Capitolul 1

Noţiuni de anatomie

Pentru un implantolog, cunoaşterea foarte aprofundată a anatomiei şi histologiei

oaselor maxilare, precum şi vascularizaţia şi inervaţia de la acest nivel, trebuie să
constituie o piatră de temelie fără de care nu poate efectua în deplină siguranţă inserarea
implanturilor şi nici tehnicile ajutătoare în implantologia modernă.
Scheletul capului este format din 22 oase care sunt unite între ele prin suturi, mai
puţin mandibula, aceasta fiind un os mobil care se articulează cu baza craniului prin
articulaţia temporo-mandibulară. Aceste oase delimitează fose sau cavităţi în care se
regăsesc formaţiuni vasculare, nervoase şi organe vitale.

1.1 Osul maxilar

Este un os pereche, de formă neregulată, care formează cea mai mare parte a
masivului facial, limitat:
- Inferior de tavanul cavităţii orale
- Superior de podeaua orbitei, fosele infratemporală şi pterigopalatină
- Lateral de planşeul şi peretele lateral al foselor nazale.
Două treimi din volumul osului maxilar sunt ocupate de sinusul maxilar, o cavitate
aerată foarte importantă care îi conferă o greutate mică maxilarului.
Maxilarul este format din:
A. Corpul maxilarului
B. Patru procese:
1. Procesul zigomatic
2. Procesul palatin
3. Procesul alveolar
4. Procesul frontal.

A. Corpul maxilarului are o formă piramidală şi prezintă patru feţe:

1. Faţa anterioară - are o formă concavă, neregulată. Pe marginea sa inferioară
se observă proeminenţele proceselor alveolare. Cea mai proeminentă este cea

$7
 a caninului, numită şi eminenţa canină. Aici se pot descrie două regiuni şi
anume:
- regiunea medială, în care găsim o depresiune verticală numită fosa incisivă sau
mirtiformă, unde se află inserţia muşchiului depresor septi, muşchiul orbicular al
buzelor şi inserţia părţii transverse a muşchiului nazal.
- fosa canină, ce se întinde lateral de eminenţa omonimă, unde avem inserţia
muşchiului ridicător al unghiului gurii.

Eminenta canina

Fig. 1.1 – Osul maxilar (http://emedicine.medscape.com)

Pe marginea sa superioară găsim orificiul infraorbital, spre anterior, prin acesta

ieşind din canalul infraorbital pachetul vasculo-nervos infraorbital. Orificiul infraorbital se
află la 6-8 mm sub marginea infraorbitală, la unirea a 2/3 externe cu 1/3 internă a marginii
infraorbitale, la 5 mm înăuntrul liniei verticale medio-pupilare, pe linia verticală ce trece
printre cei doi premolari superiori şi la 2 cm de linia mediană, având o direcţie oblică în
sus, înapoi şi în afară.
Canalul alveolar anterior are un traiect oblic, inferior, anterior şi medial în grosimea
peretelui anterior al sinusului maxilar. Prin acest canal trec:
- ramurile arterei alveolară superioară anterioară şi superioară mijlocie, ramuri din
artera infraorbitală care derivă din artera maxilară cu origine în artera carotidă
externă
- ramuri nervoase ale nervilor alveolari superiori anteriori şi superiori mijlocii, ce
derivă din nervul infraorbital care este o ramură senzitivă a nervului maxilar, a doua
ramură din nervul al V-lea cranian (trigemen).
$8
 La intrarea în canalul infraorbital, nervul maxilar devine nerv infraorbital care se
divide apoi în mai multe ramuri terminale: nervul nazal inferior, palpebral, labial superior,
alveolar superior şi anterior precum şi alveolar superior şi mijlociu.
Faţa anterioară a maxilarului are următoarele limite:
- superioară - reprezentată de o parte din marginea infraorbitală, pe care se inseră
muşchiului ridicător al buzei superioare
- anterioară - reprezentată de incizura nazală care formează cu cea de partea opusă,
prin terminaţia inferioară ascuţită a ei, spina nazală anterioară. Pe marginea
acesteia se inseră muşchiul dilatator al narinei
- posterioară - reprezentată de creasta zigomato-alveolară şi procesul zigomatic al
maxilarului
- inferioară – reprezentată de faţa externă a procesului alveolar.

2. Faţa infratemporală se mai numeşte şi faţa posterioară, ce formează peretele

anterior al fosei pterigo-palatine şi infratemporale. Prezintă două arii:
- aria medială, ce formează tuberozitatea maxilară şi reprezintă 2/3 din suprafaţa ei.
Pe această zonă se observă şanţuri fine verticale ce se termină prin orificii prin care
intră ramurile alveolare superioare şi posterioare ale nervului maxilar, precum şi
ramuri ale arterei alveolare superioare şi posterioare, ce este a treia ramură din
artera maxilară. Pe partea inferioară a acestui proces găsim peretele posterior al
ultimei alveole a molarului de minte superior care se articulează cu procesul
piramidal al osului palatin. Aici îşi au originea fibrele m. pterigoidian medial şi
lateral. Pe partea superioară se observă şanţul prin care nervul maxilar intră în
canalul infraorbital.
- aria laterală care se continuă cu faţa medială a osului zigomatic, cu care formează
peretele anterior al fosei infratemporale.
Limitele feţei posterioare sunt:
- lateral, procesul zigomatic
- medial, marginea posterioară a maxilarului, ce desparte faţa nazală de
tuberozitatea maxilară
- superior, porţiunea antero-medială a fisurii orbitale inferioare. Aici observăm
înaintea canalului infraorbital, incizura nervului maxilar.
- inferior se continuă cu procesul alveolar.
$9
 3. Faţa orbitală formează majoritatea planşeului orbitei, având formă triunghiulară.
Pe partea posterioară este vizibil şanţul infraorbital. Această faţă formează
peretele orbital al sinusului maxilar pe care se observă, în unele cazuri, o
proeminenţă înspre interiorul cavităţii sinusului datorată canalului infraorbital.
Antero-medial, lateral de şantul lacrimal, se inseră muşchiul oblic inferior al
ochiului. Limitele acestei feţe sunt:
- medial, marginea superioară a maxilarului
- lateral, marginea postero-superioară a maxilarului ce desparte faţa infraorbitală de
faţa orbitală
- anterior, marginea infraorbitală ce formează o parte din circumferinţa orbitei.

4. Faţa nazală are o formă de patrulater şi formează o mare parte din peretele
nazal al fosei nazale. Aici găsim următoarele repere anatomice:
- hiatusul maxilar în partea postero-superioară, prin care sinusul maxilar comunică cu
fosa nazală. Limitele acestui hiatus sunt:
▪ superior - labirintul etmoidal
▪ inferior - procesul maxilar al concăi nazale inferioare
▪ anterior - procesul lacrimal al concăi nazale
▪ posterior - procesul maxilar al palatinului
- superior de hiatus se găseşte labirintul etmoidal
- inferior de hiatus se găseşte meatul nazal inferior
- posterior de hiatusul maxilar şi de meatul nazal inferior se observă lama
perpendiculară a palatinului.
Pe marginea posterioară coboară un şanţ cu direcţie antero-inferioară ce formează
cu cel de partea opusă canalul palatin mare, prin care trec:
▪ artera palatină descendentă ce derivă din artera maxilară la nivelul
fosei pterigopalatine, ramură a carotidei externe
▪ nervul palatin mare, ramură a nervului maxilar ce este o diviziune a
nervului trigemen
▪ uneori, nervul palatin mic, ram din ganglionul pterigopalatin
- anterior de hiatus se observă şanţul lacrimal, cu traseu vertical care formează 2/3
din canalul nazolacrimal, cealaltă treime fiind atribuită procesului descendent al
$10
 osului lacrimal şi procesului lacrimal al concăi nazale inferioare. Acest canal se
termină în meatul inferior.
Limitele fetei nazale sunt urmatoarele:
- marginea anterioară, ce continuă superior marginea anterioară a procesului frontal
- marginea posterioară, ce este verticală şi se interpune între faţa nazală a
tuberozităţii maxilare şi faţa nazală
- marginea superioară are trei segmente articulare şi unul nearticular
- marginea infraorbitală desparte faţa infraorbitală de cea anterioară
- marginea postero-superioară desparte faţa infraorbitală de cea orbitală.

B.1 Procesul zigomatic

Are formă triunghiulară, iar vârful se articulează cu osul zigomatic.
1. faţa superioară intră în alcătuirea planşeului orbitei şi este în continuarea feţei
orbitale a maxilarului,
2. faţa anterioară are o orientare antero-inferioară, ea continuându-se cu faţa
anterioară a maxilarului spre lateral,
3. faţa posterioară corespunde fosei infratemporale şi continuă faţa infratemporală a
maxilarului.
Datorită formei sale de triunghi, prezintă trei margini:
- marginea anterioară, are în componenţa sa o parte din marginea infraorbitală a
maxilarului,
- marginea posterioară, ce corespunde porţiunii anterioare a limitei antero-mediale a
fisurii orbitale inferioare,
- marginea inferioară, ce desparte faţa anterioară de cea posterioară a maxilarului.

B.2 Procesul palatin

Este reprezentat de o lamă osoasă orizontală, de formă trapezoidală, ce formează
¾ din suprafaţa palatului dur şi a foselor nazale, fiind mai gros spre anterior. Prezintă două
feţe, superioară şi inferioară, precum şi trei margini, medială, posterioară şi laterală.
1. faţa superioară formează planşeul fosei nazale corespunzătoare şi are aspect de
şanţ transversal. La extremitatea anterioară, pe linia mediană, formează orificiul
superior al canalului incisiv.

$11
 2. faţa inferioară este rugoasă, neregulată, iar pe suprafaţa ei găsim numeroase orificii
ale vaselor de sânge precum şi foveolele glandelor palatine. Pe linia mediană
observăm o proeminenţă antero-posterioară numită torus palatin. În partea
posterioară se găseşte un şanţ transversal numit şanţul palatin, determinat de
traiectul nervului palatin mare şi de artera palatină descendentă. Tot pe această faţă
se observă sutura incisivă, la unirea ¼ anterioare cu ¾ posterioare, de la spaţiul
dintre incisivul lateral şi canin şi până la foseta incisivă.
3. marginea medială este rugoasă şi mai groasă spre anterior, ea unindu-se cu cea de
partea opusă la nivelul suturii palatinale mediane. Aceste două margini formează
spre partea posterioară o creastă nazală, ce se articulează cu marginea inferioară a
vomerului şi cartilajul vomero-nazal. Datorită formei de lamă se mai numeşte şi
creasta incisivă şi formează cu cea opusă spina nazală anterioară. În interiorul fosei
incisive se observa 1-4 orificii inferioare ale canalelor incisive. Orificiul are formă de
“Y” şi se divide în două canale care se deschid fiecare în fosa nazală
corespunzătoare. Prin acest canal trec ramul terminal al arterei palatine
descendente şi nervul nazo-incisiv al lui Scarpa.
4. marginea posterioară este subţire, cu orientare transversală şi se articulează cu
marginea anterioară a lamei orizontale a palatinului, formând astfel sutura palatină
transversă.
5. marginea laterală ce desparte faţa nazală a maxilarului de faţa internă a procesului
alveolar.

B.3 Procesul alveolar (processus alveolaris)

Este un proces pereche, ce se articulează cu cel de partea opusă şi formează arcul
alveolar, fiind mai lat spre posterior. Acesta este format din alveolele rădăcinilor dinţilor
care prezintă între ele septul interalveolar. Aceste alveole pot fi singulare sau formate din
două sau trei alveole. Vârful fiecărei alveole prezintă un orificiu prin care trec pachetele
vasculo-nervoase corespunzătoare fiecarui dinte. Pereţii alveolari de la nivelul vestibular
au o grosime mai mică decât cei palatinali.

B.4 Procesul frontal

$12
 Prezintă un ax mare oblic între osul lacrimal, osul nazal şi marginea nazală a
frontalului. Are o orientare spre superior, posterior şi medial şi prezintă două feţe şi trei
margini.
1. faţa laterală
Pe această faţă se regăseste creasta lacrimală anterioară care se continuă spre
superior cu marginea supraorbitală a osului frontal şi spre inferior cu marginea infraorbitală
a corpului maxilarului. Pe ea se inseră fascia lacrimală şi fascicolul anterior al ligamentului
palpebral medial.
Această faţă este împărţită în două arii de creasta lacrimală anterioară, astfel:
a. aria posterioară, care este netedă şi concavă, formând şantul lacrimal în care găsim
sacul lacrimal
b. aria posterioară, ce prezintă un orificiu vascular, de intrare în canalul Parinaud, cu
un traiect descendent pe peretele anterior al sinusului maxilar prin care trece un
ram al arterei angulare. Acest canal se termină în dreptul apexului caninului. Pe
această arie se inseră fascicolul orbital al muşchiului orbicular al ochiului şi
muşchiul ridicător al buzei superioare şi al aripii nasului.
2. faţa medială contribuie la formarea peretelui lateral al fosei nazale şi se articulează
cu labirintul etmoidal.
3. marginea anterioară este rugoasă şi subţire şi se articulează cu osul nazal
4. marginea posterioară mai este numită şi marginea lacrimală, se articulează cu
marginea antrerioară a osului lacrimal, iar spre inferior se continuă cu buza
anterioară a şantului lacrimo-nazal
5. marginea superioară este subţire, articulându-se cu marginea nazală a frontalului.

Sinusul maxilar (sinus maxillaris)

Reprezintă o cavitate de formă piramidală cu baza în sus şi vârful la nivelul
procesului alveolar, situată în profunzimea corpului osului maxilar şi care are un volum de
10-15 cm³ (Pasat I. şi colaboratorii, 1995). La acelaşi individ, sinusurile nu sunt simetrice şi
nici nu au aceeaşi formă. Sinusul maxilar prezintă patru pereţi, o bază şi un vârf:
1. peretele anterior corespunde cu cel anterior al maxilarului, este subţire şi în partea
superioară se observă canalul infraorbital.
2. peretele posterior este delimitat de fosa infratemporală şi de cea pterigopalatină,
precum şi de tuberozitatea maxilară. În partea sa posterioară găsim orificiile
$13
 ramurilor alveolare superioare şi posterioare ale nervului maxilar şi artera alveolară
superioară şi posterioară din artera maxilară.
3. peretele superior corespunde cu podeaua orbitei, fiind foarte subţire, iar pe faţa
maxilară a orbitei se observă canalul infraorbital ce proemină în sinus.
4. peretele inferior este asemănător cu un şant şi corespunde procesului alveolar
mergând de la extremitatea infratemporală până la cea nazală.
5. baza sinusului este reprezentată de faţa nazală a maxilarului.
6. vârful sinusului este orientat lateral şi ajunge în procesul zigomatic al maxilarului.
7. prelungirile sinusului sunt: prelungirea zigomatică, prelungirea alveolară şi cea
palatină inferioară.

Celule etmoidale
posterioare

Celule etmoidale

Fig. 1.2 – Secţiune prin osul maxilar şi sinusul maxilar (https://netterimages.com)

1.2 Osul mandibular
Este singurul os mobil al masivului facial şi cel mai rezistent, fiind format în mare
parte din os cortical foarte dens. Este format dintr-un corp şi două ramuri, iar marginea
anterioară a ramului se prelungeşte până la nivelul bazei mandibulei şi formează linia
oblică extrenă (LOE).

$14
A. Corpul mandibulei are formă de potcoavă cu concavitatea spre posterior şi este
alcătuită dintr-o faţă externă, una internă, o parte alveolară şi o parte bazală
(bazilară).
1. Faţa externă prezintă înclinaţie infero-anterioară, formând cu planul orizontal în
partea anterioară unghiul simfizar, cu valoarea de 70°- 80° la adult sau 90° la
copil. Pe această faţă observăm mai multe repere anatomice:
- creasta simfizară, situată median şi pe care se inseră ligamentul mental
- protuberanţa mentală de formă triunghiulară ce porneşte de sub creasta simfizară şi
merge până la baza mandibulei. La nivelul ei inferior găsim o fosetă delimitată
lateral de tuberculul mental, unde se inseră muşchiul transvers mental
- foseta mentală este pereche cu cea de partea opusă şi pe ea se inseră muşchiul
mental
- LOE este o creastă rotunjită ce se îngroaşă spre posterior şi începe de la tuberculul
mental, unde este foarte puţin evidenţiată şi merge spre posterior unde se continuă
cu marginea anterioară a ramului mandibular. La nivelul ei se inseră, în zona
anterioară, muşchiul coborâtor al buzei inferioare, sub treimea anterioară se inseră
muşchiul coborâtor al unghiului gurii, iar la limita inferioară a feţei externe a
mandibulei, sub LOE, se inseră muşchiul platisma
- orificiul mental este situat sub rădăcinile celor doi premolari sau sub rădăcina celui
de-al doilea premolar, deasupra LOE. Are un diametru de aproximativ 2 mm şi o
orientare postero-superioară. În funcţie de vârstă, acest foramen se situează mai
jos, spre partea bazilară la nou-născut, mai sus, spre creasta alveolară atunci când
adultul este edentat, iar la adultul dentat este la jumătatea distanţei dintre partea
bazilară şi creasta alveolară şi la 25 mm de creasta simfizară. În unele cazuri, la
adultul edentat de mai mult timp, acest orificiu poate să fie chiar pe creasta
alveolară.
- proeminenţele alveolare
- muşchiul buccinator se inseră la 10 mm înapoia găurii mentoniere şi se continuă
posterior cu creasta buccinatorie descrisă de Henle.

$15
 Septul interalveolar
Fig. 1.3 – Faţa externă a osului mandibular (http://emedicine.medscape.com)

$
Fig. 1.4 – Faţa internă a osului mandibular (http://emedicine.medscape.com)

2. Faţa internă prezintă linia simfizară pe linia mediană (vestigiu al suturii celor
două jumătăţi din stadiul embrionar). Pe acesta faţă observăm următoarele
repere:
- spina mentală, situată spre baza mandibulei, pe linia mediană, unde se regăsesc
apofizele genii (2-4 la număr) şi pe care găsim inserţia a doi muşchi foarte
importanţi. Aceştia sunt:
- muşchii geniogloşi care se inseră pe apofizele superioare şi care
sunt principalii protractori ai limbii
- muşchii geniohioidieni care se inseră pe apofizele inferioare şi care
au acţiune de coborâtori ai mandibulei şi ridicători ai osului hioid
- tot în zona mediană găsim orificiul canalului supragenian şi al canalului interincisiv
$16
- linia milohioidiană este o creastă osoasă proeminentă cu punct de plecare la nivelul
liniei simfizare, ce se termină în spatele ultimului molar. Această creastă osoasă
împarte faţa internă în două fose anatomice:
▪ Fosa sublinguală, situată superior de linia milohioidiană, în care găsim
glanda sublinguală care face parte din cavitatea orală
▪ Fosa submandibulară, situata inferior de linia milohioidiană, se
prezintă ca o concavitate mai voluminoasă spre extremitatea
posterioară şi adăposteşte glanda submandibulară. Această fosă face
parte din regiunea cervicală.
Pe această linie se inseră muşchiul milohioidian. Spre extremitatea posterioară se
inseră fascicolul milofaringian al muşchiului constrictor superior al faringelui.
- şanţul milohioidian este situat sub linia milohioidiană, este paralel cu acesta şi
începe de la nivelul orificiului mandibular de pe faţa internă a ramului ascendent,
merge pe sub linia milohioidiană şi se termină anterior, în dreptul liniei
milohioidiene, la mijlocul său. Acest şanţ este determinat de impresiunea pachetului
vasculo-nervos milohioidian format din nervul milohioidian, ramură a nervului
alveolar inferior, ramul milohioidian al arterei alveolare inferioare şi vena satelită a
arterei milohioidiene.
3. Baza mandibulei este formată dintr-o structură compactă datorată corticalei
osoase foarte groase, ceea ce îi conferă o rezistenţă mare. La extremitatea
anterioară se găseşte fosa digastrică ce se extinde pe faţa internă a mandibulei,
unde avem inserţia pântecului anterior al muşchiului digastric. Spre posterior se
poate observa un şanţ lăsat de artera facială ce trece dinspre zona cervicală
spre faţă.
4. Partea alveolară are raza mai mică decât cea a bazei şi prezintă pe suprafaţa sa
alveolele dentare despărţite prin septuri interalveolare. La extremitatea
anterioară pereţii vestibulari ai alveolelor sunt subţiri, iar cu cât ne ducem spre
posterior aceştia devin din ce în ce mai groşi şi peretele lingual se subţiază. Unii
autori susţin că cele două arcuri, cel drept şi cel stâng, sunt inegale ca
dimensiune, arcul alveolar stâng fiind mai scurt decât cel drept cu 3-5 mm
(Pasat I. şi colaboratorii, 1995).
5. Ramul mandibulei are o orientare în plan sagital oblică dinspre anterior spre
posterior cu o formă aproximativă de dreptunghi şi formează cu planul sagital un
$17
unghi de 2°-24°. La adultul dentat unghiul dintre corp şi ramul ascendent este de
110°-120°. Prezintă o faţă externă, una internă şi patru margini: anterioară,
posterioară, inferioară şi superioară. Marginea superioară se continuă cu două
proeminenţe, una anterioară numită proces coronoid şi una posterioară numită
proces condilar.
a. faţa externă prezintă în partea postero-inferioară o margine cu aspect de
creste osoase ce converg spre unghiul mandibulei, formând tuberozitatea
maseterină pe care se inseră muşchiul maseter.
b. faţa internă prezintă mai multe repere anatomice şi anume:
▪ foramenul mandibular, de formă ovalară, se află la 2 cm de incizura
mandibulară şi la ½ distanţei dintre marginea anterioară şi
posterioară. Acesta reprezintă punctul de intrare în canalul mandibular
al nervului alveolar inferior.
▪ lingula mandibulei sau spina lui Spix este o proeminenţă osoasă cu
formă triunghiulară ce se regăseşte posterior şi lateral de foramenul
mandibular. Aici se inseră fascicolul anterior al ligamentului sfeno-
mandibular.
▪ antelingula limitează anterior şi medial foramenul mandibular şi
reprezintă inserţia fascicolului posterior al ligamentului sfeno-
mandibular.
▪ canalul mandibular se regăseşte în profunzimea corpului mandibulei
şi are un diametru de 3-4 mm cu pereţii formaţi de o corticală. Este
situat mai aproape de faţa laterală a mandibulei iar traiectul său se
află la 2-3 mm de rădăcina molarului de minte, la 5 mm sub al doilea
molar şi la 6 mm sub premolari. Pe peretele superior prezintă
numeroase orificii ale filetelor nervoase corespunzătoare fiecărui
dinte. Sub premolarul doi se divide în 2 canale: canalul mental ce se
deschide pe faţa externă a corpului mandibulei şi canalul incisiv ce
continuă canalul mandibular şi pe unde trece pachetul vasculo-nervos
incisiv.

$18
Fig. 1.5 – Distribuţia
ramurilor nervului
mandibular (https://

www.researchgate.net)

▪ canalul lui Robinson îşi are originea în foramenul mandibular şi se

continuă până sub mugurele molarului de minte; conţine un filet
nervos din nervul alveolar inferior şi o ramură a arterei alveolare
inferioare.
▪ şanţul milohioidian are punct de plecare foramenul mandibular şi trece
pe sub extremitatea posterioară a liniei milohioidiene.
▪ înapoia şanţului milohioidian se observă mai multe creste osoase ce
converg spre unghiul mandibulei, formând tuberozitatea pterigoidiană,
unde se găseşte inserţia muşchiului pterigoidian medial.
c. Marginea anterioară este concavă şi se continuă spre anterior cu LOE iar
superior cu marginea anterioară a procesului coronoid.

$19
d. Marginea posterioară este rotunjită, iar la extremitatea inferioară, spre
unghi, devine rugoasă deoarece superior de unghiul mandibulei se inseră
ligamentul stilomandibular.

Fig. 1.6 – Ramurile nervului alveolar inferior (http://doctorspiller.com)

e. Marginea inferioară formează cu cea posterioară unghiul mandibulei care

este neregulat şi care la femei este mai puţin proeminent, numindu-se
inversiune, iar la bărbat este mai proeminent şi se numeşte eversiune.
Acest unghi se calculează printr-un plan ce trece prin corpul celei de-a
treia vertebre cervicale.
f. procesul coronoid prezintă pe faţa sa internă o creastă osoasă, paralelă
cu marginea anterioară a procesului, cu direcţie descendentă, numită
creasta temporală, care se împarte în două creste, prima numită creasta
buccinatorie pe care se inseră fibrele posterioare ale muşchiului
buccinator şi cea de-a doua numită cresta medială pe care se inseră
extremitatea anterioară a aponevrozei interpterigoidiene. Între creasta
medială, cea laterală şi marginea posterioară a alveolei molarului de
minte, se delimitează o suprafaţă de formă triunghiulară numită trigonul
retromolar, unde se inseră ligamentul pterigomandibular. Între creasta
temporală, cresta laterală şi marginea anterioară a ramului ascendent se
delimitează o altă suprafaţă numită fosa retromolară.
g. procesul condilar este format din cap şi col. Capul este o proeminenţă
convexă, cu axul transversal de aproximativ 15-18 mm. Prezintă două
versante, anterior şi posterior. Cel anterior este cel activ în articulaţie şi
$20
 este acoperit de un ţesut fibro-cartilaginos. Colul are o poziţie transversă,
iar la fiecare din cele două extremităţi observăm câte o proeminenţă
numită tubercul condilar. Pe cel lateral se inseră o parte din fibrele
ligamentului lateral sau temporo-mandibular extern, iar pe cel medial o
parte a ligamentului colateral intern Morris. Colul fixează condilul la ramul
ascendent, este aplatizat antero-posterior şi pe el prezintă o creastă
numită creasta condilului mandibular. Acesta se întâlneşte cu creasta
temporală antero-superior de lingulă, formând o proeminenţă numită
torus mandibular, descris de Weisbrem. Creasta temporală împreună cu
creasta colului şi cu incizura mandibulei delimitează trigonul infraincizal al
lui Berg. În acest loc se poate face puncţia anestezică pentru a prinde toţi
cei trei nervi: alveolar inferior, lingual şi bucal.
Involuţia aparatului dento-maxilar după edentaţiile parţiale sau totale se realizează
prin două procese, resorbţia, datorată stimulării funcţionale şi atrofia din lipsa de nutriţie.
Astfel, există mai multe etape involutive, în funcţie de mai mulţi factori:
▪ cauzele edentaţiei
▪ gradul de resorbţie şi atrofie
▪ timpul scurs de la apariţia edentaţiei.
În prima etapă, la scurtă perioadă de la pierderea dinţilor, alveolele dentare se
păstrează integral sau parţial.
În etapa a doua procesul de resorbţie şi atrofie este mai pronunţat şi începe să
afecteze peretele alveolar cel mai subţire. La maxilar, cel mai subţire perete este cel
vestibular. Astfel, creasta vestibulară se deplasează spre palatinal şi ajunge să se
confunde cu acesta. La mandibulă, în zona frontală este cel mai subţire peretele
vestibular, iar cu cât mergem spre posterior peretele lingual devine cel mai subţire. Astfel,
în zona frontală se identifică cu marginea linguală, iar în zona posterioară cu cea
vestibulară. Dacă edentaţiile au rezultat în acelaşi timp, atunci involuţia procesului alveolar
va fi simetrică, iar dacă edentaţiile au fost produse în timp îndelungat, atunci şi resorbţia
va fi asimetrică.
În cea de-a treia etapă, cea tardivă, creasta alveolară dispare în totalitate. La nivelul
mandibulei vom observa localizarea găurii mentoniere spre marginea superioară a
mandibulei, datorată resorbţiei şi atrofiei osoase. Muşchiul buccinator îşi modifică inserţia

$21
mandibulară şi maxilară. Pe faţa internă a mandibulei, linia milohioidiană se apropie de
marginea superioară.
Pe parcursul celei de-a patra etape, cea avansată, înălţimea corpului mandibulei se
micşorează foarte mult, astfel încât procesul alveolar devine concav şi este delimitat spre
vestibular de LOE, iar lingual de linia milohioidiană. Orificiul mental urcă foarte mult,
ajungând chiar pe faţa alveolară.
La maxilar observăm că procesul palatin ajunge aproape orizontal, devenind o lamă
osoasă foarte subţire, iar în zona mediană procesul involutiv ajunge la nivelul spinei
nazale anterioare. Unghiul mandibulei devine din ce în ce mai obtuz. Procesul alveolar din
regiunea frontală se diminuează foarte mult, la fel şi în zona laterală şi, mai ales, în zona
sinusului unde pot rămâne chiar şi numai 2-3 mm de corticală osoasă.
Ţesutul osos are o mare adaptabilitate la solicitările funcţionale. Odată cu dispariţia
dinţilor şi a funcţiei, dispar liniile traiectoriale, traveele osoase şi stâlpii de rezistenţă. La
mandibulă, din cele 7 linii traiectoriale descrise de Walkhoff, se păstrează doar două. La
maxilar, stâlpul anterior sau canin, cel mijlociu sau zigomatic şi cel posterior de la nivelul
pterigoidian îşi modifică structura şi rezistenţa scade datorită solicitărilor reduse.
Resorbţia şi atrofia produc modificări ale mucoasei gingivale, ale fundurilor de sac
vestibulare, ale muşchilor ce acţionează asupra aparatului dento-maxilar şi ale articulaţiei.
Modificările apărute la nivelul mandibulei duc la alungirea muşchilor coborâtori şi scurtarea
celor ridicători ai mandibulei.

Referinţe bibliografice:
1. Pasat I, Anatomia capului şi gâtului, Vol 1, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1995.
2. Ranga V, Anatomia omului, Ed. Cermaprint, Vol 5, 2002.
3. http://emedicine.medscape.com
4. https://netterimages.com
5. https://www.researchgate.net
6. http://doctorspiller.com

$22