D. Ricardo a considerat valoarea, element comun al tuturor
mărfurilor.
Preţurile reprezintă forma cea mai complexă de măsurare economică a bunurilor,

formă denumită şi bănească sau monetară. Preţul exprimă cantitatea de monedă care trebuie
plătită pentru cumpărarea unor bunuri materiale şi servicii. Modificarea preţurilor este
influenţată, printre alţi factori de cererea şu oferta. Dinamica dintre cerere şi ofertă determină
modificarea nivelului preţului. Preţul constituie rezultatul confruntării intereselor economice
generale ale purtătorilor cererii şi ofertei.
Cererea influenţează preţul prin utilitatea bunului economic ce urmează să fie

cumpărat de consumator şi posibilitatea de plată a acestuia. Din punctul de vedere al ofertei,
nivelul şi dinamica preţului depind de costul de producţie şi de preţurile bunului economic
respectiv existente pe alte pieţe. Aceasta se referă la interconexiunea preţurilor existente între
diferitele categorii de produse, cum sunt produsele substituibile şi cele complementare.
Produsele. complementare sunt interdependente prin cerere, consumul unui produs fiind
condiţionat de consumul produsului complementar acestuia. Dacă cererea pentru un produs
creşte, se creează o creştere a cererii pentru bunurile economice complementare produsului,
realizându-se o sporire a producţiei. În situaţia produselor substituibile legătura se realizează
la ofertă, existând diferite bunuri economice care se pot substitui în consum pentru
satisfacerea aceleaşi nevoi. Astfel, dacă cererea pentru un produs creşte, atunci cererea pentru
produsele substituibile acestuia va scădea.
Intensitatea presiunilor exercitate de cerere şi ofertă asupra preţurilor este diferită în

timp. Pe termen scurt, cererea influenţează modificarea preţului, deoarece producţia este
relativ constantă şi nu se poate modifica datorită capacităţilor de producţie existente. Prin
56
urmare o creştere a cererii cauzează creşterea preţului, o scădere a cererii produce diminuarea
preţului. Pe termen lung, însă, oferta constituie factorul principal al modificării preţurilor,
deoarece există posibilitatea, prin investiţii a măririi volumului capacităţilor de producţie.
Nivelul, structura şi dinamica preţului are un rol deosebit de important în reglarea

mecanismului de funcţionare al economiei de piaţă şi prin funcţiile sale contribuie la
realizarea obiectivelor economice şi sociale. Cele mai importante funcţii ale preţului sunt:
de calcul a cheltuielilor şi rezultatelor.
Prin intermediul preţurilor, indicatorii ce exprimă activitatea economică primesc

semnificaţie monetară:
• de stimulare a producătorilor şi de adaptare a nivelului calitativ al producţiei acestora

la cerinţele permanent în schimbare a consumatorilor.
• de recuperare a cheltuielilor. Această funcţie presupune că nivelul preţurilor trebuie să
realizeze acoperirea tuturor cheltuielilor legate de procesul de producţie şi obţinerea
unui profit.
• de redistribuire a veniturilor.
Veniturile în economia de piaţă reprezintă diferenţa dintre încasări şi plăţi. De aceea,

fiecare agent economic este interesat să plătească un preţ cât mai mic pentru factorii de
producţie necesari desfăşurării activităţii economice şi să vândă producţia la cel mai favorabil
preţ. În cadrul economiei de piaţă, acelaşi produs poate avea costuri diferite, şi se poate
valorifica diferit, realizându-se astfel redistribuirea veniturilor.
Literatura de specialitate evidenţiază două modele fundamentale care exprimă

legăturile existente între preţ şi mecanismele de funcţionare a pieţei, modelul concurenţei
perfecte şi modelul monopolului. Istoria a demonstrat faptul că monopolul şi concurenţa
perfectă nu funcţionează în mod exclusiv. Astfel, principiile care coordonează formarea
preţurilor în viaţa economică contemporană nu aparţin în totalitate nici concurenţei perfect şi
nici monopolului.
În ţările cu economie de piaţă s-au impus trei situaţii concurenţiale: concurenţa

perfectă, monopolul şi concurenţa imperfectă.
57
VI.3. Concurenţa perfectă
Acest tip de concurenţă nu a existat niciodată în viaţa economică a societăţii, el
serveşte drept model teoretic de analiză a mecanismului pieţei concurenţiale.
În condiţiile unei pieţe cu concurenţă perfectă se presupune existenţa acelui raport între
vânzători şi consumatori prin care toţi ofertanţii îşi vând producţia în întregime la preţul
pieţei, fără a avea puterea să-l modifice, şi cumpărătorii achiziţionează bunurile economice pe
care le doresc la preţul pieţei, fără posibilitatea modificării acestuia.
Concurenţa perfectă presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii:
• Atomicitatea participanţilor la tranzacţii, altfel spus existenţa unui număr mare atât de
vânzători cât şi de cumpărători identici din punct de vedere al forţei de luptă
concurenţială, astfel încât nici unul dintre ei şi toţi împreună să nu poată influenţa
modificarea preţului produselor;
• omogenitatea bunurilor economice;
• accesul într-o ramură de activitate economică sau pe o piaţă este liber;
• existenţa unei perfecte mobilităţi a factorilor de producţie în cadrul ramurilor
economiei naţionale;
• adaptarea perfectă a cererii la ofertă şi a ofertei la cerere;
• existenţa unei transparenţe depline a pieţei, referitor la cantităţile oferite, cantităţile
cerute, calitatea produselor, preţul acestora, legislaţia comercială ş.a.
Pe o piaţă caracterizată de concurenţă perfectă, preţul se formează la nivelul

corespunzător egalităţii dintre cerere şi ofertă, denumit preţ de echilibru. Ofertantul de pe
această piaţă nu poate influenţa preţul, îl preia după ce forţele pieţei au determinat preţul de
echilibru. Fiecare producător vinde produsele realizate la acest preţ deoarece cererea este
perfect elastică într-o concurenţă perfectă.
Modificarea preţului de echilibru determină modificarea cererii şi a ofertei în sensuri

inverse una faţă de alta. La orice nivel al preţului, cantitatea vândută este egală cu cea
achiziţionată, cea ce nu înseamnă că s-a stabilit echilibrul pe piaţa respectivă. Echilibrul va fi
atins doar în condiţiile respectării simultane a două condiţii:
• încheierea, respectiv rezilierea succesivă a contractelor, realizarea schimbului având

loc doar în momentul echilibrului.
58
• existenţa unei instituţii care să certifice modificarea preţurilor şi să autorizeze
îndeplinirea contractelor.
Pe orice piaţă cu concurenţă perfectă, nivelul preţului va determina egalizarea

cantităţii cerute cu cantitatea oferită doar în următoarele condiţii:
• fiecare producător (ofertant) cunoaşte în amănunt parametrii ofertei agregate de

factori de producţie, tehnologiile de producţie şi posibilităţile de combinare ale
acestora în scopul maximizării profitului.
• fiecare consumator este pe deplin informat şi cunoaşte în amănunt oferta agregată
existentă pe toate pieţele atât din punctul de vedere al volumului, calităţii, structurii
cât şi din punct de vedere al locului de realizare a tranzacţiilor, având posibilitatea
realizării celei mai bune alegeri.
• existenţa pe toate pieţele a libertăţii de realizare a tranzacţiilor bilaterale, nici un agent
economic neputând influenţa concurenţa.
• transparenţa perfectă a pieţei, agenţii economici fiind perfect informaţi în legătură cu
nivelul preţurilor bunurilor economice şi cu starea generală a pieţei.
Pe o piaţă perfect concurenţială, interacţiunea dintre cerere şi ofertă se concretizează

prin stabilirea unui preţ de echilibru, la care vor fi realizate tranzacţiile dintre vânzători şi
cumpărători.
Dacă preţul se fixează deasupra nivelului de echilibru, cantitatea cerută va fi mai mică
decât cantitatea oferită, iar acest surplus de produse va determina reducerea preţurilor spre
nivelul de echilibru. Dacă preţul fixat se află sub nivelul preţului de echilibru, atunci
excedentul de cerere şi insuficienţa de produse care se creează pe piaţă vor exercita presiuni
asupra preţului în sensul creşterii acestuia la nivelul valorii de echilibru.
Preţul de echilibru prezintă numeroase trăsături determinante:
• interacţiunea liberă dintre cererea şi oferta fiecărui bun economic conduce la apariţia
spontană a preţului de echilibru, nivel la care are loc atingerea volumului maxim al
vânzărilor prin egalizarea cantităţilor cerute din bunul economic respectiv cu
cantităţile oferite.
• pentru fiecare bun economic stabilirea preţului de echilibru este dependentă şi de
starea celorlalte pieţe interdependente şi este legată de preţurile de echilibru ale
celorlalte produse, substituibile şi complementare.
59
• stabilirea unui echilibru pe piaţă nu conduce la eliminarea forţelor de interacţiune
pentru modificarea acestuia; preţul de echilibru se modifică corespunzător cu evoluţia
raporturilor reale dintre cerere şi ofertă.
O firmă aflată pe o piaţă cu concurenţă perfectă îşi va planifica producţia de bunuri

economice până la acel nivel care îi maximizează profitul. Analiza preţului de echilibru se
face şi în funcţie de timp. Pe o perioadă foarte scurtă de timp se consideră faptul că evoluţia
ofertei depinde doar de reacţiile ofertanţilor la preţul pieţei.
Perioada scurtă de timp se caracterizează prin faptul că producătorii au posibilitatea

modificării volumului producţiei prin intervenţia asupra factorului de producţie variabil
muncă, fără a modifica volumul capitalului fix.
Preţul existent în această perioadă scurtă este preţul normal (preţul de vânzare) şi nu
preţul pieţei. Pe o perioadă scurtă de timp condiţia de echilibru a producătorului este definită
de egalitatea dintre preţul de vânzare (preţul normal) şi costul marginal. Situaţia cea mai
favorabilă a ofertantului corespunde realizării unui volum al producţiei, determinat de
egalitatea dintre costul marginal, venitul marginal şi preţul de vânzare.
Perioada lungă de timp se caracterizează prin posibilitatea producătorilor de a

modifica volumul ofertei prin schimbarea volumului capitalului fix ca urmare a procesului
investiţional. Volumul ofertei corespunzător condiţiei de echilibru corespunde egalităţii dintre
costul marginal, costul unitar minim şi preţul de vânzare.
Într-o situaţie concurenţială perfectă, preţul pieţei este diferit de preţul de echilibru
doar pe intervale lungi de timp, perioade corespunzătoare adaptării ofertei la cerere.
VI.4. Concurenţa monopolistică

Piaţa cu concurenţă monopolistică prezintă aceleaşi trăsături caracteristice concurenţei
perfecte cu deosebirea că omogenitatea produselor este înlocuită cu diferenţierea produsului.
Consumatorii au posibilitatea alegerii produsului pe care dorit, în timp ce ofertanţii pot
impune preţul şi cantitatea dorită prin politica diversităţii sortimentale. Concurenţa
monopolistică prezintă elemente care o fac să aparţină celor două modele teoretice opuse,
concurenţa perfectă şi monopolul de unde provine şi denumirea de concurenţă monopolistică.
Cadrul de analiză cuprinde, alături de variabilele preţ şi cantitate şi concurenţa prin produse,
60
adică diferenţierea produselor şi a mărcilor.2 Piaţa cu concurenţă monopolistică se
caracterizează prin următoarele trăsături:
• existenţa unui număr destul de mare de producători astfel încât nu este posibilă
subordonarea acestora;
• existenţa diferenţierii produselor din punct de vedere al calităţii, design-ului,
structurii, culorii, ş.a.;
• inexistenţa restricţiilor atât la pătrunderea unor agenţi economici într-o ramură a
economiei cât şi la părăsirea acesteia;
Firma care activează pe o piaţă monopolistică nu poate să vândă o cantitate nelimitată

de produse la preţul pieţei deoarece cererea nu este perfect elastică. Fiecare unitate
suplimentară vândută aduce un spor de venit total mai mic decât unitatea de produs vândută
anterior, deci venitul marginal este mai mic decât preţul pieţei. Astfel venitul unitar care este
egal cu preţul va fi diferit de preţ.
Pe termen scurt, firma realizează maximizarea profitului la acel nivel al producţiei la

care venitul marginal este egal cu costul marginal. Pe o perioadă lungă de timp, creşterea
volumului capacităţii de producţie, a factorilor de producţie şi posibilitatea substituirii
bunurilor economice create de firmă determină realizarea producţiei în conformitate cu
egalităţile dintre venitul marginal şi costul marginal, precum şi dintre venitul unitar şi costul
unitar.
VI.5. Concurenţa oligopolistă

Concurenţa oligopolistă este o formă a concurenţei imperfecte. Piaţa cu concurenţă
imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii economici în calitatea lor de vânzători şi
cumpărători au puterea să influenţeze prin acţiunile lor unilaterale raporturile dinte cererea şi
oferta de bunuri economice, şi nivelurile preţurilor acestora, exprimându-şi astfel intenţia de a
obţine avantaje mari şi sigure. În cazul concurenţei imperfecte, una sau mai multe dintre
condiţiile concurenţei perfecte sunt încălcate. Astfel, în ceea ce priveşte numărul
participanţilor la activităţile de piaţă, există fie puţini cumpărători şi mulţi vânzători, fie
puţini vânzători şi mulţi cumpărători. Într-o concurenţă imperfectă produsele sunt diferenţiate
şi există condiţii pentru ca diferiţi agenţi economici să exercite control asupra preţurilor.
2
Abraham G., Economie politică, Humanitas, Bucureşti, 1994.
61
De asemenea, concurenţa imperfectă se caracterizează şi prin apariţia dificultăţilor de intrare
a firmelor în diverse ramuri şi sectoare ale economicei naţionale, precum şi părăsirea
acestora. În cadrul procesului concurenţial imperfect, statul este implicat prin adoptarea
legislaţiei care conferă un cadru de desfăşurare a luptei concurenţiale şi de asemenea,
intervine prin măsurile elaborate, în scopul împiedicării tendinţelor de monopol manifestate
de anumiţi agenţi economici şi sancţionării abaterilor de la regulile concurenţei loiale.
În condiţiile pieţei cu concurenţă imperfectă, cea mai mare parte a ofertanţilor

(producătorilor) sunt cei care urmăresc să impună preţul pe piaţă, situaţie explicată prin faptul
că numeroşi agenţi economici au o putere pe piaţă destul de mare pentru a impune preţul.
Oligopolul este cea mai răspândită formă de piaţă în ţările cu economie de piaţă funcţională.
Piaţa oligopolistă este dominată de un număr relativ redus de ofertanţi (producători), de
obicei de dimensiuni mari. Oligopolul este acea formă a concurenţei imperfecte care se
caracterizează prin existenţa unui număr relativ redus de firme care produc bunuri economice
atât omogene cât şi diferenţiate, şi care reuşesc să influenţeze stabilirea preţului în scopul
maximizării profitului.
Acţiunile fiecărei firme care activează într-o piaţă imperfectă oligopolistă,

influenţează semnificativ piaţa în ansamblul ei, prin concentrarea şi centralizarea producţiei şi
capitalului, transformând preţurile în instrumente de influenţare şi consolidare a puterii.
Cu cât o firmă este mai mare, cu atât puterea ei asupra preţurilor, salariilor plătite
angajaţilor şi chiar a autorităţii publice este mai mare.
Cu cât firmele sunt mai mari cu atât ele deţin tehnologii de producţie mai avansate, şi
sunt primele care introduc în procesul de fabricaţie rezultatele inovării, dezvoltându-şi
capacităţi de producţie moderne şi avansate din punct de vedere tehnologic, iar preţurile
reflectă obiectivele acestora.
În economia contemporană, pieţe oligopoliste sunt pieţele automobilelor, ale

produselor chimice, aparatelor electrice, produselor de menaj, băuturilor alcoolice, ale
produselor de îngrijire şi igienă personală, materialelor de construcţii şi ale altor produse care
nu fac parte din obiectul de activitate al unui număr mare de firme, ci sunt produse de un
număr relativ redus de producători.
Pe o piaţă oligopolistă, fiecare firmă trebuie să ia în considerare şi să anticipeze

reacţiile tuturor firmelor concurente existente, acestea fiind sensibile la deciziile
concurenţilor referitoare la modificarea preţului şi cantităţii produse.
62
Firma de pe o piaţă oligopolistă va căuta să stabilească un preţ, exercitând o oarecare
presiune dar neputând să-l impune deoarece trebuie să anticipeze reacţiile concurenţei şi prin
urmare consecinţele asupra propriei activităţi de producţie. Existenţa pe o piaţă oligopolistă
este extrem de dură datorită reacţiilor imprevizibile ale firmelor concurente deosebit de
puternice.
Procesul de determinare al preţului de echilibru pe o piaţă de oligopol poate crea

apariţia situaţiei în care firmele stabilesc împreună nivelul şi dinamica preţurilor, acţionând
ca o singură firmă de monopol, situaţie care corespunde comportamentului oligopolist de tip
cooperant. Un astfel de exemplu îl reprezintă cartelul.
De asemenea ar putea exista şi situaţia în care datorită interesului individual, firmele

oligopoliste iau decizii proprii referitoare la volumul producţiei şi nivelul preţului, situaţie
corespunzătoare comportamentului oligopolist de tip necooperant. Aceste situaţii apar
indiferent dacă produsul comercializat este omogen sau diferenţiat.
Cartelul sau oligopolul cooperant presupune înţelegerea formală dintre două sau mai
multe firme cu privire la segmentarea şi împărţirea pieţelor, precum şi la nivelul preţului
practicat.
Având la bază interesul comun, firmele vor alege acel nivel al producţiei, care pe baza
estimării cererii totale şi luând în considerare costurile totale de producţie va permite
maximizarea profitului total.
Profitul total se va obţine la acel nivel al producţiei la care costul marginal al

sectorului economiei naţionale intersectează venitul marginal al acestuia. În cadrul cartelului
există pericolul ruperii cooperării dintre firme, datorită dorinţelor manifestate de firme de a
concura ceea ce duce la nerespectarea de către una sau mai multe firme a acordurilor şi
înţelegerilor stabilite anterior, referitoare la preţ şi cantitatea produsă. În acelaşi context,
dorinţa de a spori producţie determină reducerea preţului şi transformarea cartelului în
monopol.
Unitatea firmelor componente ale cartelului poate deveni fragilă dacă acestea doresc
să primească şi alţi membri atraşi de prosperitatea afacerilor.
Oligopolul necooperant presupune existenţa pe piaţă a firmelor care doresc pe cont

propriu şi independent de celelalte firme din sector să-şi maximizeze profitul, firma realizând
modificarea volumului producţiei (ofertei) sau a preţului, iar piaţa răspunzând pentru
stabilirea condiţiei de echilibru.
63
Pe piaţa de oligopol necooperant, firmele existente sunt interdependente în ceea ce
priveşte procesul de stabilire a preţului. Astfel, dacă o firmă urmărind să obţină o creştere a
veniturilor ridicând volumul vânzărilor prin reducerea preţului, firmele concurente de pe piaţa
de oligopol necooperant vor avea acelaşi comportament din dorinţă de a nu îndepărta clienţii
actuali. Echilibrul pe o astfel de piaţă se realizează atât prin strategia preţului cât şi prin
strategia cantităţii.
Strategia preţului se defineşte prin aceea că firma stabileşte preţul bunului economic
produs, luând în considerare preţurile practicate de firmele concurente şi presupunând că
acestea nu se vor modifica.
Echilibrul va fi stabilit de piaţă prin determinarea volumului producţiei care trebuie

realizată. În situaţia strategiei cantităţii, fiecare firmă cunoscând volumul producţiei
concurenţilor şi considerând că acesta va rămâne constant, stabileşte propriul volum de
produse ce urmează a fi produs în scopul maximizării profitului, iar preţul va fi stabilit de
piaţă, realizându-se astfel echilibrul.
În cazul firmelor oligopoliste cererea pentru produsele acestora prezintă anumite

particularităţi: dacă preţul creşte peste un nivel oarecare, cererea devine foarte eleatică, iar
dacă preţul scade sub un anumit nivel, cererea devine inelastică deoarece se aşteaptă ca şi
ceilalţi concurenţi să reducă preţul. Această reducere a preţului are loc până la acel nivel egal
cu valoarea costului marginal.
Situaţia de piaţă în care un vânzător domină relaţiile sale cu concurenţa, impunând

preţul şi nivelul calitativ al bunurilor economice, este denumită monopol. Altfel spus,
monopolul reprezintă situaţia unei pieţe cu o singură firmă ofertantă a unui produs sau cu mai
mulţi ofertanţi ce acţionează ca unul singur şi eliminând concurenţa.
64
CAPITOLUL VII
UTILITATEA ECONOMICĂ, CEREREA ŞI OFERTA
VII.1. Specificitate
Viaţa este o înşiruire de decizii pe care fiecare persoană trebuie să le adopte în urma
studiului mai multor alternative. Să te înscrii la cursurile unei facultăţi sau să te angajezi într-
un serviciu? Să-ţi cumperi un automobil sau un apartament? Să practici un sport sau să
urmăreşti sportul la televizor?
Niciodată persoanele nu iau pauză în procesul de luare a deciziilor. Modul în care

persoanele iau decizii este o problemă care îşi găseşte răspuns prin explicaţiile ştiinţifice.
Anumite decizii par să se bazeze pe sentimente, în timp ce altele sunt mult mai calculate,
depinzând de caracterul şi personalitatea fiecărei persoane.
De asemenea, deciziile sunt influenţate de televiziune, de familie, prieteni sau colegi

de serviciu. Dar fiecare dintre acestea îşi pune amprenta asupra deciziei fiecăruia prin prisma
personalităţii individului.
Cu toate că factorii importanţi ai deciziilor pot varia de la o persoană la alta, deciziile

sunt luate aproape în acelaşi mod. Persoanele tind să compare costurile cu beneficiile
înregistrate ale alternativelor şi să le selecteze pe acelea care ei consideră că le oferă cel mai
mare beneficiu relativ. Indiferent că deciziile au la bază aspectele emoţionale ale individului
sau se bazează pe un bilanţ contabil, persoanele compară ceea ce ei percep ca fiind costuri şi
beneficii. Pentru a explica cum sunt realizate aceste comparaţii, economiştii împreună cu
filosofii secolului al XIX-lea au dezvoltat conceptul denumit utilitate. Acest concept
favorizează înţelegerea procesului de luare a deciziilor fiecărui individ.
Utilitatea descrie gradul în care bunurile şi serviciile satisfac dorinţele consumatorilor.

Utilitatea reprezintă proprietatea unui bun sau serviciu de a satisface o dorinţă sau o nevoie a
consumatorului. Persoanele se simt hrănite după ce servesc masa de prânz, distrate de un
concert, mândre de posesie unui automobil sau confortabile într-o locuinţă sau purtând o
haină de blană. Toate sentimentele de satisfacţie care provin prin alimentaţie, distracţie,
mândrie şi confort sunt grupate în termenul utilitate. Conceptul de utilitate se referă la
plăcerea sau satisfacţia asociată cu posesia, utilizarea, consumul sau beneficiind de bunuri sau
servicii. Sursele utilităţii sunt o mai bună sănătate, design estetic, uşurinţa în utilizare, aromă
65
şi gust, durabilitate, convenienţă, confort, plăcere, prestigiu, statut, mândrie, lux, securitate şi
putere.
Cu alte cuvinte, utilitate este un alt termen pentru satisfacţie. Consumatorii iau
deciziile care le oferă cea mai mare satisfacţie, deci îşi maximizează utilitatea.
Un bun economic este preferat în schimbul altuia în funcţie de utilitatea furnizată de

fiecare dintre bunuri. Utilitatea totală recepţionată de individ depinde de gusturile şi
preferinţele acestuia formate în timp şi reprezintă satisfacţia generală pe care un individ o
recepţionează prin consumul unei unităţi specificate dintr-un bun economic într-o perioadă de
timp.
Pentru a măsura utilitatea se foloseşte unitatea de măsură denumită util. Astfel, să

presupunem că o persoană poate consuma ciocolată cât de mult doreşte pe parcursul unei zile.
Cutia de ciocolată preferată are 20 de bucăţi de dimensiuni egale. Fiecare bucată de ciocolată
consumată oferă persoanei o anumită satisfacţie (utilitate), măsurată în utili. Satisfacţia
recepţionată de persoana respectivă prin consumul fiecărei unităţi de produs
(bucată de ciocolată) este prezentată în tabelul 7.1.
Tabelul 7.1
Bucăţi de ciocolată Utilitatea fiecărei Utilitatea totală
consumate pe zi bucăţi de ciocolată recepţionată
1 250 250
2 150 400
3 75 475
4 25 500
5 0 500
6 - 50 450
7 - 125 375
În tabel este prezentată relaţia dintre utilitatea totală, utilitatea marginală şi rata consumului
(date ipotetice pentru o persoană).
Se observă că dacă persoana consumă zilnic cinci unităţi de produs (cinci bucăţi de
ciocolată), satisfacţia generală este de 500 utili. La un consum superior satisfacţia generală,
deci utilitatea totală devine mai mică. Funcţia utilităţii totale pe care o recepţionează
consumatorul prin consumul unui bun sau serviciu reflectă relaţia cantitativă dintre satisfacţia
recepţionată de la un produs şi cantitatea consumată din produsul respectiv. Utilitatea totală
este o funcţie dependentă de consumator. Fiecare consumator recepţionează satisfacţii diferite
66
prin consumul aceleaşi cantităţi de produs. Astfel, după un consum zilnic de trei bucăţi de
ciocolată un alt consumator poate acumula o satisfacţie de 350 utili, după care consumul
suplimentar să-i producă insatisfacţie, deci o scădere a utilităţii totale.
VII.2. Utilitatea marginală. Legea diminuării utilităţii marginale

Vizualizând tabelul 7.1. se observă că fiecare unitate suplimentară de produs
consumată îi oferă persoanei mai puţină satisfacţie. Astfel, prima bucată de ciocolată îi oferă
250 utili, a doua 150, a treia 75, a patra 25 şi a cincea nici un util. Fiecare bucată de ciocolată
până la a cincea aduce satisfacţii care se adună la satisfacţia generală acumulată anterior.
Această satisfacţie recepţionată prin consumul unei unităţi suplimentare de produs este
denumită utilitate marginală.
Utilitatea marginală este definită ca fiind modificarea utilităţii totale datorate

modificării cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un produs sau serviciu, pe o perioadă de
timp. Satisfacţia recepţionată de consumator se observă că este din ce în ce mai mică, până nu
mai există. Această relaţie este denumită legea diminuării utilităţii marginale, conformă
căreia cu cât o persoană consumă mai multe unităţi dintr-un produs, cu atât satisfacţia
recepţionată prin acest consum este mai mică.
Punctul de diminuare a utilităţii marginale reprezintă punctul începând de la care

satisfacţia recepţionată prin consumul unei unităţi suplimentare dintr-un produs scade.
Practica a demonstrat că prima unitate consumată dintr-un produs îi oferă consumatorului
satisfacţia cea mai mare, urmând ca aceasta să scadă până la un moment când nu se mai
manifestă.
Orice unitatea de produs consumată după acest moment oferă o insatisfacţie şi

produce o inutilitate. Acea unitate de produs care nu îi mai oferă consumatorului nici o
satisfacţie reprezintă punctul de saturaţie.
VII.3. Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală

Utilitatea totală creşte direct proporţional cu cantitatea consumată până la cea de a
cincea unitate de produs. După cele cinci bucăţi de ciocolate consumate, utilitatea totală
începe să scadă. Motivul creşterii utilităţii totale se datorează faptului că fiecare unitate
suplimentară dintr-un produs furnizează un pic mai multă utilitate. Utilitatea marginală a
primei unităţi de produs consumate este de 250, a celei de a doua 150, ş.a.m.d. a celei de a
67
patra 25 şi a celei de a cincea, zero. Cea de a cincea unitate consumată creează utilitatea
maximă de 500 de utili, şi utilitatea marginală de zero. Deci, utilitatea marginală este zero
atunci când utilitatea totală este maximă. Din punct de vedere matematic, se ştie că o funcţie
este maximă atunci când derivata ei în raport cu variabila necunoscută este zero. Fiecare
astfel de funcţie a utilităţii totale poate fi de asemenea exprimată matematic printr-o relaţie
între utilitatea totală şi rata consumului produsului respectiv. Să considerăm, funcţia utilităţii
totale, UT = a + b·X + c·X2 - d·X3.
Cea mai importantă relaţie dintre funcţiile UT şi UM se referă la forma funcţiei

utilităţii totale. Definind UM ca fiind modificarea utilităţii totale ca efect al modificării
consumului dintr-un produs, se poate afirma că valoarea utilităţii marginale într-un anumit
punct este egală cu panta funcţiei utilităţii totale la acel nivel al consumului. Din punct de
vedere geometric, derivata funcţiei utilităţii totale este panta funcţiei utilităţii totale la orice
valoare a lui X. Când utilitatea totală este maximă panta curbei UT este zero, deoarece
tangenta la funcţia UT, în punctul de maxim este orizontală. Deoarece utilitatea marginală,
prin definiţie are o valoare egală cu panta funcţiei utilităţii totale, valoarea corespunzătoare a
UM în punctul de saturaţie a UT este de asemenea zero. Funcţia UT, fiind de gradul al treilea,
are un punct de maxim şi un punct de inflexiune în cadranul 1 al sistemului de axe de
coordonate, figura 7.1.
Fig.7.1. Relaţia dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală
68
Funcţia UT este maximă atunci când derivata acesteia este zero, deci când UM are
valoarea zero. Punctul de diminuare a utilităţii marginale reprezintă punctul de maxim al
funcţiei UM. Deci, punctul de diminuare al utilităţii marginale se atinge la acel nivel al
consumului dat de egalitatea dintre derivata de ordinul doi a funcţiei utilităţii totale şi
valoarea zero. Astfel, punctul de diminuare a utilităţii marginale este punctul de inflexiune
al funcţiei UT de gradul al treilea. Atunci când nivelul consumului unei persoane creşte de la
zero până la valoarea corespunzătoare punctului de diminuare a utilităţii marginale, utilitatea
totală sau satisfacţia generală a consumatorului creşte cu rate de creştere crescătoare (panta în
fiecare punct la curba UT creşte direct proporţional cu consumul). Pentru rata consumului
cuprinsă între valorile determinate de punctul de diminuare a utilităţii marginale şi rata de
saturaţie a consumatorului, utilitatea totală a acestuia creşte dar cu rate de creştere
descrescătoare (valoarea pantei la curba UT scade cu creşterea nivelului consumului). Atunci
când consumul creşte peste nivelul ratei de saturaţie, consumatorul nu mai recepţionează nici
o satisfacţie prin consumul unei unităţi suplimentare de produs, utilitatea totală diminuându-
se şi crescând gradul de disconfort al individului.
VII.4. Comportamentul decizional al consumatorului

Fiind cunoscute funcţiile utilităţii consumatorului, este posibil să se determine
produsele sau serviciile cumpărate de un consumator de pe piaţă. Fiind limitaţi de un anumit
nivel al veniturilor şi având posibilitatea de a alege dintr-o gamă diversă de produse, sarcina
persoanelor de a încerca să obţină cea mai mare satisfacţie este dificilă, acestea renunţând la
anumite bunuri în schimbul altora. Consumatorii raţionali încearcă să cumpere produsele
astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia totală pe care ar putea-o recepţiona cu venitul
disponibil. Prin venit disponibil se înţelege venitul curent din orice sursă, orice economie pe
care consumatorul a realizat-o în trecut şi doreşte să o consume acum, orice sume de bani pe
care persoana doreşte şi o poate împrumuta, precum şi orice alte fonduri pe care
consumatorul este dispus să le aloce consumului curent. În scopul realizării unei bune analize
a comportamentului consumatorului, se fac următoarele presupuneri:
• fiecare consumator cunoaşte totalitatea informaţiilor care îi influenţează decizia

gusturile şi preferinţele, bunurile şi serviciile disponibile, capacitatea acestora de a
satisface dorinţele, venitul şi preţurile la care produsele pot fi cumpărate;
• în cazul consumului oricărui produs se manifestă legea diminuării utilităţii marginale;
69
• funcţia utilităţii pentru fiecare produs este independentă de rata consumului altor
produse.
Să presupunem că o persoană are funcţiile utilităţilor marginale recepţionate

din consumul a trei produse prezentate mai jos şi doreşte să decidă ce combinaţie de produse
va trebui să cumpere pentru a avea o satisfacţie maximă. Individul are un venit de 20 u.m.
disponibil pentru achiziţionarea acestor trei produse. Preţurile acestor produse sunt:
PX=4u.m.,
PY= 2u.m. şi respectiv PZ=6u.m.
Utilităţile marginale şi utilităţile marginale ale fiecărei unităţi monetare cheltuite şi rata
consumului pentru trei produse sunt prezentate în tabelul 7.2.
Tabelul 7.2
Produsul X; PX=4u.m Produsul Y; PY= 2u.m Produsul Z; PZ=6u.m
Nr. UM UM/P Nr. UM UM/P Nr. UM UM/P
1 240 60 1 240 120 1 180 30
2 120 30 2 180 90 2 120 20
3 60 15 3 60 30 3 84 14
4 20 5 4 40 20 4 48 8
5 0 0 5 0 0 5 24 4
6 -56 -14 6 -100 -50 6 0 0
7 -120 -30 7 -200 -100 7 -60 -10
Cum îşi va aloca consumatorul venitul de 20u.m. pe o perioadă de timp pentru produsele X,
Y şi Z astfel încât să recepţioneze o satisfacţie maximă? La venitul său disponibil, persoana
ar putea cumpăra pentru început o unitate din fiecare produs. Cum decide ce produs va
cumpăra prima dată? Dintre toate alternativele cea mai bună alegere ar fi achiziţionarea
primei unităţi de produs Y deoarece oferă consumatorului 120 utili pe unitate monetară
cheltuită, cea mai mare valoare în raport cu celelalte două variante. Varianta optimă nu este
dată nici de valoarea utilităţii marginale şi nici de cea a utilităţii totale ci de utilitatea
marginală a fiecărei unităţi monetare cheltuite. În continuare, persoana va cumpăra a doua
unitate de produs Y, deoarece aceasta oferă satisfacţia pe unitatea monetară cheltuită cea mai
mare, 90utili.
Consumatorului îi mai rămân după aceste două achiziţii, 16u.m. Ce va cumpăra în

continuare? Dintre unităţile de produse rămase va alege firesc prima unitate de produs X, care
70
oferă 60 utili pe unitatea monetară cheltuită, rămânându-i 12u.m. procedând analog va
cumpără în continuare a doua unitate de produs X, apoi a treia unitate de produs Y şi în
sfârşit cu ultimele 6u.m. va achiziţiona prima unitate de produs Z.
În acest caz, consumatorul nu doreşte să economisească bani pentru un eventual

consum viitor. El alocă şi cheltuieşte pe perioada de timp respectivă întreaga sumă de bani
disponibilă. Problema decizională devine şi mai interesantă dacă persoana doreşte să
economisească şi recepţionează prin economisirea diverselor sume de bani, satisfacţii diferite.
Astfel dacă persoana din exemplu anterior are un venit de 23 u.m. pe o perioadă de timp (o
săptămână) şi manifestă un comportament de economisire al banilor prezentat în tabelul de
mai jos, atunci problema care se pune este determinarea produselor care se vor achiziţiona şi
în plus câte unităţi monetare va economisi.
Tabelul 7.3.: Utilităţile marginale, utilităţile marginale ale fiecărei unităţi monetare cheltuite,
rata consumului pentru trei produse şi utilităţile marginale ale fiecărei unităţi monetare
economisite.
Tabelul 7.3
Produsul X; Produsul Y; Produsul Z; Economii
PX=4u.m PY= 2u.m PZ=6u.m.
Nr. UM UM/P Nr. UM UM/P Nr. UM UM/P Nr. UT UM.
1 240 60 1 240 120 1 180 30 0 10 80
2 120 30 2 180 90 2 120 20 1 90 50
3 60 15 3 60 30 3 84 14 2 140 30
4 20 5 4 40 20 4 48 8 3 170 20
5 0 0 5 0 0 5 24 4 4 190 10
6 -56 -14 6 -100 -50 6 0 0 5 200 0
7 -120 -30 7 -200 -100 7 -60 -10 6 200
La fiecare pas, consumatorul va trebui să decidă dacă utilitatea marginală a unei unităţi
monetare cheltuită este mai mare decât utilitatea marginală a unei unităţi monetare
economisite. Consumatorul va proceda astfel:
Paşi 1 2 3 4 5 6 7
Decizia luată 1Y 2Y 1X 2X 1Z 3Y Econ=3u.m.
Suma disponibilă 21 19 15 11 5 3
71
Nici o altă repartizare a banilor de consum pentru achiziţionarea produselor în alte combinaţii
posibile nu va produce consumatorului o satisfacţie superioară. Astfel consumatorul îşi
maximizează utilitatea totală, folosind venitul disponibil cel mai bine posibil.
VII.5. Echilibrul consumatorului

Pentru a maximiza utilitatea marginală, consumatorul trebuie să aloce venitul
disponibil pentru cumpărarea de bunuri şi servicii astfel încât utilitatea marginală a fiecărei
unităţi monetare cheltuite pentru ultimele unităţi ale produselor să fie aproximativ egale cu
utilitatea marginală a ultimei unităţi monetare economisite.
Acesta este echilibrul consumatorului, care permite maximizarea utilităţii totale şi este
evidenţiat de următoarele ecuaţii:
UM X UM Y UM Z
UM economii = = =
PX PY PZ
PX·X+PY·Y+PZ·Z+…+ECON = VENITUL consumatorului
VII.6. Utilitatea şi curba cererii consumatorului

Un consumator este în echilibru atunci când venitul total este cheltuit şi utilităţile
marginale ale unităţilor monetare ale ultimelor unităţi de produse cumpărate sunt egale. O
modificare a preţului unui produs va perturba echilibrul consumatorului. Valorile utilităţilor
marginale ale fiecărei unităţi monetare cheltuite pentru ultimele produse nu vor mai fi egale.
În consecinţă, consumatorul va realoca venitul propriu pentru a-şi mări utilitatea totală
recepţionată. În exemplul anterior, am observat că individul achiziţionează 2 unităţi de produs
X, 3 unităţi de Y şi 1 unitate de Z. Dacă preţul produsului X se modifică, şi devine egal cu
2u.m. în timp ce celelalte preţuri şi venitul rămân constante la nivelul vechiului consum,
utilităţile marginale ale condiţiilor vechiului echilibru nu mai sunt egale:
Produsul X: 60; Produsul Y: 30; Produsul Z: 30
Este clar că pentru a maximiza utilitatea totală, persoana trebuie să achiziţioneze o altă
combinaţie de produse cu venitul disponibil. Ea va achiziţiona în plus faţă de cazul precedent
o unitate suplimentară de produs X. Dacă preţul produsului X va creşte la 6u.m. atunci
persoana va cumpăra doar 1 unitate de produs X. Cele trei preţuri şi cantităţile de produse
corespunzătoare cumpărate, reprezintă curba cererii persoanei pentru produsul X. La valoarea
de 6u.m. poate cumpăra doar o unitate de produs X, la valoarea de 4 u.m. cumpără 2 unităţi şi
72
la valoarea de 2 u.m. cumpără trei unităţi de X. Curba cererii este o linie care uneşte cele trei
puncte. Curba cererii a fost obţinută prin modificarea preţului produsului X în timp ce
venitul, gusturile şi preferinţele consumatorului, preţurile celorlalte produse şi perioada de
timp în care s-a efectuat consumul au fost menţinute constante.
Consumatorul îşi maximizează utilitatea totală atingând punctul de echilibru atunci

când unitatea monetară cheltuită pentru achiziţionarea unei unităţi suplimentare din diferite
produse aduce aceeaşi utilitate marginală acestuia. O modificare a preţului unui produs sau
serviciu modifică raportul dintre utilitatea marginală şi preţ, aruncând consumatorul în afara
echilibrului.
Acesta va fi nevoit să realoce venitul disponibil până când va atinge din nou un punct
de echilibru. Procesul de modificare a preţului unui produs sau serviciu şi disponibilitatea
consumatorului pentru realocarea venitului în scopul atingerii unui alt punct de echilibru,
oferă posibilitatea determinării curbei cererii individului pentru un produs.
Acest proces identifică determinanţii cererii produsului, acei factori care determină
deplasarea curbei cererii. Astfel, pentru a obţine curba cererii, singurul factor pe care putem
să îl modificăm este preţul produsului.
Ceilalţi factori, gusturile şi preferinţele consumatorilor - reprezentate de utilitatea

marginală - nu se modifică. De asemenea, nu se modifică venitul consumatorului. Orice
modificare a gusturilor, preferinţelor şi venitului consumatorului determină o deplasare a
curbei cererii. Fiecare individ are gusturi, preferinţe şi venituri diferite ceea ce determină
puncte de echilibru diferite pentru fiecare consumator.
VII.7. Surplusul consumatorului

Curba cererii individului pentru un produs măsoară valoarea pe care un consumator o
alocă fiecărei unităţi din produsul considerat. De exemplu, valoarea pe care persoana din
exemplul precedent o alocă primei unităţi de produs X este preţul pe care aceasta doreşte să
îl plătească.
Este interesant de observat că persoana nu trebuie să plătească pentru prima unitate de

produs atât de mult cât doreşte. Ea plăteşte doar 4u.m. pentru unitatea de produs X. La acest
preţ, cumpără două unităţi de produs X. Persoana ar fi dispusă să plătească 6 u.m. pentru
prima unitate şi 4u.m. pentru cea de a doua, dar le achiziţionează pe amândouă la preţul de
4u.m. Astfel persoana primeşte un bonus deoarece valoarea pe care o alocă produsului X este
73
mai mare decât preţul pe care trebuie să îl plătească pentru achiziţionarea lui. Valoarea
acestui bonus este denumit surplusul consumatorului (fig. 5.2.).
Surplusul consumatorului este o măsură a diferenţei dintre ceea ce consumatorul

doreşte şi este capabil să plătească şi preţul de piaţă al bunului economic. Făcând referire la
exemplul anterior, surplusul consumatorului pentru persoana respectivă este egal cu
(3u.m.-2u.m.) + (2u.m.-2u.m.) = 1u.m.
La preţul produsului de 1 u.m. persoana este dispusă şi poate să cumpere 3 unităţi de

produs, dar numai a treia este consideră că valorează 1u.m. Primele două unităţi valorează
mai mult de 1 u.m., atât cât trebuie să plătească. Când cumpără unităţi de produs X la preţul
de 1u.m., surplusul consumatorului persoanei este de
(3u.m.-1u.m.) + (2u.m.-1u.m.) + (1u.m.-1u.m.) = 3u.m.
Conceptul de surplus al consumatorului furnizează bazele necesare explicării

aspectelor legate de comportamentul consumatorilor, producătorilor şi a guvernului, şi joacă
un rol important în determinarea strategiei de preţ a firmelor, figura 7.2.
Figura 7.2. Surplusul consumatorului şi cererea pentru produsul X
VII.8. Cererea pieţei

Curba cererii pentru un produs este suma tuturor curbelor cererii indivizilor. Dacă
piaţa produsului X este formată din doar doi consumatori, atunci cererea pieţei pentru
74
produsul X este formată din suma cererilor celor două persoane pentru produsul X. Se
consideră tabelul curbelor cererii pentru doi indivizi.
Tabelul 7.4.: Cererea agregată pentru produsul X

Preţul Cantităţile solicitate de Cererea pieţei
produsului X Ioan Ioana
4 0 1 1
3 1 2 3
2 2 3 5
1 3 5 8
0.5 4 7 11
La preţul de 4u.m. Ion nu cumpără nici o unitate de produs X, iar Ioana cumpără doar
1 unitate. La preţul de 3 u.m. Ion cumpără 1 unitate de produs X şi Ioana 2 unităţi, astfel încât
cantitatea cerută de piaţă la preţul de 3u.m. este de 3 unităţi de produs X. Surplusul total al
consumatorului este suma surplusului consumatorului pentru cele două persoane de pe piaţă.
În figura de mai jos surplusurile consumatorului pentru cele două persoane şi pentru piaţă
sunt reprezentate de zonele haşurate, figura 7.3.
Figura 7.3. Cererea pieţei pentru un produs X

Datorită faptului că cererea pieţei este suma tuturor cererilor indivizilor, orice factor
care afectează cererea indivizilor va afecta de asemenea cererea pieţei. Modificarea
numărului indivizilor de pe piaţa produsului va determina modificarea curbei cererii pieţei.
75
Economiştii obţin curba cererii pentru un produs presupunând că veniturile
consumatorului sunt fixe, că preţurile tuturor produselor cu excepţia celui în cauză sunt
constante, gusturile, preferinţele şi aşteptările individului rămân neschimbate.
De asemenea, se presupune că numărul consumatorilor este constant, la fel şi perioada

de timp luată în considerare. Modificarea unuia dintre aceşti factori determină deplasarea
curbei cererii.
VII.9. Maximizarea utilităţii totale

Se consideră PA, PB, PC ,…, PN preţurile produselor XA, XB, XC, … XN, V venitul
unui consumator pe o perioadă de timp şi UT o funcţie a utilităţii totale pentru n produse,
UT=f (XA, XB, XC, … XN). Consumatorul doreşte să maximizeze această funcţie în
condiţiile date de preţurile produselor şi venitul său. Venitul disponibil pentru achiziţionarea
celor N produse are următoarea funcţie:
V = XA·PA+XB·PB+…+XN·PN.
După cum se observă consumatorul nu economiseşte nimic din venitul disponibil.
Pentru a determina combinaţia de produse care maximizează satisfacţia totală a

consumatorului (utilitatea totală), se utilizează multiplicatorul LaGrange, λ astfel:
Z = f (XA, XB, XC, … XN) + λ·(V - XA·PA - XB·PB -… - XN·PN).

Funcţia
UT = f (XA, XB, XC, … XN)
este maximă atunci când Z este maximă. Aceasta se realizează când derivatele parţiale ale lui
Z în raport cu fiecare variabilă sunt egale cu zero.
Rezultă sistemul de ecuaţii de mai jos:
∂Z ∂ TU
= − λ Pa = 0
∂ Xa ∂ Xa
∂Z ∂ TU
= − λ Pb = 0
∂ Xb ∂ Xb
∂Z ∂ TU
= − λ Pc = 0
∂ Xc ∂ Xc
∂Z ∂ TU
= − λ Pn = 0
∂ Xn ∂ Xn
76
∂Z
= I − Pa X a − Pb X b − Pc X c − L − Pn X n = 0
∂λ
Prin rezolvarea acestui sistem se determină cantităţile produselor pe care
consumatorul le cumpără şi le consumă astfel încât utilitatea totală sau satisfacţia acestuia să
fie maximă.
Se observă din sistem că
∂ TU ∂ TU ∂ TU ∂ TU
∂ Xa ∂ Xb ∂ Xc ∂ Xn
= = = L =
Pa Pb Pc Pn
Relaţie echivalentă cu:
∂UM XA ∂UM XB ∂UM XC ∂UM XN

= = =K= = UM ECONOMII
PA PB PC PN
Şi care reprezintă condiţia necesară pentru maximizarea utilităţii totale a consumatorului.
Deoarece termenii:
∂ TU ∂ TU ∂ TU ∂ TU
, , ,L, ,
∂ Xa ∂ Xb ∂ Xc ∂ Xn
reprezintă în realitate utilităţile marginale ale celor n produse:
MUXa, MUXb, MUXc, ... , MUXn

În final se obţine ecuaţia:
MU X a MU X b MU X c MU X n
MU ec = = = =L=
Pa Pb Pc Pn
Se consideră următorul exemplu: Funcţia utilităţii totale a unui consumator este:
UT = 10·X + 24·Y - 0.5·X2 - 0.5·Y2

Venitul pe o perioadă de timp a consumatorului este V=44u.m., iar preţurile celor două
produse sunt:
PX=2u.m. şi PY=6u.m.
Calculând funcţia LaGrange aceasta va fi:
Z = 10·X+24·Y- 0.5·X2 - 0.5·Y2 + λ·(44 - 2X - 6Y)

Sistemul de ecuaţii va fi:
10 - X - 2λ = 0
24 - Y - 6λ = 0
44 - 2X - 6Y =0
77
Rezolvând sistemul de ecuaţii se obţine X = 4, Y = 6 şi λ = 3.
Astfel consumatorul atinge maximul satisfacţiei dacă cumpără 4 unităţi din produsul X şi
6 unităţi din produsul Y.
CEREREA
Cererea reprezintă cantitatea dintr-un produs pe care oamenii doresc şi pot să o
cumpere la orice nivel al preţului. Cantitatea cerută reprezintă cantitatea dintr-un produs pe
care oamenii doresc şi pot să o cumpere la un anumit nivel al preţului. Cererea este deci
cantitatea cerută la orice nivel al preţului produsului. Afirmaţia “cantitatea de şampanie
cerută a scăzut odată cu creşterea preţului acesteia în 2001” înseamnă că oamenii au dorit şi
au fost capabili să cumpere mai puţină şampanie datorită creşterii preţului. În schimb prin
afirmaţia “cererea de carne românească a crescut după ce guvernul a majorat cu 200% taxele
vamale la import” se înţelege că la fiecare nivel al preţului cărnii româneşti oamenii au dorit
şi au putut cumpăra carne de producţie românească.
VII.11. Legea cererii

Consumatorii şi comercianţii cunosc faptul că dacă preţul unui produs sau serviciu
scade, fără a se altera calitatea sau cantitatea, oamenii vor dori şi vor putea să cumpere mai
mult din produsul respectiv. Acest simplu adevăr reprezintă legea cererii. În conformitatea cu
legea cererii, oamenii cumpără mai multe unităţi dintr-un produs atunci când preţul
produsului scade. Mai formal, legea cererii specifică faptul că dacă preţul unui bun sau
serviciu creşte, cantitatea pe care oamenii sunt dispuşi şi pot să o cumpere într-o perioadă de
timp, scade; şi invers. Legea cererii poate fi împărţită în cinci părţi:
Cantitatea dintr-un bun sau serviciu, pe care oamenii doresc şi pot să o cumpere, într-
o perioadă de timp, scade dacă preţul respectivului bun sau serviciu creşte; şi creşte dacă
preţul scade, toţi ceilalţi factori rămânând constanţi.
Prima parte se referă la faptul că legea face referire la un anumit produs sau serviciu
bine definit şi nu la un amestec de produse. De exemplu, un ceas este un produs bine definit
şi deosebit faţă de alte produse, cu mai multe caracteristici: calitate, culoare, model etc. Legea
cererii se aplică numai unui produs bine definit.
78
Dacă doar una dintre caracteristici s-ar schimba, produsul nu ar mai fi bine definit, de
fapt ar fi un produs diferit.
De exemplu, un ceas Rolex este diferit de un ceas Timex; un tricou de sport Adidas
este diferit de un tricou de sport fără marcă sau un automobil Mercedes este diferit de un
automobil Opel. A doua frază indică faptul că oamenii nu trebuie doar să dorească să
cumpere un produs, ei trebuie să şi poată să îl cumpere, pentru ca dorinţele lor să fie
considerate cerere.
A treia parte a legii face referire la faptul că cererea pentru un bun sau serviciu este
definită pentru o anumită perioadă de timp. Fără existenţa acestei referinţe, legea nu ar mai
avea sens. A patra parte precizează faptul că o modificare a preţului unui bun sau serviciu
determină o modificare în sens invers a cantităţii cerute.
Cererea este o măsură a legăturii dintre preţ şi cantitatea cerută dintr-un bun sau
serviciu, atunci când determinanţii cererii nu se modifică. Determinanţii cererii sunt factorii
care influenţează cererea, cei mai importanţi sunt venitul, gusturile şi preferinţele
consumatorilor, preţul produselor complementare şi al celor substituibile, aşteptările sau
speranţele consumatorilor şi numărul acestora. Ultima parte a legii se referă la faptul că
determinanţii cererii nu se modifică.
VII.12. Determinanţii cererii
VII.12.1. Preţul produsului
Preţul unui bun sau serviciu reprezintă aproape întotdeauna un factor

instrumental în analiza cererii. Toate celelalte variabile fiind menţinute constante, cantitatea
cerută dintr-un produs variază invers proporţional cu preţul - cumpărătorii sunt dispuşi şi pot
cumpăra mai multe unităţi dintr-un produs la preţuri mai mici decât atunci când preţul
produsului este mai mare.
VII.12.2. Atributele produsului
În general, consumatorii sunt foarte interesaţi de atributele produsului în special

pentru comparaţiile cu cele ale altor produse concurente sau produse substituibile. Atributele
semnificative sunt de obicei, calitatea, caracteristicile de performanţă, garanţiile, serviciile
post garanţie, termenele de creditare, convenienţa, aspectul şi design-ul şi valoarea generală.
79
În general, cererea pentru un produs este mai mare atunci când acesta prezintă atributele pe
care consumatorii le caută.
În anumite industrii, atributele produselor diferitelor firme sunt în general identice,

cum ar fi lâna, gazul natural, sarea, ouă, agrafe de hârtie, pahare, farfurii. În astfel de cazuri,
produsele comercianţilor sunt văzute de obicei ca fiind produse standard. Dar dacă produsele
concurenţilor prezintă atribute diferite, atunci ele sunt produse diferenţiate., cum ar fi de
exemplu, băuturile răcoritoare, automobilele, pachete software, restaurantele, magazinele,
echipamentul sportiv etc. şi cererea pentru un produs este o funcţie de modul în care
consumatorii percep atributele în raport cu atributele produselor concurente.
VII.12.3. Gusturile şi preferinţele consumatorilor
Importanţa gusturilor consumatorilor pentru determinarea cererii este evidentă. Atunci

când preferinţele consumatorilor pentru un bun sau serviciu sunt mai scăzute, cererea pieţei
pentru produsul respectiv este mai mică. În schimb, creşterea intensităţii dorinţelor
consumatorilor pentru un produs tinde să crească disponibilitatea acestora de a plăti un preţ
mai mare sau de a cumpăra mai mult, sau amândouă.
Gusturile şi preferinţele consumatorilor se schimbă de-a lungul timpului, câteodată

gradual, altădată rapid, datorită mai multor factori între care un rol semnificativ îl au: apariţia
unor noi şi mai bune produse, modificarea stilului de viaţă, noile informaţii despre atributele
se sănătate şi siguranţă ale produselor, intrarea sau ieşirea din curentul de modă, modificarea
nivelului de reclamă al produsului, modificarea nivelului de reclamă pentru produsele
concurente şi numărul unităţilor de comercializare a produsului.
VII.12.4. Venitul consumatorilor
Dorinţa de a cumpăra un produs nu este suficientă; consumatorii trebuie să poată plăti

preţul produselor pe care le doresc. Cu cât venitul şi puterea de cumpărare a consumatorului
este mai mare cu atât va fi mai mare cererea pieţei pentru produse în general, şi pentru
anumite produse în particular. Doar în cazul produselor inferioare, creşterea venitului
determină o scădere a cererii.
VII.12.5. Preţul produselor complementare şi al celor substituibile
Preţul acestor categorii de produse este o variabilă foarte importantă datorită

legăturilor care există între bunuri. Produsele complementare sunt acele produse care se
80
consumă împreună, cu alte cuvinte consumul unui produs sau serviciu este dependent de
consumul celuilalt produs sau serviciu. În cazul în care produsele se află în legături
de complementaritate, variaţia preţului unui produs va determina modificarea în sens invers a
cereri pentru celelalte produse complementare. Astfel dacă preţul biletului de intrare pentru
efectuarea unui antrenament de golf creşte atunci cererea pentru mingile de golf va scădea.
Dacă preţul energiei electrice creşte, cererea pentru produsele electrocasnice scade. La fel,
creşterea preţului la benzină, determină scăderea cererii de automobile care funcţionează cu
benzină şi creşterea cererii de automobile diesel. Creşterea pe plan mondial a petrolului, are
ca efect printre altele şi o creştere a preţurilor biletelor de avion şi prin urmare o scădere a
cererii călătorii cu avionul.
Produsele substituibile sunt acele produse care se pot înlocui în consum unele cu
celelalte. Modificarea preţului unui produs va determina modificarea în acelaşi sens a cererii
pentru produsele substituibile. De exemplu, dacă preţul puloverelor de lână creşte atunci
cererea pentru puloverele de bumbac va creşte.
VII.12.6. Aşteptările sau speranţele consumatorilor
Aşteptările consumatorilor referitor la nivelul viitor al preţului, nivelul venitului şi

disponibilitatea produsului, tind să influenţeze comportamentul actual de cumpărare. Dacă
consumatorii cred că preţurile produselor pe care intenţionează să le cumpere vor creşte,
atunci ei vor considera oportun să cumpere produsele acum şi astfel vor evita plata unor
preţuri mai ridicate.
Aşteptările cu privire la venit, lucrează în acelaşi mod. De asemenea, dacă

consumatorii din mai multe motive consideră că un produs nu va fi disponibil în viitorul
apropiat sau va fi disponibil în cantităţi limitate din cauza unor greve, calamităţilor naturale,
accidentelor ecologice sau pur şi simplu diminuarea stocului de resurse regenerabile, atunci
vor creşte volumul cumpărăturilor curente.
VII.12.7. Numărul consumatorilor şi frecvenţa de cumpărare
Deoarece cererea pieţei pentru un bun economic sau serviciu este suma cererilor
indivizilor pentru produsul respectiv este evident că există o relaţie de directă
proporţionalitate între numărul de clienţi potenţiali ai pieţei produsului şi cererea pieţei.
81
VII.13. Funcţia cererii
Funcţia cererii pentru un bun sau serviciu exprimă relaţia dintre cantitatea cerută şi
setul de variabile specifice care influenţează cererea. În termeni matematici, funcţia cererii
pentru un produs poate fi exprimată astfel:
QX = f (PX, PS, PC, G, V, A, S, N),

unde:
QX = cantitatea totală cerută din produsul X;
PX = preţul produsului X;
PS = preţul produselor substituibile produsului X;
PC = preţul produselor complementare produsului X;
G = gusturile şi preferinţele consumatorilor;
V = venitul consumatorilor sau puterea de cumpărare a acestora;
A = atributele produsului în relaţie cu alte produse;
S = aşteptările, speranţele sau previziunile consumatorilor;
N = numărul consumatorilor sau frecvenţa de cumpărare a produsului.
Să considerăm că cererea pentru produsul bere al consumatorului Aurel este prezentată în
tabelul cererii 7.4.
Tabelul 7.1.: Tabelul cererii

Preţul /Unitate Cantitatea cerută/lună
A 5 10
B 4 20
C 3 30
D 2 40
E 1 50
Fig. 7.4. Funcţia cerere
82
Curba cererii se obţine pornind de la combinaţiile date în tabel. Combinaţia preţ-
cantitate de 5u.m. şi 10 unităţi de produs este punctul A. Combinaţia de 4u.m. şi 20 unităţi de
produs este punctul B. fiecare combinaţie este reprezentată grafic, unirea punctelor
reprezentând curba cererii.
Întotdeauna preţul este măsurat pe axa verticală în timp ce cantitatea cerută pe o

perioadă de timp este indicată pe axa orizontală. Panta curbei cererii este întotdeauna
negativă datorită relaţiei inverse dintre preţul produsului şi cantitatea pe care consumatorul
este dispus şi poate să o cumpere, figura 7.5.
Dacă pe piaţa produsului bere mai apar doi consumatori, Marcu şi Ovidiu, fiecare cu
cererea prezentată în tabelul 7.2., cererea pieţei va fi formată din suma cererilor celor trei
indivizi pentru produsul considerat.
Tabelul 7.2. Cererea pieţei pentru produsul bere

Preţ pe Cantităţile lunare cerute de Cererea pieţei
unitate CetăţeanulX CetăţeanulY CetăţeanulZ
5 10 5 15 30
4 20 10 20 50
3 30 15 25 70
2 40 20 30 90
1 50 25 35 110
Fig. 7.5. Cererea pieţei pentru produsul bere
VII.14. Modificarea cererii şi modificarea cantităţii cerute

Este foarte important să se conştientizeze deosebirea dintre modificarea preţului unui
produs, care afectează cantitatea cerută din acel produs şi modificarea altor factori ai cererii
(cum este de exemplu, venitul) care modifică întreaga relaţie dintre preţ şi cantitate. De
83
exemplu dacă o familie începe să obţină un venit superior, ar putea cumpăra o cantitate mai
mare dintr-un produs la orice nivel al preţului acestuia. Modificarea preţului unui produs
determină modificarea cantităţii cerute pe o perioadă de timp. Modificarea oricărui alt factor
al cererii, cum ar fi de exemplu venitul sau preferinţele consumatorilor, afectează cererea.
Astfel, se poate spune că o creştere a preţului produsului lapte este posibil să provoace o
scădere a cantităţii de lapte cerute. În mod similar, o creştere a venitului determină o creştere
a cererii pentru mai multe produse, figura 7.6.
Fig. 7.6. Modificarea cererii şi a cantităţii cerute

Modificarea cererii este reprezentată de o deplasare a curbei cererii de la D1 la D2.
Scăderea preţului produsului are ca efect creşterea cantităţii dintr-un produs pe care
consumatorii doresc şi o pot cumpăra. Aceasta este reprezentată grafic printr-o deplasare de-a
lungul curbei cererii de la punctul A la punctul B. Modificarea preţului unui produs
determină modificarea cantităţii cerute (deplasarea de-a lungul curbei cererii).
84
Modificarea venitului, preferinţelor, gusturilor sau preţurilor altor produse conduce la
o modificare a cererii (deplasarea curbei cererii).
Venitul creşte
Cererea pentru un produs inferior Cererea pentru un produs normal
se deplasează spre stânga se deplasează spre dreapta
Fig. 7.7. Modificarea cererii ca efect al creşterii venitului

Preţul produsului CAFEA creşte
Cantitatea de cafea cerută Cererea pentru produse
Scade substituibile (ceai) se deplasează spre dreapta
Cererea pentru produse complementare (zahăr) se deplasează spre stânga
Fig. 7.8. Modificarea cererii ca efect al creşterii preţului
85
VII.15. Venitul total, venitul unitar (mediu) şi venitul marginal
Utilizând funcţia cererii se poate determina funcţia venitului pentru un anumit produs
al unei firme. Punctele de-a lungul oricărei curbe a cererii reprezintă cantităţile maxime pe o
perioadă de timp pe care consumatorii sunt dispuşi să le cumpere la diferite valori alternative
ale preţurilor. Este important a vedea curba cererii ca reprezentând preţurile maxime pe care
consumatorii sunt dispuşi să le ofere pentru a obţine diferite cantităţi ale produsului.
Dacă firma oferă spre vânzare la preţul P1, o cantitate Q1 dintr-un produs, acesta
reprezintă preţul maxim pe care l-ar putea cheltui consumatorii. În plus, preţul P1 reprezintă
venitul unitar sau mediu pe care firma îl va recepţiona pe unitatea de produs vândută.
Venitul mediu al unei firme (VM) este definit ca fiind venitul recepţionat pe unitatea
de produs vândută. Matematic, venitul marginal (Vmg) pentru o cantitate vândută este
întotdeauna egală preţul de vânzare mediu. În plus, curba cererii unui produs vândut de firmă
este de asemenea egală cu curba venitului mediu acesteia.
VII.15.1. Cazul când curba cererii este o dreaptă orizontală
O curbă a cererii orizontală semnifică faptul că firma poate vinde toate unităţile de
produs pe care le doreşte la nivelul preţului dat de intersecţia curbei cererii cu axa preţului. Să
considerăm că preţul este de 20u.m. Dacă firma ridică preţul produsului peste această valoare
atunci nu va vinde nici o unitate de produs. Bineînţeles, că firma ar putea vinde produsul şi la
valori ale preţului mai mici decât această valoare, dar din punct de vedere logic, este de
aşteptat ca aceasta să ofere produsele sale la preţul maxim de 20 u.m. deoarece nu ar obţine
nici un avantaj prin reducerea preţului. Ecuaţia venitului mediu este aceeaşi cu funcţia cererii:
VM = P. firma care este în situaţia în care cererea şi venitul mediu este reprezentată printr-o
linie dreaptă, nu are putere de control al preţului propriilor produse fiind nevoită să accepte
preţul stabilit de forţele mecanismului de piaţă. Venitul total al unei astfel de firme este
VT = VM·Q = P·Q,
fiind întotdeauna reprezentat grafic printr-o dreaptă crescătoare cu panta pozitivă, având ca
punct de plecare originea.
Venitul marginal reprezintă venitul suplimentar obţinut de firmă ca efect al

modificării producţiei vândute. Matematic, venitul marginal al unei firme este întotdeauna
prima derivată a funcţiei venitului total în raport cu cantitatea, iar valoarea venitului marginal
86
la orice nivel al cantităţii vândute este egală cu panta funcţiei venitului total în punctul care
desemnează acea cantitate vândută.
Astfel, dacă
VT = 20·Q,
∂VT
∂ = 20.
∂Q
Câteodată este folositor să se considere venitul marginal ca fiind modificarea
venitului total ca efect al creşterii cantităţii vândute cu o unitate.
Matematic, Vmg = ∆ VT/∆ Q, unde ∆Q =1. Acest concept al utilităţii marginale este
potrivit atunci când există posibilitatea de a calcula modificarea venitului total determinată
de o schimbare discretă a rezultatelor producţiei sau vânzărilor, şi se denumeşte venitul
marginal discret.
Valoarea constantă de 20 a venitului marginal semnifică faptul că fiecare creştere cu o

unitate a vânzărilor va determina creşterea venitului total cu 20u.m. Din punct de vedere
geometric, valoarea venitului marginal este întotdeauna egală cu panta funcţiei venitului total.
Se poate afirma că valoarea venitului marginal pentru o funcţie liniară a venitului total este o
valoare constantă indiferent de volumul vânzărilor firmei. Astfel, dacă firma poate vinde
toată cantitatea pe care o doreşte la preţul de 20u.m., venitul marginal este fix la valoarea de
20u.m. care reprezintă exact preţul de vânzare al produsului şi venitul mediu. Funcţia
venitului marginal corespunde cu o funcţie a cererii orizontală identică cu curba venitului
mediu. Deci, pentru o firmă care preia preţul pieţei, neavând puterea de a-l modifica, venitul
mediu este egal cu venitul marginal, figura 7.9.
87
Fig. 7.9. Veniturile total, mediu şi marginal pentru o curbă a cererii orizontale
VII.15.2. Cazul când curba cererii este o dreaptă descrescătoare
Ecuaţia generală pentru o ecuaţie a cererii liniară este P = a - b·Q. Ecuaţia venitului
mediu pentru o curbă a cererii liniare descrescătoare este VM = P = a - b·Q. Valoarea
coeficientului a din ecuaţie este preţul la care curba cererii intersectează axa preţului şi în
termeni economici reprezintă preţul suficient de mare pentru ca persoana să dorească
cumpărarea produsului firmei. Valoarea lui b din ecuaţie este panta curbei cererii. Semnul
minus semnifică faptul că curba cererii are panta negativă şi există o relaţie inversă între preţ
şi cantitate. Funcţia venitului total este:
VT = P·Q = (a - b·Q)·Q = a·Q - b·Q2.

Reprezentarea grafică a funcţiei venitului total este prezentată în figura 7.7., unde se
observă că venitul total este de forma unei parabole, care datorită coeficientului negativ al
variabilei cu puterea cea mai mare, are un punct de maxim. Funcţia venitului marginal este
derivata funcţiei venitului total.
Deci,
Vmg =δ VT/δ Q= a - 2b·Q.

Reprezentarea în acelaşi sistem de axe de coordonate, a funcţiilor Vmg şi VM face
posibilă observarea că panta venitului marginal este de două ori mai mare decât panta
venitului mediu (-2·b comparativ cu -b).
88
Fig.7.10. Veniturile total, mediu şi marginal pentru o curbă a cererii descrescătoare
Deci, când o firmă realizează un produs al cărei curbe a cererii este liniară şi
descrescătoare, curba venitului marginal al firmei este de asemenea liniară şi descrescătoare
având panta de două ori mai mare decât panta curbei cererii. Curba venitului total este o
parabolă care îşi atinge maximul în punctul în care venitul marginal este zero. În cazul curbei
cererii de acest tip, câştigul net din valoarea venitului total al vânzării unei unităţi
suplimentare de produs este întotdeauna mai mic decât preţul la care unitatea de produs a fost
vândută, figura 7.10.
Venitul total al firmei creşte direct proporţional cu creşterea volumului vânzărilor, pe

porţiunea în care venitul marginal este pozitiv, până când acesta devine zero şi venitul total,
maxim. Apoi, venitul total scade odată cu creşterea volumului vânzărilor, porţiune în care
venitul marginal este negativ.
Să considerăm exemplul unei funcţii a cererii P = 20 - Q.
VT=PQ=(20-Q)Q=20Q-Q2,
Dar,
VM = P = 20 - Q;
VT = VM·Q = 20·Q-Q2;
Vmg = 20 - 2·Q
89
La diferite valori ale cantităţii cerute dintr-un produs X, se pot obţine următoarele valori,
prezentate în tabelul de mai jos.
Tabel 7.3. Veniturile total, mediu şi marginal (cerere liniară)

Q P=20 - Q VM=20 - Q VT=20·Q -Q2 Vmgc=20-2Q Vmgd=VTQ-VTQ-1
0 20 20 0 20
1 19 19 19 18 19
2 18 18 36 16 17
3 17 17 51 14 15
4 16 16 64 12 13
5 15 15 75 10 11
6 14 14 84 8 9
7 13 13 91 6 7
8 12 12 96 4 5
9 11 11 99 2 3
10 10 10 100 0 1
VII.15.3. Cazul când curba cererii este o funcţie de gradul al doilea
Curba cererii pentru un produs poate avea o diversitate de forme curbilinii. Vom
considera două tipuri de curbe ale cererii de ordinul al doilea, una convexă şi cealaltă concavă
la origine.
Ecuaţia unei curbe a cererii convexe are forma generală:
P = a - b·Q + c·Q2
unde a, b şi c sunt constante.
Funcţia venitului mediu al firmei care produce şi vinde produsul respectiv este:
VM = a - b·Q + c·Q2.
Venitul total al firmei este:
VT = P·Q = VM·Q = a·Q - b·Q2 + c·Q3.
Funcţia venitului marginal este:
Vmg = δ VT/δ Q= a - 2·b·Q + 3·c·Q2.
În cazul în care curba cererii de ordinul al doilea este concavă la origine, ecuaţia acesteia are
forma generală:
P = a + b·Q - c·Q2
unde a, b şi c sunt constante.
90
Funcţia venitului mediu al firmei care produce şi vinde produsul respectiv este:
VM = a + b·Q - c·Q2.
Venitul total al firmei este:
VT = P·Q = VM·Q = a·Q + b·Q2 - c·Q3.
Funcţia venitului marginal este:
Vmg = δ VT/δ Q= a + 2·b·Q - 3·c·Q2.
Reprezentările grafice ale funcţiilor cererii de ordinul al doilea sunt prezentate în figura 7.11.
Fig. 7.11. Veniturile total, mediu şi marginal pentru o curbă a cererii de ordinul al doilea
91
OFERTA
Firmele se angajează în desfăşurarea activităţii de producţie cu scopul obţinerii de
profit. Firmele de succes fac profit deoarece sunt capabile să vândă produsele la preţuri mai
mari decât costurile de producere a acestora.
Deciziile privitoare la ofertă pot fi privite ca depinzând de un potenţial profit.

Deoarece profitul reprezintă diferenţa dintre venituri şi cheltuieli, oferta reacţionează la
modificările veniturilor şi costurilor de producţie. Venitul pe care o firmă îl obţine depinde de
preţul de piaţă al produsului vândut şi de cantitatea de produse vândută.
Costurile de producţie depind de mai mulţi factori, cei mai importanţi fiind tipul, cantitatea şi
preţul intrărilor necesare realizării produsului.
Decizia cu privire la ofertă este doar una din numeroasele decizii pe care firma le ia
pentru a-şi maximiza profitul. Există de obicei un număr de modalităţi de realizare a unui
produs. Firma trebuie să aleagă cele mai potrivite tehnici de producţie şi proiectare a
nivelului producţiei.
Cea mai bună metodă este cea care minimizează costurile totale de producţie. Care
tehnică de producţie este cea mai bună depinde de preţul intrărilor în procesul de producţie.
Dacă forţa de muncă este ieftină iar maşinile unelte şi echipamentele de producţie sunt
scumpe şi greu de transportat, firmele vor alege tehnicile de producţie care utilizează un
număr mare de forţă de muncă.
Când maşinile unelte şi echipamentele sunt disponibile şi forţa de muncă este scumpă
şi limitată, firmele vor apela la metode care utilizează intensiv bunurile capital. Prin stabilirea
nivelului ofertei şi a celor mai potrivite tehnologii, firmele determină intrările pe care le vor
solicita.
Considerând că obiectivul firmei este maximizarea profitului, decizia firmei cu privire

la volumul produselor realizate şi oferite depinde de:
• preţul produsului/serviciului;
• costul de producţie, care depinde atât de preţul intrărilor necesare (muncă, capital,
pământ) cât şi de tehnologiile care pot fi utilizate în procesul de producţie;
• preţul celorlalte produse (substituibile şi complementare).
92
VII.17. Legea ofertei
Oferta reprezintă cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care producătorii sunt dispuşi
şi pot să o ofere pentru vânzare la orice nivel al preţului, pe o perioadă de timp, toţi ceilalţi
factori rămânând constanţi.
Cantitatea oferită reprezintă cantitatea dintr-un anumit produs pe care o firmă ar dori
şi o poate oferi pentru vânzare la un preţ stabilit pe o perioadă de timp, ceilalţi factori
rămânând constanţi.
Enunţul legii ofertei se compune din cinci părţi:
• cantitatea dintr-un produs sau serviciu bine definit pe care

• producătorii sunt dispuşi şi capabili să o ofere pentru vânzare
• pe o anumită perioadă de timp
• creşte dacă preţul produsului/serviciului creşte şi scade dacă preţul scade
• ceilalţi factori fiind constanţi.
Relaţia pozitivă dintre preţ şi cantitatea oferită (legea cererii) se poate enunţa astfel: o
creştere a preţului de piaţă va conduce la o creştere a cantităţii oferite şi o scădere a preţului
pieţei produsului va determina scăderea cantităţii oferite.
Tabelul 7.1. Tabelul ofertei de porumb a unei firme

Preţ (u.m.) 1.00 1.50 2.25 3.00 4.00 5.00
Cantitate oferită (tone) 0 10000 20000 30000 50000 55000
Se observă că daca preţul de piaţă al porumbului este mai mic sau egal cu 1.00u.m.
firma nu va oferi pe piaţă nici o cantitate de porumb. Aceasta din două motive: unul, pentru
că ar costa mai mult producerea unei tone de porumb şi al doilea, pentru că firma ar utiliza
terenul în scopuri mai profitabile.
La preţul de 1.50 u.m. firma începe să cultive porumb furnizând pe piaţă 10000 tone, pentru
ca atunci când preţul ajunge la 3.00u.m. firma să ofere pe piaţă 30000 tone de porumb. Preţul
ridicat reprezintă elementul care a determinat firma să mărească producţia prin introducerea
în folosinţă a unei suprafeţe de teren mai mare.
93
VII.18. Determinanţii ofertei
VII.18.1. Costul de producţie
Pentru a realiza profit, preţul trebuie să depăşească costurile de producţie necesare

realizării unei unităţi de produs. Costul de producţie depinde de un număr de factori:
tehnologiile disponibile şi preţul intrărilor în procesul de producţie (muncă, pământ, capital,
energie) de care firma are nevoie. Schimbările tehnologice pot avea un impact semnificativ
asupra costurilor de producţie de-a lungul timpului.
În agricultură, de exemplu, introducerea îngrăşămintelor chimice, dezvoltarea unor

echipamente moderne de prelucrare a pământului şi de recoltare a producţiei precum şi
utilizarea bioingineriei, cu scopul de a creşte producţia a afectat costul de producţie al
produselor agricole. Când schimbările tehnologice reduc costul de producţie rezultatule
economice vor creşte, figura 7.12.
Fig. 7.12. Curba ofertei unei firme
Costul producţiei este direct afectat şi de preţul factorilor de producţie. De exemplu,

în Statele Unite ale Americii, în anul 1994 preţul lemnului a crescut foarte mult. Ca urmare, a
rezultat o creştere a costului de producţie al locuinţelor şi oferta de noi locuinţe a scăzut. De
asemenea, o criză în industria petrolieră din Nigeria a determinat creşterea preţului barilului
de petrol de la 14 $ la 22 $.
Ca rezultat şoferii de automobile au suportat preţurile mari ale combustibilului,

companiile aeriene au înfruntat preţurile ridicate ale benzinei prin ridicarea preţului biletelor
de avion iar firmele producătoare au plătit mai mult pentru încălzirea spaţiilor. Astfel, şoferii
94
de taxi s-au plimbat mai puţin în căutarea clienţilor iar companiile aeriene au renunţat la
rutele ce aduceau profituri scăzute.
În concluzie, se poate afirma că creşterea preţului intrărilor în procesul de producţie

determină creşterea costurilor de producţie având ca rezultat o posibilă reducere a ofertei.
VII.18.2. Tehnologia şi productivitatea
Dacă resursele sunt utilizate mai eficient în procesul de producţie al bunurilor şi

serviciilor, pot fi produse mai multe bunuri cu acelaşi cost, sau aceeaşi cantitate poate fi
produsă cu un cost mai mic. Rezultatul îl reprezintă o deplasare la dreapta a curbei ofertei.
Trecerea de la folosirea în agricultură a animalelor de tracţiune pentru lucratul pământului la
tractoare şi avansul tehnologic înregistrat în domeniul tehnologiei informaţiilor, a însemnat
practic că fiecare muncitor a fost capabil să producă mai mult.
Îmbunătăţirea tehnologiilor de fabricaţie, înlocuirea celor vechi cu altele noi, conduc

la creşterea eficienţei utilizării tuturor resurselor, creşterea producţiei obţinute cu acelaşi nivel
de resurse, rezultatul fiind scăderea costului de producţie şi prin urmare o creştere a ofertei.
La acelaşi nivel al eficienţei economice, dacă salariile sau preţul materiilor prime,
materialelor şi energiei cresc atunci creşte costul total de producţie şi scade oferta.
Creşterea rezultatelor economice la fiecare unitate de resurse folosite este denumită

creşterea productivităţii.
Productivitatea este definită ca fiind cantitatea de bunuri economice realizată pentru

fiecare unitate de resurse folosite. Îmbunătăţirea tehnologiei determină creşterea
productivităţii ceea ce conduce la o creştere a ofertei.
VII.18.3. Preţurile altor produse
O firmă utilizează o cantitate de factori de producţie în aceleaşi condiţii de eficienţă

pentru obţinerea bunurilor X şi Y. Dacă preţul bunului X scade, atunci un volum mai mare
din resurse va fi folosit pentru producerea bunului Y al cărui preţ nu s-a modificat. Prin
urmare, modificarea preţului bunului X determină o modificare în sens invers a ofertei pe
piaţa bunului Y.
De exemplu, dacă un fermier utilizează un teren pentru a cultiva porumb şi soia, iar
preţul porumbului creşte, atunci el va cultiva o suprafaţă mai mare de teren cu porumb în
detrimentul culturii de soia. Astfel, o creştere a preţului porumbului va determina o scădere a
95
ofertei de soia. În mod similar, dacă preţul cărnii de vacă creşte, producătorii vor răspunde
prin creşterea unui număr mai mare de vaci. Deci, o creştere a preţului cărnii de vacă va
determina o creştere a ofertei de piele pentru industria de pielărie.
Costul de oportunitate al producerii şi comercializării fiecărui produs sau serviciu este

oportunitatea la care s-a renunţat pentru a produce orice alt produs sau serviciu. Dacă preţul
unui produs alternativ se modifică, atunci costul de oportunitate al producerii unui anumit
bun se modifică.
VII.18.4. Aşteptările şi previziunile producătorilor
Producătorii pot modifica cantitatea actuală oferită spre vânzare datorită modificărilor
de preţuri pe care ei le previzionează că se vor produce. Dacă producătorii îşi vor schimba
aşteptările şi previziunile cu privire la viitorul nivel al venitului ar putea modifica cantitatea
de bunuri şi servicii oferită astăzi.
Dacă producătorii devin pesimişti în legătură cu viitorul nivel al venitului lor, ar putea
vinde mai puţin în viitor şi va micşora producţia de astăzi. O modificare în aşteptările şi
previziunile cu privire la preţul unui produs poate afecta de asemenea oferta actuală a
producătorului.
De exemplu, în anii ’80, proprietarii de terenuri petroliere din Texas au închis

instalaţiile de extracţie din adâncime deoarece au aşteptat ca preţul petrolului să crească
pentru a putea să vândă la preţ mai mare.
Numărul producătorilor produsului sau serviciului respectiv
Atunci când mai multe persoane decid să producă un bun sau serviciu, oferta pe piaţă
creşte. Cu cât cantitatea oferită spre vânzare este mai mare la fiecare nivel al preţului, cu atât
curba ofertei se deplasează mai mult spre dreapta.
VII.18.5. Taxele şi subsidiile
Introducerea unor taxe sau majorarea celor existente pentru realizarea sau
comercializarea unor produse de către firmele dintr-o anumită industrie determină creşterea
preţului de vânzare al produselor şi prin urmare scăderea ofertei. De asemenea reducerea
taxelor are ca efect o creştere a ofertei. Dacă guvernul oferă de la bugetul de stat subsidii unor
firme sau unor industrii, rezultă o creştere a ofertei.
96
Existenţa condiţiilor social politice şi naturale favorabile sunt determinante pentru
desfăşurarea activităţilor economice.
VII.18.6. Modificarea ofertei şi modificarea cantităţii oferite
O curbă a ofertei arată relaţia dintre cantitatea oferită dintr-un bun sau serviciu de
către o firmă şi preţul acelui produs sau serviciu adus pe piaţă. Un preţ mai mare conduce la o
creştere a cantităţii oferite, ceteris paribus.
De reţinut faptul că curba ofertei este obţinută menţinând constante toate variabilele
ofertei cu excepţia preţului produsului. Când preţul unui produs se modifică, ceteris paribus,
are loc o modificare a cantităţii oferite, reprezentată grafic printr-o deplasarea de-a lungul
curbei ofertei.
După cum s-a văzut, deciziile referitoare la ofertă sunt influenţate de asemenea, şi de
alţi factori în afara preţului. Noile relaţii dintre preţ şi cantitatea oferită intervin atunci când
factorii ofertei, alţii în afară de preţ se modifică, rezultând o deplasarea a curbei ofertei,
denumită modificarea ofertei.
Să considerăm exemplul anterior referitor la oferta de porumb a unei firme agricole.

Costul de producţie depinde de preţul intrărilor şi tehnologiile de producţie disponibile. Să
presupunem că specialiştii din domeniul ingineriei genetice au realizat o sămânţă rezistentă la
boli şi la dăunători. O astfel de schimbare ar permite fermierilor să furnizeze o cantitatea mai
mare de porumb la orice nivel al preţului. În acest caz, curba ofertei se deplasează spre
dreapta.
Creşterea preţurilor intrărilor poate de asemenea cauza deplasarea curbei ofertei.

Creşterea preţului petrolului pe plan mondial poate afecta şi preţul produselor agricole. Se
cunoaşte faptul că îngrăşămintele chimice sunt realizate prin prelucrarea petrolului şi toate
maşinile agricole funcţionează cu motorină sau benzină, produse ale prelucrării petrolului. O
asemenea creştere a costurilor de producţie determină realizarea unei producţii mai mici la un
nivel dat al preţului pe piaţă ceea ce semnifică o deplasare a curbei ofertei spre stânga. Dacă
curba ofertei s-ar deplasa mai mult spre stânga şi ar intersecta axa preţului, aceasta ar
însemna că pentru a nu produce deloc porumb preţul de piaţă ar trebui să fie mai mare. Este
deosebit de important să se observe deosebirile dintre deplasarea de-a lungul curbei ofertei
(modificarea cantităţii oferite) şi deplasarea curbei ofertei (modificarea ofertei).
97
Modificarea preţului unui produs sau serviciu determină modificarea cantităţii oferite
(deplasare de-a lungul curbei ofertei). Modificarea costurilor de producţie, preţurilor intrărilor
sau preţurilor altor produse şi servicii conduce la modificarea ofertei (deplasarea curbei
ofertei).
VII.18.7. Oferta agregată
Oferta agregată sau oferta totală a pieţei pentru un produs este obţinută prin suma
tuturor ofertelor producătorilor individuali ai produsului respectiv pe o perioadă de timp. Să
considerăm următorul tabel al ofertelor a trei producători de ciocolată, figurile 7.13 şi 7.14.
Tabelul 7.2. Oferta pieţei (oferta agregată)

Preţ (u.m.) Cantitatea oferită pe o perioadă de timp
A B C Oferta pieţei
10 20 10 0 30
15 30 15 5 50
20 40 20 10 70
25 50 25 15 90
30 60 30 20 110
Fig. 7.13.: Curbele ofertelor producătorilor
98
Fig. 7.14.: Oferta agregată
99
CAPITOLUL VIII
FACTORII DE PRODUCŢIE
VIII.1. Specificitate
Factorii de producţie sau resursele atrase în activitatea economică reprezintă mulţimea
condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca orice proces de producţie să se poată desfăşura în
conformitate cu scopul său. Economistul William Petty a realizat o tipologie a factorilor de
producţie afirmând că pământul este mama avuţiei, iar munca este tatăl.
Economistul francez Jean Baptiste Say a realizat o clasificare a factorilor de

producţie, grupându-i în muncă, pământ şi capital.
Dezvoltarea industrială realizată în ultima jumătate de secol a fost influenţată în

principal de acţiunea unor factori de producţie netradiţionali denumiţi neofactori de
producţie, care au atras eforturi investiţionale ridicate în cercetarea şi dezvoltarea
tehnologică, în formarea profesională, în informatizarea şi îmbunătăţirea managementului
firmelor. Din categoria neofactorilor de producţie fac parte abilitatea întreprinzătorului,
tehnologiile, cunoştinţele etc.
Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactori are la bază caracteristicile

particulare, modul de acţiune şi gestionare ale factorilor din fiecare categorie. Factorii de
producţie clasici sunt resurse din categoria celor tangibile, care se pot măsura direct şi pot fi
gestionate sub formă de stocuri şi fluxuri de producţie. Neofactorii de producţie reprezintă
resurse intangibile, deci exercitarea proprietăţii şi gestiunea lor necesită abordări diferite de
cele ale factorilor clasici. De asemenea, neofactorilor de producţie se aplică într-o abordare
aparte conceptul de raritate şi totalitatea tipologiilor resurselor, cum sunt resurse epuizabile -
regenerabile sau primare - derivate.
VIII.2. Factorii de producţie clasici
VIII.2.1. Munca
Totalitatea activităţilor necesare funcţionării oricărui sistem de producţie sunt

dependente de prezenţa omului şi de prestaţiile acestuia. Munca reprezintă activitatea specific
umană desfăşurată în scopul obţinerii de bunuri economice. Este un factor de producţie
originar (primar), asociat personalităţii prestatorului şi raportată la timp. Este un factor de
100
producţie neregenerabil, prestaţia de muncă fiind ireversibilă aşa cum timpul de muncă
neutilizat este irecuperabil.
Transformările prin care trec factorii de producţie introduşi într-un proces de

producţie pentru a se obţine rezultatele activităţii economice se datorează acţiunii specifice a
muncii. Munca, pentru un economist reprezintă rezerva de resurse umane, atât fizice cât şi
mentale, disponibilă pentru a fi implicată în producţia de bunuri economice şi servicii.
Rezerva de muncă depinde de totalul forţei de muncă disponibile, deci de întreaga populaţie
cu excepţia populaţiei care nu munceşte şi de numărul de ore pe săptămână în care populaţia
este pregătită să muncească.
Munca, sub aspect cantitativ se referă la volumul de muncă prestat într-o anumită
activitate de producţie, care poate fi măsurat prin numărul de ore de muncă sau numărul de
locuri de muncă aferente unei cantităţi de produse specificate, prin numărul de muncitori sau
ore - om de muncă prestate în condiţii specifice. Aspectul calitativ al factorului de producţie
muncă cuprinde specializarea profesională a fiecărui angajat, gradul de calificare, experienţa
profesională şi nivelul său de productivitate. În scopul îmbunătăţirii dimensiunii calitative a
factorului de producţie muncă, se are în vedere creşterea ponderii în cadrul proceselor de
producţie a activităţilor care necesită un grad de intelectualitate ridicat, creşterea
productivităţii muncii care determină reducerea timpului de muncă şi creşterea timpului liber.
De asemenea se are în vedere mărirea duratei de pregătire intelectuală şi profesională,

creşterea complexităţii pregătirii şi abordarea aspectului educaţional prin prisma îmbunătăţirii
creativităţii angajaţilor, dezvoltării aptitudinilor pentru inovare şi tehnicilor informaţionale în
toate domeniile de activitate.
VIII.2.2. Natura
Este un factor de producţie originar (primar) şi se referă la totalitatea resurselor brute

din natură folosite în procesul de producţie al bunurilor economice şi serviciilor. Prin natură,
ca factor de producţie, un economist înţelege resursele puse la dispoziţie de către mediul
natural. Mediul natural se compune din suprafeţele agricole de pe Pământ, păşunile naturale
şi pădurile, deşertul şi întinderile de gheaţă, oceanele şi marile precum şi totalitatea
substanţelor chimice din subsol şi din atmosferă. Factorul de producţie natură cuprinde acele
elemente atrase pentru prima dată din mediul natural de către om şi introduse în circuitul
economic.
101
Natura reprezintă un factor de producţie care poate fi atât mobil cât şi imobil. Mobilitatea de
multe ori este foarte importantă deoarece de multe ori necesitatea se manifestă în anumite
zone geografice în care nu se găsesc elementele dorite. De exemplu minereurile de fier din
Suedia sau cele din Brazilia sunt dorite peste tot în lume unde este dezvoltat sectorul
siderurgic şi nu există resurse disponibile. Petrolul care se extrage din platformele
continentale ale mărilor şi oceanelor este transportat în centrele de prelucrare de pe uscat.
Dar, există şi elemente ale mediului natural imobile, cum sunt de exemplu cascadele şi
bazinele hidrografice ale unor râuri folosite pentru producerea energiei electrice. Acestea nu
pot fi mutate în alte locuri şi trebuie construite şi amenajate hidrocentrale în locul unde
acestea se află.
Un alt aspect important al mobilităţii îl reprezintă intervalul de timp necesar ciclului

vegetativ al culturilor agricole, precum şi necesitatea rotirii culturilor. În acest context,
mobilitatea pământului se referă la diferitele utilizări care i se pot da acestuia. De exemplu,
imediat după ce o suprafaţă de pământ a fost cultivată cu cereale, aceasta este imobilizată în
scopul obţinerii recoltei.
După ce recolta a fost strânsă, suprafeţei respective de pământ i se pot atribui alte
utilizări, cum sunt însămânţarea cu plante al cărui ciclu de viaţă este potrivit condiţiilor
meteorologice perioadei de timp respective, sau pentru creşterea animalelor. În schimb, dacă
o suprafaţă de teren este folosită pentru construcţii industriale sau locuinţe, mobilitatea
acesteia este redusă considerabil, alte utilizări putând fi date suprafeţei respective doar după
încheierea timpului activ de utilizare a imobilelor respective.
Rezervele de resurse ale mediului natural sunt în general epuizabile. Specialiştii

consideră pe baza unor studii efectuate că resursele de petrol existente sunt suficiente pentru
numai 30 de ani, dacă nivelul de consum actual se menţine la aceleaşi valori. De asemenea,
rezervele de staniu sunt mici, şi cu toate că costurile de exploatare a zăcămintelor sunt foarte
mari, raritatea acestora le face rentabile datorită preţurilor mari de vânzare. Tot în acest
context se înscrie şi conservarea sau protejarea fondului cinegetic, cunoscându-se faptul că o
serie de animale sălbatice au dispărut complet, iar altele sunt pe cale de extincţie, datorită
intervenţiei omului prin distrugerea habitatului animalelor sălbatice şi vânarea lor excesivă.
Cu toate că teritoriul Pământului este limitat, acesta poate fi folosit mai intens decât în
prezent. Un aspect important îl reprezintă câştigarea unor teritorii de pământ din mări, aşa
cum multe ţări cu ieşire la mare le-au transformat în terenuri fertile, destinate agriculturii. În
acelaşi context al recuperării unor terenuri de sub stăpânirea forţelor naturii se află şi
102
transformarea zonelor deşertificate în terenuri fertile, prin tehnici şi metode moderne de
împiedicare a extinderii zonelor aride, de deşert şi transformarea acestora în terenuri agricole.
Activităţile care preiau din natură elementele componente ale factorului de producţie
natura sunt cele care formează sectorul primar al economiei, cum sunt mineritul, agricultura,
silvicultura, piscicultura, acvacultura etc. Elementele factorului de producţie natura nu se pot
reproduce artificial, cu toate că este necesară identificarea unor metode de accelerare a
regenerării unor resurse naturale.
VIII.2.3. Capitalul
Cuvântul capital are mai multe semnificaţii, în general referindu-se la anumite valori
fizice care au fost create în trecut şi folosite în prezent la producţia de alte bunuri economice
şi servicii. Capitalul social al unei ţări cum sunt de exemplu şcolile, drumurile a fost creat în
decursul anilor prin contribuţia populaţiei cu taxe şi impozite.
Din punct de vedere economic şi ca factor de producţie, capitalul înseamnă totalitatea

bunurilor sau mijloacelor de producţie de care dispune o firmă pentru utilizarea lor în
procesul de producţie în scopul obţinerii de bunuri economice şi servicii. Mijloacele de
producţie sunt definite ca fiind acele rezultate ale unor activităţi economice anterioare
destinate utilizării lor în scopul îmbunătăţirii productivităţii muncii şi creşterii producţiei de
bunuri şi servicii.
Totalitatea mijloacelor de producţie sau a bunurilor reproductibile ale unei firme

reprezintă capitalul real sau tehnic al acesteia. Nu se confundă cu capitalul bănesc în formă
lichidă şi nici cu capitalul fictiv concretizat în titluri de valoare. Capitalul real este cumpărat
de către firme prin participarea acesteia pe pieţele specializate de bunuri de producţie. După
felul în care se consumă şi se înlocuiesc elementele de capitalul real se împart în capital fix şi
capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului real care participă la mai multe cicluri
de producţie, se uzează treptat şi se înlocuiesc după o perioadă de timp mai îndelungată de
utilizare. Componentele capitalului fix sunt:
• construcţiile de tot felul: fabrici, birouri, mine, hidrocentrale, termocentrale, baraje de

acumulare, cheiuri, docuri şi modernizări portuare, aeroporturi, drumuri, poduri, căi
ferate, canale, spitale, şcoli, infrastructura din agricultură, hale şi instalaţii industriale
etc;
103
• echipamentele de producţie: utilaje şi maşini - unelte, agregate şi instalaţii de lucru,
calculatoare şi roboţi industriali, mecanisme şi dispozitive de reglare etc;
• mijloace de transport.
O proprietate a capitalului fix este rigiditatea, care înseamnă posibilitatea limitată de

trecere a acestuia de la un tip de utilizare productivă la altul. Cu cât echipamentul tehnic
folosit este mai specific sau mai specializat pentru efectuarea unei anumite operaţii, cu atât
este mai mare rigiditatea acestuia. De exemplu, multe fabrici au fost construite pentru un
anumit scop.
Dacă cererea pentru produsul realizat de acestea scade, atunci aceste fabrici vor
înregistra o scădere a importanţei lor, iar dacă cererea pentru produsul respectiv nu mai
există, rolul pentru care au fost construite dispare. În schimb, multe scule şi unelte nu sunt
construite pentru a face o anumită treabă. Astfel o şurubelniţă este mai puţin specifică decât
un ciocan pneumatic. Limitele între care capitalul este considerat a fi specific poate afecta
deciziile luate de managementul firmei. De exemplu, dacă se manifestă o scădere a cererii de
ciment, producătorul de ciment va trebui să reducă producţia sau să o stocheze deoarece
fabrica nu poate produce decât numai ciment.
Pe parcursul utilizării capitalului fix acesta se depreciază. Deprecierea progresivă şi

cumulativă conduce în timp la scoaterea din funcţiune a bunurilor de capital fix, determinând
înlocuirea acestora. La această depreciere contribuie atât uzura fizică cât şi cea morală. Uzura
fizică reprezintă pierderea proprietăţilor tehnice de exploatare datorită folosirii în procesul de
producţie şi acţiunii agenţilor naturali. În fiecare ciclu de producţie la care participă, capitalul
fix înregistrează un anumit grad de uzură fizică.
Partea care se consumă trebuie recuperată sub formă bănească, pentru a constitui
sumele necesare înlocuirii capitalului fix la sfârşitul duratei sale de viaţă. Astfel se include în
costul total al producţiei şi amortizarea capitalului fix sub forma cotelor de amortizare, pentru
a se putea crea fondul de amortizare.
Amortizarea este o cheltuială inclusă în costurile fixe, se recuperează din preţul de

vânzare al producţiei şi se concretizează în fondul de amortizare. Suma recuperată serveşte la
reînnoirea, modernizarea şi creşterea capitalului fix. Sistemul de amortizare existent în
România creează condiţiile egale de amortizare pentru toţi agenţii economici, indiferent de
forma de proprietate, introduce un sistem de amortizare concurenţial şi noi regimuri de
amortizare, acordă adunărilor generale şi consiliilor de administraţie competenţa de a alege
104
metoda de amortizare şi permite utilizarea amortizării pentru investiţii financiare. De
asemenea conform sistemului de amortizare s-a stabilit şi clasificarea activelor fixe şi a
duratelor de serviciu ale acestora (tabelul de mai jos).
Tabelul 8.1.Durata de serviciu a unor categorii de mijloace fixe
Sistemul de amortizare practicat în România legiferează trei metode de amortizare:
Metoda liniară: AKF = KF/tA, unde KF valoarea de inventar a activului fix supus amortizării,
iar tA durata de funcţionare normată a capitalului fix.
Metoda degresivă reprezintă amortizarea liniară amplificată cu un coeficient în funcţie de

tipul şi durata de serviciu a capitalului fix.
Metoda accelerată reprezintă metoda potrivit căreia 50% din valoare se amortizează la
intrarea activului fix în firmă, iar restul se amortizează după metoda liniară.
Exemplu: se consideră un tractor având preţul de achiziţie de 800milioane lei şi durata de

serviciu de 8 ani. Aplicarea celor trei metode de amortizare conduce la următoarele rezultate:
amortizarea liniară: ALKF=800.000.000/8 = 100.000.000lei/an;
amortizarea degresivă: ADKF= ALKF · 2 = 200.000.000lei/an;
amortizarea accelerată:
50% la intrare = 400.000.000lei/primul an 50% amortizare liniară:400.000.000/8 =

50.000.000lei/an Total: 450.000.000 lei/primul an.
La aplicarea metodei accelerate firma suportă din costuri 450milioane lei recuperându-şi mai
repede capitalul pentru înnoire şi dezvoltare. Aplicarea unei metode în detrimentul alteia
depinde de puterea economică a fiecărei firme, cel mai puternic recuperând investiţia repede
şi având posibilitatea unei dezvoltări superioare.
Uzura morală se datorează progresului tehnic care determină creşterea productivităţii muncii
şi a randamentului noilor echipamente de producţie. Prin urmare preţurile de achiziţie ale
105
elementelor de capital fix se modifică, sau unele echipamente şi maşini-unelte vor fi depăşite
din punct de vedere tehnic în comparaţie cu cele noi.
În situaţia în care performanţele tehnice şi economice ale echipamentelor de producţie

nu corespund cu situaţia existentă pe plan mondial, atunci este necesară înlocuirea capitalului
fix, uzat din punct de vedere moral cu echipamente noi de producţie.
Capacitatea de funcţionare şi gradul de uzură atins de capitalul fix se evaluează prin

expertize de specialitate pe baza unor metode analitice: metoda expertizei tehnice, metoda
aprecierii, metoda duratei de serviciu normate şi metoda duratei de serviciu rămase.
Calcularea amortizării activelor fixe se realizează prin:
• metoda de amortizare proporţională cu timpul de utilizare a activelor fixe: AKF =

(KF+ChSU-r)/tA ; unde ChSU reprezintă cheltuieli de scoatere din uz a activului fix,
iar “r” valoarea reziduală din elementele recuperate, valorificabile ale activului fix
respectiv. Totuşi pentru a facilita calculele se stabilesc normele de amortizare,
NA=(AKF /KF)·100, astfel volumul amortizării este AKF =KF· NA/100.
• metoda de amortizare proporţională cu activitatea realizată în funcţie de intensitatea
utilizării.
Pentru includerea amortizării în costuri se folosesc procedeul normelor medii sau al

amortizării liniare şi procedeul normelor diferenţiate cu norme de amortizare regresive şi
norme de amortizare progresive.
Amortizarea regresivă presupune utilizarea unei cote de amortizare mai mari la

începutul perioadei de funcţionare a capitalului fix şi descreşterea acestuia în partea finală a
perioadei de serviciu normate. Astfel se evită uzura morală a activului fix, formându-se surse
financiare pentru achiziţionarea altor elemente de capital fix. Amortizarea progresivă
presupune stabilirea cotelor de amortizare în funcţie de ritmul de utilizare a activului fix şi
luarea în considerare a eventualelor reparaţii capitale la care acesta a fost supus.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului real care se consumă în

întregime într-un ciclu de producţie şi trebuie să fie înlocuit la începutul unui nou ciclu.
Capitalul circulant cuprinde materiile prime, materialele de tot felul, de bază şi auxiliare,
energia, combustibilul, semifabricatele etc. Elementele capitalului circulant pot primi diverse
utilizări, posibilităţile de utilizare sunt mai mari cu cât elementul de capital circulant este mai
apropiat de forma materiei brute.
106
Abordat la nivelul de ansamblu al firmei, capitalul fix şi cel circulant apare doar ca o parte
din totalul capitalului în funcţiune. Capitalul real participă la un circuit caracteristic
funcţionării fiecărei firme într-un mediu economic de piaţă.
Circuitul capitalului cuprinde trei etape. Prima etapă cuprinde procesul prin care capitalul
bănesc al firmei este folosit pentru a cumpăra de pe piaţa bunurilor de capital, componentele
capitalului real sau tehnic, necesar desfăşurării procesului de producţie. Etapa a două
reprezintă utilizarea capitalului fix şi circulant achiziţionat în prima etapă în combinaţie cu
ceilalţi factori de producţie în scopul obţinerii bunurilor economice destinate vânzării ca
mărfuri pe piaţă. Ultima etapă reprezintă trecerea capitalului firmei din forma marfă în forma
bănească prin vânzarea bunurilor economice produse. Astfel, în funcţie de etapa circuitului
capitalului în funcţiune, acesta are trei forme: bani, bunuri - capital sau mijloace de producţie
şi marfă. Dintre aceste forme doar una, bunuri - capital (mijloace de producţie) reprezintă
capitalul real sau tehnic. Reluarea celor trei etape ale circuitului reprezintă rotaţia capitalului,
iar timpul necesar parcurgerii în întregime a circuitului este considerată viteza de rotaţie a
capitalului. Aceasta este influenţată de structura capitalului firmei. O pondere mai mare a
capitalului fix determină o viteză de rotaţie mai mică, şi invers. De asemenea dinamica
capitalului real este dependentă de formarea capitalului fix şi variaţia stocurilor. Formarea
capitalului fix cuprinde cumpărarea sau producerea de bunuri-capital noi şi punerea lor în
funcţiune, precum şi ameliorarea performanţelor funcţionale ale activelor fixe în scopul
creşterii randamentului şi a duratei de viaţă. Formarea capitalului fix se realizează prin
investiţii. Acestea reprezintă cheltuielile făcute de firmă pentru crearea de noi capacităţi de
producţie, pentru refacerea, ameliorarea şi dezvoltarea celor existente. Stocurile se referă la
totalitatea bunurilor materiale - materii prime, materiale, combustibili, semifabricate,
producţie neterminată, produse finite - care se găsesc în posesia firmei.
VIII.3. Neofactorii de producţie
VIII.3.1. Cunoştinţele
Cele trei concepte data, informaţia şi cunoştinţele sunt în strânsă interdependenţă,

datele constituind baza piramidei, iar cunoştinţele, vârful.
Datele, cu un sens şi un înţeles redus sunt semnalele transmise de un emiţător spre un

receptor. Informaţia având un înţeles mai amplu reprezintă o dată inteligibilă care îi aduce
receptorului un plus de cunoaştere. Cel mai amplu înţeles şi sens îl au cunoştinţele, definite
107
ca stocuri de informaţii şi abilităţi generate de utilizarea informaţiilor de către receptor.
Cunoştinţele reflectă procesele de percepere şi judecată derulate în creierul receptorului
asupra informaţiei primită ca materie primă. Deosebirea dintre cunoştinţe şi informaţii rezultă
şi din faptul că primele depind de capacitatea intelectuală a receptorului, aceeaşi informaţie
generând pentru persoane diferite, cunoştinţe parţial deosebite. Capacitatea intelectuală a
persoanelor determină ca datele şi informaţiile să se transforme în cunoştinţe valoroase sau
nu. Cunoştinţele înglobează informaţii ce constituie întotdeauna intrări pentru dezvoltarea
cunoştinţelor, cele două fiind complementare.
Pentru o firmă cunoştinţele sunt reprezentate de forţa de muncă, preferinţele

clienţilor, produsele şi structura organizaţională. Prin urmare evaluarea acestora poate depăşi
valoarea activelor tangibile. Pe plan mondial are loc o schimbare a tipului de resurse pe care
le solicită firma, diminuându-se nevoia de resurse clasice şi amplificându-se ponderea
cunoştinţelor ca principal capital al firmei. Fiecare firmă obţine cunoştinţe prin procesele de
învăţare a salariaţilor, creează cunoştinţe sub formă de invenţii, inovaţii şi utilizează
cunoştinţe luând decizii şi realizând acţiuni concretizate în produse, servicii şi cunoştinţe noi.
Revoluţia cunoştinţelor reprezintă obţinerea de performanţe economice prin existenţa şi
utilizarea capitalului de cunoştinţe, apelându-se bineînţeles şi la celelalte forme de capital.
Cunoştinţele de care are nevoie o firmă sunt “cunoştinţe despre ceva”, necesare pentru a
percepe fenomenul şi “know-how” sau “cunoştinţe despre cum să faci ceva”, necesare pentru
a produce şi comercializa în condiţii de profitabilitate bunuri economice.
VIII.3.2. Tehnologiile
Se definesc ca fiind procedeele de combinare şi transformare a factorilor de producţie

în rezultate ale producţiei prin folosirea unor reguli precis definite. Conceptul de tehnologie
include şi infrastructura aferentă aplicării unor procedee specifice, de exemplu, prin
“tehnologia informaţională” se înţelege totalitatea facilităţilor operaţionale oferite prin
utilizarea sistemelor de calcul şi a pachetelor de programe software precum şi întreaga
infrastructură de comunicaţie împreună cu funcţiunile acesteia.
Rolul tehnologiilor ca factor de producţie este definirea riguroasă a succesiunii fazelor

necesare transformării elementelor de intrare în activitatea productivă în rezultate ale
procesului de producţie. Tehnologiile disponibile la un moment dat formează stocul de
tehnologii reprezentat de brevete de invenţie, licenţe, proiecte, machete şi prototipuri, sisteme
de asigurare a calităţii, programe informatice, specificaţii de execuţie a unor operaţii etc.
108
Factorul de producţie tehnologie devine activ în condiţiile în care firma alege tehnologia
respectivă şi o pune efectiv în aplicare. Alegerea depinde de scopul producţiei, având o
identitate bine conturată ceea ce-i conferă posibilitatea aplicării într-un proces de producţie
sau altul.
Tehnologiile reprezintă o sursă importantă pentru realizarea avantajului competitiv al

firmelor care reuşesc să le integreze şi să le exploateze eficient în procesul productiv.
Concurenţa pe piaţă impune necesitatea creării de către firmă a îmbunătăţirilor tehnologice,
ştiindu-se că tehnologiile înregistrează o dinamică ridicată, dependentă de ritmul inovării în
toate domeniile.
Progresul tehnologic este îndreptat spre ameliorarea procesului de producţie existent,

prin utilizarea şi gestionarea eficientă şi eficace a factorilor de producţie utilizaţi în scopul
îmbunătăţirii caracteristicilor tehnico/funcţionale şi calitative ale rezultatelor economice.
VIII.3.3. Abilitatea întreprinzătorului
Înfiinţarea de firme reprezintă unul din procesele economice cele mai importante ce
condiţionează funcţionalitatea şi dezvoltarea fiecărei economii naţionale. Se apreciază că
sănătatea economiei unei ţări depinde în mare măsură de numărul firmelor nou create în
fiecare an. Michael Porter constată într-un studiu că economia şi întreprinderile japoneze sunt
conduse de întreprinzători, spre deosebire de corespondentele lor din America dirijate de
manageri.
Un punct de plecare esenţial îl constituie înţelegerea noţiunii de întreprinzător şi

acţiunea sa practică. Cunoscutul specialist canadian, Jean Marie Toulouse, defineşte
întreprinzătorul ca fiind persoana care creează o nouă firmă. Caracteristicile
întreprinzătorului care se desprind din analiza acestei definiţii sunt: întreprinzătorul reprezintă
în primul rând un realizator de lucruri noi, un creator de activităţi în opoziţie cu managerul
clasic, care se ocupă de funcţionarea firmelor existente. Întreprinzătorul este înzestrat cu
abilitatea de a percepe perspectivele economice şi sociale noi precum şi de a realiza pe
această bază, lucruri noi sau efectuarea activităţilor anterioare într-un mod diferit.
Economistul J.A. Schumpeter precizează faptul că o persoană devine întreprinzător numai
atunci când efectuează o nouă combinaţie economică.
Întreprinzătorii sunt persoane cu reacţii rapide duale. Se lansează în realizarea

acţiunilor economice inovative din tinereţe, neavând în cele mai multe cazuri răbdarea să-şi
109
termine studiile. Ei percep foarte repede posibilităţile pe care le au un produs sau o piaţă pe
care se valorifică, prin iniţierea, crearea şi dezvoltarea de firme. Pentru a le realiza efectiv,
întreprinzătorul dispune de capacitatea de a depăşi rezistenţele pe care mediul social o impun
întotdeauna schimbărilor şi agenţilor săi.
Întreprinzătorul este o persoană caracterizată printr-un grad mare de implicare în

activitatea de introducere a noului, sau de inovare a existentului, explicată prin atitudinea sa
faţă de risc. De asemenea, întreprinzătorul posedă o psihologie care îi permite să-şi asume
riscuri majore. Adesea, întreprinzătorul îşi riscă cariera profesională, familia, propria imagine
şi banii investiţi. Renumitul om de ştiinţă Max Weber apreciază că, “înainte de toate,
întreprinzătorul este un aventurier”. Totuşi, întreprinzătorul îşi asumă riscuri calculate,
acţiunile sale având la bază judecăţi de valoare şi evaluări economice care îl conduc la
concluzia că şansele de a avea succes sunt predominante sau apreciabile.
Eforturile şi implicarea întreprinzătorului se finalizează prin înfiinţarea unei firme.

Aceasta reprezintă un tip social de organizaţie bazată pe diviziunea socială a muncii şi pe
capital, utilizând anumite forţe de producţie, în vederea maximizării profitului.
Întreprinzătorii sunt consideraţi, în condiţiile economiei contemporane, principalii

artizani ai bogăţiei. Specialiştii nu au ajuns la un consens în ceea ce priveşte definiţia
conceptului de întreprinzător.
Semnificaţiile termenului de întreprinzător sunt prezentate în tabelul 8.2.
Tabelul 8.2. Definiţia întreprinzătorului

Nr. crt. Semnificaţia
1 O persoană care-şi asumă riscuri şi incertitudini
2 Un furnizor de capital financiar
3 Un inovator
4 Un decident
5 Un leader industrial
6 Un manager sau un superintendent
7 Un organizator sau coordonator de resurse economice
8 Un proprietar de firmă
9 Un utilizator al factorilor de producţie
10 Un contractant
11 Un arbitru
12 O persoană care alocă resurse pentru utilizări alternative
13 O persoană care imaginează, dezvoltă şi concretizează viziuni
110
Principalele caracteristici, specifice întreprinzătorilor sunt sintetizate de J.L.Filion şi
prezentate în tabelul de mai jos.
Tabelul 8.3. Caracteristicile întreprinzătorilor
Specialistul canadian Jean Marie Toulouse realizează o analiză focalizată pe câteva

caracteristici de bază ale activităţii umane: sistemul de valori, gradul de implicare şi
intensitatea acţiunilor. Prin această abordare, întreprinzătorul se caracterizează:
• printr-un puternic individualism acordând o atenţie prioritară autonomiei şi libertăţii

de decizie (din punct de vedere sociologic);
• prin asumarea de riscuri ridicate referitoare la carieră, familie, imagine proprie şi bani
(din punct de vedere psihologic, al implicării);
• printr-o capacitate ridicată de acţiune, asociată cu o abordare creativă, inovaţională
(din punct de vedere). J.A. Schumpeter afirmă că “întreprinzătorul improvizează,
revoluţionează rutinele, obişnuinţele şi realizează combinaţii noi”.
Leaderul fenomenului intreprenorial, Howard Stevenson defineşte întreprinzătorul ca

fiind individul asumator de riscuri, fondator de organizaţii sau activităţi, inovator, capitalist,
flexibil atât din punct de vedere moral cât şi comportamental.
În fenomenul intreprenorial se consideră că cele mai importante trăsături ale

întreprinzătorului sunt3: motivarea personală puternică; capacitatea de rezolvare a
3
J. Freeley, Are you an Entrepreneur?, Business Resources Network, New York, 1986, p.17-18
111
problemelor; deţinerea de cunoştinţe aprofundate în domeniul sau domeniile de acţiune
intreprenorială; perseverenţă în realizarea obiectivelor; implicarea activă în activităţile
organizaţiei; polivalenţa cotidiană reflectată în abordarea de sarcini variate; capacitatea
comunicaţională ridicată; responsabilitate ridicată în desfăşurarea activităţilor; provenienţă
dintr-un mediu familial şi contextual intreprenorial; asumator de riscuri bine calculate.
Specialistul canadianul L.J. Filion4 identifică douăsprezece trăsături fundamentale

care se regăsesc la întreprinzătorii de succes: dobândirea de valori şi cultură intreprenorială
prin contacte cu cel puţin un model intreprenorial în tinereţe; experienţă în afaceri;
capacitatea de a se diferenţia de alţii; intuiţie; implicare; hărnicie; viziune realistă; leadership;
capacitate moderată de a construi relaţii umane; controlarea comportamentului celor din jurul
său; autoînvăţarea noilor structuri şi modele.
Ca o concluzie întreprinzătorul de succes trebuie să aibă putere de luptă pentru a putea

schimba ceea ce se poate schimba, să posede răbdare, să aibă suficientă înţelepciune pentru a
şti când să lupte şi când să aibă răbdare pentru a suporta cele ce nu pot fi schimbate;
Combinarea factorilor de producţie

Permanenta preocupare a firmelor o reprezintă identificarea variantelor optime de
combinare a factorilor de producţie care să le permită realizarea unei producţii şi
profitabilităţi maxime. Activitatea de producţie se prezintă ca totalitatea operaţiilor de
utilizare şi transformare a factorilor de producţie cu scopul maximizării profitului în
condiţiile minimizării costurilor.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de

producţie atât sub aspectul cantitativ cât şi din punct de vedere calitativ. Este influenţată de
caracterul limitat al resurselor. Se adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică
maximă, astfel încât firma ă se poată adapta la cerinţele pieţei. Din punct de vedere tehnic,
combinarea este specifică fiecărui proces de producţie şi presupune utilizarea resurselor de
muncă de o anumită calificare cu elementele de capital real specifice domeniului în care
activează firma. Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie are ca
obiectiv minimizarea costurilor de producţie în vederea maximizării profitului.
4
L.J. Filion, Entrepreneurship and Measurement: Differing but Complementary Processes, în Cahier de
reserche nr. 900401, aprilie 1994
112
Cele două proprietăţi ale factorilor de producţie, divizibilitatea şi adaptabilitatea, fac posibilă
realizarea combinării. Prin divizibilitate, un factor de producţie se poate divide în mai multe
unităţi omogene în condiţiile păstrării calităţii. Adaptabilitatea permite asocierea în diferite
proporţii a mai multor factori de producţie. Între factorii de producţie au loc procesele de
complementaritate şi substituibilitate.
Prin complementaritate se stabilesc proporţiile din factorii de producţie care se vor

folosi în procesul productiv. Substituirea este fenomenul prin care se înlocuieşte o cantitate
dintr-un factor de producţie cu o cantitate dintr-un alt factor de producţie. De exemplu, se
poate înlocui o parte din factorul de producţie muncă cu anumite elemente din factorul de
producţie capital (achiziţionarea unei linii flexibile de fabricaţie şi disponibilizarea angajaţilor
care realizau operaţiile respective) sau înlocuirea factorului de producţie natura cu elemente
ale factorului capital. Limita până la care este eficientă substituirea factorilor de producţie se
face cu ajutorul indicatorului rata marginală de substituţie a factorilor şi a coeficientului de
elasticitate a substituirii.
Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia atunci

când un factor este înlocuit cu altul sau când creşte utilizarea unui factor în comparaţie cu
altul. Gradul de substituibilitate a doi factori de producţie rezultă exclusiv din modificarea
relativă a preţurilor acestora şi se numeşte elasticitatea substituirii. Coeficientul de elasticitate
a substituirii este întotdeauna un număr pozitiv şi se calculează după formula matematică:
K K
∆  /  
eS =    
L L
∆RMTS LK
RMTS LK
Rata marginală tehnică de substituţie a doi factori reprezintă cantitatea dintr-un factor
de producţie care trebuie să fie substituită cu o cantitate din alt factor pentru a se menţine
constantă producţia.
RMTS = -∆ K/∆ L
unde K şi L sunt factorii de producţie substituiţi cu condiţia menţinerii producţiei constantă.
Dacă eS=0, factorii de producţie sunt perfect complementari şi nu este posibilă substituirea
acestora deoarece trebuie utilizaţi în proporţii egale. Substituţia este perfectă atunci când
eS=∞. Cu cât coeficientul de elasticitate este mai mare cu atât gradul de substituibilitate al
celor doi factori creşte.
113
PROCESUL DE PRODUCŢIE
VIII.4. Specificitate
Producţia reprezintă procesul prin care factorii de producţie cu rolul de intrări sunt
combinate şi transformate în rezultate economice (ieşiri).
Firmele variază în dimensiune, dar preiau intrările pe care le transformă apoi în bunuri
pentru care se manifestă o cerere. De exemplu, o firmă producătoare de automobile foloseşte
oţel, forţă de muncă, produse din material plastic, electricitate, mijloace de producţie şi multe
alte intrări pentru a produce autovehicule. Este foarte important de înţeles că pentru firmele
de afaceri private producţia şi activitatea productivă nu sunt limitate. De asemenea,
gospodăriile sunt angajate în procesul de transformare al factorilor de producţie în bunuri
economice supuse cererii.
De exemplu, o persoană care cultivă pământul combină factorii de producţie pământ, muncă,
şi capital-seminţe, îngrăşăminte, maşini agricole - transformându-le în legume pentru
consum.
La nivel naţional, guvernul combină factorii de producţie pentru a realiza servicii

publice pentru care există cerere: apărare naţională, protecţia populaţiei şi împotriva
incendiilor, educaţie, sănătate etc. Firmele sunt separate de ceilalţi agenţi economici cum sunt
guvernul şi gospodăriile prin scopul existenţei sale.
O firmă există atunci când o persoană sau un grup de persoane stabilesc să producă un
bun sau serviciu care să satisfacă cererea apărută. În general, scopul existenţei firmei este
realizarea de profit.
Firmele se angajează în procesul de producţie deoarece îşi pot vinde produsele

realizate la preţuri mai mari decât costurile suportate pentru realizarea acestora. Cu toate că
firmele există pentru a realiza profit, există mai multe diferenţe semnificative.
Comportamentul unei firme depinde de modul de organizare internă şi de relaţiile cu

partenerii de afaceri şi concurenţii. Este important a se stabili cât de mulţi competitori există
şi cât de mari sunt pe piaţa respectivă?
Există două tipuri de competiţii în care firmele din orice industrie se pot angaja,
perfectă şi imperfectă. Concurenţa imperfectă are mai multe forme de manifestare: de
monopol, monopolistică şi de oligopol.
114
În acest capitol se va considera comportamentul unei firme dintr-o industrie perfect
competitivă. O competiţie perfectă există într-o industrie care conţine mai multe firme
producătoare ale aceluiaşi produs. Cea mai importantă caracteristică a unei industrii perfect
competitive este aceea că nici o firmă nu are control asupra preţului. Altfel spus, o firmă nu
poate influenţa preţul de piaţă al produselor sale şi nici al preţurilor factorilor de producţie pe
care le cumpără în vederea utilizării lor în procesul productiv.
Această caracteristică esenţială este rezultatul a două presupuneri făcute: o industrie

competitivă este formată din mai multe firme, fiecare de dimensiuni relativ reduse în
comparaţie cu dimensiunea industriei şi producţia realizată de fiecare firmă antrenată într-o
competiţie perfectă este omogenă (proprietăţile, atribuţiile şi caracteristicile produselor
realizate de fiecare firmă sunt identice).
Firmele dintr-o industrie perfect competitivă realizează produse identice, dar nu

stabilesc preţul. Fiecare firmă preia preţul aşa cum este stabilit pe piaţă de legile cererii şi
ofertei şi decide cât de mult să producă şi cum să producă. Presupunerile făcute implică o
elasticitate perfectă a curbei cererii pentru un produs de pe o piaţă competitivă.
Să considerăm situaţia unui fermier, producător de grâu al cărui preţ de piaţă este de 2
u.m. După cum se poate observa din figura 8.1., ţinând cont de faptul că există mai mulţi
producători mici, relativ la întreaga piaţă a grâului, dacă fermierul ar ridica preţul nu ar vinde
nici o cantitate de grâu deoarece pe piaţă există alţi producători care vând produsul la preţul
pieţei. Într-o competiţie perfectă se presupune că firmele pot intra şi ieşi liber dintr-o
industrie. Libera intrare a unei firme într-o industrie implică faptul că dacă firmele dintr-o
industrie câştigă profituri mari, există posibilitatea apariţiei şi altor firme care caută să obţină
acelaşi lucru. Nu există bariere care să împiedice intrarea în competiţie a unei noi firme. De
exemplu înfiinţarea unui nou centru comercial determină apariţia restaurantelor fast-food în
zonă. Ieşirea liberă este posibilă atunci când firmele pot opri pur şi simplu producţia şi părăsi
piaţa. Termenul de ieşire liberă presupune că firmele nu suportă nici un cost atunci când
părăsesc industria.
În general, orice activitate care creează valoare este producţie. Termenul producţie
acoperă astfel orice activitate economică asociată cu furnizarea bunurilor şi serviciilor
utilizatorului final. În cazul produsului pâine, stagiile producţiei se extind de la cultivarea
grâului până la plasarea pâinii pe rafturile magazinului.
115
Obţinerea unui produs necesită existenţa unei tehnologii de producţie, unui flux de materii
prime, mijloace de producţie sau bunuri-capital şi forţă de muncă. În plus, activitatea de
producţie trebuie să se desfăşoare într-un anumit loc, deci este nevoie de pământ. Activitatea
de producţie necesită, de asemenea supervizare, planificare, control, coordonare şi leadership,
altfel spus talent managerial şi abilităţi intreprenoriale.
Deci, producţia reprezintă o serie de activităţi prin care resursele de intrare (materii prime,
forţă de muncă, tehnologie, capital, utilizarea terenurilor, talent managerial şi abilităţi
intreprenoriale) sunt folosite în scopul obţinerii de bunuri şi servicii. Perioada de timp
necesară pentru transformarea intrărilor în ieşiri este diferită în funcţie de produse şi de
tehnologia de fabricaţie.
VIII.5. Comportamentul firmelor

Toate firmele trebuie să întreprindă câteva decizii fundamentale pentru a realiza ceea
ce se presupune că reprezintă obiectivul principal, maximizarea profitului. Firmele dintr-o
industrie perfect competitivă trebuie să ia următoarele decizii fundamentale:
• care să fie cantitatea producţiei realizate şi oferită pieţei;

• cum să realizeze producţie (ce tehnologii şi tehnici de producţie să utilizeze);
• ce cantitate de factori de producţie (intrări în procesul productiv) este necesară.
Odată ce o firmă a decis cantitatea care trebuie produsă, alegerea metodei de

producţie determină necesarul de intrări (factori de producţie) a firmei. În mod similar, fiind
dată o tehnică de producţie, un set de intrări determină cantitatea de produse care va fi
realizată. De exemplu, într-o fabrică de confecţii, numărul de echipamente de producţie şi de
muncitori determină cunoaşterea numărului de pantaloni care va putea fi realizat.
Modificarea tehnologiei de producţie va determina modificarea relaţiei dintre

cantităţile de intrare şi ieşire. O plantaţie de piersici care utilizează un echipament modern de
cules va utiliza mai puţini muncitori pe o perioadă de timp decât plantaţiile care nu posedă
acest echipament. De asemenea este posibil ca prin utilizarea a două tehnologii diferite să se
obţină aceeaşi producţie. O firmă care urmăreşte maximizarea profitului va alege acea
tehnologie care determină minimizarea costurilor de producţie pentru un nivel dat al ieşirilor.
Deciziile luate de o firmă cu privire la cât, cum şi ce să producă, iau în considerare

timpul. Dacă o firmă decide să dubleze producţia, are nevoie de timp pentru a stabili
finanţarea şi pentru a construi şi amenaja noi spaţii de producţie.
116
Planificarea unei importante creşteri poate dura mulţi ani, interval de timp în care firma
trebuie să decidă nivelul producţiei dependentă de constrângerile capacităţilor de producţie
existente.
De asemenea, răspunsul unei firme la modificarea mediului economic poate să difere

de răspunsul acesteia de-a lungul unei perioade de timp. Datorită caracterului răspunsului
imediat, care diferă de reglarea pe termen lung este important a defini cele două perioade de
timp: scurtă şi lungă. Pe o perioada scurtă de timp factorii de producţie sunt constanţi şi nu
există posibilitate de intrare sau ieşire din industrie. Perioada scurtă de timp reprezintă acea
perioadă de-a lungul căreia firmele menţin constante intrările în procesul de producţie, ceea
ce determină stabilirea exactă a unui nivel de producţie. Factorii de producţie care sunt
menţinuţi constanţi diferă de la o industrie la alta. Pentru o firmă constructoare de maşini,
dimensiunea actuală a fabricii reprezintă o limitare importantă. O fabrică este construită
având în vedere un anumit nivel al producţiei. Nivelul poate fi ridicat, dar producţia nu poate
creşte peste anumite limite pe o perioadă scurtă de timp. Pentru un medic, de exemplu, limita
poate fi reprezentată de capacitatea acestuia de a consulta pacienţii, ştiindu-se că are la
dispoziţie doar câteva ore pe zi.
Pe termen lung, dacă numărul clienţilor este mare poate solicita serviciile altor colegi
şi astfel pe termen lung activitatea se extinde, însă pe termen scurt, capacitatea cabinetului
medical este constituită de capacitatea medicului.
Pentru un fermier, factorul de producţie fix este reprezentat de suprafaţa de pământ.

Capacitatea de producţie a unei ferme este limitată de suprafaţa de teren cultivată.
Pe termen lung, nu există factori de producţie constanţi. Firmele pot planifica orice
nivel al producţie pe care îl doresc. Nu există reguli care să specifice intervalul scurt şi lung
de timp, în general firmele iau două feluri de decizii, unele cele care guvernează operaţiunile
desfăşurate zilnic şi altele care implică planificarea strategică pe termen lung.
Deciziile importante luate de către o firmă privesc obiectivul acesteia, acela de

maximizare a profitului. Profitul fiind diferenţa dintre veniturile totale (cifra de afaceri) şi
costurile totale, firma trebuie să cunoască costul producţiei sale şi valoarea producţiei care
poate fi vândută. Baza luării deciziilor o reprezintă preţul pe piaţă al produsului realizat,
tehnicile de producţie care sunt disponibile şi preţurile intrărilor (factorilor de producţie).
Alegerea celei mai potrivite tehnologii de producţie (relaţia dintre intrări şi ieşiri) are
la bază minimizarea costurilor. Pentru o firmă într-o economie în care există forţă de muncă
117
calificată foarte ieftină, dar capital puţin, metoda optimă de producţie va implica tehnici de
utilizare intensivă a forţei de muncă. În schimb, în economiile cu salarii ridicate există
tendinţa de a substitui forţa de muncă, şi a utiliza intensiv capitalul productiv.
VIII.6. Principalele categorii de activităţi de producţie

Diferitele tipuri de activităţi de producţie pot fi grupate în următoarele categorii:
Producţia realizată la comanda clientului. Acest tip de activitate de producţie implică

realizarea produselor la comandă. Fiecare unitate de produs este realizată în conformitate cu
specificaţiile privitoare la produs prezentate de client astfel încât acestea să satisfacă gusturile
şi dorinţele particulare ale acestuia. Producţia la comandă necesită calificare superioară din
partea angajaţilor. În cadrul producţiei la comandă, se realizează amânarea efectuării unor
activităţi până când clientul a plasat o comandă, ceea ce conduce la economii de costuri,
costuri care s-ar fi putut înregistra ca urmare a amplasării nepotrivite a unor activităţi datorate
unor informaţii de planificare a activităţilor inexacte. Economiile de integrare sunt rezultatul
producţiei la comandă prin intermediul personalizării. Producţia la comandă înseamnă
amânarea unor etape de îndeplinit până la apariţia comenzii. În anumite domenii de activitate,
cum este cazul industriei calculatoarelor, în cazul producţiei de masă se pot înregistra stocuri
enorme de produse finite, fapt care determină creşterea costurilor de înmagazinare şi prin
urmare scăderea profiturilor. Dacă producţia s-ar realiza doar la comandă, cu atenţie sporită
spre lanţul de aprovizionare, atunci s-ar putea mări profitul. Economiile de integrare care se
bazează pe amânarea unor activităţi urmăresc îmbunătăţirea:
• sistemului şi activităţilor de depozitare prin reducerea sau eliminarea stocului în

canalul de distribuţie;
• planificării prin reducerea complexităţii planificării, costurilor de adaptare a deciziilor
de planificare şi riscul tendinţelor în modă;
• utilizării şi stabilizării capacităţilor de producţie prin procese stabile şi reducerea
capacităţilor necesare în sistemele tradiţionale;
• vânzărilor prin evitarea pierderilor vânzări datorate lipsei produselor din stoc şi
prevenirea discount-urilor la sfârşitul sezonului. Economiile care provin pot fi uriaşe.
Prin economia de integrare se poate acumula capital bănesc, care în sistemul
industrial tradiţional este blocat în materiale şi componente.
118
Producţia de masă rigidă presupune atât standardizarea produsului final cât şi a
materiilor prime, materialelor, tehnologiilor şi etapelor proceselor de producţie. Esenţa
producţiei de masă rigide este reliefată prin expresia lui Henry Ford care spunea: “clientul
poate avea o maşină în orice culoare doreşte atâta timp cât aceasta culoare este neagră”. Se
produc bunuri economice uniforme în cantităţi mari utilizând de obicei tehnologii bine
definite, rigide de producţie. Producţia rigidă atrage după sine folosirea unei tehnologii bazate
pe utilizarea intensivă a capitalului. Datorită faptului că natura produsului final este
dependentă de metodele rigide de producţie, firmele care realizează produsele de serie în
masă trebuie să convingă clienţii să-şi adapteze gusturile şi nevoile lor spre varietatea limitată
de produse, altfel economia producţiei de masă cu costuri reduse nu poate fi realizată.
Producţia de masă flexibilă presupune luarea în considerare a producţiei de masă

economice prin asamblarea câtorva varietăţi de produse prin utilizarea diferitelor combinaţii
de produse de realizate în serie, deci de componente standardizate. Rezultatul este o familie
de produse similare, fiecare cu trăsături caracteristice fiecărui segment de piaţă. Esenţa
realizării producţiei de masă flexibile o reprezintă analiza sistematică a clienţilor, pieţelor şi
produselor în vederea creării unui model în jurul căruia poate fi realizată diversitatea. General
Motors a folosit principiul dezvoltării mai multor modele de automobile prin folosirea
aceloraşi părţi comune. Astfel, General Motors realizează automobilele (Chevrolet, Pontiac,
Buick, Oldsmobile, Cadillac) folosind acelaşi cadru, aceleaşi sisteme electrice, frâne şi
aceleaşi motoare. Însă, datorită culorilor, formei caroseriei, materialelor şi interiorului,
automobilele arată diferit şi abordează diferite grupuri de consumatori cu diferite gusturi şi
preferinţe.
Procesul sau fluxul de producţie implică o tehnologie integrată de producţie pentru a

deplasa continuu fluxul de materii prime de la intrare prin sistem în vederea obţinerii
continue a produselor finale. Sistemul de producţie are un grad ridicat de automatizare şi
mecanizare, prin urmare necesită o investiţie mare în echipamente şi facilităţi de producţie şi
folosirea unui număr redus de muncitori. Pentru a atinge eficienţa maximă a producţiei este
necesară menţinerea fluxului continuu al producţiei 24 ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Cu
cât gradul de utilizare a facilităţilor este mai mare, cu atât costul de producţie va fi mai mic.
Un exemplu al acestui tip de producţie o reprezintă o rafinărie de petrol unde ţiţeiul este
prelucrat printr-un sistem complex de procesare în scopul obţinerii unei varietăţi de produse
rafinate necesare diferiţilor utilizatori finali. Existenţa fluxului de producţie este de asemenea
o regulă (o obligativitate) în industria chimică.
119
VIII.7. Funcţia de producţie totală
Expresia matematică a relaţiei dintre intrări şi ieşiri (a tehnologiei de producţie) este
denumită funcţia de producţie (totală). Funcţia de producţie arată numărul total de unităţi de
produse realizate funcţie de unităţile de intrare (factorii de producţie). Economiştii utilizează
funcţia de producţie pentru a face referire la relaţia dintre factorii de producţie (materii prime,
muncă, capital, pământ, cunoştinţe, talent managerial, abilităţi intreprenoriale) care constituie
intrările în proces şi rezultatele activităţii de producţie reprezentate de bunuri economice şi
servicii.
Relaţia matematică poate fi exprimată astfel:
Q = f (Xa, Xb, Xc, …, Xn),
Unde
Xa, Xb, Xc, …, Xn
reprezintă cantităţile diferitelor tipuri de intrări şi Q cantitatea sau volumul producţiei

realizate. Pe o perioadă de timp. Relaţia intrări-ieşire este dependentă atât de cantităţile de
factori de producţie angajate în proces, cât şi de modul de combinare al acestora (tehnologia
de fabricaţie adoptată de firmă). O firmă poate modifica volumul producţiei fie prin
modificarea cantităţii de factori de producţie utilizaţi, fie prin schimbarea tehnologiilor de
fabricaţie folosite. Eficienţa tehnicilor de producţie determină rezultatul final al procesului de
producţie, iar know-how-ul tehnologic determină numărul de tehnici disponibile.
Pe termen lung, competiţia şi stimulentul produs de realizarea profitului imprimă

firmei dorinţa de a investi în cele mai eficiente tehnologii disponibile. Pe termen scurt, firma
încearcă să utilizeze tehnologia existentă astfel încât să obţină o producţie maximă prin orice
combinaţie alternativă a factorilor de producţie care ar putea fi selectaţi. Pentru o funcţie de
producţie de tipul
Q = f (Xa, Xb, Xc, …, Xn),
fiecare valoare numerică a lui Q care corespunde unor anumite valori numerice ale
variabilelor Xa, Xb, …, Xn, este interpretată ca fiind cea mai mare valoare a producţiei
posibilă de obţinut în condiţiile utilizării unei anumite tehnologii de producţie adoptate de
firmă.
Realizarea eficienţei maxime a producţiei prin utilizarea unei anumite tehnologii de

producţie presupune obţinerea unui volum de producţie maxim fiind dată o anumită
120
combinaţie a intrărilor sau minimizarea volumului factorilor de producţie folosiţi pentru a
produce un anumit volum proiectat de rezultate economice. Atâta timp cât o firmă utilizează
cea mai eficientă tehnologie disponibilă, nivelul producţiei realizate depinde de cantitatea de
factori de producţie angajaţi în proces şi de eficienţa utilizării acestora. Fiind cunoscută
funcţia de producţie, o firmă poate găsi răspunsurile la întrebările:
• Care va fi dimensiunea volumului producţiei realizate dacă se măreşte cantitatea

utilizată dintr-un factor de producţie, în timp ce sunt menţinuţi constanţi ceilalţi
factori de producţie?
• Care va fi dimensiunea volumului producţiei realizate dacă se măreşte cantitatea
utilizată dintr-un factor de producţie, în timp ce cantitatea din alt factor de producţie
este diminuată?
• Care va fi dimensiunea producţiei dacă volumul utilizat al unor intrări creşte în timp
ce al altora scade?
Producţia pe termen scurt şi pe termen lung

Intrările în procesul productiv se clasifică în intrări fixe şi variabile. O intrare fixă este
definită ca fiind aceea a cărei cantitate nu se poate modifica pe o perioadă scurtă de timp în
vederea modificării nivelului rezultatelor economice ale activităţii productive. Puţine intrări
sunt rigide, fixe chiar şi pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Practic vorbind costul
modificării unei intrări poate fi prohibitiv. Modificarea cantităţii unui factor de producţie
poate fi serios împiedicată de tehnologia actuală folosită, de imposibilitatea suplimentării
cantităţii dintr-un anumit factor de producţie sau de intervalul de timp pe care îl necesită
realizarea anumitor modificări în utilizare. Intrările fixe în procesul de producţie sunt
considerate a fi echipamentul şi maşinile unelte de producţie, spaţiul disponibil pentru
activitatea de producţie (clădiri) şi know-how-ul managerial şi tehnic.
Intrările variabile în proces reprezintă acele intrări ale căror nivele de utilizare pot fi
modificate destul de uşor ca răspuns la dorinţa de modificare a volumului producţiei. Factorii
de producţie a căror volum poate fi uşor modificat pe o perioadă scurtă de timp sunt energia
electrică, cele mai multe materii prime, serviciile de transport, numărul de muncitori direct
angajaţi în procesul de producţie, şi personalul auxiliar.
În economie, perioada scurtă de timp este intervalul de timp în care firma este
constrânsă să menţină constantă cantitatea utilizată de intrări fixe, cum sunt echipamentele de
producţie, managementul, tehnologia şi spaţiul necesar activităţilor de producţie. Perioada
121
scurtă de timp este considerat intervalul se timp atât de scurt încât cantitatea intrărilor fixe nu
poate fi modificată. În afară de aceasta, perioada scurtă de timp este suficient de lungă pentru
a permite modificarea intrărilor variabile. Prin urmare, pe o perioadă scurtă de timp,
capacitatea productivă a firmei trebuie să fie realizată exclusiv prin modificările utilizării
intrărilor variabile.
În schimb perioada de timp lungă, este definită ca fiind acea perioadă suficient de
mare pentru a permite modificarea tuturor intrărilor. Nici o intrare în procesul de producţie nu
este menţinută constantă, inclusiv tehnologia. Astfel, pe o perioadă lungă de timp, capacitatea
poate fi modificată prin schimbarea tehnologiilor de fabricaţie sau a nivelului de utilizare a
intrărilor în orice mod care poate fi avantajos pentru firmă. De exemplu, în timp ce pe o
perioadă scurtă de timp, o firmă poate fi forţată să-şi extindă producţia prin folosirea
capacităţilor sale la cote ridicate de utilizare, pe termen lung firma poate considera mai
economică construirea unor facilităţi de producţie mai mari sau să instaleze mijloace de
producţie suplimentare în scopul evitării suprasolicitării angajaţilor.
Intervalele de timp variază de la o industrie la alta. Astfel în industria automobilelor,

exploatărilor miniere de cărbuni, aeronautică, producţiei de aluminiu şi hârtie perioada scurtă
de timp acoperă un interval de la 1 la 3 ani. Pentru industria textilă, a mobilei de domiciliu şi
industria alimentară perioada scurtă de timp este de câteva luni de zile, în timp ce în industria
utilităţilor electrice perioada scurtă de timp este cuprinsă între 6 şi 10 ani, timp necesar pentru
a proiecta şi construi o nouă centrală de producţie a energiei electrice.
Funcţia de producţie pe termen scurt indică nivelul rezultatelor economice care poate fi
obţinut prin combinarea diferitelor cantităţi de intrări variabile, menţinând constante intrările
fixe.
VIII.8. Funcţiile de producţie marginală şi unitară (medie)

Se consideră o firmă care foloseşte o anumită tehnologie de producţie şi menţine
constante două intrări, capacitatea managerială şi echipamentul de producţie. Producţia firmei
este caracterizată de funcţia de producţie pe termen scurt:
Q = 72·X + 15·X2 - X3,
unde X reprezintă intrările variabile în procesul de producţie.
Producţia marginală reprezintă surplusul de producţie realizat de o firmă ca efect al utilizării

unei unităţi suplimentare de intrări variabile.
122
Modificarea cantităţii obţinute la sfârşitul activităţii de producţie ca urmare a
modificării cu o unitate a intrărilor variabile utilizate pe o perioadă de timp este denumită
producţia marginală discretă. Luând în considerare funcţia de producţie de mai sus, producţia
marginală este
Pmg =δ Q/δ X=72 + 30·X - 3·X2.
Acest concept al producţiei marginale este denumit producţia marginală continuă şi

reprezintă măsura modificării volumului total al producţiei realizate ca urmare a modificării
intrărilor variabile pe o perioadă de timp şi poate fi calculată prin substituirea în ecuaţie a
variabilei X cu valorile numerice de la 0 la 9.
Producţia medie a intrărilor variabile reprezintă cantitatea medie a producţiei realizate

pe unitatea de intrare variabilă utilizată şi se calculează ca raport între volumul producţiei
realizate şi numărul de intrări variabile folosite pentru obţinerea producţiei respective.
Matematic, expresia producţiei medii a intrărilor variabile este:
PMIV =Q/X = 72 + 15·X - X2.
Producţia medie a intrărilor fixe reprezintă cantitatea medie a producţiei realizate pe unitatea
de intrare fixă folosită în procesul productiv şi se calculează ca raport între volumul
rezultatelor economice realizate şi numărul de unităţi de intrări fixe. Expresia matematică a
funcţiei de producţie medie a intrărilor fixe este:
PMIF = Q/IF.
În tabelul de mai jos (tabelul 8.1.) sunt prezentate funcţiile de producţie totală, marginală şi
medie ale intrărilor variabile şi fixe pentru producţia caracterizată de funcţia matematică de
mai sus. În acest exemplu, se observă că producţia marginală creşte pentru primele cinci
unităţi de intrare variabile până la valoarea maximă de 147 (coloana 5). Dincolo de această
valoare producţia marginală scade, ajungând la valoarea zero atunci când nivelul intrărilor
variabile are valoarea 12. După această valoare producţia marginală devine negativă. Aşa
cum se observă atât din tabelul 8.1. cât şi din figura 8.1. la o rată de utilizare a intrării
variabile X în procesul de producţie de 5 unităţi, se atinge punctul de diminuare a producţiei
marginale (DPMg). La un nivel de utilizare a intrării variabile de 12 unităţi, este atins
volumul maxim al producţiei reprezentat de punctul de diminuare al producţiei totale (DPT).
Punctul de diminuare al producţiei medii (DPM) se obţine ducând o dreaptă din origine
tangentă la curba producţiei totale. Punctul de tangenţă reprezintă volumul de intrări variabile
necesar atingerii maximului producţiei medii.
123
Tabel nr. 8.1. Funcţiile de producţie totală, marginală şi medie
124
Fig. 8.1.: Funcţiile de producţie totală, marginală şi medie
Aşa după se observă pe grafic şi se poate şi demonstra că graficele producţiei medii şi

producţiei marginale se întâlnesc în punctul de maxim al producţiei medii (DPM).
PM = Q/X;
Pmg = δQ/δ X
PM maximă:
125
VIII.9. Legea randamentelor neproporţionale
Dacă pentru obţinerea unui anumit nivel al producţiei există o singură combinaţie posibilă
între factorii de producţie utilizaţi se spune că între factorii de producţie respectivi există o
strictă complementaritate. Practica a arătat că atunci când se combină factorii de producţie,
cantitatea unui factor nu poate fi constant mărită, chiar şi în condiţiile în care cantitatea din
celălalt factor rămâne relativ fixă, fără a se diminua volumul de producţie realizat
suplimentar. Această diminuare a randamentelor suplimentare provine din faptul că tot mai
mari cantităţi de intrări variabile se combină cu intrările fixe (constante) în procesul
productiv.
Pentru prima dată, legea a fost enunţată de Turgot care a spus că “sămânţa aruncată
într-un pământ natural fertil, dar fără altă preparare, va fi, de la început, aproape complet
pierdută. Dacă i se adaugă o singură unitate dintr-un alt factor, muncă, atunci va fi mai
puternică; o a doua sau a treia unitate va putea fi nu dublată şi triplată, ci împătrită şi înzecită;
produsul care se obţine apare astfel într-o proporţie mult mai mare decât înainte şi acesta
până într-un anumit punct unde produsul obţinut va fi cel mai mare posibil comparat cu ceea
ce a fost înainte. Peste acest punct, produsele vor creşte încă, dar din ce în ce mai puţin, până
când pământul va fi complet epuizat şi asta nu va putea să mai ajute cu nimic produsul.” La
acest enunţ trebuie făcută remarca referitoare la faptul că termenul “produs” din lege se referă
la rezultatul activităţii productive, la producţia totală obţinută şi nu la un singur bun
economic.
Interpretată, legea spune că dacă se adaugă o cantitate constantă dintr-un factor de

producţie variabil într-o activitate de producţie, în timp ce un alt factor de producţie este
menţinut constant (pământul), rezultatul producţiei creşte cu rate de creştere crescătoare până
la atingerea unui anumit nivel de utilizare a factorului variabil, începând de la care volumul
total al producţiei creşte dar cu rate de creştere descrescătoare până când nivelul de utilizare
al factorului variabil combinat cu factorul de producţie constant care este complet epuizat nu
mai poate ajuta la creşterea producţiei.
Legea randamentelor neproporţionale sau legea diminuării producţiei marginale se

poate enunţa astfel: dacă pentru efectuarea unei activităţi de producţie este necesară utilizarea
a doi sau mai mulţi factori de producţie, şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză la cantitatea
folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, producţia marginală
al factorului variabil creşte până la un anumit punct începând de la care descreşte. De la acest
punct, producţia totală continuă să crească dar cu rate de creştere descrescătoare până când se
126
atinge valoarea maximă, după care descreşte. Acestui punct de maxim al producţiei total îi
corespunde un nivel de utilizare a factorului de producţie variabil la care producţia marginală
este zero.
Legea diminuării producţiei marginale este valabilă doar pentru factorii de producţie
consideraţi omogeni. De asemenea, legea presupune că se pot adăuga doze suplimentare
dintr-un factor unei cantităţi constante din altul.
Creşterea randamentului producţiei este determinată doar de o variaţie a combinaţiei

factorilor. Legea este reprezentativă doar pentru un anumit nivel dat al tehnicii. Se consideră
ca stare iniţială situaţia în care se intră în faza de randamente descrescătoare, modificându-se
proporţional cu metodele de perfecţionare ale producţiei. Legea este valabilă pentru o
anumită scară de producţie şi se aplică doar când se adaugă unităţi succesive dintr-un factor
variabil la o cantitate constanţă dintr-un factor, denumit factor de producţie fix.
Dacă doi factori de producţie cresc în aceeaşi proporţie se pot întâmpla diverse
situaţii:
Producţia poate creşte în aceeaşi proporţie cu cea a creşterii factorilor de producţie,

caz în care se spune că există un randament constant de scară (dimensiune). Efectul creşterii
dimensiunii procesului de producţie îl reprezintă creşterea factorilor în aceeaşi proporţie;
Rezultatul producţiei poate creşte într-o proporţie mai mare decât proporţia creşterii factorilor
de producţie, situaţie denumită randament crescător de scară (al dimensiunii producţiei);
Volumul producţiei poate creşte într-o proporţie mai mică decât proporţia creşterii factorilor
de producţie, spunându-se că există un randament descrescător de scară (al dimensiunii
producţiei).
127
Fig. 8.2. Randamente de scară constante
În figura 8.2. se observă că atunci când există un randament de scară constant (o

creştere a producţiei cu aceeaşi proporţie cu a creşterii factorilor de producţie), distanţele
segmentelor OA, AB şi BC sunt egale (OA=AB=BC), unde A, B şi C sunt puncte de pe
curbele de producţie Q1, Q2 şi Q3, iar dreapta OC este o dreaptă trasată aleator astfel încât să
întâlnească curbele de producţie. Dacă randamentele de scară sunt descrescătoare atunci
OA>AB>BC, iar dacă randamentele sunt crescătoare de scară OA<AB<BC.
Pentru a ilustra legea randamentelor neproporţionale folosind figura 8.1., trasăm o

dreaptă paralelă cu orizontala pentru a reprezenta grafic menţinerea constantă a factorului de
producţie K (capital). Intersecţia acestei drepte cu fiecare curbă de producţie Q1, Q2 şi Q3,
care corespunde creşterii cu aceeaşi doză a cantităţii utilizate din factorul de producţie muncă,
determină obţinerea segmentelor de dreaptă K1L1, L1L2, L2L3 aflate în următoarea relaţie:
K1L1 < L1L2 < L2L3
ceea ce semnifică faptul că pentru obţinerea unei creşteri de producţie trebuie folosite
cantităţi suplimentare de forţă de muncă (L).
VIII. 10. Determinarea randamentelor de scară pentru funcţia de producţie

Să presupunem că o firmă mare şi diversificată examinează atent relaţia dintre intrări
şi ieşiri pentru fiecare din cele trei produse pe care le produce (X, Y şi Z) şi ajunge la
concluzia că funcţiile de producţie pentru fiecare din aceste produse sunt:
QX=1.6·L0.4·K0.4·M0.1;
128
QY= (L2 CM)0,5 şi
QZ=10·L + 7·K + M,
unde Q reprezintă rezultatul producţiei pe o perioadă de timp, L unităţi de forţă de muncă, K

unităţi de capital şi M unităţi de abilităţi manageriale. Întrebarea care apare se referă la ce tip
de randament de scară este întâlnit la producţia celor trei produse? Răspunsul la întrebare
poate fi determinat observând ce se întâmplă atunci când intrările de muncă, capital şi
management cresc în proporţii egale. Funcţia de producţie este “testată” prin multiplicarea
fiecărei intrări cu o constantă, de exemplu “a” şi se stabileşte cum se modifică producţia, (1)
cu o cantitate mai mare decât “a”, caz în care randamentul de scară este crescător, (2) cu o
cantitate egală cu “a” şi atunci randamentul de scară este constant sau (3) cu o cantitate mai
mică decât “a”, situaţie care indică un randament descrescător de scară.
Randamentul de scară pentru funcţia de producţie a produsului X se determină înmulţind

fiecare intrare în procesul de producţie cu “a”, a>1 (pentru a se preciza o creştere a
intrărilor).
Se obţine următoarea relaţie:
1.6 (a·L)0.4(a·K0.4)(a·M)0.1
aceasta devenind:
1.6·a0.4·L0.4·a0.4·K0.4·a0.1·M0.1,
care este echivalentă cu:
a0.4+0.4+0.1(1,6L0.4·K0.4·M0.1)
sau cu
a0.9(1,6L0.4·K0.4·M0.1).
Expresia din paranteze defineşte nivelul rezultatelor producţiei stabilit înaintea modificării
intrărilor, şi a0.9 reprezintă modificarea producţiei realizate după o multiplicare a intrărilor cu
constanta “a”. Deoarece exponentul lui a este mai mic decât 1, creşterea intrărilor determină o
modificare a producţiei realizate mai mică decât modificarea proporţională a intrărilor, şi se
afirmă că funcţia de producţie are un randament de scară descrescător.
Procedând analog şi pentru funcţia de producţie Y, se obţine valoarea
a2·(0.4L2KM)0,5.
129
Prin urmare, creşterea fiecărei intrări de “a” ori determină creşterea producţiei de a2 ori,
evident este prezent un randament crescător de scară.
Fie valorile iniţiale L=5, K=5 şi M=5. În acest caz, QY=10. Dacă toate intrările se dublează
(a=2) atunci L=10, K=10 şi M=4, deci QY=40. Astfel, funcţia de producţie a produsului Y se
caracterizează printr-un randament crescător de scară.
Pentru funcţia de producţie a produsului Z, creşterea intrărilor de “a” ori are ca efect
10·(a·L)+7·(a·K)+a·M → a·(10·L+7·K+M).
În acest caz, modificarea producţiei se realizează cu aceeaşi proporţie cu modificarea

intrărilor, deci funcţia se caracterizează printr-un randament constant de scară.
Considerând un exemplu simplu, dacă L=15, K=10 şi M=5 atunci QZ=225. Dublarea
intrărilor (a=2) determină volumul producţiei să aibă valoarea QZ=450, observându-se un
randament constant de scară.
130
CAPITOLUL IX
COSTURILE DE PRODUCŢIE
IX.1. Specificitate
Producerea de bunuri economice şi servicii presupune consum de factori de producţie,
evaluarea în bani a acestui consum regăsindu-se în preţurile rezultatelor obţinute. Înainte de
începerea activităţii de producţie, fiecare producător se întreabă care este costul producerii
bunului respectiv. Un cost de producţie mic creează posibilitatea obţinerii unui profit mare şi
asigură satisfacţia clienţilor şi păstrarea acestora.
Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de

factori de producţie pe care agenţii economici le efectuează pentru producerea şi vânzarea de
bunuri materiale sau prestarea de servicii. Deci, costul de producţie reprezintă forma
bănească de exprimare a consumului de factori de producţie şi include toate cheltuielile
suportate de producători pentru producerea şi desfacerea bunurilor economice realizate.
Punctul de începere al analizei costurilor de producţie îl reprezintă relaţia funcţională care

există între costurile de producţie şi nivelul producţiei pe o perioadă de timp.
O funcţie a costului indică care va fi costul suportat de firmă la diferite nivele alternative de
producţie. Deci,
C = f(Q)
Dar, după cum ştim din capitolele anterioare,
Q = f (intrări)
Întrucât funcţia de producţie arată relaţia dintre fluxul intrărilor şi producţie, fiind
cunoscute preţurile intrărilor în procesul productiv, pot fi calculate costurile corespunzătoare
unui nivel anumit nivel al producţiei. Nivelul şi comportamentul costurilor în funcţie de
modificarea nivelurilor de producţie ale firmei depind de doi factori importanţi: caracterul
funcţiei de producţie care se găseşte la baza analizei costurilor şi preţurile pe care firma
trebuie să le plătească pentru resursele pe care intenţionează să le utilizeze.
Forma funcţiei costului firmei este determinată de forma funcţiei sale de producţie, în
timp ce nivelul costurilor firmei este determinat de preţurile factorilor de producţie.
Analiza relaţiei dintre cost şi producţie presupune diferenţierea dintre comportamentul

costurilor pe termen scurt şi pe termen lung.
131
Pe termen scurt firmei îi lipseşte abilitatea de a modifica rapid toţi factorii de
producţie, în special spaţiile disponibile pentru activităţile de producţie, tehnologiile,
principalele piese de echipament şi abilităţile manageriale (intrări fixe). Pe acest interval scurt
de timp, producţia poate fi modificată doar prin modificarea utilizării intrărilor variabile, cum
sunt forţa de muncă productivă, materiile prime, materialele etc. Pe termen lung însă, există
timp şi posibilităţi diverse de a modifica tehnologia şi utilizarea uneia sau mai multor intrări,
condiţie care face ca fiecare intrare, inclusiv tehnologia să fie variabilă pe termen lung.
Delimitarea factorilor de producţie în intrări fixe şi variabile furnizează baza pentru

realizarea clasificării funcţiilor de cost în funcţii de cost pe termen scurt şi funcţii de cost pe
termen lung.
IX.2. Costurile de producţie pe termen scurt

Perioada scurtă de timp reprezintă acel interval de timp de-a lungul căruia firmele
existente se confruntă cu limitările impuse de factorii de producţie ficşi în timp ce noi firme
nu pot intra în industrie iar cele existente nu pot părăsi industria.
Pe termen scurt firmele înregistrează costuri pe care trebuie să le suporte indiferent de

producţia realizată. Anumite costuri trebuie de fapt să fie plătite chiar dacă firma îşi opreşte
activitatea productivă (nivelul producţiei este zero). Aceste costuri sunt denumite costuri fixe.
Cel mai important mod de caracterizare a lor este acela că firmele nu pot face nimic pe
termen scurt pentru a le evita sau a le schimba. Pe termen lung firma nu are costuri fixe,
deoarece se poate extinde, contracta sau părăsi industria.
Firmele înregistrează anumite costuri pe termen scurt care depind de nivelul de

producţie ales. Acestea sunt denumite costuri variabile. Costurile fixe împreună cu cele
variabile formează împreună costurile totale.
Relaţia matematică este:
CT = CF + CV,
unde CT reprezintă costurile totale, iar CF şi CV costurile fixe totale şi respectiv costurile
variabile totale.
IX.2.1. Costurile fixe
Costurile fixe sunt definite ca fiind suma totală a costurilor tuturor intrărilor fixe asociate
procesului de producţie al firmei.
132
În ansamblu, se referă la costurile de regie, de întreţinere. O firmă aflată în
funcţionare, trebuie să realizeze încălzirea şi iluminarea spaţiilor iar dacă nu există activitate
productivă, clădirile trebuiesc totuşi întreţinute pentru a nu se deteriora, păzite împotriva
vandaliilor şi dacă spaţiile au fost închiriate trebuiesc plătite chiriile, şi eventualele rate ale
unor împrumuturi financiare anterioare. De asemenea trebuiesc plătite o serie de taxe
administraţiilor publice centrale şi locale precum şi obligaţiile contractuale ale angajaţilor.
Procentul costurilor fixe din costurile totale de producţie diferă de la o firmă la alta.
De exemplu, firmele care produc şi distribuie energie electrică menţin centralele electrice,
reţele de distribuţie, transformatoarele etc. De obicei, construcţia centralelor electrice este
finanţată prin împrumuturi de la stat. Dobânda care trebuie plătită reprezintă o parte din
costurile de operare a utilităţilor şi un cost fix pe termen scurt indiferent de cantitatea de
electricitate produsă.
Să considerăm o firmă de consultanţă care are angajaţi economişti, cercetători şi

secretare. Aceasta închiriază pe cinci ani spaţiile necesare desfăşurării activităţii. Chiria
plătită conform contractului încheiat cu proprietarul spaţiilor reprezintă un cost fix pe termen
scurt. De asemenea, cheltuielile lunare cu încălzirea şi curentul electric consumat sunt costuri
fixe. Tot costuri fixe sunt şi salariile personalului administrativ, precum şi cheltuielile făcute
pentru achiziţionarea unor echipamente de capital cum sunt copiatoarele şi sistemele de
calcul.
Costurile fixe sunt acele costuri independente de nivelul producţiei, chiar dacă acesta
este zero. Nivelul costurilor fixe depinde de cantitatea utilizată din fiecare factor de producţie
fix şi de preţul acestora. Exemple de costuri fixe sunt salariile personalului de conducere şi
administrativ, impozitele şi taxele pe proprietate, dobânda pentru împrumuturile făcute,
amortizarea capitalului fix, chiria pentru spaţiile contractate şi ratele de asigurare.
Costul fix unitar sau mediu este definit ca fiind raportul dintre costurile fixe totale şi
numărul de unităţi de produs realizate. Relaţia matematică este:
CFM = CF/Q
Deoarece costul fix total este constant, costul fix unitar scade atunci când creşte
nivelul producţiei. Referitor la factorul de producţie capital, pe termen scurt rămâne constant
doar o parte a acestuia, reprezentat de clădirile şi spaţiile de producţie şi desfacere precum şi
de echipamentele şi utilajele de producţie.
Să considerăm o firmă ipotetică care înregistrează costurile prezentate în tabelul 9.1.
133
Tabelul 9.1.Costuri unitare
Q 0 1 2 3 4 5 6 7
CF 1800 1800 1800 1800 1800 1800 1800 1800
CFM - 1800 900 600 450 360 300 257.1
Reprezentarea grafică realizată în figura 9.1., a funcţiilor de cost a căror date sunt
prezentate mai sus, evidenţiază faptul că la creşterea numărului de unităţi de produse realizate
scade costul fix necesar obţinerii fiecărei unităţi de produs. Se observă că curba costului total
este o dreaptă orizontală în timp ce curba costului fix unitar (mediu) este o curbă
descrescătoare care tinde spre zero atunci când nivelul producţiei este foarte mare. Niciodată
costul fix unitar nu va avea valoarea zero.
După cum se vede creşterea producţiei determină costul fix unitar să scadă deoarece
valoarea constantă 1800 se împarte la un număr din ce în ce mai mare.
Fig. 9.1.: Costurile fixe pe termen scurt

Dacă se consideră că intrările firmei se compun dintr-un număr de unităţi identice
atunci costul fix total reprezintă produsul dintre numărul de unităţi de intrare fixe şi preţul
acesteia. Deci,
CF = PIF·(IF),
unde IF reprezintă factorii de producţie (intrări fixe). Cunoscând de asemenea, că
PM IF = Q/IF,
relaţia dintre costul fix unitar şi producţia medie a intrărilor fixe poate fi descrisă de relaţia
matematică de mai jos:
134
CF PIF ∗ IF IF 1
CFM = = = PIF ∗ = PIF ∗
Q Q Q PM IF .
De exemplu, dacă preţul unei unităţi de intrare fixă este 10u.m., realizându-se o producţie de
1000 bucăţi prin folosirea a 100 unităţi de intrări fixe, CFM = 1u.m./buc.
IX.2.2. Costurile variabile
Se pot clasifica în două categorii costul variabil total şi costul variabil unitar (mediu).
Costurile variabile totale (CV) sunt acele costuri care depind pe termen scurt de
nivelul producţiei. Pentru a realiza o producţie mai mare, o firmă utilizează un volum mai
mare de factori de producţie. Costul producţiei suplimentare depinde direct de intrările
suplimentare cerute şi de preţul acestora. Costurile variabile totale reprezintă suma
cheltuielilor pe care le înregistrează firma pentru achiziţionarea factorilor de producţie
variabili necesari procesului de producţie. Cerinţele de factori de producţie sunt determinate
de tehnologiile existente în firmă. În general, firma are la dispoziţie un număr de tehnici de
producţie, alegerea uneia dintre acestea bazându-se pe minimizarea costurilor necesare
realizării unui anumit nivel de producţie. Pentru a identifica tehnologia care implică cel mai
mic cost, firma trebuie să compare costurile variabile totale necesare fiecărui nivel de
producţie corespunzător fiecărei tehnologii existente.
Exemple de costuri variabile sunt cheltuielile de pe statele de plată ale muncitorilor

direct productivi, cheltuielile cu materiile prime, energia şi combustibilul, precum şi
cheltuielile de transport. Costul variabil total are valoarea zero atunci când nivelul producţiei
este zero deoarece nu este necesară nici o unitate de factor de producţie variabil.
Creşterea nivelului producţiei determină utilizarea unui volum mai mare de factori de
producţie variabili, deci costul variabil total creşte direct proporţional cu nivelul producţiei.
Curba costului variabil total este un grafic care arată relaţia dintre costul variabil total şi
nivelul producţiei firmei. La orice nivel al producţiei, costul variabil total depinde de
tehnicile de producţie disponibile şi de preţurile factorilor de producţie variabili necesari
fiecărei tehnologii existente.
În tabelul 9.2. sunt prezentate două tehnologii de producţie care utilizează factorii
muncă şi capital, la preţurile de 1 u.m. şi respectiv 2 u.m. pentru fiecare unitate utilizată. În
acest context, factorul de producţie capital reprezintă acea parte a capitalului real care este
variabil pe termen scurt.
135
Tabelul 9.2. Costul variabil total în cazul a două tehnologii de producţie
Q Tehnologia Unităţi de capital Unităţi de muncă Costul variabil total
utilizată (PK=2 u.m.) (PL=1 u.m.)
1 A 6 6 18
B 4 8 16
2 A 8 9 25
B 6 12 24
3 A 11 8 30
B 8 16 32
Astfel, potrivit tabelului 9.2. pentru realizarea unei unităţi de produs se utilizează tehnologia
B, deoarece costurile variabile totale sunt cele mai mici. La fel şi în cazul producerii a două
unităţi de produs, se va utiliza tot tehnologia B. Dacă firma intenţionează să realizeze trei
unităţi de produs atunci va trebui să utilizeze tehnologia A.
Curba costului variabil total cuprinde informaţii cu privire la amândoi factorii de producţie, la
preţ şi tehnologie. Arată costul de producţie înregistrat de firmă prin utilizarea celei mai bune
tehnologii la fiecare nivel de producţie, cunoscând preţurile actuale ale factorilor de
producţie.
Costul variabil unitar (mediu) reprezintă costul variabil total raportat la numărul
corespunzător de unităţi de produs realizate.
Matematic, relaţia se scrie:
CVM = CV/ Q
Costul variabil total fiind egal cu produsul dintre unităţile de intrare variabile utilizate şi
preţul unei astfel de unităţi,
CV = PIV·(IV),
şi presupunând că se utilizează un singur tip de intrare variabilă, legătura dintre costul

variabil unitar şi producţia medie a intrărilor variabile poate fi exprimată de următoarea
relaţie matematică:
CV PIV ∗ IV IV 1
CVM = = = PIV ∗ = PIV ∗
Q Q Q PM IV .
136
IX.2.3. Costul marginal
Cel mai important concept al costurilor de producţie este costul marginal care
reprezintă creşterea costului total ca rezultat al producerii unei unităţi suplimentare de
producţie.
Să presupunem că o firmă realizează 1000 de unităţi de produs şi decide să crească

producţia la 1001 unităţi. Producţia suplimentară ridică costurile, această creştere (costul
producerii celei de a 1001 bucată) reprezentând de fapt costul marginal.
Costurile marginale reflectă modificările costurilor variabile deoarece acestea variază direct
proporţional cu nivelul producţiei. Costurile fixe nu se modifică atunci când variază nivelul
producţiei.
Costul marginal reprezintă modificarea costului total datorat modificării nivelului

producţiei pe o perioadă de timp. Costul marginal discret reprezintă modificarea costului total
datorată modificării cu o unitate a producţiei. De exemplu, costul marginal al obţinerii celei
de a 500 unităţi de produs poate fi calculat făcând diferenţa dintre costul total necesar
realizării a 499 de unităţi şi costul total necesar producerii a 500 de unităţi de produs. Costul
marginal continuu reprezintă rata modificării costului total determinată de modificarea
producţiei şi poate fi calculat folosind următoarea relaţie matematică:
Cmg =δCT/δQ
Deoarece pe termen scurt modificările dimensiunilor producţiei sunt dependente doar de

modificările costului variabil total (CF este constant), este corectă metoda de calcul a costului
marginal folosind valorile costurilor variabile totale la fiecare nivel al producţiei:
Cmg =δCV/δQ
Costul marginal apare ca efect al modificărilor costurilor variabile asociate cu schimbarea

dimensiunilor producţiei realizate. Deoarece, pe termen scurt producţia se modifică datorită
variaţiei utilizării intrărilor variabile, modificările costurilor variabile totale (∆CV) pot fi
calculate înmulţind preţul intrărilor variabile (PIV) şi modificarea corespunzătoare a acestora
(∆IV). Cunoscându-se că:
Cmg = δCV/δQ
şi că:
Pmg = δQ/δIV,
137
poate fi descrisă legătura dintre costul marginal şi producţia marginală prin următoarea relaţie
matematică:
∂CV PIV ∗ ∆IV ∆IV 1

C mg = = = PIV ∗ = PIV ∗ .
∂Q ∆Q ∆Q Pmg
Costul marginal se află în centrul interesului deoarece reflectă acele costuri asupra
cărora firma are un control direct pe termen scurt. Mai exact, costul marginal indică acea
sumă de bani din totalul costului care poate fi economisită prin reducerea producţiei cu o
unitate.
În timp ce metoda cea mai uşoară de calcul a costului marginal este cea cu privire la
costurile variabile totale şi realizând diferenţe succesive nu trebuie pierdut din vedere faptul
că atunci când o firmă îşi măreşte producţia, angajează sau solicită mai multe intrări. Costul
marginal măsoară costul suplimentar necesar achiziţionării factorilor de producţie necesari
pentru a produce fiecare unitate succesivă de produs.
IX.2.4. Costul total
Costul total reprezintă suma dintre costurile fixe şi costurile variabile. Relaţia
matematică este:
CT = CF + CV.
Costul total mediu reprezintă costul total raportat la numărul de unităţi de produs (Q)
realizate de firmă.
CT CF + CV CF CV
CTM = = = + = CFM + CVM .
Q Q Q Q
IX.3. Economiile dimensiunii capacităţilor de producţie

Cele mai important motiv pentru care capacităţile mari de producţie pot fi mai
eficiente din punct de vedere al costului, îl reprezintă economiile producţiei de masă. Până la
un anumit punct, operaţii mai complexe permit împărţirea procesului de producţie în
subdiviziuni şi o specializare superioară în utilizarea resurselor de intrare (forţă de muncă,
capital şi management).
Aproape invariabil, specializarea de-a lungul liniilor de fabricaţiile cu operaţii

specifice maximizează eficienţa şi realizează economii la costuri. În plus, cu cât volumul de
producţie este mai mare şi utilizarea facilităţilor automate existente este mai intensivă, cu atât
138
sunt mai mici costurile fixe unitare deoarece costurile fixe reprezentând investiţiile în capital
şi tehnologii de producţie se împart la un număr mai mare de produse realizate. Aceasta,
împreună cu costurile de cumpărare şi instalare a maşinilor unelte şi echipamentelor de
producţie mari nu este de obicei proporţional mai mare cu costurile maşinilor uneltelor şi
echipamentelor mici cu capacităţi de producţie inferioare, ceea ce înseamnă că acele
capacităţi mari de producţie au o abilitate inerentă de a realiza costuri fixe unitare scăzute,
deoarece se realizează o producţie mai mare.
De asemenea, cu cât o capacitate de producţie este mai mare cu atât sunt mai mari
posibilităţile de utilizare a subproduselor derivate din producţia de bază. În această idee se
înscriu industriile de rafinare a petrolului, chimică, produselor de celuloză şi hârtie şi
prelucrării cărnii.
Firmele care posedă capacităţi mari de producţie pot beneficia şi de eventuale reduceri
de tarife la achiziţionarea materiilor prime, ştiindu-se că volumul factorilor de producţie
doriţi este mare corespunzător cu capacitatea de producţie. În contextul economiilor realizate
se înscrie şi instituirea departamentelor proprii de transport în cadrul firmelor cu capacităţi
mari de producţie, în scopul minimizării costurilor de transport a produselor la beneficiar.
Bineînţeles, capacităţile de producţie ale firmelor pot fi extinse până la un anumit punct în
care firma profită de totalitatea economiilor de scară realizate. Dincolo de acest punct,
capacităţile mai mari de producţie nu aduc economii suplimentare în costurile unitare. Deci,
acest punct reprezintă nivelul minim atins de curba CMTL (Costul Mediu Termen Lung)
pentru capacitatea de producţie existentă. Punctul începând de la care curba CMTL începe să
crească, reprezentând creşteri suplimentare a dimensiunii capacităţii de producţie, variază de
la o industrie la alta în funcţie de consideraţiile randamentelor de scară şi de tehnologiile de
producţie.
Economii ale dimensiunilor producţiei există atunci când capacităţile mari de

producţie sunt mai eficiente din punct de vedere al costului decât capacităţile de dimensiuni
reduse, aceasta realizându-se de-a lungul porţiunii descrescătoare a curbei CMTL. Pe
porţiunea crescătoare nu se realizează economii deoarece capacităţile mari de producţie sunt
mai puţin eficiente din punct de vedere al costului unitar decât capacităţile mici.
139
IX.4. Analiza strategică a costurilor
Firmele concurente în aceeaşi industrie nu suportă costuri identice la producerea şi
furnizarea produselor realizate utilizatorilor finali, din mai multe motive:
Diferenţele între preţurile plătite pentru cumpărarea materiilor prime, semifabricatelor,

energiei şi alţi factori de producţie;
Diferenţele existente între tehnologiile de producţie şi vârsta maşinilor-unelte şi a

echipamentelor de producţie;
Diferenţele existente între costurile de operare interne, datorate economiilor dimensiunilor de

producţie asociate cu diferite nivele de salarii, costuri ale energiei etc;
Diferenţele existente între firmele concurente cu privire la expunerea fenomenului inflaţionist

şi modificării cursurilor de schimb ale monedelor;
Diferenţele legate de costurile cu transportul, depozitarea şi distribuţia.
Pentru ca o firmă să fie competitivă trebuie să îşi alinieze costurile la nivelul rivalilor. Nu
este neapărat necesar ca toţi producătorii dintr-o industrie să înregistreze exact aceleaşi
costuri, dar ca regulă generală, cu cât costurile unei firme sunt mai mari decât costurile
producătorilor concurenţi cu atât poziţia acesteia pe piaţă este mai vulnerabilă.
Analiza strategică a costurilor se concentrează asupra poziţiei relative a firmei din punct de
vedere al costurilor, faţă de concurenţii săi.
Analiza strategică a costurilor se bazează pe construcţia completă a lanţului costurilor de

producţie, care arată costurile fiecărei etape a procesului de producţie a produsului respectiv,
de la începerea producţiei şi până la activităţile de distribuţie necesare furnizării produsului
consumatorului final (figura 9.2). Acest lanţ complet al costurilor de producţie include mai
mult decât structura costurilor interne ale firmei, cuprinzând toate activităţile care adaugă
valoare produsului în fiecare etapă desfăşurată în scopul ajungerii la utilizatorul final.
Aceasta evidenţiază abilitatea generală a firmei de a furniza clienţilor produse la preţuri
competitive care depind atât de costul factorilor de producţie existenţi la furnizori cât şi de
costul distribuţiei.
Realizarea lanţului valorii totale a fiecărei firme este unică corespunzător situaţiei
acesteia şi poate varia de la un produs la altul din cadrul aceleaşi linii de produse, de la un
grup de consumatori la altul (dacă se utilizează diferite canale de distribuţie), de la o firmă la
140
alta (dacă sunt utilizate tehnologii diferite de producţie sau dacă firmele sunt amplasate la
anumite distanţe sau în diferite ţări).
În analiza costurilor din punct de vedere al costurilor de producţie se pot evidenţia

diferenţe semnificative între costurilor relative ale producătorilor concurenţi şi acestea vin:
din partea furnizorilor de resurse, în segmentul propriu corespunzător adăugării valorii
precum şi în porţiunea superioară a lanţului. Când o firmă are un dezavantaj de cost în
secţiunea achiziţionării factorilor de producţie, există patru opţiuni strategice care ar trebui
luate în considerare:
• Negocierea mai favorabilă a preţurilor factorilor de producţie;

• Integrarea pe verticală pentru a câştiga controlul asupra costurilor materiilor prime şi
materialelor;
• Încercarea de utilizare a factorilor de producţie substituibili cu preţuri mai mici;
• Încercarea de realizare a diferenţei prin iniţierea efectuării de economi oriunde în
lanţul de costuri.
Dacă dezavantajele de cost ale firmei se datorează segmentului superior corespunzător

distribuţiei produsului firma ar putea lua în considerarea următoarele opţiuni:
• Conlucrarea mai avantajoasă cu distribuitorii;

• Modificarea spre un nivel mai economic al strategiei distribuţiei, inclusiv posibilitatea
realizării integrării pe verticală;
• Încercarea de realizare a diferenţelor de cost în porţiunea anterioară a lanţului
costurilor de producţie;
Este evident că un procent semnificativ al dezavantajelor de cost există în structura

costurilor de operare interne firmei. Firma are la dispoziţie următoarele cinci opţiuni:
• Reducerea bugetului alocat în vederea folosirii unui volum mai mic de resurse
care să genereze aceeaşi producţie;
• Realizarea de investiţii în vederea îmbunătăţirii tehnologiilor cu scopul reducerii
costurilor;
• Realizarea inovaţiilor în jurul componentelor care ridică costurile ca parte a
investiţiilor în echipament de producţie;
• Reproiectarea produselor pentru realizarea reducerilor de cost;
• Încercarea de neutralizare a dezavantajelor costurilor interne prin realizarea de
economii în celelalte porţiuni ale lanţului costurilor de producţie.
141
Elemente specifice de cost:
Achiziţionarea de materiale, componente, alte intrări şi logistică prin: materii prime şi

materiale, semifabricate, energie, transport, manipularea mijloacelor de producţie, inspecţia şi
depozitarea;
Operaţii şi activităţi de producţie prin: Echipament, facilităţi, procesare, asamblare, ambalare,

forţă de muncă, întreţinere, proiectarea procesului, proiectarea şi testarea produsului,
calitatea, managementul stocurilor;
Activităţi de marketing şi vânzări prin: Operaţiile de vânzare, promovare şi publicitate,

cercetarea pieţei, literatura tehnică, distracţie şi călătorii, relaţiile cu distribuitorii;
Activităţile de service acordate clienţilor şi activităţi de logistică prin: Service-ul, prelucrarea

comenzii, manualele de service şi training, planificare, service-ul mijloacelor de transport;
Activităţile de susţinere a personalului prin: Beneficii, state de plată, recrutare şi

training, comunicaţii interne, cercetare-dezvoltare, siguranţă, securitate, relaţii sindicale,
servicii computerizate;
Activităţile generale şi administrative prin: Servicii financiar-contabile, servicii juridice,

relaţii publice, management general, dobânzile capitalului împrumutat, taxele datorate
statului;
Activităţile de distribuţie şi vânzare cu amănuntul prin: Toate costurile asociate cu

distribuitorii şi cu elementele legate de furnizarea produselor consumatorilor finali.
IX.5. Relaţii de calcul:

CT = Cmt + CS = Cm + AKF + CS; CT = AKF + KC + CS;
unde: AKF - amortizare capital fix; KC - capital circulant; CS - cheltuieli salariale; Cmt -
cheltuieli materiale totale; Cm - cheltuieli materiale.
142
CAPITOLUL X
FORMELE DE VENIT ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ

PROFITUL
X.1. Specificitate
Termen de origine latină, cuvântul profit înseamnă a da rezultate, a progresa. Profitul
reprezintă o formă de venit, având numeroase înţelesuri. Din punct de vedere juridic, profitul
este cunoscut şi sub denumirea de beneficiu, determinându-se ca diferenţă între veniturile şi
cheltuielile suportate de firmă pentru realizarea producţiei. Din acest punct de vedere, profitul
se defineşte ca fiind avantajul sub formă bănească realizat dintr-o acţiune, operaţiune sau
orice activitate economică. Profitul reprezintă temelia dezvoltării oricărei activităţi
economice. Totalitatea activităţilor desfăşurate au ca scop obţinerea de profit. Întreaga
diferenţă dintre venituri şi cheltuieli reprezintă o sumă impozabilă, în conformitate cu
legislaţiile fiecărei ţări. Important este determinarea corectă a mărimii profitului, format din
două componente:
Profit legal, realizat în conformitate cu respectarea prevederilor legale referitoare la

totalitatea activităţilor care conlucrează la obţinerea acestuia. Bineînţeles că este de dorit ca
întreaga masă impozabilă să fie un profit legal;
Profitul nelegal, este acel profit realizat prin încălcarea aspectelor legale, prin mărirea
artificială a costurilor, atribuirea unor cote procentuale de profit superioare celor precizate de
legislaţia în vigoare, prin evitarea plăţii impozitelor şi taxelor etc. Această componentă a
profitului nu trebuie să fie obţinută, încălcarea legalităţii ar putea determina aplicarea de
măsuri din partea statului firmelor care nu respectă legea.
Suma de bani sub formă de profit poate fi folosită de cel care o deţine doar după ce a
fost plătit impozitul pe masa impozabilă a profitului. Impozitul pe profit se stabileşte în
funcţie de cotele procentuale şi de metodologia de calcul aferentă fiecărei ţări. Suma de bani
ce rămâne agentului economic se numeşte profit admis. Profitul poate fi considerat dependent
de prevederile legale iar agenţii economici pot acţiona în sensul creşterii acestuia doar în
condiţiile respectării legislaţiei.
Masa profitului reprezintă suma totală realizată sub formă de profit de un agent
economic, o industrie sau o economie, ca diferenţă dintre venituri şi cheltuieli sau dintre
143
preţul de vânzare şi costul unitar. Întotdeauna profitul trebuie să fie o mărime pozitivă. În
situaţia în care profitul este o mărime negativă se spune că s-au înregistrat pierderi.
Rata profitului (Rpr) reprezintă raportul procentual între masa profitului şi costurile
suportate pentru realizarea acesteia sau între masa profitului şi volumul capitalului tehnic
(real) utilizat sau între profit şi cifra de afaceri (venitul total realizat).
Relaţiile matematice sunt:
Pr Pr Pr
RPR = ∗100; RPR = ∗100; RPR = ∗100;
CT K VT
unde, CT reprezintă costurile totale; VT cifra de afaceri, K capitalul tehnic (real), iar Pr -
profitul.
Pentru producţiile pe termen scurt cea mai relevantă formulă este prima, deoarece
ponderea capitalului fix este mică. Rata profitului reprezintă gradul de rentabilitate al unui
agent economic, al unei industrii sau economii naţionale şi de asemenea gradul de
rentabilitate al unui produs realizat. Firmele îşi orientează activitatea productivă spre acele
industrii care prezintă o rată ridicată de rentabilitate.
În lupta pentru maximizarea profitului, şi deci a ratei profitului, sume mari de bani se
deplasează dintr-o industrie în alta. Această deplasare se numeşte migraţia capitalului între
diferite ramuri ale economiei.
Mărimea ratei profitului este determinată de mai mulţi factori dintre care se detaşează
ca importanţă masa profitului. Între aceşti doi indicatori există o relaţie de proporţionalitate
directă. Masa profitului este condiţionată de:
Nivelul randamentului factorilor de producţie variabili care influenţează nivelul

producţiei;
Costul unitar şi preţul de vânzare. O scădere a costului corelată cu o creştere a preţului

de vânzare are ca efect creşterea profitului;
Structura, mărimea şi calitatea producţiei. În condiţiile în care calitatea şi structura

producţiei rămân constante, masa producţiei depinde de mărimea producţiei. La o anumită
calitate a produselor realizate şi la un anumit volum, profitul este influenţat de structura
producţiei. Astfel, firmele vor opta întotdeauna pentru realizarea acelor produse care se vând
cel mai repede, sunt mai rentabile, necesită costuri de producţie reduse şi au preţuri de
vânzare ridicate. Prin urmare, firmele ar putea renunţa la realizarea unor produse sau să
144
reducă nivelul producţiei acestora. De asemenea, produsele superioare din punct de vedere
calitativ se vând mai repede, deci firmele sunt interesate în realizarea produselor pe trepte de
calitate superioare;
Viteza de rotaţie a capitalului. Capitalul parcurge o mişcare completă începând de la

forma bănească cu care firma achiziţionează mijloacele de producţie (bunurile capital) sau
capitalul real şi până la încasarea banilor rezultaţi din vânzarea produselor obţinute. Timpul
necesar parcurgerii unui circuit complet poartă numele de timpul de rotaţie. Cu cât acesta este
mai mic cu atât firma obţine mai repede profitul. De asemenea, firma doreşte ca pe parcursul
unui an să obţină un număr mai mare de rotaţii. Mărimea profitului este direct proporţională
cu viteza de rotaţie. O viteză mai mare de rotaţie (un timp de rotaţie mai mic) creează
condiţiile realizării unui profit superior.
Viteza de rotaţie este influenţată de:
Structura capitalului şi de modul în care se împarte pe destinaţii (capital fix,

circulant). Fiecare componentă are un circuit de rotaţie propriu. În general componentele
capitalului fix, sub forma mijloacelor de producţie, au o viteză mai mică de rotaţie, ceea ce
determină scăderea profitului;
Economisirea componentelor capitalului, în special a mijloacelor de producţie, prin

folosirea înlocuitorilor mai ieftini şi cu randamente ridicate cu scopul evitării tendinţei de
scădere a vitezei de rotaţie a capitalului rezultate din modificarea structurii acestuia.
Existenţa oricărei activităţi economice este determinată de obţinerea profitului, de

maximizarea acestuia. Profitul este o funcţie determinată de două elemente: producţia şi
costul. Matematic, aceasta se poate scrie astfel:
Pr = VT - CT = P·Q - CT = P·f(x,y) - (x·Px +y·Py).
După cum se vede din relaţia de mai sus, profitul începe să se realizeze atunci când producţia
marginală a fiecărui factor de producţie (x sau y) este egală cu preţul său. Aceasta semnifică
faptul că firma va utiliza un factor de producţie în cantităţi tot mai mari atâta timp cât
veniturile care rezultă din utilizarea unor cantităţi suplimentare din acel factor vor fi
superioare preţului plătit de firmă pentru cumpărarea factorului respectiv, sau altfel spus,
costul suplimentar plătit pentru utilizarea mai multor unităţi din factorul de producţie
respectiv. Firma îşi maximizează profitul prin creşterea producţiei atâta timp cât veniturile
care decurg din creşterea cu o unitate a factorilor sunt superioare costului acestora.
145
Mai mulţi economişti dintre care P. Heyne, R. Wonnacott, L. Atkinson şi J. Craven şi-au
exprimat părerile referitoare la existenţa şi metodologia de calcul a profitului. Aceştia susţin
că ar trebui să se ia în calcul costul total, de opţiune sau de oportunitate şi nu cum se
realizează prin reglementările legislative actuale. Diferenţa constă în faptul că în costul de
opţiune (oportunitate) se include tot ceea ce presupune realizarea activităţii economice a unei
firme. Faţă de costul care se stabileşte conform reglementărilor actuale, costul de opţiune
(oportunitate) mai cuprinde şi dividendele plătite acţionarilor, sumele de bani cuvenite
proprietarilor pentru munca depusă în cadrul firmei şi pentru care nu se întocmesc state de
plată, sumele de bani reprezentând chiriile pentru clădirile aflate în proprietate şi utilizate în
activitatea productivă, dar care nu sunt încasate conform reglementărilor în vigoare şi altele.
Prin urmare costul de oportunitate este mai mare, ceea ce înseamnă că profitul realizat ar fi
mai mic decât profitul legal, dacă s-ar aplica această metodologie de calcul. Masa impozabilă
a profitului fiind mai mică, ar determina ca sume mai mici de bani să fie vărsate la bugetul de
stat. Un profit legal mare consolidează avantajul statului care primeşte de la firma care îl
obţine un impozit mai mare.
X.1.2. Profitul, venit rezidual
Metodologia de calcul a profitului determină obţinerea unei sume globale

nediferenţiate, natura şi legitimitatea acestuia nefiind evidenţiate.
Numeroşi economişti susţin că profitul trebuie să reprezinte venitul corespunzător aportului

firmei la activitatea economică. Astfel, conform acestei teorii profitul are două componente:
profitul legitim (cuvenit) şi profitul nelegitim (necuvenit). Deoarece din diferenţa dintre
venituri şi costuri se tot elimină partea necuvenită, în final profitul va reprezenta venitul
rezidual (ce rămâne) al firmei.
Profitul legitim se compune din veniturile însuşite ca urmare a progreselor tehnice şi

economice din cadrul firmei, realizate prin folosirea unor mijloace de producţie mai ieftine şi
mai perfecţionate, prin realizarea unor noi produse, îmbunătăţite în comparaţie cu cele
anterioare şi printr-o organizare superioară a activităţii economice. Acestea sunt de fapt
serviciile concrete aduse de firmă, atât propriei activităţi cât şi societăţii, iar câştigurile aduse
de acestea sunt pe deplin justificate. Unii economişti afirmă chiar că ar trebui scutite de
impozit, deoarece încurajează progresul tehnico-economic.
Sunt considerate, de asemenea componente ale profitului legitim şi veniturile realizate

prin asumarea riscurilor în activităţile economice. Costul eşecurilor este suportat doar de
146
agentul economic respectiv. În schimb câştigurile celor care au riscat sunt de obicei foarte
mari, fiind însă justificate prin comportamentul evidenţiat în vederea evitării riscurilor. În
categoria profitului legitim intră şi acele părţi ale diferenţei dintre venituri şi costuri datorate
economiilor şi eforturilor făcute de firmă pentru a minimiza costurile de producţie.
Profitul nelegitim reprezintă componenta profitului câştigată într-un mod nemeritat,

deoarece nu s-a adus nici un serviciu la activitatea economică. Numeroşi economişti susţin că
aceste sume ar trebui integral preluate de societate, fiind obţinute fără efort. În această
categorie intră diferite forme de rentă funciară. Acestea se referă la câştigurile obţinute de
firme prin minimizarea costurilor datorită apropierii de piaţă şi transportului redus, creşterii
nejustificate a preţului pământului ca urmare a perspectivei construirii unor autostrăzi sau
extinderii localităţilor. În general, este vorba de însuşirea sub formă de venit a unor sume de
bani pentru care nu există justificare, paravanul fiind creat de implicarea pământului în
activitatea economică. Nelegitim este considerat şi profitul de monopol. Acesta este rezultatul
concentrării unei părţi foarte mari dintr-o activitate într-o firmă sau grup de firme partenere,
astfel încât acestea stabilesc preţuri scăzute la cumpărare şi mari la vânzare, venitul obţinut
nefiind justificat, conform cu aportul adus la activitatea conomică. Profit nelegitim este
considerat şi câştigul obţinut de fiecare firmă care nu cheltuieşte sumele de bani necesare
pentru evitarea poluării mediului ambiant create de activitatea productivă proprie şi repararea
daunelor, catastrofelor şi accidentelor ecologice pe care le-au produs. De asemenea este
considerat profit nelegitim câştigurile firmelor obţinute prin creşterea preţurilor de vânzare
ale produselor datorată politicilor vamale protecţioniste.
X.1.3. Analiza pragului de rentabilitate al firmei
La nivelul firmei, este foarte importantă realizarea interdependenţei dintre volumul

producţiei, costurile totale şi cifra de afaceri. Pragul de rentabilitate al firmei reprezintă acel
nivel al producţiei la care veniturile realizate egalează costurile suportate, nivel începând de
la care firma începe să producă profit. Prin urmare, odată cu atingerea punctului critic, firma
începe să devină rentabilă. Stabilirea pragului de rentabilitate este o procedură destul de
complexă, evoluţia acestuia fiind influenţată de preţurile materiilor prime, materialelor,
preţurile de vânzare ale produselor realizate, şi reglementările referitoare la unele elemente
specifice de costuri, cum sunt amortizările şi provizioanele.
147
Tabelul 10.1.5.: Împărţirea cheltuielilor indirecte în fixe şi variabile
Nr. Crt. Denumirea cheltuielii Tipul
I. CHELTUIELI INDIRECTE DE PRODUCŢIE
1 Cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajului V
2 Reparaţii la utilajele şi mijloacele de transport ale secţiei V
3 Amortizarea şi chiria utilajelor şi mijloacelor de transport ale secţiei V
4 Uzura şi repararea sculelor, dispozitivelor şi verificatoarelor V
5 Energie, combustibil şi alte cheltuieli pentru scopuri tehnologice V
6 Alte cheltuieli pentru întreţinerea şi funcţionarea utilajului V
7 Cheltuieli generale ale secţiei F
8 Remuneraţii regie secţie F
9 Contribuţia la asigurările sociale şi la fondul de şomaj, pentru personalul F
secţiei
10 Amortizarea şi chiria privind mijloacele fixe ale secţiei (altele decât F F
utilajele şi mijloacele de transport)
11 Reparaţii la mijloacele fixe ale secţiei, altele decât utilajele şi mijloacele F
de transport
12 Energie, combustibil şi alte consumuri similare F
13 Cheltuieli administrativ gospodăreşti F
14 Cheltuieli neeficiente F
15 Alte cheltuieli generale ale secţiei F
II. CHELTUIELI GENERALE DE ADMINISTRAŢIE
16 Remunerarea personalului general de administraţie F
17 Amortizarea şi chiriile mijloacelor fixe de interes general de administraţie F

18 Reparaţii ale mijloacelor fixe de interes general de administraţie F
19 Energie, combustibil şi alte consumuri similare F
20 Cheltuieli administrativ gospodăreşti F
21 Cheltuieli neeficiente F
22 Alte cheltuieli generale de administraţie F
III. CHELTUIELI DE DESFACERE
23 Cheltuieli de desfacere (la intern) V
24 Cheltuieli de transport şi manipulare V
25 Cheltuieli de ambalare V
5
Ristea M., Contabilitatea societăţii comerciale, vol. II, Editura C.E.C.C.A.R.
148
26 Cheltuieli de publicitate şi reclamă comercială V
27 Alte cheltuieli de desfacere (la intern) V
28 Cheltuieli de circulaţie a produselor la export V
29 Cheltuieli de transport, manipulare, depozitare, sortare şi vămuire V
Pentru stabilirea pragului de rentabilitate la nivelul unui produs sau pe ansamblul
firmei se grupează costurile în fixe şi variabile, în funcţie de dependenţa acestora de nivelul
producţiei. Împărţirea costurilor în variabile şi fixe se face pe baza clasificării lor în directe şi
indirecte. Cele directe sunt considerate ca fiind variabile, în plus se adaugă câteva costuri
indirecte (tabelul 10.1).
Formula de calcul a pragului de rentabilitate se obţine astfel:
Pr = 0 → VT - CT = 0 → P·Q = CF + CV →
P·Q = CF + Q·CMV → Q =CF/(P − CMV).
În practică trebuie realizată individualizarea pe produs a cheltuielilor fixe totale, dacă

firma realizează mai multe produse, sau grupe de produse. În funcţie de anumite criterii
(cantitatea pentru produsele omogene şi costurile variabile pentru produsele eterogene),
cheltuielile fixe se repartizează pe produse, sau grupe de produse.
EXEMPLU
Să considerăm o firmă care pentru a realiza produsul A, al cărui preţ de vânzare este
de 1.200.000 u.m. înregistrează cheltuieli fixe totale de producţie în valoare de 159.375.000
u.m. şi cheltuieli variabile unitare în valoare de 825.000 u.m./buc.
Folosind formula stabilită anterior, se poate concluziona că pragul de rentabilitate al firmei

care reprezintă nivelul producţiei începând de la care firma realizează profit, este de:
CF 159.375.000
Q= = = 425 bucati.
P − C MV 1.200.000 − 825.000
Dacă se produc 425 de unităţi din produsul A, se recuperează cheltuielile totale de producţie
în valoare de 510.000.000 u.m. formate astfel:
- cheltuieli variabile: 425buc 825.000u.m./buc =350.635.000u.m.
- cheltuieli fixe:=159.375.000u.m.
149
Orice modificare a elementelor de calcul are ca efect modificarea pragului de rentabilitate. De
exemplu, acordarea unui comision de 4% din preţul de vânzare, distribuitorilor produsului A,
va determina modificarea pragului de rentabilitate (punctul critic), astfel:
CF 159.375.000
Q= = = 487 bucati.
96% ∗ P − C MV 1.152.000 − 825.000
Pentru a mări profitul aferent unui produs o firmă poate acţiona prin creşterea
preţului de vânzare al produsului, micşorarea cheltuielilor variabile unitare, micşorarea
cheltuielilor fixe totale sau/şi creşterea cantităţii realizate şi vândute. Efectele modificării
acestor parametri sunt reprezentate grafic în figura 10.1.a,b,c şi d.
Fig. 10.1. Impactul modificării elementelor de cost din formula punctului critic
La nivelul firmei, pragul de rentabilitate exprimat ca venit se poate calcula astfel

(cazul începerii activităţii firmei):
CF
VT pc = CT ⇒ VT pc =
CV
1−
CT
În cazul în care firma este în derularea producţiei, formula de calcul a pragului de
rentabilitate (exprimată ca valoare) este:
CF
VT pc =
CV
1−
VT
150
Să considerăm informaţiile economice existente la nivelul unei firme, prezentate în tabelul
10.2.
Tabelul 10.2.: Informaţii economice ale unei firme

Nr. crt. Indicatori economico-financiari Valori (u.m.)
1 Cifra de afaceri (VT) 40.000.000
2 Costuri variabile (CV) 23.000.000
3 Costuri fixe (CF) 8.500.000
4 Costuri totale (CT) 31.500.000
5 Profit (Pr) 8.500.000
La începerea activităţii firmei, pragul de rentabilitate ar fi egal cu suma costurilor
variabile şi fixe, deci VTpc = 31.500.000 u.m.
Dar, deoarece activitatea de producţie a început înainte, situaţia din tabelul 10.2 fiind
prezentată în timpul derulării activităţii productive, se va folosi cealaltă formulă:
CF 8.500.000 8.500.000
VT pc = = = = 20.000.000 u.m.
CV 23.000.000 1 − 0,575
1− 1−
VT 40.000.000
Rezultatul se verifică astfel:
costuri variabile: 20.000.000u.m.·(23.000.000/40.000.000)=11.500.000 u.m.
costuri fixe: =8.500.000 u.m.
costuri totale: = 20.000.000 u.m.
Profitul realizat de firmă fiind de 8.500.000 u.m., pragul de rentabilitate aferent se

verifică astfel:
CF + Pr 8.500.000 + 8.500.000 17.000.000

VT = = = = 40.000.000 u.m.
CV 23.000.000 1 − 0,575
1− 1−
VT 40.000.000
Marja sau intervalul de siguranţă se calculează conform relaţiei:
 VT   20.000.000 
I S = 1 − PC  ×100 = 1 −  ×100 = 50%.
 VT   40.000.000 
151
Un interval de siguranţă este considerat ca fiind bun atunci când valoarea acestuia depăşeşte
25%. Se poate determina de asemenea, perioada exactă din timpul anului în care s-a atins
pragul de rentabilitate, astfel: se calculează raportul
(VTPC/VT)
şi rezultatul se înmulţeşte cu numărul de luni ale anului (12).
Prin urmare,
12·0,5=6,00.
Prin urmare numărul şase indică luna iunie, iar valorile zecimale (00) indică ziua de 1 a lunii
respective. Deci, pragul de rentabilitate a fost atins la data de 1 iunie.
Un alt concept se referă la pragul de rentabilitate în numerar, pentru calcularea căruia se

elimină amortizările şi provizioanele (în exemplu de mai sus valoarea acestora este de
2.500.000 u.m.) din costurile fixe. Deci, formula acestuia este:
CF − Amortiz − Pr oviz 8.500.000 − 2.500.000 6.000.000

= = = 14.117.647 u.m.
CV 23.000.000 1 − 0,575
1− 1−
VT 40.000.000
Analiza pragului de rentabilitate este foarte utilă pentru perioadele viitoare în vederea
planificării afacerilor, în special dacă nu se are în vedere o modificare semnificativă a
nivelului producţiei.
Ca efect al dezvoltării durabile şi în vederea protejării mediului ambiant, profitul firmei

trebuie corelat şi cu pragul de rentabilitate ecologic. La calcularea acestuia se iau în
considerare şi cheltuielile înregistrate de firmă cu protecţia mediului ambiant şi care nu sunt
legate de activităţile de exploatare şi producţie.
Pe parcursul procesului de producţie, există o corelaţie între pragul de rentabilitate al firmei şi

gradul de utilizare al capacităţii de producţie. Pentru a se putea recupera cheltuielile de
exploatare necesare desfăşurării activităţii productive, trebuie realizată o creştere a gradului
de utilizare a capacităţii de producţie. Prin urmare, pentru evitarea riscului operaţional, se
determină gradul minim de utilizare a capacităţii de producţie (KP).
VTPC CF
KP = =
VTMAX  CV 
1 −  × VTMAX
 VT 
152
Dacă se consideră capacitatea maximă de producţie ca având valoarea de 60.000.000 u.m.,
atunci gradul minim de utilizare al capacităţii de producţie este de
VTPC CF 8.500.000
KP = = = = 0,33 sau 33%.
VTMAX  CV  0,425 × 60.000.000
1 −  × VTMAX
 VT 
În condiţiile în care firma a realizat profit de 8.500.000 u.m., gradul de utilizare al capacităţii
devine:
CF + Pr 17.000.000
KPP = = = 0,67 sau 67%.
 CV  0,425 × 60.000.000
1 −  × VTMAX
 VT 
Cunoscând toate aceste concepte, se pot pune mai multe întrebări. De exemplu, care ar fi
profitul realizat dacă firma ar mări capacitatea de producţie cu 5%?
 CV 
Pr = (KPP + 5% )1 −  × VTMAX − CF = 0,72 × 0,425 × 60.000.000 − CF
 VT 
Pr = 18.360.000 - 8.500.000 = 9.860.000 u.m.
10.1.4. Maximizarea profitului şi minimizarea pierderilor unei firme perfect competitive
După cum se cunoaşte, profitul reprezintă diferenţa dintre veniturile totale şi costurile
totale ale unei firme. O firmă perfect competitivă, vinde fiecare unitate din produsul realizat
la acelaşi preţ, indiferent de nivelul producţiei ales. Venitul total reprezintă preţul produsului
multiplicat cu numărul de unităţi vândute. Venitul marginal reprezintă venitul suplimentar
câştigat de firmă prin creşterea producţiei cu o unitate. Pentru o firmă perfect competitivă
venitul marginal este egal cu preţul produsului. Curba venitului marginal arată care este
venitul câştigat de firmă prin creşterea producţiei cu o unitate la fiecare nivel al acesteia. Pe
termen scurt o firmă perfect competitivă se confruntă cu o cerere de piaţă perfect elastică (o
linie orizontală), având valoarea preţului de echilibru al pieţei. Deci, venitul marginal şi curba
cererii sunt identice. Dacă preţul produsului este mai mare decât costul marginal, profitul
poate fi mărit prin creşterea producţiei, fiecare unitate suplimentară sporeşte venitul cu valori
mai mari decât costul necesar producerii acestora, figura 10.2.
153
Fig. 10.2.: Nivelul producţiei pentru maximizarea profitului unei firme perfect competitive
Atâta timp cât venitul marginal este mai mare decât costul marginal, creşterea
producţiei va însemna obţinere suplimentară de profit. Nivelul producţiei (Q*) care
maximizează profitul unei firme perfect competitive este obţinut atunci când venitul marginal
este identic cu costul marginal. Ariile celor două dreptunghiuri haşurate reprezintă costul
total şi respectiv profitul economic (diferenţa dintre venituri totale şi cheltuielile totale)
realizat de firmă:
CT = CM ·Q*; Pr = VT - CT.
O firmă care nu obţine profit economic sau nu atinge pragul de rentabilitate se spune că
suferă pierderi. Aceste firme care suferă pierderi se împart în două categorii:
• firme care găsesc potrivită închiderea activităţii de producţie şi suportă doar pierderile
care sunt reprezentate de costurile fixe totale;
• firme care continuă să funcţioneze pe termen scurt, încercând să minimizeze
pierderile.
Cel mai important lucru de menţionat este faptul că pe termen scurt firmele nu pot părăsi
industria. Firmele pot să îşi oprească activitatea, dar nu se pot debarasa de costurile fixe, prin
simpla părăsire a afacerii. Presupunem că trebuiesc plătite costurile fixe, indiferent de soluţia
aleasă de firmă. Decizia unei firme de a produce sau nu depinde de avantajele şi
dezavantajele continuării producţiei. Dacă o firmă se închide, aceasta nu va încasa venituri şi
nu va înregistra cheltuieli variabile. Deoarece firma trebuie să plătească costurile fixe în orice
situaţie, decizia ei depinde numai de condiţia în care veniturile obţinute din continuarea
activităţii sunt suficient de mari pentru a acoperi costurile variabile. Dacă veniturile depăşesc
costurile variabile, profitul este o valoare pozitivă şi poate fi utilizat pentru a acoperi o parte
154
din costurile fixe, reducând deci, pierderile. Dacă veniturile sunt mai mici decât costurile
variabile, firma suferă pierderi în funcţionare, care se adaugă costurilor fixe ce trebuiesc
obligatoriu plătite. În această situaţie, firma îşi va minimiza pierderile prin încetarea
activităţii de producţie.
Fig. 10.3.: Nivelul producţiei pentru minimizarea pierderilor unei firme perfect competitive
Întotdeauna când preţul unui produs (venitul unitar) este mai mic decât valoarea minimă a
curbei costului variabil unitar, venitul total va fi mai mic decât costul variabil total, şi profitul
obţinut din continuarea funcţionării va fi negativ (deci va fi o funcţionare în pierdere). Altfel
spus, când preţul este mai mic decât toate punctele de pe curba costului variabil unitar, firma
va suferi pierderi, la orice nivel al producţiei pe care îl alege. În acest caz, firma îşi va înceta
activitatea şi nu va produce nici o unitate de produs (Q=0). Acest punct de minim de pe curba
costului variabil unitar este denumit punctul de închidere a firmei. În toate punctele deasupra
acestuia, curba costului marginal arată nivelul producţiei care maximizează profitul. În toate
punctele aflate sub acesta, nivelul optim al producţiei pe termen scurt este zero, figura 10.3.
Ţinând cont de faptul că firma îşi maximizează profitul în punctul în care preţul de piaţă al
produsului este egal cu costul marginal şi curba costului marginal întâlneşte curba costului
variabil unitar în punctul de minim al acesteia, înseamnă că curba ofertei pe termen scurt a
unei firme perfect competitive este acea porţiune de pe curba costului marginal aflată
deasupra curbei costului variabil unitar (figura 10.4.). Oferta unei industrii perfect
competitive este suma cantităţilor oferite de fiecare firmă din industria respectivă la fiecare
nivel al preţului. Curba ofertei pe termen scurt a unei industrii este suma curbelor ofertei
155
tuturor firmelor din industria respectivă (suma porţiunilor de pe curbele costurilor marginale
situate deasupra costurilor variabile unitar ale firmelor).
Fig. 10.4.: Curba ofertei pe termen scurt a unei firme perfect competitive
Există două cauze care ar putea determina modificarea curbei ofertei unei industrii. Pe
termen scurt, curba ofertei industriei se deplasează dacă există anumite elemente care să
modifice simultan curbele costului marginal pentru fiecare firmă din industrie (de exemplu,
creşterea preţurilor unor factori de producţie).
De exemplu, dacă costul realizării componentelor calculatoarelor personale scade, curbele

costului marginal aferente tuturor producătorilor de calculatoare personale se deplasează în
sus. Prin urmare are loc o deplasare în sus a curbei ofertei de calculatoare personale. Fiecare
firmă doreşte să ofere la fiecare nivel al preţului, mai multe calculatoare personale, deoarece
preţul de producţie al acestora este mai mic.
Pe termen lung, o scădere sau o creştere a numărului de firme, şi deci a numărului de

curbe ale ofertei individuale, va modifica curba ofertei industriei. Dacă vor intra noi firme în
industrie curba ofertei se va deplasa spre dreapta, iar dacă din industrie pleacă anumite firme,
curba ofertei se va deplasa spre stânga.
În tabelul 10.3. sunt prezentate diferitele situaţii în care s-ar putea găsi firmele aflate pe o
piaţă perfect competitivă.
156
Tabelul 10.3.: Profit, pierderi şi decizii pe termen scurt
Situaţia pe termen scurt Decizia pe termen scurt Decizia pe termen lung
Profit P = Cmg derularea Expansiune; intrarea de
activităţii productive firme în industrie
Pierderi VT ≥ CV P = Cmg Restrângere;
Continuarea funcţionării continuarea producţiei Firmele părăsesc
cu obţinerea de profit (pierderea<costurile fixe) industria
VT < CV Închiderea activităţii de Restrângere;
Continuarea funcţionării în produc ţie Firmele părăsesc
Pierdere (pierderea=costurile fixe) industria
Pentru a realiza profit, pe termen scurt, firmele îşi vor desfăşura activitatea productivă până la
acel nivel al producţie la care costul marginal este egal cu preţul produsului. Aceasta
reprezintă un stimulent pentru firmele existente de a-şi mări capacitatea de producţie şi pentru
alte firme de a intra în industrie. Firmele care înregistrează pierderi, vor produce totuşi numai
dacă veniturile vor fi suficiente pentru acoperirea costurilor variabile. Firmele care continuă
să funcţioneze în pierdere, obţinând totuşi profit vor continua activitatea până când preţul
produsului vândut va fi egal cu costul marginal.
Dacă firma suferă pierderi şi nu poate să acopere costurile variabile, atunci va fi nevoită să
înceteze activitatea şi să suporte pierderile egale cu costurile fixe totale. O firmă care
înregistrează pierderi pe termen scurt, indiferent dacă îşi încetează sau nu activitatea de
producţie, pe termen lung aceasta va avea motiv să-şi reducă activitatea, şi chiar să
părăsească industria.
Pe termen scurt decizia unei firme cu privire la volumul producţiei depinde de preţul de piaţă
al produsului şi forma curbelor costurilor sale. Pe termen scurt, curbele costurilor evidenţiază
costurile determinate de capacitatea de producţie curentă. Pe termen lung însă, firmele trebuie
să aleagă dintre mai multe dimensiuni posibile ale capacităţii de producţie. Deciziile
pe termen lung ale firmelor depind de posibilele costuri existente la diferite capacităţi de
producţie. Firmele trebuie să analizeze diferite tehnologii pentru a fundamenta o structură a
costurilor pe termen scurt. De asemenea acestea trebuie să compare costurile necesare
diferitelor capacităţi de producţie pe termen lung. O analiză a posibilităţilor pe termen lung
este mai complexă decât pe termen scurt, deoarece dimensiunile capacităţilor de producţie nu
sunt fixe şi nu există costuri fixe, firmele având posibilitatea să intre în industrie şi să o
părăsească.
157
10.1.5. Reglarea pe termen lung a condiţiilor de pe termen scurt
Pe termen scurt, firmele pot opera realizând profit sau înregistrând pierderi. Spunem
că o industrie nu este în echilibru dacă pe termen lung, firmele au un stimulent pentru a intra
în industrie sau să o părăsească. Deci, atunci când firmele realizează profit sau înregistrează
pierderi, industria nu este în echilibru şi firmele îşi vor modifica comportamentul. Ceea ce
probabil vor face depinde de structura costurilor pe termen lung. Se presupune că toate
firmele din industrie utilizează aceeaşi tehnologie de producţie şi că fiecare firmă are o curbă
a costurilor pe termen lung în forma literei U. Aceasta semnifică faptul că vor fi realizate
economii până la un anumit punct începând de la care firmele vor începe să acţioneze în
direcţii greşite.
În figura 10.5. este prezentată o situaţia unei firme perfect competitive, care iniţial
funcţionează la capacitatea de producţie CP1. Preţul de piaţă al produsului realizat este
20u.m. şi firmele obţin profit. Venitul total al firmei considerate, care produce 1000 unităţi de
produs este mai mare decât costul total. Profitul acestei firme este reprezentat de zona
haşurată din figura 10.5. În această situaţie firma nu a realizat toate economiile de scară
disponibile. Extinzându-şi capacitatea de producţie la CP2, firma va reduce semnificativ
costurile unitare şi până când preţul nu scade, va obţine profit. Atâta timp cât firma va obţine
profit şi există economii de scară, firma se va extinde. În acelaşi timp, obţinerea de profit va
atrage noi firme în industrie. Atât intrarea în industrie a unor noi firme cât şi extinderea
firmelor existente au acelaşi efect asupra curbei ofertei industriei pe termen scurt.
Amândouă vor determina deplasarea spre dreapta a curbei ofertei pe termen scurt de la S
la S’ deoarece firmele existente din industrie îşi vor mări capacitatea de producţie şi deci
costurile marginale vor creşte (curbele costurilor marginale se vor deplasa la dreapta), iar
noile firme intrate în industrie va mări numărul total al firmelor deci vor fi mai multe curbe
ale costului marginal.
În figura 10.5. curba ofertei se va deplasa la dreapta şi preţul de piaţă va scădea.

Firma va continua expansiunea atâta timp cât există economii ale capacităţii de producţie
existente şi noi firme vor continua să intre în industrie ca efect al obţinerii de profit.
158
Fig. 10.5.: Expansiunea firmelor pe termen lung când sunt disponibile randamente
crescătoare de scară
În figura 10.5. echilibrul final este atins numai când preţul scade la valoarea
P*=10u.m. şi firmele şi-au epuizat toate economiile capacităţilor de producţie disponibile în
industrie. La valoarea preţului P*=10 u.m. nu se obţine profit şi nici nu se poate obţine prin
modificarea capacităţii de producţie. În figura 10.5. se observă că fiecare firmă va alege acea
capacitate de producţie care permite realizarea producţiei cu cel mai mic cost unitar pe
termen lung. Competiţia existentă determină firmele să adopte pe termen scurt cele mai
eficiente tehnologii de producţie şi pe termen lung cea mai eficientă capacitate de producţie.
Pe termen lung preţul de echilibru (P*) este egal cu costul unitar pe termen lung (CMTL),
costul marginal pe termen scurt (Cmg) şi costul mediu pe termen scurt (CM).
P* = CM = Cmg = CMTL
Nici un alt preţ nu va fi de echilibru. Orice preţ mai mare decât preţul de echilibru, semnifică
faptul că în industrie se obţine profit, şi noi firme vor continua să intre în industrie. Orice
nivel al preţului mai mic decât cel de echilibru, semnifică faptul că firmele vor înregistra
pierderi şi o parte din ele vor părăsi industria. Numai la valoarea preţului P*, profitul va fi
egal cu zero şi industria va fi în echilibru.
159
10.2. Dobânda
Alături de profit şi salariu, dobânda este una dintre formele de venit întâlnite în
economia de piaţă. Funcţionarea activităţii economice a unei firme presupune pe lângă
existenţa capitalului propriu şi atragerea de capital din exteriorul firmei sub forma creditelor.
În afara firmelor, contractează credite atât populaţia pentru nevoi curente cât şi instituţiile
sectorului public, cu scopul acoperirii cheltuielilor publice, dacă veniturile bugetare nu sunt
suficiente pentru îndeplinirea politicii bugetare a statului. Obţinerea unui credit de la un alt
agent economic, de obicei o instituţie financiar-bancară, se realizează prin plata unei sume de
bani care să-i ofere dreptul solicitantului să utilizeze capitalul bănesc, denumită dobândă. În
literatura economică de specialitate dobânda reprezintă preţul utilizării capitalului.
Literatura de specialitate evidenţiază mai multe teorii referitoare la originea acestei

forme de venit, dintre care semnificative sunt teoria factorilor de producţie şi teoria bazată pe
teoria valorii muncă, abordată de Adam Smith şi preluată apoi de gândirea marxistă.
Conform acestei teorii, agentul economic primeşte cu împrumut o sumă de bani pe

care o utilizează în activitatea de producţie de bunuri şi servicii, prin intermediul forţei de
muncă.
Cu ajutorul acestui capital împrumutat şi folosindu-se de forţa de muncă salariată,

agentul economic obţine un profit, de obicei egal cu profitul normal. O parte din acesta revine
agentului economic, iar cealaltă parte îi revine sub formă de dobândă proprietarului
capitalului care a creditat agentul economic respectiv. Dacă agentul economic nu foloseşte
credite şi apelează doar la capitalul propriu, îşi însuşeşte în întregime profitul. Prin urmare,
dobânda reprezintă un rezultat al exploatării forţei de muncă salariale. Potrivit teoriei
factorilor de producţie, dobânda reprezintă dă sens utilizării capitalului, ca factor de
producţie, la crearea valorii şi este egală cu productivitatea marginală a capitalului care se
măsoară prin intermediul venitului marginal al capitalului.
J.M. Keynes a elaborat şi publicat în anul 1936 lucrarea intitulată „Teoria generală a
folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” în care a dezvoltat teoria monetaristă a
dobânzii. La baza teoriei sale care se referă la modalităţile de formare a ratei dobânzii,
Keynes consideră moneda un element activ în viaţa economică prin intermediul funcţiilor
sale specifice pe care le furnizează. Aceste funcţii pe care le oferă moneda se referă, în
viziunea lui Keynes la funcţia de realizarea a tranzacţiilor, funcţia de prevedere şi funcţia de
speculă. Moneda permite formarea unor rezerve de lichidităţi destinate acoperirii necesarului
160
de finanţare care se formează între încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor, ştiindu-se
că există un interval de timp între momentul efectuarea plăţilor şi încasarea veniturilor.
Funcţia prevedere se referă la necesitatea constituirii unor rezerve de lichidităţi care să
permită efectuarea de plăţi în cazul apariţiei unor situaţii neprevăzute. Funcţia de speculă
presupune posibilitatea formării unei rezerve de lichidităţi de către un agent economic în
schimbul investiţiilor în titluri de valoare la bursă, datorită pesimismului manifestat în
evoluţia viitoare a cursurilor acestora. Aceste funcţii oferite de monedă agentului economic,
permite acestuia manifestarea preferinţei pentru lichidităţi (numerar şi depozite la vedere). Pe
lângă aceste funcţii oferite de monedă, Keynes consideră că procesul economisirii şi implicit
realizarea investiţiilor nu sunt dependente de nivelul ratei dobânzii, deoarece economiile
depind de înclinaţia spre consum şi investiţiile de înclinaţia spre investiţii. La baza înclinaţiei
spre investiţii se află productivitatea marginală a capitalului care trebuie să fie superioară
nivelului ratei dobânzii şi depinde de volumul capitalul folosit, invenţiile, inovaţiile tehnice şi
considerentele întreprinzătorilor legate de risc şi incertitudine. Prin urmare, productivitatea
marginală a capitalului nu influenţează în nici un fel nivelul ratei dobânzii. Se poate afirma,
în concluzie faptul că, rata dobânzii în viziunea lui Keynes nu realizează reglarea proceselor
de economisire şi de investiţii în cadrul economiei, ci reprezintă preţul care determină
echilibrul dintre cantitatea de lichidităţi disponibilă şi dorinţa agenţilor economici de a
conserva averea sub formă de lichidităţi. Rata dobânzii reprezintă o remuneraţie încasată de
posesorul de lichidităţi pentru renunţarea la lichiditate pe o perioadă de timp.
Teoria fondurilor de împrumut a fost elaborată de D. Robertson în anul 1940. conform

acestei teorii, rata dobânzii este influenţată de un ansamblu compus din următorii factori care
orientează destinaţia resurselor aflate la dispoziţia agenţilor economici: productivitatea
marginală previzionată a capitalului, oferta de monedă, preferinţa spre lichiditate şi preferinţa
agenţilor economici pentru timp.
În sistemul economiei de piaţă, gospodăriile în calitate de agent economic au

posibilitatea să utilizeze resursele băneşti în mai multe moduri: achiziţionarea de titluri de
valoare, păstrarea sub formă de rezervă lichidă, realizarea de investiţii şi consum. Firmele nu
au posibilitatea decât să opteze pentru primele trei, iar institutele financiar-bancare pentru
primele două alternative. Exprimarea factorilor se realizează prin intermediul interacţiunii
dintre cererea şi oferta de fonduri de împrumut care determină formarea ratei dobânzii.
Componentele ofertei de fonduri de împrumut sunt:
161
• economiile nete formate din partea din venitul perioadei precedente neconsumată în
perioada actuală şi eliminând consumul care ar putea fi efectuat de agenţii economici
în perioada actuală din dorinţa de creşterea consumului curent;
• economiile datorate unui proces investiţional anterior care oferă posibilitatea
existenţei unui surplus de fonduri disponibile unei noi utilizări productive;
• introducerea pe piaţa de capital a unor lichidităţi conservate anterior sub formă de
numerar din care se scad lichidităţile preluate din circuitul perioadei actuale în
vederea formării unei rezerve de valoare pasivă;
• împrumuturile bancare.
Cererea de fonduri de împrumut (credite) este formată din cererea pentru realizarea de
investiţii, cererea de fonduri destinate rambursării şi amortizării capitalului, pentru
constituirea rezervelor lichide şi cererea pentru acoperirea diferenţei dintre consum şi venit.
Nivelul ratei dobânzii este dependent şi de riscul pe care îl presupune utilizarea fondurilor
luate cu împrumut, într-un domeniu sau altul de activitate, de durata de timp pentru care se
solicită creditul, de stabilitatea monetară şi de ratele dobânzilor din celelalte ţări care pot crea
mişcări internaţionale ale capitalului.
Dobânda reprezintă un venit însuşit de proprietarul oricărui capital antrenat într-o

activitate economică oarecare sub formă de excedent, în raport cu capitalul avansat.6 O altă
definiţie relevă faptul că dobânda este o sumă de bani plătită de către debitor (persoana fizică
sau juridică care a cerut şi obţinut un credit) creditorului pentru folosirea capitalului
împrumutat. Dobânda reprezintă recompensa pentru riscul asumat de creditor, împrumutând
temporar capitalul său. Dobânda este preţul la care se vinde şi se cumpără capitalul
împrumutat de pe piaţa de monetară. De asemenea, dobânda reprezintă şi suma de bani pe
care o primesc diverşi agenţi economici care creditează cu sume de bani instituţiile financiar-
bancare prin constituirea de depozite, pentru cumpărarea obligaţiunilor emise de stat sau alţi
agenţi economici.
Mărimea absolută a dobânzii se numeşte masa dobânzii (D), iar mărimea relativă se
exprimă cu ajutorul ratei dobânzii (d), care reprezintă raportul procentual dintre masa
dobânzii şi capitalul împrumutat (C) pentru care proprietarul acestuia este îndreptăţit să
primească masa dobânzii D.
6
Dobrotă N., Economice politică, Ed. Economică Bucureşti, 1995.
162
Masa dobânzii este determinată atât ca mărime a dobânzii simple cât şi compuse. Astfel,
masa dobânzii simple se calculează conform formulei
D=d·C,
unde D este masa dobânzii, d rata dobânzii şi C capitalul împrumutat.
La baza calculului formulei dobânzii compuse se află dobânda simplă. Dobânda compusă
este utilizată în activitatea institutelor financiar-bancare, a caselor de economii şi implică
capitalizarea dobânzii pentru un număr de ani, calculându-se dobânda la dobândă:
D = C·(1+d)n - C,
n fiind durata împrumutului. Se utilizează ca metoda de calcul în situaţia constituirii

depozitelor lunare, trimestriale, semestriale, anuale şi multianuale. Sfera de cuprindere a
dobânzii nu se limitează doar la capitalul împrumutat ci şi la capitalul propriu antrenat în
desfăşurarea activităţii economice. În economia de piaţă semnificaţia dobânzii este venitul
care revine proprietarului oricărui capital (atât propriu cât şi împrumutat) utilizat în
activitatea economică. Capitalul de împrumut este obţinut de la posesorii de capital lichid
care doresc să-l împrumute.
Oferta de capital lichid este formată din:
• economiile populaţiei plasate în institutele financiare şi utilizate ulterior de acestea

prin acordarea de împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung;
• economiile firmelor depuse la institutele financiar-bancare, pentru constituirea unui
fond investiţional solid;
• economiile statului (excedentele bugetare) create ca urmare a politicii bugetare şi
utilizate ca surse de finanţare a economiei;
• împrumuturi externe de la institutele financiar-bancare internaţionale publice şi
private.
Cererea totală de capital este compusă din cererea manifestată de firme cu scopul
finanţării noilor proiecte de investiţii a căror randamente sunt superioare ratei dobânzii, de
către gospodării pentru achiziţionarea bunurilor economice de funcţionare îndelungată şi de
administraţiile centrală şi locale în vederea finanţării investiţiilor în instituţiile sectorului
public. Formele de existenţă ale dobânzilor sunt:
• dobânda pe piaţa monetară care se aplică împrumuturilor pe termen scurt pe care

băncile le contractează între ele sau cu Banca Centrală; această dobândă reprezintă
163
baza formării altor forme de dobânzi: dobânda bancară practicată pentru remunerarea
certificatelor de depozit şi biletelor de trezorerie, dobânda la creditele acordate de
instituţiile financiar-bancare firmelor, dobânda primită la scontarea efectelor de
comerţ (taxa de scont oficială).
• dobânzile aplicate diferitelor forme de plasament pe termen scurt şi mediu, dobânzi
aplicate de casele de economii, dobânzi ale depozitelor la vedere şi pe termen;
• dobânzi pe piaţa obligaţiunilor.
Ceea ce diferenţiază alegerea opţiunilor de către agenţii economici pe piaţa de capital

se bazează pe avantajele randamentelor fiecărei forme de plasament.
Factorii care influenţează mărimea relativă a dobânzii determină existenţa unei

fluctuaţii permanente a acesteia între o limită maximă şi una minimă. Rata maximă a
dobânzii trebuie să fie întotdeauna sub rata profitului obţinută de utilizatorul de capital,
pentru ca acesta să poată realiza profit. La polul opus, rata minimă a dobânzii poate fi zero,
dar în realitate aceasta nu se întâmplă niciodată deoarece proprietarul de capital îşi va
valorifica resursele financiare în scopul îndeplinirii intereselor personale.
Unul dintre factorii fundamentali care au o acţiune directă asupra ratei dobânzii îl reprezintă
raportul dintre cererea şi oferta de capital pe piaţa de capital. O creştere a cererii de capital
(creşterea creditului) determină sporirea ratei dobânzii, în timp ce creşterea ofertei are ca
efect scăderea ratei dobânzii. Fluctuaţiile cererii şi ofertei sunt dependente de factorii care
acţionează în economie, astfel eficienţa marginală a investiţiilor limitează cererea de capital
determinând stabilirea unui nivel maxim al ratei dobânzii până la acel nivel la care este
exprimată cererea pentru capital de împrumutat.
În acelaşi timp, un nivel minim al ratei dobânzii creditelor determină proprietarii de

resurse băneşti să nu simtă interesul de a credita agenţi economici. Asupra raportului cerere-
ofertă de capital de împrumut se manifestă influenţe şi din partea riscului şi a ciclicităţii
economiei. În acest context, perioadele de boom, caracterizate de creşterea cererii de capital
imprimă o tendinţă de creştere a ratei dobânzii. Simultan are loc şi o creştere a ofertei de
capital, diminuându-se riscul de recesiune. O reducere a activităţii din economie,
caracteristică perioadei de recesiune are ca efect reducerea ratei dobânzii, crescând riscul
utilizării capitalului şi incertitudinea recuperării investiţiei determinând o creştere a ratei
dobânzii.
164
Rata dobânzii este influenţată direct proporţional de rata inflaţiei şi se bazează pe o
previziune a acesteia. În scopul evitării efectelor nefavorabile pe care le-ar putea induce
fenomenul inflaţionist, institutele financiar-bancare stabilesc o rată nominală a dobânzii (rata
de piaţă) care să acopere inflaţia previzionată. Prin urmare, valoarea acestei rate a dobânzii
are un nivel diferit de cel al ratei dobânzii stabilite prin înfruntarea cererii cu oferta (nivelul
de echilibru). Rata nominală a dobânzii se determină conform ecuaţiei Fischer, care
evidenţiază faptul că rata nominală a dobânzii este egală cu suma dintre rata reală a dobânzii
şi rata inflaţiei. Astfel, dN = dR + rI. Dacă nu există inflaţie, atunci rata nominală a dobânzii
este egală cu rata reală a acesteia. În cazul în care rata reală a dobânzii este o mărime
constantă creşterea ratei inflaţiei determină sporirea cu acelaşi procent a ratei nominale a
dobânzii.
Un alt factor care exercită influenţe asupra ratei dobânzii este reprezentat de situaţia
bugetului de stat. Dacă deficitul bugetar este completat prin intermediul împrumuturilor
publice are loc o creştere a cererii de capital. Aceasta, în condiţiile în care oferta de credite
rămâne constantă, determină creşterea ratei dobânzii. Dacă, în schimb, deficitul este
compensat prin emisiunea suplimentară de monedă, oferta de capital creşte imprimând un
efect de scădere a ratei dobânzii la credite.
Asupra variaţiei cererii şi ofertei de capital îşi pune amprenta şi evoluţia schimburilor
economice externe prin intermediul raportului de schimb şi paritatea ratelor dobânzii. Dacă în
situaţia în care între două ţări se menţine constant raportul de schimb şi paritatea ratei
dobânzii, atunci agenţii economici sunt indiferenţi de tipul monedei în care îşi plasează
capitalul. Însă, creşterea raportului de schimb într-o ţară are ca rezultat atragerea capitalurilor
disponibile, sporind oferta de capital şi imprimând o tendinţă de scădere a ratei dobânzii. O
rată scăzută a dobânzii determină creşterea volumului investiţiilor în activitatea economică.
Astfel, cererea de capital creşte şi veniturile persoanelor din domeniul respectiv de activitate
în care se realizează investiţii cresc. Această creştere antrenează o sporire atât a consumului
de bunuri de capital cât şi de bunuri de consum, imprimând o tendinţă de creştere a preţurilor,
deci a veniturilor producătorilor cu efect asupra creşterii salariilor angajaţilor.
Pe lângă raportul dintre cererea şi oferta de capital, nivelul ratei dobânzii este
determinat şi de alţi factori, cum ar fi:
Riscul celor care acordă credite, de a nu primi înapoi suma împrumutată împreună cu
dobânda aferentă, la termenele precizate în contract. Acest risc îi determină pe proprietarii de
capitaluri băneşti să acorde împrumuturi la un nivel al ratei dobânzii mai mare acelor
165
persoanelor fizice sau juridice care nu posedă garanţii suficiente şi nu prezintă încredere. De
asemenea, persoanele de încredere şi care posedă garanţii reale pot beneficia de credite cu
rate mai mici ale dobânzii;
Structura cererii de capital pe domenii de investire. Astfel în cadrul domeniului

circulaţiei mărfurilor, durata scurtă de acordare şi recuperare a creditului permite existenţa
unei dobânzi mai mari. Investiţiile în activităţi de producţie, au o durată de imobilizare a
capitalului mai mare şi cei care primesc creditele nu pot suporta o rată mare a dobânzii;
Volumul creditului. Astfel, un credit mare poate fi acordat la o rată a dobânzii mai
redusă, în timp ce dobânda la un credit de dimensiuni reduse ar putea fi mare;
Politicile guvernamentale, prin care se stabilesc anumite plafoane maxime ale ratei dobânzii
la acordarea de credite şi respectiv de acordarea de credite cu dobânzi subvenţionate.
10.3. Renta
10.3.1. Scurt istoric
Abordarea rentei a fost realizată prima dată în corelaţie cu cea mai veche ramură a
economiei, agricultura. În acest domeniu de activitate, pământul reprezenta factorul de
producţie predominant pe care oamenii îl puteau utiliza liber, fără nici o constrângere. Mai
târziu, în momentul când pământul devine obiect al proprietăţii, utilizarea acestuia
presupunea efectuarea unei plăţi proprietarului, care reprezenta contravaloarea cedării
dreptului de folosire şi uzufruct al pământului, plată denumită rentă. Renta a fost atribuită şi
altor factori de producţie rari, reprezentând preţul factorului de producţie caracterizat de o
ofertă rigidă. Din punctul de vedere al proprietarului, renta este un venit obţinut de către
posesorul factorului de producţie a cărei ofertă este inelastică în raport cu cererea (oferta este
insuficientă). Nivelul rentei variază direct proporţional cu gradul de rigiditate al ofertei

factorului de producţie. Renta evidenţiază ceea ce solicită şi primeşte proprietarul factorului
de producţie (pământ) de la utilizatorul acestuia, indiferent de forma de plată, în bani,
produse sau muncă. Iniţial, renta a fost considerată pe de o parte ca un venit al proprietarilor
de terenuri, iar pe de altă parte ca un preţ plătit de către arendaşi pentru primirea de la
proprietari a dreptului de folosinţă şi uzufruct a pământului.
Odată cu transformarea agriculturii într-o activitate economică intensivă aracterizată

de diminuarea rolului pământului în randamentul agricol şi apariţia tendinţei de monopolizare
166
a celorlalţi factori de producţie, mecanismul creării rentei nu mai este specific doar
agriculturii, având o sferă de cuprindere mult mai largă.
De-a lungul timpului gânditorii ştiinţei economice au fundamentat în lucrările lor mecanismul
formării rentei.
Principalul fondator al şcolii fiziocrate, fiu al unui mare proprietar de terenuri,

Francois Quesnay (1694 -1774) a considerat agricultura ca reprezentând singura activitate
economică care poate aduce bunăstarea şi progresul. În acest context, consideră că doar în
agricultură forţa de muncă poate produce mai mult decât consumă, poate crea valoare, rodus
şi renta care revine proprietarului sub forma unui dar oferit de natură.
Marele economist, reprezentant al şcolii economice clasice şi întemeietorul

economiei politice ca ştiinţă, Adam Smith (1723-1790) a considerat că munca lucrătorului
agricol poate crea produs net prin intermediul puterii naturii, renta fiind un rezultatul acesteia.
În opinia lui Adam Smith, renta fiind preţul plătit pentru folosirea pământului ca factor de
producţie este considerată o componentă a preţului de producţie a bunurilor economice la fel
ca şi preţul celorlalţi factori de producţie. Tot el a evidenţiat faptul că spre deosebire de profit
şi salariu, care influenţează preţul unui bun economic, nivelul rentei este un rezultat al acestui
preţ.
William Petty (1737-1805) scrie în lucrarea „Trata asupra impozitelor şi taxelor” că

renta reprezintă plusul de valoare obţinut peste cheltuielile de exploatare a pământului
inclusiv cu forţa de muncă), iar nivelul acesteia este direct proporţional cu raportul dintre
cererea şi oferta de produse agricole. Prin urmare orice creştere a cererii generează o creştere
a preţului produselor agricole şi implicit a nivelului rentei.
Creatorul teoriei rentei moderne, David Ricardo (1772 -1823) a explicat mecanismul
formării rentei şi a evoluţiei nivelului acesteia. În opinia lui, renta este partea din produsul
pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru că acesta cedează dreptul de folosire
a forţelor originare şi indestructibile a solului.7
Thomas Robert Malthus (1766-1834), în lucrarea „An Inquiry into the Nature and
Progress of Rent” publicată în anul 1815, consideră că renta este o componentă a valorii
produsului total care rămâne proprietarului funciar şi ceea ce rămâne din venitul obţinut din
7
Dobrotă N., Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti, 1995
167
vânzarea produselor agricole după ce s-au scăzut cheltuielile cu capitalul utilizat şi forţa de
muncă, adică totalitatea cheltuielilor de producţie.
Şcoala marginalistă consideră că formarea rentei are la bază legea randamentelor

neproporţionale şi productivitatea factorilor de producţie. Laureatul premiului Nobel pentru
economie în anul 1970, Paul Samuelson (1915) consideră renta ca fiind o categorie universală
aplicabilă nu doar pământului şi pe care o defineşte ca suma de bani plătită pentru folosirea
pe o perioadă de timp a oricărui lucru.
10.3.2. Specificitate
Luând în considerare totalitatea abordărilor efectuate de-a lungul timpului, renta se

poate defini ca fiind o formă de venit existentă în cadrul economiei de piaţă, ce revine
posesorului oricărui factor de producţie a cărei ofertă este foarte rigidă sau mai puţin elastică.
Din perspectiva proprietarului, renta reprezintă venitul care revine acestuia ca recompensă
pentru cedarea dreptului de folosinţă şi uzufruct a unor factori de producţie cu trăsături
specifice, altor persoane.
Rigiditatea ofertei se referă la condiţiile naturale, tehnologice şi sociale care

influenţează oferta factorului de producţie respectiv. Pentru utilizat8orul factorului de
producţie, renta reprezintă plata folosirii pe o perioadă de timp a factorului respectiv. Pentru
proprietar, renta reprezintă încasarea pentru cedarea dreptului de folosire şi de uzufruct a
oricărui factor de producţie a cărei ofertă este perfect inelastică în funcţie de preţ.
Potrivit economiştilor clasici, originea rentei este reprezentată de raritatea terenurilor,

eterogenitatea acestora din punct de vedere al fertilităţii, iar în condiţiile în care cererea este
superioară ofertei, proprietarii care posedă terenuri mai bune obţin un venit suplimentar.
În accepţiunea acestora, renta, salariul şi profitul reprezintă venituri ale proprietarilor celor
trei factori de producţie: pământ, muncă şi capital. Salariul şi profitul sigură reproducerea
celor două categorii de factori de producţie, iar renta reprezintă o diferenţă care rezultă după
scăderea acestora din valoarea producţiei. Astfel, dacă preţul este o funcţie de salariu şi
profit, renta este o funcţie de preţ. Mărimea rentei poate fi determinată cu ajutorul formulei:
RH = P·Q - (Sn·LH + rPR·K)
168
unde RH este rata naturală la hectar, P preţul de piaţă al produselor agricole, Q cantitatea de
produse agricole, Sn salariul mediu, LH volumul de forţă de muncă la hectar, rPR rata
profitului şi K capitalul folosit.
Elementele specifice pe care se fundamentează teoria economiştilor clasici sunt:

caracterul de marfă al tuturor produselor agricole, valoarea acestora depinzând de volumul de
muncă prestată şi caracterul limitat al terenurilor agricole, diferite atât ca fertilitate naturală
cât şi ca amplasare geografică. De asemenea, valoarea unică a preţurilor produselor agricole
este determinată de valoarea produsului marginal, altfel spus de preţul de producţie al
produselor realizate pe terenurile agricole cu fertilitatea cea mai slabă, oferind astfel
proprietarilor de terenuri fertile şi foarte fertile, posibilitatea să câştige o anumită rentă.
Explicarea obţinerii rentei provine din diferenţele costurilor de producţie efectuate în vederea
obţinerii anumitor produse în condiţii diferite de producţie. Literatura de specialitate
evidenţiază faptul că dacă cererea de produse agricole are o anumită reprezentare, se atrag în
circuitul agricol cele mai bune terenuri agricole. Pe măsura creşterii cererii, nevoia
suplimentară de produse necesită atragerea în circuitul agricol a altor terenuri cu fertilitate
mai scăzută, situaţie în care proprietarii celor mai bune terenuri obţin o anumită rentă.
Mecanismul formării rentei funciare are la bază atât dreptul de proprietate asupra
pământului cât şi comportamentele agenţilor economici pe piaţa factorilor de producţie. Baza
formării rentei o reprezintă legea randamentelor neproporţionale conform căreia dacă o
activitate economică oarecare necesită utilizarea a doi sau mai multor factori de producţie şi
dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză la cantitatea folosită dintr-un factor, volumul celorlalţi
factori rămânând constant atunci producţia marginală a factorului de producţie variabil creşte
până la un nivel, după care scade, dar producţia totală continuă să crească cu rate de creştere
descrescătoare.
10.3.3. Formele rentei
Teoria rentei s-a extins la totalitatea bunurilor economice care prezintă o ofertă
inelastică în funcţie de preţ şi pentru care se manifestă o cerere elastică. Renta s-a extins de la
terenurile agricole, la cele pentru construcţii civile şi industriale, la terenuri propice
exploatărilor miniere ş.a.
Principalele categorii de rentă sunt:
169
Renta diferenţială este întâlnită în agricultură, industria extractivă şi construcţii, domenii de
activitate caracterizate de raritatea factorilor de producţie, diferenţa randamentelor acestora la
cheltuieli egale de producţie, ceea ce conduce la stabilirea preţului de piaţă în funcţie de
costul marginal, adică de costul cel mai mare suportat pentru obţinerea unei unităţi de produs.
Aceasta determină ca proprietarii care posedă condiţii mai bune de producţie să obţină un
venit suplimentar, denumit rentă diferenţială.
De exemplu în agricultură, unde principalul factor de producţie utilizat este pământul,

fertilitatea naturală a acestuia este diferită ceea ce determină obţinerea de producţii diferite la
acelaşi nivel al cheltuielilor efectuate pe unitatea de suprafaţă agricolă. Deoarece terenurile
cu fertilitate bună şi foarte bună nu oferă o producţie suficientă acoperirii cererii de produse
agricole, vor fi atrase în circuit şi terenurile mai puţin fertile. Preţul produselor agricole fiind
determinat în funcţie de cheltuielile efectuate pe terenurile cele mai puţin fertile, utilizatorii
terenurilor bune vor obţine unitatea de producţie cu costuri mai mici şi vor obţine un venit
denumit rentă diferenţială. Renta care rezultă din diferenţa de fertilitate naturală a fost
denumită rentă diferenţială I, a cărei mărime este egală cu diferenţa dintre preţul pieţei şi
cheltuielile efectuate.
Nivelul rentei diferenţiale este influenţat şi de amplasarea geografică a terenurilor faţă de

piaţa de desfacere a produselor, fiind mai avantajoase terenurile apropiate de piaţă.
Efectuarea de investiţii suplimentare în terenurile agricole, (instalaţii şi mijloace de

mecanizare, irigaţii, hidroamelioraţii ale terenurilor desfundate, utilizarea îngrăşămintelor
chimice ş.a.) cu scopul creşterii randamentului pe unitatea de suprafaţă agricolă şi reducerea
costurilor pe unitatea de produs determină existenţa rentei diferenţiale II.
Obţinerea acestei rente are la bază faptul că investiţiile succesive pe aceeaşi suprafaţă de
teren sau pe terenuri diferite determină o inegalitate a costurilor cu care se realizează
producţia. În condiţiile prezenţei legii randamentelor neproporţionale, investiţiile succesive în
factorii de producţie muncă şi capital pe aceeaşi unitate de suprafaţă determină creşterea
producţiei până la un nivel dincolo de care randamente scad. Creşterea randamentelor
investiţiilor implică scăderea costului unitar al producţiei şi implicit obţinerea unui venit
suplimentar (renta diferenţială II) datorat vânzării producţiei la preţul determinat de costul
marginal.
Renta absolută revine tuturor proprietarilor de terenuri, indiferent de gradul de fertilitate şi

de poziţia geografică a acestora, ca recompensă pentru cedarea temporară a dreptului de
170
utilizare a pământului. Deci, orice teren agricol care poate fi cultivat oferă o rentă, care
provine din insuficienţa producţiei faţă de cerere conducând la creşterea preţurilor produselor
agricole. Renta absolută este întâlnită şi în industria extractivă şi în construcţii, obţinerea ei
fiind condiţionată de existenţa unei cereri de suficient de mari pentru ca preţul să poată
permite acoperirea cheltuielile marginale, obţinerea unui profit normal şi a rentei absolute.
Astfel, renta absolută este venitul care revine proprietarului unui factor de producţie cu ofertă
inelastică (rar), în condiţiile în care cererea este superioară ofertei.
Renta de monopol se referă la poziţia de monopol pe care o au unii întreprinzători. În

agricultură, renta de monopol revine proprietarilor de terenuri agricole care pot obţine de pe
terenurile deţinute produse cu calităţi de excepţie, foarte căutate şi care pot fi vândute la
preţuri de monopol. Aceste preţuri cuprind pe lângă costul marginal, profitul normal, renta
absolută şi renta de monopol, nivelul acestora fiind determinat de preferinţele consumatorilor
pentru aceste produse şi de oferta foarte limitată în raport cu cererea. Renta de monopol poate
fi obţinută şi prin existenţa unui monopol creat artificial prin diminuarea forţată a unor
suprafeţe de terenuri şi renunţarea la cultivarea acestora sau distrugerea cantităţilor
excedentare ale producţiei care depăşeşte cererea, reducerea importului de produse deficitare
şi limitarea introducerii progresului tehnic în agricultură. Renta de monopol este prezentă şi
în industria extractivă şi în construcţii, în domeniile în care resursele naturale au caracter de
monopol.
Renta de raritate se obţine în cazul în care cererea pentru un bun economic depăşeşte cu
mult oferta, iar preţul creşte peste valoarea marginală. Diferenţa dintre aceste două variabile
se numeşte rentă de raritate şi apare în situaţia în care există resurse care să permită realizarea
unei producţii ce acoperă cererea, iar producţia se vinde la un preţ de monopol, temporar
până la restabilirea echilibrului.
Renta de abilitate se obţine prin folosirea unor angajaţi cu aptitudini excepţionale asigurând
angajatorilor obţinerea unor venituri suplimentare.
Renta de transfer se obţine prin modificarea utilizării unui factor de producţie.
Renta consumatorului se referă la economiile pe care le-ar putea realiza un consumator

dacă ar găsi pe piaţă produse mai ieftine decât în mod normal.
171
10.3.4. Formarea rentei funciare
Renta funciară sau renta pământului reprezintă principala formă de rentă, care se
formează în agricultură şi silvicultură. Aceasta reprezintă o sumă de bani plătită de arendaş
proprietarului funciar pentru dreptul de a exploata pe termen limitat terenul acestuia. Renta
financiară rezultă din preţul ridicat al produselor agricole a căror cerere în creştere se
confruntă cu oferta inelastică datorată caracterului limitat al pământului, principalul factor de
producţie din agricultură. Renta financiară reprezintă diferenţa dintre preţul de vânzare al
produsului agricol şi cheltuielile marginale la care se adaugă profitul normal.
Terenurile agricole se caracterizează atât prin caracterul lor limitat ca întindere cât şi
prin diferenţa de fertilitate şi poziţie geografică faţă de centrele de desfacere. Fertilitatea
naturală este dinamică şi se modifică sub impactul factorilor externi prin intermediul
activităţii umane care implică mijloace tehnice, chimice, biologice ş.a., creându-se o
fertilitate artificială a pământului.
Fertilitatea naturală împreună cu fertilitatea artificială formează fertilitatea economică

care se află sub influenţa ştiinţei şi tehnicii. Insuficienţa ofertei în raport cu cererea de
produse agricole a determinat preluarea în circuitul agricol şi a terenurilor mai puţin fertile
caracterizate de un randament scăzut. În acest context, la un consum egal de factori de
producţie pe unitatea de suprafaţă agricolă se obţin producţii inegale, costul unitar fiind
diferit de la o categorie de teren la alta (tabelul 10.4).
Din tabelul nr.10.4 prezentat mai jos, se observă că terenurile cele mai slabe dau cea
mai mică producţie. Se consideră rata profitului de 15% faţă de costul total al producţiei.
Cererea fiind mai mare decât oferta, preţul de vânzare este superior costului marginal, deci se
presupune că are valoarea de 2u.m.
Tabelul nr. 10.4.
Renta va fi determinată ca diferenţă între venitul total (coloana 7) şi suma formată din
consumul de factori de producţie şi profitul normal (col.2+col.5). Profitul normal pe care îl ia
172
în considerare întreprinzătorul (arendaşul) este echivalent cu profitul pe care l-ar obţine
investind aceeaşi sumă de bani în alte domenii de activitate. Renta reprezintă pentru
întreprinzătorul agricol (arendaş) un element de cost, o plată pentru folosirea terenului,
neexistând diferenţe între plata rentei şi celelalte cheltuieli efectuate pentru achiziţionarea
îngrăşămintelor chimice, a maşinilor agricole, plata forţei de muncă, a utilităţilor ş.a. Renta
funciară primită de toţi proprietarii de terenuri, ca recompensă pentru cedarea dreptului
folosinţă şi uzufruct, indiferent de gradul de fertilitate al acestuia este denumită rentă
absolută.
Renta funciară obţinută ca rezultat a diferenţelor de fertilitate naturală este denumită

rentă diferenţială I, egală cu diferenţa dintre preţul de piaţă determinat de costurile marginale
cu care se obţine producţie pe terenurile cu cea mai slabă fertilitate şi costurile individuale
(tabelul 10 5).
Tabelul nr. 10.5.
Renta diferenţială I este influenţată şi de poziţia terenurilor agricole faţă de pieţele de

desfacere a produselor agricole, de existenţa infrastructurilor rutiere şi feroviare necesare.
Astfel terenurile bune din acest punct de vedere vor solicita întreprinzătorului cheltuieli de
transport reduse generând astfel venituri suplimentare care constituie parte componentă a
rentei diferenţiale I.
Tabelul nr.10.6.
173
În cazul unei agriculturi de tip intensiv caracterizată de investiţii importante de capital
cu scopul de creştere a randamentului pe unitatea de suprafaţă şi reducerea costului unitar se
obţine, în condiţiile vânzării producţiei la preţul determinat de costul marginal, un profit
suplimentar preluat de proprietarii de terenuri sub formă de rentă diferenţială II. Investiţiile
succesive se pot efectua până la un nivel care asigură o producţie suplimentară ce depăşeşte
producţia obţinută pe terenul marginal (tabelul 10.7).
Obţinerea rentei diferenţiale constituie un motiv important de negocieri între

proprietarii de terenuri şi arendaşi în legătură cu perioada de timp în care se arendează
terenul. Întreprinzătorii (arendaşii) care efectuează investiţii ample doresc termene lungi de
timp care să le ofere posibilitatea recuperării acestora pe seama profiturilor suplimentare
previzionate a fi realizate. Proprietarii, doresc să cedeze dreptul de utilizare şi uzufruct al
pământului pe termene reduse de timp pentru a avea posibilitatea renegocierilor contractuale.
Tabelul nr. 10.7.
10.3.5. Preţul pământului
Factor de producţie, pământul este obiect al schimbului, tranzacţiilor de vânzare şi

cumpărare la un anumit nivel de preţ. Problema stabilirii preţului pământului a constituit o
preocupare permanentă a economiştilor de-a lungul timpului. Pământul ca factor originar de
producţie este un dar al naturii. În cazul în care este atras în circuitul agricol, pământul nu
mai este considerat un dar la naturii deoarece se realizează ample lucrări de amenajare şi
pregătire a terenului, acesta devenind de-a lungul generaţiilor pământ-capital. Acesta
cuprinde atât cheltuielile efectuate pentru menţinerea şi ridicarea calităţilor sale productive
cât şi numeroase cheltuieli efectuate cu scopul păstrării şi conservării ecosistemului agricol şi
preîntâmpinarea apariţiei unor dezechilibre. Acestea sunt cheltuielile de protecţie a stratului
fertil, de refacere a substanţelor minerale şi de refacere a efectelor poluante ale desfăşurării
activităţii agricole.
174
Preţul pământului depinde de numeroşi factori a căror acţiune de manifestă direct sau
indirect astfel:
• Raportul dintre cererea şi oferta de terenuri agricole. Factorul de producţie pământ

fiind limitat, conferă ofertei de terenuri agricole un caracter inelastic, nefiind sensibilă
la fluctuaţiile preţului pământului, acesta modificându-se în funcţie de cererile
agenţilor economici care doresc să investească în sectorul agricol;
• Raportul dintre cererea şi oferta de produse agricole. Creşterea cererii de produse
agricole generează creşterea preţului acestora, stimulând cererea de terenuri agricole
şi deci creşterea preţului acestora deoarece oferta de terenuri agricole este inelastică.
Agenţii economici sunt interesaţi de achiziţionarea terenurilor agricole doar dacă
preţul acestora este scăzut. În situaţia în care preţul pământului este ridicat, agenţii
economici optează pentru preluarea terenurilor agricole în arendă;
• Mărimea şi evoluţia rentei. Între nivelul rentei şi preţul pământului există o relaţie de
directă proporţionalitate, în condiţiile manifestării dorinţei agenţilor economici de a
cumpăra terenuri agricole;
• Posibilitatea de folosire alternativă a terenurilor;
Rata dobânzii bancare. Între preţul pământului şi nivelul ratei dobânzii bancare există
o relaţie de inversă proporţionalitate. Dacă preţul terenurilor este ridicat, alternativa pe care o
au la dispoziţie proprietarii de resurse financiare o reprezintă depunerile la instituţiile
financiar-bancare sub formă de depozite;
Îmbunătăţirea poziţiei terenurilor agricole.
Mărimea preţului pământului se determină ca raport între renta anuală capitalizată şi

rata dobânzii bancară actuale sau previzionate.
Preţul pământului = Renta anuală / Rata dobânzii
175
TESTE GRILĂ-AUTOEVALUARE
Unele dintre trăsăturile economiei de piaţă se află printre cele care urmează:
a) nivelul de trai al întregii populaţii creşte permanent;
b) se reduce continuu gradul de poluare;
c) inflaţia se află permanent sub control;
d) raportul dintre cerere şi ofertă determină nivelul şi evoluţia preţurilor;
e) concurenta intre producători si intre ofertanţi face ca firmele care pot oferi la preturi
minime produse/servicii de calitate sa rămână pe piaţă.
2. Preţul de echilibru al unui bun economic este:
a) cel mai mare preţ de pe piaţă;
b) preţul fixat de cumpărător;
c) cel mai mic preţ de pe piaţă;
d) preţul la care cererea şi oferta satisfăcute relevă volumul cel mai mare de vânzări şi
cumpărări dintr-un anumit bun.
e) preţul stabilit de firma cea mai mare de pe piaţă.
3. Dacă pe piaţa unui bun economic cererea şi oferta cresc, atunci noul preţ de
echilibru:
a) poate să scadă;
b) poate sa rămână constant;
c) poate sa crească;
d) se stabileşte de guvern;
e) depinde de gradul de creştere al cererii, respectiv ofertei fata de valorile iniţiale.
4. Dacă la creşterea cererii, când oferta este constantă, preţul de echilibru creste, atunci
cantitatea de echilibru:
a) creşte;
b) scade;
c) nu este afectată în nici un fel;
d) se stabileşte din afara pieţei;
e) rămâne constantă.
5. Piaţa cu concurenţă de monopol se caracterizează prin:
a) oferta diversificată;
b) există un singur producător/ofertant pentru bunuri/servicii care nu au înlocuitor;
c) existenţa a foarte mulţi ofertanţi;
d) imposibilitatea celor care oferă de a stabili preţul;
e) o bună satisfacere a cererii la preturile cele mai mici.
6. Care din următoarele caracteristici sunt proprii pieţei cu concurenţă imperfectă?
a) asigură mari posibilităţi de satisfacere a cerinţelor cumpărătorilor;
b) preţurile nu sunt impuse de producători;
c) cumpărătorii nu au nici o influenţă asupra preţurilor;
d) producătorii pot exercita influenţe individuale asupra preţului;
e) nu sunt intervenţii din afară asupra mecanismelor economiei de piaţă.
Utilitatea individuală reprezintă:
a) aprecierea pe care un individ o dă unui produs sau serviciu;
b) utilitatea pe care o are fiecare unitate din produsul sau serviciul în discuţie;
176
c) utilitatea întregii cantităţi din produsul sau serviciul în discuţie;
d) cantitatea de bunuri care satisfac un cumpărător;
e) utilitatea pe care o aduce întreaga cantitate de bunuri.
8. Utilitatea marginală reprezintă:
a) utilitatea produselor foarte puţin căutate de consumatori;
b) utilitatea unei unităţi adiţionale din produsul sau serviciul în discuţie;
c) utilitatea cantităţilor totale dintr-un produs care începe a fi livrată pe piaţă;
d) utilitatea bunurilor-produselor sau serviciilor pe cale de dispariţie;
e) utilitatea bunurilor-serviciilor sau bunurilor de pe pieţe mai puţin căutate.
9. Constrângerile bugetare se referă la încadrarea cheltuielilor pe care le poate face un
consumator firmă privată, sau un consumator individual astfel (vezi figura):
Qy A a. În cazul A bugetul disponibil I asigură achiziţionarea
cantităţilor de X şi Y în condiţiile cele mai bune;
I/Py
b. În cazul B bugetul disponibil I asigură achiziţionarea
cantităţilor de X şi Y încât nu pot fi realizate economii;
C c. În cazul C bugetul disponibil I asigură combinaţia
optimă din cele două produse X şi Y.
B Qx d. bugetul statului;
e. cererea de piaţă.
I/Px
10. Rata de saturaţie pentru un produs care are următoarea relaţie cantitate-utilitate va
fi: a. 6; b. 9; c. 7; d. 0; e. 5.
Qx 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
TUx 0 7 13 18 22 25 27 28 28 27
11. Pentru utilitatea totală dată de expresia:
TU = −0,25Q 3 + 2,5Q 2 + 6Q
rata de saturaţie a pieţei va fi: a. 2,5; b. 3,6; c. 5,5; d. 6,7; e. 7,7.
12. Pentru utilităţile marginale ale două bunuri x şi y prezentate în tabelul de mai jos,
când Px=1, Pz=1, I=8 (Economiile=0), echilibrul consumatorului se va stabili pentru:
Q 1 2 3 4 5 6 7 8 Total
MUx 11 10 9 8 7 6 5 4 60
MUy 19 17 15 13 12 10 8 6 100
2 unităţi din x şi 2 din y; b. 2 unităţi din x şi 4 din y; c. 4 unităţi din x şi 7 din y;
d. 2 unităţi din x şi 6 din y; e. 5 unităţi din x şi 5 din y.
13. Pentru utilitatea totală de forma:
1 3 3 2
TU = − Q + Q + 5Q
10 2
rata de saturaţie a pieţei va fi: a. 2,7; b. 11,45; c. 9,5; d. 10,7; e. 7,7.
177
14. Pentru cererea de forma: P = 10 – Q, panta are valoarea:
a. 10; b. 1/10; c. –10; d. –1; e. –1/10.
15. Pentru cererea de forma: P = 25000 – 1/5 Q, panta are valoarea:
a. 25; b. 1/25; c. –5; d. –1; e. –1/5.
16. Pentru cererea de forma: P = 12 – 3 Q, panta are valoarea:
a. 12; b. –3; c. –3/4; d. 3; e. –4.
17. La formarea costurilor variabile participă:
a) cheltuielile cu chiria unităţii economice;
b) cheltuielile cu transportul personalului la serviciu;
c) cheltuielile cu iluminatul sălii de protocol;
d) cheltuielile cu combustibilul utilizat in fabricaţie;
e) cheltuielile cu salariile personalului administrativ.
18. Costul marginal reprezintă:
a) cheltuielile efectuate pentru întreaga producţie obţinută;
b) sporul de cheltuieli determinat de creşterea producţiei în ansamblu;
c) cheltuielile fixe si variabile efectuate pentru obţinerea unei unităţi de produs;
d) sporul de cheltuieli determinat de creşterea cu o unitate a volumului producţiei;
e) costul determinat de transportul personalului muncitor.
19. Preţul de echilibru al unui bun economic este:
a) cel mai mare preţ de pe piaţă;
b) cel mai mic preţ de pe piaţă;
c) preţul la care cererea şi oferta satisfăcute relevă volumul cel mai mare de vânzări
şi cumpărări dintr-un anumit bun economic;
d) preţul stabilit de ofertant;
e) preţul stabilit de cumpărător.
20. Când preţul unui produs care poate înlocui produsul X scade, cererea pentru
produsul X
a. creşte; b. scade; c. rămâne neschimbată; d. depinde de numărul locuitorilor din zonă;
e. depinde de gradul de educaţie al consumatorilor.
21. Când preţul unui produs complementar produsului X creşte, cererea pentru
produsul X:
a. creşte; b. scade c. rămâne neschimbată; d. depinde de gradul de educaţie al
consumatorilor; e. depinde de numărul locuitorilor din zonă.
22. Metoda arcului de elasticitate se recomandă pentru analiza elasticităţii în raport cu
preţul, în cazul unei curbe a cererii, când:
a. operăm cu funcţii continue; b. operăm cu date discrete; c. ambele şi a şi b; d. nici una
dintre a sau b; e. când preţul scade.
23. O creştere a preţului unui produs in zona cu elasticitate subunitara a cererii cu
panta negativa face ca venitul total să:
178
a. crească; b. scadă; c. rămână neschimbat; d. nu pot afirma fără informaţii suplimentare;
e. depindă de producţie.
24. Când utilitatea totală creşte , utilitatea marginală este:
a. negativă şi crescătoare; b. negativă şi descrescătoare; c. zero; d. pozitivă; e. negativă.
25. Dacă funcţia cererii pentru un produs este Q = 840 – 0,5P şi preţul scade de la 48 u.m.
la
38 u.m., cantitatea cumpărată va creşte cu:
a. 0,5 unităţi; b. 50 unităţi; c. 5 unităţi; d. 816 unităţi; e. 821 unităţi.
26. Graficele de mai jos arată, în acelaşi timp:
Preţ Preţ a. creştere a cantităţii cerute-creştere a ofertei
b. scăderea ofertei-scăderea cererii
c. creştere a ofertei-creştere a cererii
d. creştere a ofertei-reducere a cererii
e. creşterea cererii-creşterea ofertei
Cantitate Cantitate
27. Graficele de mai jos arată, în acelaşi timp:
Preţ Preţ a. creştere a cantităţii cerute-creştere a ofertei
b. scăderea cererii-scăderea ofertei
c. creştere a ofertei-creştere a cererii
d. creştere a ofertei-reducerea cererii
e. creşterea cererii-scăderea ofertei.
Cantitate Cantitate
28. Faţă de situaţia PE, QE, punctul A semnifică:
P D0 D1 S2 S0 a. creşterea cererii şi scăderea ofertei;
b. creşterea cererii şi creşterea ofertei;
D2 c. scăderea cererii şi creşterea cantităţii;
PE A S1 d. scăderea ofertei şi creşterea cantităţii;
e. creşterea cererii şi scăderea cantităţii.
QE Q
29. Pentru oferta de mai jos, valoarea încasărilor din vânzări la Q=150 kW vânduţi va
fi:
P P=1500 lei/kW a. 235500 lei;
b. 252500 lei;
c. 225000 lei;
0 Q d. 220500 lei;
e. 225001 lei.
179
30. O firmă care vinde după cererea de piaţă: P=20-2Q, va înregistra venit total maxim
pentru valori ale lui Q egale cu:
a. 5,50 unităţi; b. 5,25 unităţi; c. 5,05 unităţi; d. 5,00 unităţi; e. 10,0 unităţi;
31. Pentru oferta de gaz la P=4000 lei/m3, dacă preţul va creşte la 4500 lei/m3, pentru
acelaşi consum Q=125m3, venitul total înregistrat de regie va creşte cu:
a. 62000 lei; b. 62500 lei; c. 375000 lei; d. 437000 lei; e. 63000 lei.
32. Profitul unei firme după 5 luni, care vinde la Pum=1122 RON/buc iar costul unitar
mediu este de 1100 RON/buc, producţia lunară este 117 buc cu costuri fixe totale 10296
RON, va fi:
a. 75 RON; b. 74 RON; c. 350 RON; d. 2574 RON; e. 1122 RON.
33. Pentru o firmă care vinde şi încasează pe baza legii cererii: P = 12 − 3Q , în cazul
reducerii preţului de la P=9 RON la P=6 RON, cifra de afaceri (venitul total):
a. scade de la valoarea 12 la valoarea 9;
b. creste de la valoarea 9 la valoarea 12;
c. creste de la valoarea 8 la valoarea 10;
d. scade cu 12,5%;
e. creşte cu 34%.
34. Venitul total scade (când se calculează pe baza unei cereri cu panta negativă) atunci
când:
a) preţul scade în timp ce elasticitatea cererii în raport cu preţul este < 1;
b) preţul scade în timp ce elasticitatea cererii în raport cu preţul este >1;
c) preţul rămâne constant la elasticitate a cererii în raport cu preţul > 1;
d) preţul rămâne constant la elasticitate a cererii în raport cu preţul <1;
e) nici unul din răspunsurile precedente.
35. Valoarea maximă a producţiei Q=L2 + 5LK + 4K2, (unde: L-forţa de munca iar K-
capitalul) în condiţii de optim, când costurile totale au valoarea 1000 RON, iar PL =5
RON şi PK =10RON, va fi:
a. 45000 unităţi; b. 10000 unităţi; c. 46000 unităţi; d. 45500 unităţi; e. 42500 unităţi.
36. Pentru a produce bunuri economice, o societate comercială face următoarele
cheltuieli cu factorii de producţie:
- materii prime şi materiale ..................1000 u.m.
- combustibil şi energie ........................2000 u.m.
- amortizarea capitalului fix ................….500 u.m.
- salarii şi asimilate ............................….3000 u.m.
Ponderea costurilor materiale în costul producţiei este de:
a. 53,8% (cu aproximaţie);
b. 46,1% (cu aproximaţie);
c. circa 7,7%.;
d. exact 55%;
180
e. 53%.
37. Pentru o firmă care are cheltuielile cu amortizarea CA = 625 um, vinde produsul cu
preţul mediu de 10 um/buc, are alte cheltuieli fixe ACF = 1875 um şi cheltuielile
variabile pe unitatea de produs (în medie) Cvm = 7,50 um, capacitatea nominală de
producţie este 1250 buc/an, pragul de rentabilitate se atinge pentru:
a. 800 bucăţi; b. 2000 bucăţi; c. 1000 bucăţi; d. 1500 bucăţi; e. 1200 bucăţi
38. Pentru o firmă care are cheltuielile cu amortizarea CA = 275 um, vinde produsul cu
preţul unitar mediu de 2000 um/buc, are alte cheltuieli fixe ACF = 4725 um şi
cheltuielile variabile pe unitatea de produs Cv = 1000 um, realizarea unui profit de
1.000.000 u.m. presupune vânzarea a:
a. 1000 bucăţi b. 1050 bucăţi c. 2000 bucăţi d. 1005 bucăţi; e. 1500 bucăţi.
39. Rata profitului relevă:
a) gradul de rentabilitate cu care este folosit (utilizat) capitalul;
b) diferenţa dintre venituri şi cheltuieli (costuri);
c) proporţia în care venitul se împarte între posesorul capitalului şi posesorii altor
factori de producţie;
d) gradul de rentabilitate cu care au fost consumată forţa de muncă;
e) capacitatea de concurentă a unei societăţii comerciale, aceasta fiind direct
proporţională cu rata profitului.
40. Elasticitatea şi panta curbei cererii
a. se calculează pornind de la mărimea pieţei;
b. se calculează cu aceleaşi formule;
c. dau indicaţii diferite despre cerere;
d. dau aceleaşi indicaţii despre cerere;
e. ambele au legătură cu derivata curbei cererii în punctul unde se calculează.
41. Pentru o firmă care vinde după cererea P=10-0,5Q, când TFC=1000 RON,
TVC=-2,5Q2+1/6Q3, valoarea lui Q pentru care costul marginal este egal cu venitul
marginal este:
a. 16; b. 36; c. 5; d. 10; e. 15.
42. Pentru firma care are costurile fixe în valoare de 30 RON, costurile variabile date de
legea: -120Q - 5Q2 + 1/3Q3, iar cererea de piaţă de forma: P=127 - 2Q, valoarea
cantităţii vândută pentru care se va realiza profit maxim va fi:
a. 19; b. 38; c. 19,5; d. 19,8; e. 22.
43. Dacă costul total se modifică după legea: 550 + 9Q – 0,15Q2 + 0,005Q3, costul
marginal va fi minim pentru:
a. Q = 5; b. Q = 15; c. Q = 10; d. Q = 20; e. 10,5.
44. Pentru funcţia de producţie Q = 21X + 9X2 – X3 , producţia marginală are valoarea
maximă pentru:
a. X = 18; b. X = 3; c. X = 6; d. X = 9; e. X=3,5.
45. Pe o piaţă pe care au loc următoarele schimbări putem constata că:
181
P a. creşte cererea;
b. creşte cererea şi scade preţul;
c. creşte oferta şi scade preţul;
d. cererea scade;
Q e. scade oferta.
P a. scade oferta şi creşte preţul;
b. creşte cererea şi scade preţul;
d. cererea creşte;
Q e. nu se schimbă nimic
P a. scade cererea şi oferta creşte;
b. scade cererea şi scade preţul;
d. creşte cererea la ofertă constantă;
Q e. scade oferta.
P a. scade cererea la ofertă constantă;
b. scade cererea şi creşte oferta;
d. creşte cererea şi creşte preţul;
Q e. scade oferta.
49. Pentru cererea prezentată în figură, când preţul P=4 unităţi monetare, valoarea
elasticităţii εP (în raport cu preţul), respectiv a venitului total (VT) vor fi:
εP VT
P[u.m.] a. 1,55 40
4
8 P = 8− Q b. 1,00 4
5
4 c. - 1,00 20
d. 5,00 20
Q e. 1,22 40
5 10
50. Pentru cererea P = 12 − 3Q , elasticitatea în raport cu preţul, când P=2 va fi:
supraunitară; perfect elastică; – 0,2; perfect inelastică; e. nu se poate calcula.
51. Pentru o firma care vinde pe o piaţa după cererea: P=30-1/2Q o creştere a ofertei de
la P=Q+20 la P=Q+10 va avea ca efect o creştere a venitului total cu:
182
a. 311,2; b. 177,8; c. 20/3; d. 1200/9; e. 40/3.
52. Ponderea cheltuielilor cu salariile în totalul costului producţiei care are următoarea
structură:
- materii prime..................................................... 800.000 unităţi monetare (u.m.)
- materii auxiliare................................................ 20.000 u.m.
- energie............................................................ ..100.000 u.m.
- salarii.............................................................. .150.000 u.m.
- amortizare........................................................ 45.000 u.m.
- contribuţii asigurări sociale şi ajutor şomaj... 30.000 u.m.
este:
a)150000 u.m. (15,72%); b)180000 u.m. (15,72%); c)180000 u.m. (17,00%); d)170000 u.m.
(15,72%); e)180000 u.m. (16%).
53. O firmă produce după o funcţie de producţie, Q=f(L,C), dependentă de două
variabile de intrare: L-forţa de muncă respectiv, C-capitalul. Va consuma diferite
cantităţi din cele două categorii de factori de producţie, pentru care va realiza diferite
valori ale producţiei după relaţia:
Q = 20L + 65C - 0,5L2 - 0,5C2,
În condiţiile în care:
Costurile totale sunt:…………………..TC = 2200 Euro,
Preţul unităţii de forţă de muncă:……..PL = 20 Euro,
Preţul unităţii de capital:……………….PC = 50 Euro.
Producţia maximă în condiţiile consumului minim de factori de producţie va fi:
a. 1950 unităţi; b. 1980unităţi; c. 2000 unităţi; d. 1940 unităţi; e. 1590 unităţi.
54. Pentru o firmă care are cheltuielile fixe (TFC) egale cu 500.000 Euro, vinde
produsul cu preţul unitar mediu de 2 Euro/buc, iar cheltuielile variabile totale (TVC) =
1,25 · Q EURO, un profit de 100.000 Euro se obţine dacă se vor vinde:
a. 750.000buc.; b. 900.000buc.; c. 850.000buc; d. 800.000buc; e. 1000000buc.
55. Pentru o firmă care are cheltuielile fixe totale (TFC) egale cu 300.000 Euro, are
cheltuielile variabile medii pe unitatea de produs Cvm = 10 Euro, capacitatea nominală
de producţie este 72.000 buc/an, dacă s-ar vinde toată producţia realizată, la preţul
unitar de 15 Euro, pragul de rentabilitate s-ar atinge după o perioadă de:
a. 2,4 ani; b. 2,4 luni; c. 10 luni; d. 2 ani şi 4 luni; e. 2 ani.
56. Care din afirmaţiile de mai jos sunt corecte, în legătură cu caracterul limitat al
resurselor?
a. Resursele limitate reprezintă o permanenţă a existenţei sociale;
b. Pe măsura dezvoltării nivelului tehnic si tehnologic, pe baza progresului cunoaşterii
umane, se renunţă la unele resurse si se solicita altele;
c. Caracterul limitat al resurselor defineşte o situaţie caracteristică doar ţărilor care au
condiţii naturale vitrege, cu insuficiente bogăţii naturale;
d. Limitarea resurselor este o realitate pentru orice ţară care cunoaşte situaţii de criză
economică şi convulsii sociale;
183
e. Pe măsura dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, este ameliorat caracterul limitat al resurselor,
dar nu este posibilă eliminarea lui.
57. Care din sensurile sintagmei "resursele sunt limitate" enunţate mai jos sunt
corecte?
a. Nici un agent economic nu poate avea la dispoziţie, la un moment dat, toate mijloacele
necesare satisfacerii trebuinţelor sale;
b. Nici o ţară nu-şi poate asigura integral factorii de producţie necesari pentru a obţine
cantitatea de bunuri economice cerute de nevoile existente;
c. Nevoile, in continua schimbare, transformare, presupun antrenarea de noi resurse;
d. Pe măsura dezvoltării societăţii, are loc creşterea şi diversificarea resurselor, dar aceasta
nu are loc pe măsura creşterii nevoilor;
e. Nici unul din cele de mai sus
58. Microeconomia presupune:
a. Studiul în amănunt al fenomenelor economice;
b. Fundamentează soluţiile pentru introducerea eficientă a progresului tehnic;
c. Presupune aplicarea instrumentelor de analiza economica la nivel de firma;
d. Realizarea schimbului de mărfuri între agenţii economici de acelaşi profil;
e. Aplicarea programelor politice de guvernare.
59. Nevoile umane sunt:
a. Regenerabile şi neregenerabile;
b Biologice şi sociale;
c. Elementare şi complexe;
d. De bază şi superioare;
e. Nelimitate si in continua schimbare;
60. Activitatea economica presupune:
a. Numai activitatea de producţie;
b. Transformarea resurselor spre a satisface nevoi, în condiţii de eficienta;
c. Numai activitatea de comerţ;
d. Numai activităţile de distribuţie;
e. Numai activităţile contabile;
61. Raporturile dintre oamenii care participă la activitatea economică au anumite
motivaţii astfel:
a. dorinţă
b. voinţă
c. simpatie
d. interese
e. acoperirea (satisfacerea trebuinţelor).
62. Care din următoarele activităţi reprezintă muncă?
184
a. comercializarea bunurilor economice;
b. generarea (producerea) bunurilor economice;
c. consumul personal de bunuri economice;
d. transportul bunurilor economice;
e. industrială, agricolă, de telecomunicaţii etc.
63. Care din următoarele enunţuri redau cel mai corect conţinutul eficienţei economice?
a. a produce şi a vinde cât mai multe bunuri economice;
b. a reduce consumurile, a economisi;
c. rentabilitate (beneficiu) cât mai mare;
d. venituri mai mari decât cheltuielile;
e. a satisface un volum de nevoi tot mai mare şi mai diversificate, cu resurse limitate.
64. Putem spune despre resurse ca:
a. sunt ceea ce serveşte pentru consum;
b. sunt factorii de producţie de genul munca;
c. sunt bunurile necesare existenţei unei pieţe;
d. sunt elemente sau combinaţii de elemente naturale sau create de oameni, care pot fi
folosite în activitatea economică;
e. ceea ce se găseşte în natură.
65. A spune că resursele sunt limitate, înseamnă a spune că:
a. scad permanent;
b. sunt insuficiente în raport cu nevoile, la un moment dat şi pe o perioadă de timp;
c. cresc mai încet decât nevoile;
d. sunt neregenerabile;
e. nu pot fi înlocuite cu alte resurse.
66. Următoarele trăsături nu sunt proprii economiei de piaţă?
a. preponderenţa proprietăţii private;
b. libertatea economică (libera iniţiativă);
c. libertatea preţurilor;
d. libertatea comerţului;
e. administrarea preţurilor de către guvern.
67. La 31 decembrie, în evidenţa contabilă a unei societăţi comerciale este prevăzută
următoarea situaţie:
sume în contul bancar .......................................…1mil.u.m.
sume în casierie, reprezentând drepturi de salarii
neridicate........................................................…….10mil.u.m.
maşini şi utilaje ..............................................…….19mil.u.m.
materii prime, materiale, combustibil ....................8mil.u.m.
185
tehnica electronică de calcul şi programele corespunzătoare necesare dirijării producţiei
................................…..............................2mil.u.m.
produse finale aflate în stoc.................................…3mil.u.m.
Care din sumele de mai jos reflectă corect expresia monetară a capitalului tehnic?
a. 29 milioane u.m.; b.24.010 milioane u.m.;
c. 21.010 mil.u.m.; d.23 mil.u.m.; e. 22 milioane u.m.
68. Care din elementele de mai jos nu se includ în capitalul fix al unei firme?
a) mijloacele de transport de care dispune;
b) programele de calculator;
c) magaziile şi antrepozitele;
d) maşinile şi utilajele folosite în procesul tehnologic;
e) maşinile şi utilajele pe care le-a produs şi care se află în stoc, ca produse finite destinate
vânzării;
69. Care din elementele de mai jos fac parte din capitalul circulant?
a) mijloacele de transport public;
b) resursele băneşti ale unei instituţii de învăţământ;
c) grâul pentru însămânţat;
d) calculatoarele deţinute de instituţiile de învăţământ public;
e) materiile prime, combustibil şi apa consumate de societăţile comerciale.
70. Capitalul fix are ca elemente componente?
a) costurile fixe;
b) costurile variabile;
c) salariile;
d) costul marginal;
e) nici unul din răspunsurile de mai sus;
71. Capitalul circulant include în componenţa sa:
a) costul producţiei;
b) salariile;
c) costul unitar;
d) preţul mărfii;
e) nici unul din răspunsurile de mai sus;
72. Care din următoarele elemente sunt incluse în categoria de capital tehnic?
a) materia primă;
b) maşini, instalaţii şi utilaje, implicate în obţinerea unor bunuri economice (materiale, servicii,
informaţii) destinate vânzării;
c) combustibilul;
d) materialele auxiliare;
e) salariile;
186
73. Piaţa este cea care asigură reglarea progresului tehnic deoarece:
a) compară diferite performanţe tehnice şi tehnologice;
b) reţine performanţele ce permit realizarea unor costuri mai mici;
c) evidenţiază compatibilitatea criteriilor economice cu cele de ordin social şi ecologic;
d) intrările şi ieşirile sunt condiţionate de efectele promovării progresului tehnic;
e) selectează competitorii pe bază de competitivitate.
74. Raportul dintre factorii de producţie şi resurse este:
a) supraunitar?
b) unitar?
c) subunitar?
d) resursele şi factorii de producţie reprezintă realităţi diferite şi ele nu se pot compara din
punct de vedere cantitativ;
e) nici unul din răspunsurile de mai sus.
75. Într-un sistem economic bazat pe economia de piaţă, scopul final al producţiei este:
a) satisfacerea nevoilor de consum ale populaţiei;
b) asigurarea locurilor de muncă pentru populaţia aptă;
c) obţinerea unor câştiguri cât mai ridicate de către întreprinzători;
d) de a realiza bunuri şi servicii de calitate la preţuri competitive;
e) de a vinde cât mai mult în condiţii de profitabilitate.
76. Sub aspect economic capitalul fix se deosebeşte de capitalul circulant prin:
a) modul în care participă la actele de producţie;
b) modul în care se consumă;
c) forma pe care o îmbracă;
d) participă la un ciclu de producţie;
e) se consumă în timp.
77. Care din criteriile de mai jos se află la baza împărţirii capitalului în fix şi circulant?
a) modul în care participă la activitatea economică;
b) modul în care se consumă;
c) modul în care se înlocuiesc;
d) forma materială;
e) nici unul din răspunsurile de mai sus.
78. Dimensiunile unei activităţi economice oarecare într-o economie de piaţă depind de:
a) raportul dintre cerere şi ofertă
b) natura factorilor de producţie utilizaţi;
c) libera iniţiativă;
d) nivelul salariilor;
e) calitatea factorilor de producţie folosiţi;
187
79. Firma A, a produs în anul 2004 un număr de 800 buc. produse finite, având
următoarele cheltuieli de producţie:
- materii prime.................................................200.000 u.m.
- mat. auxiliare..................................................10.000 u.m
- combustibil, energie, apă.................................30.000 u.m
- salarii................................................................50.000 u.m
din care 10% salarii fixe
- amortizare capital fix........................................15.000 u.m
- cheltuieli cu chirii, iluminat, încălzire..............20.000 u.m
Firma dublează producţia în anul 2005, în condiţiile când costurile variabile cresc
direct proporţional cu producţia. Costul producţiei în cei doi ani (2004 şi 2005) va fi:
a) 300000 u.m .respectiv 600000 u.m.
b) 320000 u.m .respectiv 600000 u.m.
c) 325000 u.m. respectiv 600000 u.m.
d) 325000 u.m. respectiv 610000 u.m.
e) 300000 u.m. respectiv 610000 u.m.
80. Pentru a obţine zilnic 1000 bucăţi din bunul "X", un agent economic cheltuieşte:
- materii prime................................. 50.000 u.m
- materii auxiliare............................. 11.000 u.m
- amortizare capital fix....................... 4.000 u.m
- salarii............................................ 20.000 u.m
din care 10% salarii ale personalului administrativ
- alte cheltuieli materiale................... 5.000 u.m
Dacă preţul de vânzare al mărfii este de 150 u.m. bucată, valoarea producţiei zilnice
(QP) va fi:
a)105000 bucăţi
b)115000 bucăţi
c)125000 bucăţi
d)155000 bucăţi
e) 150000 bucăţi
81. Valoarea cheltuielile cu salariile (CS) în totalul costului producţiei (CT) care are
următoarea structură:
- materii prime................................................... 800.000 u.m.
- materii auxiliare................................................ 20.000 u.m.
- energie............................................................ 100.000 u.m.
- salarii.............................................................. 150.000 u.m.
- amortizare........................................................ 45.000 u.m.
188
- contribuţii asigurări sociale şi ajutor şomaj........30.000 u.m.
va fi:
a) 108000 u.m.
b) 100000 u.m.
c) 18000 u.m.
d) 180000 u.m.
e)185000 u.m.
82. Care din enunţurile de mai jos corespund costului marginal?
a) cheltuielile efectuate pentru întreaga producţie obţinută;
b) sporul de cheltuieli determinat de creşterea producţiei;
c) cheltuielile fixe şi variabile efectuate pentru obţinerea unei unităţi de produs;
d) sporul de cheltuieli determinat de creşterea cu o unitate a volumului producţiei.
e) toate rezultatele de mai sus.
83. Dinamica costurilor variabile în raport cu dinamica producţiei se află în relaţie:
a) de egalitate;
b) inversa;
c) matematica de adunare;
d) de proporţionalitate;
e) matematica de înmulţire.
84. Când producţia creşte cu o unitate atunci?
a) costurile fixe cresc cu aceeaşi unitate;
b) costurile variabile se modifica;
c) valoarea capitalului fix rămâne constantă;
d) costurile totale sunt constante;
e) toate răspunsurile de mai sus sunt corecte.
85. Costul unitar (mediu) va fi influenţat de:
a) productivitatea muncii;
b) preţul resurselor consumate;
c) numărul de maşini folosite;
d) eficienta utilizării resurselor;
e) numărul de muncitori.
86. Productivitatea marginală a unui factor de producţie este:
a) numărul de unităţi dintr-un factor de producţie ce revine la o unitate de producţie;
b) sporul de producţie ce revine la creşterea cu o unitate a unui factor de producţie, în
condiţiile în care ceilalţi rămân neschimbaţi;
c) producţia maximă ce se obţine prin creşterea factorilor de producţie;
d) producţia medie la hectar;
189
e) numărul lucrărilor efectuate de un muncitor pe durata unei zile.
87. Un întreprinzător cunoaşte ca preţul unitar la bunurile pe care le vinde este de 100
u.m./buc. Costurile fixe (CF) la societatea comercială sunt de 60.000 u.m., iar costurile
variabile pe unitatea de produs (CVM) sunt de 30 u.m.
Cantitatea de bunuri realizată şi vândută pentru a obţine un profit total brut (Pr) de 80.000
u.m. este:
a) 850 u.m.
b) 578,14 u.m.
c) 857,14 u.m.
d) 875,14 u.m.
e) 800,14 u.m.
88. La o societate comercială costurile fixe (CF) sunt de 300.000 u.m. iar cele variabile
pe unitatea de produs (CVM) de 50 u.m. Din vânzarea bunurilor economice s-a obţinut
suma de 900.000 u.m. din care 100.000 u.m profit (Pr).
Cantitatea de bunuri economice produse şi vândute(Q) pentru acest profit va fi:
a) 10000 u.m.
b) 1000 u.m.
c) 100 u.m.
d) 1000000 u.m.
e) 100000 u.m.
89. La o societate comercială costurile fixe (CF) sunt de 500.000 u.m. iar cele variabile
pe unitatea de produs (CVM) de 50 u.m. Din vânzarea bunurilor economice s-a obţinut
suma de 900.000 u.m. din care 100.000 u.m profit (Pr).
Nivelul rentabilităţii va fi:
a) 11,5%
b) 10,12%
c) 12,5 %
d) 15,12%
e) 11,15%
90. Costul total al producţiei dintr-o fabrică la un nivel de producţie de 1000 unităţi/zi, este de
4900 u.m. Dacă producţia se reduce cu o unitate (la un total de 999 unităţi), costul total
devine 4890 u.m. In cadrul acestui volum de producţie:
a) costul mediu depăşeşte costul marginal;
b) costul mediu şi costul marginal sunt aproximativ egale;
c) costul marginal depăşeşte costul mediu;
d) nu se poate face comparaţie între costul marginal şi costul mediu întrucât
informaţia furnizata nu este suficientă pentru a determina costul mediu;
e) costul total nu poate fi schimbat aşa cum prevede problema.
190
91. Într-o fabrică, costul mediu este de 2 u.m. la 400 unităţi de producţie săptămânală şi
de 2,50 u.m. la 500 unităţi de producţie. În cazul creşterii producţiei între limitele de
400 şi 500 unităţi, costul mediu trebuie:
a) să crească;
b) să scadă;
c) să rămână constant;
d) poate să crească, să scadă sau ambele, dar nu poate să rămână constant între cele
două limite;
e) nici unul de răspunsurile precedente.
92. În condiţiile în care costurile variabile totale cresc mai repede decât producţia,
rezultând un spor al costurilor variabile unitare superior volumului absolut cu care
scad costurile fixe unitare, arătaţi care din consecinţele de mai jos sunt adevărate:
a) costul unitar şi costul marginal cresc;
b) costul unitar şi costul marginal scad;
c) costul unitar şi costul marginal sunt constante;
d) costul unitar creste, iar costul marginal scade;
e) costul unitar creste, iar costul marginal este constant
93. O societate comercială dispune de un capital tehnic de 200 milioane, din care 80%
capital fix, cu o durata de funcţionare de 4 ani.
Capitalul tehnic consumat anual este, în expresie valorică, de:
a) 80 mil.u.m.;
b) 50 mil.u.m.;
c) 20 mil.u.m.;
d) 40 mil.u.m.
e) 10 mil.u.m.
94. O societate comercială produce şi comercializează în anul To, 1000t din bunul "X"
ceea ce ocazionează următoarele cheltuieli:
salarii = 10.000 u.m., din care 30% sunt pentru personalul plătit în raport de timpul
lucrat;
capital fix = 1 milion, durata de funcţionare fiind de 10 ani;
capital circulant = 200.000, din care 90% depinde de volumul de activitate.
Dacă în T1 volumul producţiei s-ar mări cu 10%, costurile ar spori cu 30%. Ştiind
că preţul = 370 u.m./t, mărirea producţiei:
a) se justifică deoarece costul unitar în T1 este superior preţului;
b) se justifică deoarece costul marginal este mai mare ca preţul pieţei;
c) nu se justifică deoarece costul unitar sporeşte în T1 faţă de T0, diminuându-se, în orice
situaţie, profitul total;
d) nu se justifică deoarece costul marginal şi costul mediu depăşesc preţul pieţei iar
profitul este negativ (pierdere);
e) nu se justifică deoarece costul marginal este mai mare decât costul mediu din T1.
191
Argumentaţi soluţia considerată corectă.
95. Efectele tehnologiei asupra producţiei unei firme sunt:
a) scade producţia raportată la variabilele de intrare;
b) creşte eficienţa utilizării energiei;
c) creşte eficienţa utilizării resursei umane;
d) cu angajaţi mai puţini se obţin producţii mai mari sau la aceleaşi valori;
e) cu acelaşi număr de angajaţi se obţine producţie mai mare.
Producţia totală este maximă unde:
a) producţia marginală este zero;
b) producţia medie este zero;
c) producţia medie şi cea marginală sunt maxime;
d) producţia medie şi cea marginală sunt zero;
e) producţia marginală trece spre valori negative.
Pentru variabilele de intrare cu valori peste cea corespunzătoare producţiei maxime se
întâmplă următoarele:
a) producţia totală începe să crească;
b) producţia totală rămâne constantă;
c) producţia marginală devine pozitivă;
d) producţia totală începe să scadă;
e) producţia marginală devine negativă.
Profitul este maxim acolo unde:
a) concurenţa este oligopol;
b) există un singur ofertant;
c) firma nu are concurenţi;
d) veniturile marginale egalează costurile marginale;
e) veniturile totale sunt egale cu costurile totale.
Trecerea de pe pierderi pe profit depinde de:
a) nivelul tehnologic şi capacitatea de producţie a firmei;
b) costurile variabile medii unitare;
c) preţul unitar mediu;
d) eficienţa utilizării resurselor;
e) nivelul concurenţei pe piaţa unde acţionează firma.
100.Valoarea profitului în funcţie de vânzări şi cheltuieli totale depinde de:
a) ritmul de creştere al vânzărilor;
b) calificarea personalului administrativ;
c) calificarea personalului direct productiv;
d) nivelul investiţiilor;
e) numărul agenţilor de vânzări.
101.Pragul de rentabilitate arată:
a) valoarea producţiei realizată şi vândută pentru care profitul este zero;
b) valoarea producţiei realizată şi vândută pentru care venitul total este egal cu costul
total;
c) valoarea producţiei realizată şi vândută pentru care venitul total depăşeşte costul
total;
192
d) valoarea producţiei realizată şi vândută pentru care venitul total este mai mic decât
costul total;
e) toate variantele anterioare sunt adevărate.
102.Intervalul de timp în care o întreprindere trece de pe pierdere pe profit depinde de:
a) numărul personalului auxiliar;
b) numărul personalului administrativ;
c) productivitatea muncii;
d) eficienţa utilizării energiei;
e) eficienţa utilizării materiei prime şi materialelor.
103.Pe o piaţă cu cererea P=20-2Q are loc o creştere a ofertei de la P=2Q la P=2Q-4
echilibrul se va stabili la valorile:
PE=6, QE=8; P
PE=8, QE=6;
PE=7, QE=6;
PE=6, QE=7;
PE=9, QE=6; Q
104.Pentru o firmă la care cheltuielile cu amortizarea sunt 250 Euro, alte cheltuieli fixe
50 Euro, vinde produsul cu preţul mediu de 18 Euro, ştiind că consumă, în medie,
pentru fiecare unitate de bun realizată 15 Euro, capacitatea anuală de producţie este de
2500 bucăţi, în vederea obţinerii unui profit de 150.000 Euro va trebui sa producă şi să
vândă:
a) Q=50010;b) Q=50200; c) Q=50150; d) Q=50100; e) Q=50000;
105.Dacă pentru un segment de consumatori cu venituri mici şi stabile (la limita
subzistenţei), are loc o creştere a preţurilor la bunurile de strictă necesitate, şi cantitatea
cumpărată din aceste bunuri creşte, bunurile intra in categoria: a) bunuri normale; b)
bunuri inferioare; c) bunuri Ghiffen; d) bunuri de calitate superioară; e)bunuri de calitate
inferioară.
106.Când utilitatea totală creşte , utilitatea marginală este: a) negativă şi crescătoare; b)
negativă şi descrescătoare; c) zero; d) pozitivă; e) constantă.
107.Se dă piaţa: P=10-1,2Q respectiv, P=2+0,8Q. Dacă oferta creşte la P=Q-1, preţul va
scădea cu: a)1,2 unităţi; b)1,3 unităţi; c)1,1 unităţi; d)1,4 unităţi; e)1,25unităţi.
108.Dacă I este venitul consumatorului, Px-preţul bunului X, Py-preţul bunului Y iar X
şi Y cantităţile din cele două bunuri, atunci egalitatea raporturilor: MUX/PX=MUY/PY
arată: a) eficienţa maximă; b) productivitatea maximă; c) adevărat şi a şi b; d) profitul;
e)echilibrul consumatorului
109.Rata de saturaţie a pieţei pentru un bun cu utilitatea totală TU=130X-2,5X2 este:
a) 25; b) 26; c) 130; d) 5; e) 2,5.
110.Rata de saturaţie a pieţei pentru un bun cu utilitatea totală TU=-1/10Q3+3/2Q2+5Q
este: a) 5; b) 38,72; c) 12; d) 34,35; e) 11,45.
RĂSPUNSURI LA TESTELE GRILĂ

1-d,e; 2-d; 3-a,b,c,e; 4-a; 5-b; 6-a,b,c,e; 7-b; 8-b; 9-c; 10-c; 11- e; 12-d; 13-b; 14-d; 15-e;
16-b; 17-d; 18-d; 19-c; 20-b; 21-b; 22-b; 23-a; 24-d; 25-c; 26-c; 27-b; 28-b; 29-c; 30-d;
193
31-b; 32-d; 33-b; 34-a; 35-a; 36-a; 37-c; 38-d; 39-a; 40-c; 41-d; 42-a; 43-b; 44-b; 45-c;
46a; 47-b; 48-d; 49-c; 50-c; 51-d; 52-b; 53-a; 54-d; 55-c; 56-a,b,e; 57-a,b,c,d; 58-b;
59-b,c,d,e; 60-b; 61-d,e; 62-a,b,c,d,e; 63-e; 64-d; 65-b; 66-e; 67-a; 68-e; 69-c,e; 70-e;
71-e; 72-a,b,c,d,e; 73-a,b,c,d,e; 74-c; 75-a,c,d,e; 76-a,b; 77-a,b,c; 78-a,b,c,d,e; 79-d; 80-e;
81-d; 82-d; 83-d; 84-b,c; 85-a,b,d; 86-b; 87-c; 88-a; 89-c; 90-c; 91-d; 92-a; 93-a; 94-d;
95-b,c,d,e; 96-a,e; 97-d,e; 98-d; 99-a,b,c,d,e; 100-a,d; 101-a,b; 102-c,d,e; 103-b; 104-d;
105-c; 106-c; 107-a; 108-e; 109-b; 110e.
BIBLIOGRAFIE
1. Bogdan, L. Elemente de microeconomie. Editura Universitatii „Lucian Blaga” din Sibiu,
1997.
2. Bogdan, L. Economia firmei. Editura Universitatii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2002.
3. Arthur, A. Thompson, jr. Formby, P. Economics of the Firm. Theory and practice. The
University of Alabama, 1993.
4.Creţoiu, Ghe., Cornescu, V., Bucur, I. Economie Politică, Casa de Editură şi Presă
`ŞANSA`-SRL, Bucureşti, 1994.
5. Dobrotă, N. ABC-ul Economiei de piaţă moderne, concepte, mecanisme, aplicaţii practice,
Dicţionar, Casa de Editură şi Presă `Viaţa Românească`, Bucureşti, 1991.
6. Dobrotă, N. Economie politică, (Economics), ASE, Bucureşti, 1994.
7. Salvatore, D. Macroeconomic Theory, 3/ed, Theory and problems. Fordham University,
SUA, 1992.
8. Zorleţan, T., Ursachi, I., Dragomirescu, H., s.a. Microeconomie, ASE, Bucureşti, 1996.
9. Tacu, P.,A., Vancea, R., Holban, St. Inteligenta artificiala. Teste si aplicatii in economie.
Ed economica, Bucuresti, 1998.
10. Vasile, I. Gestiunea financiara a intreprinderii. EDP, Bucuresti, 1997.
11. Muntean, A. Functii matematice utilizate in teoria si practica economica. Ed. Continent,
Sibiu, 1996.
12. Popescu, D. Economia întreprinderii. Editura „Alma Mater”, Sibiu 2001.
13.Popescu, D. Economie politică. Editura „Alma Mater”, Editura Universităţii „Lucian
Blaga”, Editura Continent, Sibiu-Bucureşti.
194

Bazele Economiei 1+2 2013

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bazele Economiei 1+2 2013

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

VII.12.2. Atributele produsului .......................................................................................................79

VII.12.3. Gusturile şi preferinţele consumatorilor ........................................................................80

VII.12.4. Venitul consumatorilor ....................................................................................................80

VII.12.5. Preţul produselor complementare şi al celor substituibile .........................................80

VII.12.6. Aşteptările sau speranţele consumatorilor...................................................................81

VII.12.7. Numărul consumatorilor şi frecvenţa de cumpărare..................................................81

VII.13. Funcţia cererii ..................................................................................................... 82

VII.15.2. Cazul când curba cererii este o dreaptă descrescătoare ........................................88

VII.18.3. Preţurile altor produse .....................................................................................................95

VII.18.4. Aşteptările şi previziunile producătorilor ......................................................................96

VII.18.5. Taxele şi subsidiile............................................................................................................96

VII.18.6. Modificarea ofertei şi modificarea cantităţii oferite....................................................97

VII.18.7. Oferta agregată...............................................................................................................98

CAPITOLUL VIII ............................................................................................................. 100

VIII.3. Neofactorii de producţie..................................................................................... 107

VIII.3.2. Tehnologiile .....................................................................................................................108

VIII.3.3. Abilitatea întreprinzătorului............................................................................................109

Combinarea factorilor de producţie ............................................................................... 112

IX.2.2. Costurile variabile .............................................................................................................135

IX.2.3. Costul marginal .................................................................................................................137

IX.3. Economiile dimensiunii capacităţilor de producţie................................................ 138

X.1.3. Analiza pragului de rentabilitate al firmei ......................................................................147

10.1.5. Reglarea pe termen lung a condiţiilor de pe termen scurt ........................................158

10.2. Dobânda ............................................................................................................... 160

10.3.2. Specificitate ......................................................................................................................168

10.3.3. Formele rentei...................................................................................................................169

10.3.4. Formarea rentei funciare.................................................................................................172

10.3.5. Preţul pământului .............................................................................................................174

TESTE GRILĂ-AUTOEVALUARE ................................................................................. 176

Economia unei ţări se bazează pe agenţii economici, pe întreprinderi, pe firmele care

Denumirea disciplinei Economia Firmei impune explicarea aspectelor legate de

Termenul de „Economia” provine din cuvântul grecesc oikonomia, care semnifică

Dacă acceptăm denumirea de firmă-termen agreat de zona anglo-saxonă ca şi o

Firma respectiv întreprinderea presupune existenţa a următoarelor elemente: resurse

Economia de piaţă presupune un proces permanent de adaptare dar şi de ruptură faţă

Prin această disciplină se urmăreşte studiul relaţiilor organizatorice în vederea

Firmele şi, implicit întreprinderea are un rol hotărâtor în dezvoltarea economică a

În postura de creatoare a valorii adăugate firma-întreprinderea se găseşte în relaţii cu

• furnizorii de bunuri şi servicii;

Între componentele sistemului general al economiei naţionale şi între elementele lor

Cerere Cheltuieli Încasări Ofertă

De ce există o firmă? Răspunsul, desigur, constă în aceea că firma speră să câştige

În analiza unei întreprinderi se folosesc adesea concepte precum: economia

Economia întreprinderii arată modul de organizare şi funcţionare a acesteia fără a

Eficienţa întreprinderii este arătată de valoarea raportului efecte/eforturi şi invers.

Eficacitatea întreprinderii nu este identic cu cel de eficienţă. Eficacitatea arată

Cuvinte şi expresii cheie: firma, întreprinderea, fluxuri economice, consumatorii,

Obiectivele cursului: însuşirea noţiunilor privitoare la tipurile şi formele de existenţă

După criteriul instituţional, agenţii economici se grupează astfel:

întreprinderi – acestea grupează toate unităţile instituţionale şi au ca funcţie principală

gospodăriile sau menajele, reprezentate de familii sau diferite unităţi consumatoare.

instituţiile de credit şi societăţile de asigurare – acestea sunt agenţi economici care au ca

administraţiile publice – care exercită funcţia de redistribuire a veniturilor pe baza serviciilor

administraţiile private – reprezentate de acei agenţi economici care grupează organismele

administraţiile străine – aflate pe teritoriul ţării de referinţă cu care agenţii economici

Întreprinderea este veriga organizatorică unde se desăvârşeşte fuziunea între factorii

Întreprinderea suportă costuri corespunzând remunerării factorilor de producţie

Cu alte cuvinte, întreprinderea trebuie să producă o valoare superioară costurilor sale.

O uniune de întreprinderi constituită sub o singură conducere şi gestiune financiară se

Activitatea întreprinderii generează două fluxuri, şi anume:

intrări de factori şi servicii produse şi puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici.

Întreprinderile organizate în orice domeniu de activitate au în comun câteva reguli şi anume: