Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles; n. 384 î.Hr.

, Archaia Stageira, Macedonia și

Tracia(d), Grecia – d. 322 î.Hr., Archaia Stageira, Macedonia și Tracia(d), Grecia) a fost
un filosof al Greciei Antice, discipol al lui Platon și fondator al școlii peripatetice.

A întemeiat și sistematizat domenii filosofice ca logica, științele naturii, metafizica, etica și estetica.
Organizarea cunoașterii în acest sistem a fost un punct de referință în civilizația europeană până la
sfârșitul secolului al XVII-lea.

Biografie[modificare | modificare sursă]

Aristotel s-a născut la Stagira [13], un oraș din Peninsula Calcidică, în nordul Mării Egee. Tatăl său,
Nicomah, era medicul regelui Macedoniei, Midas al II-lea, tatăl lui Filip al II-lea și bunicul
lui Alexandru cel Mare. Mama sa, pe nume Phaestis, provenea din familie aristocratică.

Rămas orfan de copil, Aristotel își petrece primii ani la Stagira și Pella, iar la 17 ani intră în
Academia lui Platon, unde rămâne 20 de ani, mai întâi ca elev apoi ca profesor. După moartea
lui Platon, în 347 î.Hr., a plecat la Assos, în Misia devenind consilierul tiranului Hermias. Acesta este
începutul unei serii de călătorii pentru cunoașterea și studiul constituțiilor orașelor-stat grecești.
În 343 î.Hr., era chemat la Pella, la curtea lui Filip, pentru a desăvârși educația tânărului Alexandru.

În 340 î.Hr. s-a întors la Stagira, dar nu pentru multă vreme. Pacea impusă de Macedonia cetăților
grecești i-a dat prilejul să revină la Atena, unde a înființat propria lui școală – Lykeion (școala
peripatetică), școală ce va rivaliza cu Academia lui Platon. Va preda aici timp de treisprezece ani și
își va continua neobosit cercetările.

Despre înfățișarea sa se știe că avea ochii mici, picioare subțiri, vorba cepeleagă, însă avea
îmbrăcăminte plăcută, tunsoare îngrijită și inele cu pietre scumpe de o rară frumusețe. Aristotel a
fost căsătorit cu Phytias, cu care a avut of fică numită tot Phytias. După moartea soției, Aristotel a
avut un fiu numit Nicomahus cu Herphyllis.

În 323 î.Hr., odată cu moartea lui Alexandru, la Atena a răbufnit vechea dușmănie față de
macedoneni. Aristotel s-a refugiat la Chalkis, în insula Eubeea, unde a murit un an mai târziu. La
conducerea școlii îi succede Teofrast, cel mai important discipol al său.

Opera[modificare | modificare sursă]

Din cele peste 150 de lucrări care îi sunt atribuite (sau 145 după Diogenes Laertios), sunt cunoscute
47.

După moartea lui Teofrast, lucrările lui Aristotel ajung în Asia Mică, sunt readuse la Atena pe la 100
î.e.n., și duse la Roma în 86 î.e.n., unde Andronicus din Rhodos organizează prima ediție completă
(în greacă). De asemenea, traduceri în arabă au fost păstrate în biblioteci. Lucrările au fost traduse
în latină din grecă sau din arabă și reintroduse în civilizația europeană a evului mediu creștin în sec.
XII – XIII.

Filosofia (studiul cauzelor prime) este împărțită în domenii (sau științe)

 teoretice (logică, ale naturii, metafizică),

 practice (etică, politică, economie), în care omul este văzut ca o ființă morală (capabilă de
virtute), preocupată de justiție și legi (gr. zoon politikon), care caută frumosul și
 poetice (arte tehnice, retorica, poetica). Arta este privită ca o imitație a realității cu rol de
purificare a sufletului prin disciplinarea emoțiilor (gr. katharsis).
Operele complete au fost re-editate de Academia de Științe din Berlin între 1831-70 și sunt
tradițional împărțite în cinci domenii, care formează Corpus Aristotelicum, colecția standard a
lucrărilor de Aristotel.

Lucrearea Constituția atenienilor (Athenaion Politeia) a fost descoperită în 1890 în Egipt și nu este
cuprinsă în Corpus Aristotelicum.