Eliberarea Indiei

British Raj, Imperiul Britanic (rāj - "domnie" în limba hindi) sau mai simplu India Britanică
sunt termeni folosiți pentru subcontinentul indian, pentru colonia India și pentru perioada istorică
1858 – 1947 în care Imperiul Britanic stăpânea regiunea.
Regiunea în discuție includea provincii administrate direct de autoritățile coloniale britanice,
(așa numita „Indie Britanică”) dar și o serie de principate guvernate de o serie de principi locali, care
recunoșteau autoritatea puterii suzerane a Coroanei Britanice. Aceste principate, care aveau diverse
tratate cu Coroana Britanică, se bucurau de un anumit grad de autonomie locală dar acceptau
protectoratul și completa reprezentare în cadrul relațiilor externe a Regatului Unit.
„Imperiul Indian” cuprindea regiuni care aparțin în zilele noastre Indiei, Pakistanului și
Bangladeshului. În plus, au mai aparținut în anumite perioade de timp Colonia Aden (1858 – 1937),
Birmania Inferioară (1858 – 1937), Birmania Superioară (1886 – 1937) (Birmania a fost desprinsă de
India Britanică în 1937), Somalia Britanică (1884 – 1898) și Singapore (1858 – 1867). India Britanică
a avut o serie de legături cu posesiunile britanice din Orientul Mijlociu – rupia a servit ca monedă în
mai multe regiuni ale imperiului colonial britanic. Colonia care este în zilele noastre Irak a fost
administrată imediat după primul război mondial de „Biroul indian al guvernului britanic”.
„Imperiul Indian”, care emitea propriile pașapoarte, era denumit de cele mai multe ori
„India”, atât în colonie, cât și pe plan internațional. „India” a fost membru fondator al Ligii
Națiunilor și a participat la Jocurile Olimpice de Vară din 1900, 1920, 1928, 1932 și 1936.
Printre alte țări din regiune, Ceylonul, (azi Sri Lanka), care fusese dobândită de Regatul Unit
al Marii Britanii și Irlandei în 1802 după semnarea Tratatului de la Amiens, era Colonie a Coroanei,
dar nu era parte a Imperiului Britanic. Regatele Nepal și Bhutan, după mai multe conflicte cu Regatul
Unit al Marii Brianii și Irlandei, au semnat tratate prin care le era recunoscută independența. Cele
două regate nu au făcut parte niciodată din British Raj. Regatul Sikkim a fost trasformat în principat
după semnarea „Tratatului anglo-sikkimez” din 1861. Tratatul lăsa în suspensie problema
suveranității. Insulele Maldive au fost protectorat britanic între 1867-1965, dar nu au fost niciodată
parte a Imperiului Indian.
Statutul de colonie a Imperiului Indian a durat din 1858, când guvernarea așa-numitei
Companii a Indiei Răsăritene Britanice (Raj Company) a fost transferată Coroanei în persoana
reginei Victoria (care în 1877 a fost proclamată „Împărăteasă a Indiei”) până în 1947, când Imperiul
Indian a fost împărțit în două state suverane: „Dominionul Indiei” (mai târziu Republica India) și
„Dominionul Pakistanului” (mai târziu Republica Islamică Pakistan și Republica Populară
Bangladesh). Birmania a fost separată de administrația Indiei Britanice în 1937 și a fost administrată
direct de autoritățile coloniale britanice până la obținerea independenței în 1948, ca „Uniunea
Burmei”.
Pe 31 decembrie 1600, regina Elisabeta I a Angliei a oferit o „cartă regală” „Companiei Indiei
Răsăritene Britanice” prin care aceasta din urmă primea dreptul de a face comerț cu Orientul. Primele
corăbii britanice au sosit în India în 1608, ancorând la Surat, în ceea ce este azi Gujarat. După patru
ani, negustorii britanici i-au învins pe portughezi în bătălia de la Swally, câștigând favoarea
împăratului mogul Jahangir. În 1615, regele James I l-a trimis pe Thomas Roe ca ambasador la
curtea lui Jahangir. A fost semnat un tratat comercial, prin care mogulii permiteau Companiei să
construiască posturi comerciale în India, în schimbul unor plăți în natură. Compania a făcut comerț
cu bumbac, mătase, nitrat de potasiu, indigo și ceai.
Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Compania stabilise posturi comerciale în aproape toate
marile orașe indiene: Bombay, Calcutta și Madras. În 1670, regele Charles al II-lea a oferit
Companiei dreptul de a ocupa teritorii, recruta armată, bate monedă și exercita jurisdicție legală în
zonele aflate sub controlul ei.
În ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, Compania ar putea fi considerată o „națiune” pe
subcontinentul Indian, care avea o uriașă putere militară și conducea „trei președinții”: Bengal,
Bengal și Madras.
Prima posesiune teritorială pe teritoriul subcontinentului indian a fost înființată în momentul
în care unitățile militare ale companiei, aflate sub comanda lui Robert Clive, l-au învins pe
guvernatorul din Bengal, Siraj Ud Daulah, în bătălia de la Plassey din 1757. Bengalul a devenit
protectorat britanic, sub conducerea directă a Companiei Indiei Răsăritene Britanice.
Legea din 1773, votată de Parlamentul Britanic, asigura guvernului britanic dreptul de
supervizare a întregii activități a Companiei Indiei Răsăritene Britanice, dar i-au lăsat acesteia
libertatea de acțiune în India. Acesta a fost primul pas pe un drum mai lung, pe care avea să-l
parcurgă guvernul britanic de la supervizarea Companiei până la controlul total asupra Indiei. Legea
din 1773 a înființat postul de Guvernator General al Indiei. Primul ocupant al acestui post a fost
Warren Hastings. Legile următoare, cele din 1813 și din 1833, au adus noi schimbări relației dintre
Compania Indiei Răsăritene Britanice și guvernul britanic. Warren Hastings a rămas în India până în
1784 și a fost succedat în funcție de Charles Cornwallis, care a inițiat așa-numitul „Permanent
Settlement”, o înțelegere „perpetuă” cu marii latifundiari indieni pentru colectarea taxelor. În
următorii 50 de ani, Regatul Britanic a fost angajat într-o serie de lupte pentru eliminarea rivalilor săi
pe subcontinentul indian.
La începutul secolului al XIX-lea, Guvernatorul General Richard Wellesley, (fratele lui Arthur
Wellesley), a început extinderea domeniilor Companiei într-un ritm nemaiîntâlnit până atunci. L-a
învins pe șahibul Tippu și a anexat Mysore în sudul Indiei, a luptat cu francezii și a îndepărtat
definitiv influența lor de pe subcontinent. La mijlocul secolului al XIX-lea, guvernatorul general
James Broun-Ramsay a lansat cel mai ambițios program de expansiune a Companiei, reușind să-i
învingă pe luptătorii sikh în timpul războiului anglo-sikh (la sfârșitul căruia a anexat regiunea
Punjab) și a cucerit Birmania ca urmare a victoriei în al doilea război anglo-birmanez. A ocupat de
asemenea o serie de principate precum Satara, Sambalpur, Jhansi și Nagpur, folosindu-se de așa-
numită „doctrină a lipsei” (prin care se justifica ocuparea principatelor aflate în sfera de influență
britanică, conduse de monarhi locali care nu aveau moștenitori direcți pe linie masculină). Anexarea
principatului Oudh în 1856 a fost ultima cucerire teritorială a Companiei.
Pe 10 mai 1857, soldații Armatei Indiei Britanice (cunoscuți ca „sepoy” (cipai, din cuvântul
urdu sipaahi = soldat), recrutați din cadrul populației indiene hinduse și a celei musulmane, s-au
revoltat împotriva britanicilor în garnizoana din Meerut, (65 kilometri nord-est de Delhi). În acele
vremuri, dintre cei 238.000 de soldați ai Companiei Indiei Răsăritene Britanice, doar 38.000 erau
europeni. Soldații indieni au pornit în marș spre Delhi pentru a-și oferi serviciile împăratului mogul și,
în scurtă vreme, toată partea centrală și de nord a Indiei a fost cuprinsă de război. Numeroase
regimente ale regatelor și principatelor indiene s-au alăturat insurgenților, dar au existat și regimente
indiene care au luptat de partea britanicilor.
 Politica de anexări începută de guvernatorul general Dalhousie bazată pe „doctrina lipsei”
(care prevedea ca toate principatele aflate sub dominația Companiei Indiei Răsăritene Britanice, ai
căror monarhi nu aveau urmași direcți pe linie masculină, să fie unite cu teritoriile Companiei) le
interzicea principilor locali să-și aleagă proprii urmași la tron. Adoptarea de către principii indieni a
unor moștenitori era o practică veche indiană, acceptată atât de tradiția laică, cât și de cea religioasă.
Printre statele anexate cu justificarea lipsei de moștenitori direcți au fost principate sau regate mari
precum Satara, Thanjavur, Sambhal, Jhansi, Jetpur, Udaipur și Baghat. În plus, Compania a anexat
fără niciun pretext regatele Sind în 1843 și Oudh în 1856. Regatul Oudh a asigurat companiei venituri
uriașe.
Sistemul judiciar era nedrept cu indienii, iar britanicii îl considerau normal și de la sine
înțeles. Documentul oficial East India (Torture) 1855–1857, care a fost depus la Camera Comunelor
în sesiunea 1856-1857, a demonstrat că ofițerii Companiei Indiei Răsăritene Britanice puteau ataca pe
diverse căi orice hotărâre judecătorească, care îi condamna pentru brutalități sau omoruri comise
împotriva indienilor!
Politicile economice ale Companiei Indiei Răsăritene provocau nemulțumiri printre indieni.
Cea mai mare parte a aurului, pietrelor prețioase, argintului sau mătăsii indiene erau exportate în
Regatul Unit cu titlu de taxe și impozite, unde erau vândute de multe ori în licitații publice. India a fost
secătuită de una dintre marile sale bogății naturale - pietrele prețioase. Pământurile au fost
reorganizate dând prioritate intereselor marilor proprietari de pământ, ceea ce facilita colectarea
taxelor și impozitelor. În unele regiuni ale țării, fermierii au fost obligați să renunțe la agricultura
tradițională de subzistență în favoarea unor culturi comerciale precum cea a indigoului, iutei, cafelei
sau ceaiului. Fermierii au fost obligați astfel să suporte greutăți neașteptate generate de creșterea
prețurilor la alimente. Industria locală, în special cea a vestiților țesători din Bengal, dar nu numai, a
suferit în timpul dominației britanice. Tarifele de import erau menținute la un nivel scăzut, în felul
acesta piața indiană fiind inundată de țesăturile și hainele ieftine din Anglia. Industria locală indiană
pur și simplu nu a putut face față competiției. Dacă la început India era sursa principală a țesăturilor
de lux folosite în Anglia, la un moment dat ea fost redusă doar la un simplu cultivator de bumbac,
prelucrat în Regatul Unit, de unde era reimportat în India sub formă de țesături ieftine.