India Britanică

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

British Raj, Imperiul Britanic (rāj - "domnie" în limba hindi) sau mai simplu India Britanică au fost
termenii folosiți pentrusubcontinentul indian, pentru colonia India și pentru perioada istorică 1858 –
1947 în care Imperiul Britanic a stăpânit regiunea.
Regiunea în discuție includea provincii administrate direct de autoritățile coloniale britanice,[1] (așa
numita „Indie Britanică”) dar și o serie de principate guvernate de o serie de principi locali, care
recunoșteau autoritatea puterii suzerane aCoroanei Britanice. Aceste principate, care aveau diverse
tratate cu Coroana Britanică, se bucurau de un anumit grad de autonomie locală dar acceptau
protectoratul și completa reprezentare în cadrul relațiilor externe a Regatului Unit.
„Imperiul Indian” cuprindea regiuni care aparțin în zilele
noastreIndiei, Pakistanului și Bangladeshului. În plus, au mai aparținut în anumite perioade de
timp Colonia Aden (1858 – 1937),Birmania Inferioară (1858 – 1937), Birmania Superioară (1886 –
1937) (Birmania a fost desprinsă de India Britanică în 1937),Somalia Britanică (1884 – 1898)
și Singapore (1858 – 1867). India Britanică a avut o serie de legături cu posesiunile britanice
din Orientul Mijlociu – rupia a servit ca monedă în mai multe regiuni ale imperiului colonial britanic.
Colonia care este în zilele noastre Irak a fost administrată imediat după primul război mondial de
„Biroul indian al guvernului britanic”.
„Imperiul Indian”, care emitea propriile pașapoarte, era denumit de cele mai multe ori „India”, atât în
colonie, cât și pe plan internațional. „India” a fost membru fondator al Ligii Națiunilor și a participat
la Jocurile Olimpice de Vară din 1900, 1920, 1928, 1932 și 1936.
Printre alte țări din regiune, Ceylonul, (azi Sri Lanka), care fusese dobândită de Regatul Unit al Marii
Britanii și Irlandei în 1802 după semnarea Tratatului de la Amiens, era Colonie a Coroanei, dar nu
era parte a Imperiului Britanic. RegateleNepal și Bhutan, după mai multe conflicte cu Regatul Unit al
Marii Brianii și Irlandei, au semant tratate prin care le era recunoscută independența. Cele două
regate nu au făcut parte niciodată din British Raj.[2][3] Regatul Sikkim a fost trasformat în pricipat
după semanrea „Tratatului anglo-sikkimez” din 1861. Tratatul lăsa în suspensie problema
suveranității.[4] Insulele Maldive au fost protectorat britanic între 1867 – 1965, dar nu au fost
niciodată parte a Imperiului Indian.
Statutul de colonie a Imperiului Indian a durat din 1858, când guvernarea așanumitei Companii a
Indiei Răsăritene Britanice (Raj Company) a fost transferată Coroanei în persoana reginei
Victoria (care în 1877 a fost proclamată „Împărăteasă a Indiei”) până în 1947, când Imperiul Indian a
fost împărțit în două state suverane, „Dominionul Indiei” (mai târziu Republica India) și „Dominionul
Pakistanului” (mai târziu Republica Islamică Pakistan șiRepublica Populară Bangladesh). Birmania a
fost separată de administrația Indiei Britanice în 1937 și a fost administrată direct de autoritățile
coloniale britanice până la obținerea independenței în 1948 ca „Uniunea Burmei”.

Preludiu: Gvernarea Companiei Indiei Răsăritene

Britanice[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Guvernarea Companiei Indiei Răsăritene Britanice.
Pe 31 decembrie 1600, regina Elisabeta I a Angliei a oferit o „cartă regală” „Companiei Indiei
Răsăritene Britanice” prin care aceasta din urmă primea dreptul de a face comerț cu Orientul.
Primele corăbii britanice au sosit în India în 1608, ancorând la Surat, în ceea ce este azi Gujarat.
După patru ani, negustorii britanici i-au înfrânt pe portughezi în bătălia de la Swally, câștigând
favoarea împăratului mogul Jahangir. În 1615, regele James I l-a trimis pe Thomas Roe ca
ambasador la curtea lui Jahangir. A fost semnat un tratat comercial, prin care mogulii permiteau
Companiei să construiască posturi comerciale în India în schimbul unor plăți în natură. Compania a
făcut comerț cu bumbac, mătase, nitrat de potasiu, indigo și ceai.
Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Comapnia stabilise posturi comerciale în aproape toate marile
orașe indiene -Bombay, Calcutta și Madras. În 1670, regele Charles al II-lea a oferit Companiei
dreptul de a ocupa teritorii, recruta armată, bate monedă și exercita juridicție legală în zonele aflate
sub controlul ei.
În ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, Compania ar putea fi considerată o „națiune” pe
subcontinentul Indian, care avea o uriașă putere militară și conducea „trei președinții” – Bengal,
Bengal, Madras.
Prima posesiune teritorială pe teritoriul subcontinentului indian a fost înființată în momentul în care
unitățile militare ale companiei, aflate sub comanda lui Robert Clive, l-au înfrânt pe guvernatorul
din Bengal – Siraj Ud Daulah – în bătălia de la Plassey din 1757. Bengalul a
devenit protectorat britanic sub conducerea directă a Companiei Indiei Răsăritene Britanice.

Harta Indiei Britanice în anul 1855

Legea din 1773, votată de Parlamentul Britanic, asigura guvernului britanic dreptul de supervizare a
întregii activități a Companiei Indiei Răsăritene Britanice, dar i-au lăsat acesteia libertatea de acțiune
în India. Acesta a fost primul pas pe un drum mai lung pe care avea să-l parcurgă guvernul britanic
de la supervizarea Comapaniei până la controlul total asupra Indiei. Legea din 1773 a înființat postul
de Guvernator General al Indiei. Primul ocupant al acestui post a fost Warren Hastings. Legile
următoare, cele din 1813 și din 1833, au adus noi schimbări relației dintre Compania Indiei
Răsăritene Britanice și guvernul britanic. Warren Hastings a rămas în India până în 1784 și a fost
succedat în funcție deCharles Cornwallis, care a inițiat așa-numitul „Permanent Settlement”, o
înțelegere „perpetuă” cu marii latifundiarii indieni pentru colectarea taxelor. În următorii 50 de ani,
Regatul Britanic a fost angajat într-o serie de lupte pentru eliminarea rivalilor săi pe subcontinentul
indian.
La începutul secolului al XIX-lea, Guvernatorul General Richard Wellesley, (fratele lui Arthur
Wellesley), a început extinderea domeniilor Companiei într-un ritm nemaiîntâlnit până atunci. L-a
învins pe șahibul Tippu și a anexat Mysore în sudul Indiei, a luptat cu francezii și a îndepărtat
definitiv influența lor de pe subcontinent. La mijlocul secolului al XIX-lea, guvernatorul
general James Broun-Ramsay a lansat cel mai ambițios program de expansiune a Companiei,
reușind să-i învingă pe luptători sikh în timpulrăzboiului anglo-sikh (la sfârșitul căruia a
anexat regiunea Punjab) și a cucerit Birmania ca urmare a victoriei în al doilea război anglo-
birmanez. A ocupat de asemenea o serie de principate
precum Satara, Sambalpur, Jhansi șiNagpur folosindu-se de așa-numită „doctrină a lipsei” (prin care
se justifica ocuparea principatelor aflate în sfera de influență britanică, conduse de monarhi locali
care nu aveau moștenitori direcți pe linie masculină). Anexarea principatului Oudh în 1856 a fost
ultima cucerire teritorială a Companiei.

Revolta indiană din 1857[modificare | modificare sursă]

Pe 10 mai 1857 soldații Armatei Indiei Britanice (cunoscuți ca „sepoy (cipai)” din
cuvântul urdu sipaahi = „soldat”), recrutați din cadrul populației indiene hinduse și a
celei musulmane, s-au revoltat împotriva britanicilor în garnizoana din Meerut, (la cam 65 de
kilometri nord-est de Delhi). În acele vremuri, dintre cei 238.000 de soldați ai Companiei Indiei
Răsăritene Britanice, doar 38.000 erau europeni. Soldații indieni au pornit în marș spre Delhi pentru
a-și oferi serviciile împăratului mogul și, în scurtă vreme, toată parte centrală și de nord a Indiei a
fost cuprinsă de război. Numeroase regimente ale regatelor și principatelor indiene s-au alăturat
insurgenților, dar au existat și regimente indiene care au luptat de partea britanicilor.
Politica de anexări începută de guvernatorul general Dalhousie bazată pe „doctrina lipsei” (care
prevedea ca toate pricipatele aflate sub dominația Companiei Indiei Răsăritene Britanice ai căror
monarhi nu aveau urmași direcți pe linie masculină să fie unite cu teritoriile Companiei) le interzicea
pricipilor locali să-și aleagă proprii urmași la tron. Adoptarea de către pricipii indieni a unor
moștenitori era o practică veche indiană, acceptată atât de tradiția laică, cât și de cea religioasă.
Printre statele anexate cu justificarea lipsei de moștenitori direcți au fost pricipate sau regate mari
precum Satara, Thanjavur, Sambhal, Jhansi, Jetpur, Udaipur și Baghat. În plus, Compania a anexat
fără niciun pretext regatele Sind în 1843 și Oudh în 1856. Regatul Oudh a asigurat companiei
venituri uriașe.
Sistemul judiciar era nedrept cu indienii, iar britanicii îl considerau normal și de la sine înțeles.
Documentul oficialEast India (Torture) 1855–1857, care a fost depus la Camera Comunelor în
sesiunea 1856 – 1857, a demonstrat că ofițeri Companiei Indiei Răsăritene Britanice puteau ataca
pe diverse căi orice hotărâre judecătorească, care îi condamna pentru brutalități sau omoruri comise
împotriva indienilor
Politicile economice ale Companiei Indiei Răsăritene provocau nemulțumiri printre indieni. Cea mai
mare parte a aurului, pietrelor prețioase, argintului sau mătăsii indiene erau exportate în Regatul
Unit cu titlu de taxe și impozite, unde erau vândute de multe ori în licitații publice. India a fost
secătuită de una dintre marile sale bogății naturale – pietrele prețioase. Pământurile au fost
reorganizate dând prioritate intereselor marilor proprietari de pământ, ceea ce facilita colectarea
taxelor și impozitelor. În unele regiuni ale țării, fermierii au fost obligați să renunțe la agricultura
tradițională de subzistență în favoarea unor culturi comericiale precum cea
a indigoului,iutei, cafelei sau a ceaiului. Fermierii au fost obligați astfel să suporte greutăți
neașteptate generate de creșterea prețurilor la alimente. Industria locală, în special cea a vestiților
țesători din Bengal, dar nu numai, a suferit în timpul dominației britanice. Tarifele de import erau
menținute la un nivel scăzut, în felul acesta piața indiană fiind inundată de țesăturile și hainele ieftine
din Anglia. Industria locală indiană pur și simplu nu a putut face față competiției. Dacă la început
India era sursa principală a țesăturilor de lux folosite în Anglia, la un moment dat ea fost redusă doar
la un simplu cultivator de bumbac, prelucrat în Regatul Unit, de unde era reimportat în India sub
formă de țesături ieftine.

Urmările revoltei – noul Raj[modificare | modificare sursă]

Poclamaţia „Princes, Chiefs, and People of India” a reginei Victoria (1 noiembrie 1858) prin care monarhul
declara „Ne vom considera legaţi de bătinaşii teritoriilor noastre indiene de aceleaşi obligaţii care ne leagă de
toţi ceilalţi supuşi ai noştri”. (pag. 2)

Un portret din 1887 al reginei Victoria înfăţişată ca împărăteasă a Indiei, la 30 de ani de la revolta indienilor din
1857

Deși marea revoltă din 1857 a scuturat din temelii stăpânirea britanică din India, nu a distrus-o. Până
în 1857, englezii, în special în timpul guvernatorului general James Broun-Ramsay, s-au străduit să
constuiască o Indie ca parte a Angliei înseși, copiind instituțiile sociale și economice britanice. După
revoltă, britanicii au devenit mult mai circumspecți. Cele trei lecții pe care le-au învățat britanicii din
rebeliune au fost:

 S-a ajuns la concluzia că trebuie stabilite o camaraderie și o comunicare mai strânsă între
britanici și indieni, și aceasta nu doar la nivelul armatei, între ofițeri și personalul lor, dar și între
civili. Armata indiană a fost reorganizată din temelii. Unitățile de musulmani și brahmani
din Provinciile Unite Agra și Oudh, care reprezentaseră grosul militarilor răsculați, au fost
 desființate.[5] Au fost formate noi regimente, compuse din sikhs și baluchi, care în opinia
britanicilor dovediseră mai multă stabilitate. Până în 1947, organizarea armatei indiene a rămas
neschimbată.[5]
 S-a dovedit că principii și moșierii, neparticipând la rebleiune, au jucat rolul unor „diguri pe timp
de furtună”.[5] Aceste categorii sociale au fost răspătite în noul British Raj prin semanrea unor
tratate cuCoroana Britanică.[5] În același timp devenea evident că țăranii, pentru care fusese
concepută o reformă agrară în Provinciile Unite, se dovediseră lipsiți de loialitate, luptând
împotriva britanicilor, de multe ori în beneficiul foștilor lor moșieri. Ca urmare, nu a mai fost
inițiată nicio reformă agrară în următorii 90 de ani. Bengalul și Biharul au rămas regiunile cu cele
mai mari moșii, spre deosebire de Punjab și Provinciile Unite.[5]
 Nu în ultimul rând, britanicii s-au simțit dezamăgiți de reacția indienilor la reformele sociale.
Până la rebeliune, britanicii au făcut presiuni pentru noi reforne sociale (precum a fost
intezicerea sacrificării văduvelor pe rugul funerar al soțului decedat).[5] După momentul
rebeliunii, s-a considerat că obiceiurile și tradițiile indienilor sunt prea puternice și prea rigide
pentru a fi schimbate cu ușurință, în special în cazul acelor obiceiuri care aveau legături cu
religia, chiar și în cazul în care britanicii erau profund împotriva acestora, (ca în cazul obiceiului
recăsătoririi văduvelor-fetițe hinduse).[5]
Numeroase politici economice și de taxare au rămas practic neschimbate în perioada de după
revolta din 1857, dar au fost introduse mai multe modificări administrative, printre care crearea
postului guvernamental de Secretar de Stat pentru India. Guvernatorul General, numit „vicerege”
când acționa ca locțiitor al pricipilor locali, își avea cartierul general în Calcutta. El conducea practic
India, fiind ajutat de consilii legislativ și executiv. Pe următoarea treaptă a administrației se aflau
guvernatorii provinciilor indiene, care aveau în subordine oficiali de nivel districtual și departamental,
care formau pătura inferioară a funcționarilor publici indieni.
Viceregele Indiei a anunțat în 1858 că guvernul central va respecta tratatele vechi cu principatele
indiene și că va renunța la „doctrina lipsei” a Companiei Indiei Răsăritene Britanice. Aproximativ
40% din teritoriul Indiei și cam 20 – 25% din populație au rămas sub controlul a 562 de principi, care
își exercitau autoritatea în principal asupra coreligionarilor lor (musulmani, hinduși, sicși și alții).

Efectele economice[modificare | modificare sursă]

Hartă a căilor ferate indiene din anul 1909. În acel moment, India avea cea de-a patra reţea de căi ferate
din lume. Reţeau de căi ferate a fost dezvoltată începând cu anul 1853.

„ Cea mai luxoasă staţie de cale ferată din lume”. Imaginea standard aVictoria Terminus, (Bombay),
terminată în 1888.

Canalul Agra la un an după inaugurare. Canalul a fost închis pentru navigaţie în 1904 pentru a fi folosit
exclusiv pentru irigaţii, în luptă cu foametea.

George Robinson, viceregele liberal al Indiei, care a instituit Codul Foametei

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, administrarea directă de către Coroana Britanică a Indiei și
progresul tehnic și industrial din timpul revoluției industriale au legat mai mult economiile Indiei și
Angliei.[6] De fapt, numeroase schimbări importante în transporturi și comunicații începuseră deja
înaintea revoltei indienilor. Cum guvernatorul Dalhousie era un entruziast al schimbărilor tehnologice
din Regatul Unit, India a avut parte la rândul ei de o implementare rapidă a respectivelor tehnologii.
Căile ferate, drumurile, canalele și podurile au fost construite în ritm accelerat. Liniile telegrafice au
suferit o dezvoltare rapidă. În acest fel, materiile prime din India au fost transportate mai eficient spre
porturi precum Bombay, de unde erau exportate în Anglia.[7] De asemenea, mărfurile englezești erau
transportate mult mai eficient spre piețele indiene. Spre deosebire de Regatul Unit, unde costurile
pentru dezvoltarea infrastructurii erau suportate de investitorii privați, în India erau suportate de
contribuabili – în primul rând de țărani și de lucrătorii agricoli. Suma totală plătită de contribuabili a
fost de aproximativ 50 milionae de lire sterline.[7] În ciuda acestor costuri ridicate, în India au fost
create puține locuri de muncă pentru indieni, în general din categoria celor mai puțin calificate. Până
în 1920, în condițiile în care India avea a patra rețea feroviară din lume și avea o istorie de 60 de ani
de construcții feroviare, doar 10% din posturile de conducere ale Căilor Ferate Indiene erau ocupate
de localnici.[8]
Dezvoltarea tehnologică a dus la schimbări în economia agricolă a Indiei. Până în ultimul deceniu al
secolului al XIX-lea, o mare parte a materiilor prime, nu numai bumbacul, dar și unele cereale, erau
exportate spre piețele îndepărtate.[9] Din păcate, numeroși fermieri mărunți, dependenți de fluctuațiile
de pe aceste piețe, și-au pierdut pămantul, animalele și uneltele în favoarea cămătarilor.[9]. În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea a crescut numărul foametelor în India. Deși foametea nu era un
fenomen necunoscut pe subcontinent, foametele din secolul al XIX-lea au fost extrem de grave, cu
milioane de victime, cei mai mulți istorici, atât britanci cât și indieni, considerând că administrația
colonială britanică este singura vinovată.[9][10][11][12][13] [14] După foametea din 1902 nu a mai fost nicio
altă foamete în India până la cea din 1943 din Bengal. După fiecare foamete, guvernul britanic a
inițiat „investigații serioase” [15].
Sistemul juridic indian, structura guvernamentală indiană și rețeaua națională de căi ferate din
secolul al XXI-lea au rămas influențate în mod decisiv de perioadă britanică de ocupație.
Nivelul ridicat de cunoaștere al limbii engleze se dovedește în zilele noaste un avantaj important
pentru turism și pentru creatorii de programe de calculatoare. Ca urmare a legăturilor care au existat
între Regatul Unit și India, un mare număr de indieni au reușit să emigreze în mod legal în Anglia.

Începuturile autoguvernării[modificare | modificare sursă]

Primii pași spre autoguvernare au fost făcuți în India Britanică la sfârșitul secolului al XIX-lea odată
cu numirea consilierilor indieni ai viceregelui britanic și cu înființarea prin legea din 1892 a consiliilor
provinciale formate din nativi indieni. Pentru administrația locală au fost create adunări orășenști și
districtuale, în care activau indieni aleși prin vot.
Legea guvernării Indiei din 1909, cunoscută și ca reformele Morley-Minto (John Morley a fost
secretar de stat pentru India, iar Gilbert John Elliot-Murray-Kynynmound a fost viceregele Indiei), a
oferit indienilor acces limitat în legislativele locale și provinciale. Și până atunci indienii aveau acces
în consiliile legislative, dar numai ca membri numiți. După reforme, ei au fost aleși în aceste adunări
legislative. La centru s-a păstrat obiceiul numirii celor mai mulți oficiali de către guvern, iar viceregele
nu era responsabil în fața legislativului. La nivel provincial, membrii aleși împreună cu numiții
neoficial erau mai mulți decât cei numiți pe cale oficială, dar răspunderea guvernatorului în fața
legislativului era aproape inexistentă. Morley a declarat în mod clar în Parlamentul Britanic că
autoguvernarea parlamentară a Indiei nu reprezintă un obiectiv al reformelor.
Totuși, reformele Morley-Minto au fost un jalon pe drumul independenței. Pas cu pas, pricipiul
alegerii democratice a fost introdus în consiliile legislative indiene. „Electoratul” era limitat totuși la
membrii clasei superioare indiene. Membrii aleși ai consiliilor legislative s-au transformat treptat într-
o „opoziție” la „guvernul oficial” și membrii consiliilor numiți de guvern. Categoriile de persoane cu
drept de vot au fost treptat lărgite și, după ceva vreme, electoratul indian a fost caracterizat prin
gruparea pe baze religioase.
 INDIA MONGOLILOR
Creand o cultura splendida, opulenta, Moghulii au unit aproape tot subcontinentul indian sub
conducerea lor. Chiar in declin, prestigiul lor i-a plasat in centrul opozitiei fata de noii stapani ai Indiei –
englezii.

In 1398, imparatul mongol Timur a patruns in India si a devastat Delhi. Apoi, a mers mai departe, dar,
dupa invazia sa, sultanii din Delhi nu au redobandit autoritatea asupra nordului Indiei. Nu a existat nici
un mare imperiu in subcontinentui indian, pana cand un urmas al lui Timur, Babur, a fondat dinastia
Moghul.

Primul imparat

Dupa o copilarie plina de pericole, Babur s-a proclamat conducatorul Kabul-ului in Afganistan. Tarat in
mijiocul conflictelor unei Indii dezbinate, acesta l-a infrant pe sultanul din Delhi la Panipat (1526), iar in
urmatorii patru ani a continuat sa cucereasca nordul Indiei, ajungand pana la Bihar, in est. Desi mongol,
("Moghul" este echivalentul persan al cuvantului "mongol"), Babur avea o cultura turca si persana,
scriind memorii si contribuind la imbogatirea traditiilor indiene, prin preocuparile sale pentru poezia
persana si gradinarit.

Imperiul lui Babur nu avea radacini adanci in India, iar dupa moartea sa, a reusit sa scape de autoritatea
extravagantului sau fiu Humayun (1530-56). Pana in 1542, Humayun era pe punctul de a se exila in
Persia si singurul sau fiu, viitorul imparat Akbar, s-a nascut in timpul acestei calatorii. In mod remarcabil,
Humayun a reusit sa-si recupereze tronul cu putin timp inainte de a muri, iar Akbar l-a urmat la tron,
fara ca cineva sa i se opuna.

Domnia lui Akbar

Cel mai celebru dintre toti Moghulii, Akbar (1556-1605), a fost un mare cuceritor si sustinator al picturii
in miniatura si a altor arte care au inflorit in aceasta perioada. Armatele sale au ocupat nordul, pana la
Bengal (Bangladesh-ul de azi), si au extins frontierele imperiului pana in centrul Indiei. Insa, o realizare si
mai importanta a fost ordinea sociala si religioasa creata de Akbar: in locul tiranicului stil nomad de
impunere a taxelor, Akbar a introdus taxe fixe, egale, colectate de functionari platiti si nu de nobili care
pradau. In consecinta, taranimea a prosperat, in timp ce functionarii erau nemultumiti, dar nu erau in
stare sa-i incite pe semenii lor impotriva imparatului. Cu toate ca Moghulii erau musulmani, Akbar i-a
scutit pe cei care nu faceau parte din randurile musulmanilor de taxa electorala pe care trebuiau sa o
plateasca de obicei si i-a promovat pe hindusii abili care serveau in administratie.

Aceasta a fost o miscare politica inteligenta, prin care s-a creat un grup de persoane ce datorau pozitiile
in care se aflau doar lui Akbar, eliminand de asemenea resentimentele populatiei hinduse fata de
conducerea Moghula. Akbar insusi s-a casatorit cu fiica celui mai puternic rege hindus din dinastia
Rajput, urmand sfatul bunicului sau, Babur, care a mentionat in memoriile sale importanta reconcilierii
cu dusmanii invinsi.
Toleranta lui Akbar nu era doar o chestiune de diplomatie. Acesta era foarte interesat de religie,
asistand la dezbaterile dintre hindusi, musulmani, zoroastri si crestini. In cele din urma, Akbar si-a
dezvoltat propriul sau crez, "Credinta Divina", imprumutand elemente de la celelalte religii, probabil in
speranta ca impune o forta unificatoare in dezbinata Indie. Insa, s-a inselat: putini oameni au trecut la
aceasta religie, iar supusii musulmani s-au infuriat. Dupa moartea imparatului, urmasii sai au revenit la
ortodoxia musulmana.

Sub conducerea fiului si nepotului lui Akbar, Jahangir (1605-27), si respectiv Shah Jahan (1627-58),
prosperitatea imperiului a atins apogeul, in ciuda rivalitatilor dintre marile familii, care amenintau
securitatea dinastiei. Aflandu-se la putere, Shah Jahan a adoptat drastica precautie de a-si ucide toate
rudele de sex masculin, dar a fost detronat in 1658 si intemnitat pentru tot restul vietii (1658-66), de fiul
sau Aurangzeh (1658-1707), ale carui razboaie nemiloase de cucerire si intoleranta religioasa au dus la
slabirea imperiului.

Impactul dezastrelor

La moartea lui Aurangzeb, cand cei trei fii ai sai se certau asupra succesiunii, numeroase provincii au
devenit practic independente, supunandu-se doar formal Moghulilor. Apoi au urmat dezastrele. In 1738
puternicii mahratta au fortat imperiul sa accepte o pace umilitoare, rupandu-l in doua. In 1739 imparatul
persan Nadir Shah a jetuit Delhi si a rapit comoara imperiala a Moghulilor. Pana la mijiocul secolului,
imperiul candva puternic a fost redus la o mica zona in jurul orasului Delhi.

Locuitorii din Mahratta si Afganistan s-au luptat unii impotriva altora pana la epuizare, puterea revenind
in cele din urma in mainile englezilor. Insa, in timp ce puterea lor a slabit si imparatii au fost dati uitarii,
amintirea maretiei dinastiei Moghul a continuat sa persiste. In timpul Rascoalei indiene impotriva
conducerii engleze, din 1857, ultimul reprezentant al dinastiei Moghul, Bahadur Shah al II-lea, a fost o
marioneta a oponentilor. Cand rascoala a fost inabusita, acesta a fost exilat. Moartea lui, in 1862, a pus
capat dinastiei.