Unitatea de învăţare U.1.

INTRODUCERE ÎN MANAGEMENT

Cuprins
U.1.1. Introducere........................................................................................................... 6
U.1.2. Competenţe........................................................................................................... 6
U.1.3. Conceptul de management. .................................................................................. 6
U.1.4. Istoricul conducerii. ............................................................................................. 8
U.1.5. Procesul de conducere. Atributele conducerii................................................... 11
U.1.6. Managerii, roluri şi aptitudini. .......................................................................... 14
U.1.7. Rezumat.............................................................................................................. 17
U.1.8. Test de evaluare a cunoştinţelor. ....................................................................... 18

U.1.1. Introducere
Unitatea de învăţare prezintă conceptele de bază: management, manager,
elementele ce fac conţinutul proceselor de conducere; prezintă principalele
momente în evoluţia ştiinţei managementului, de asemenea principalele abordări
în teoria managementului precum şi prezentarea câtorva noţiuni specifice
managementului performant.

U.1.2. Competenţele unităţii de învăţare

• Cunoaşterea conceptelor de bază, management şi manageri;

• Conştientizarea impactului pe care îl are managementul asupra

performanţelor organizaţiei;
• Prezentarea evoluţiei şi a principalelor abordări în teoria managementului;

• Descrierea elementelor ce fac conţinutul proceselor de conducere;

• Prezentarea principalelor caracteristici ale managementului performant;

• Cunoaşterea abilităţilor cerute managerilor şi conştientizarea nevoii de

pregătire în management.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

U.1.3 CONCEPTUL DE MANAGEMENT

Managementul explică de ce o ţară este bogată, iar alta este săracă.
(Richard Farmer)

6
 Etimologie:
to manage (l. engl.) – a administra, a conduce
manager – conducător
management – conducere

Management = conducerea activităţilor umane

Managementul s-a impus în sfera economică în ultimii 50 de ani, ca vector al inovaţiei

şi progresului.

Managementul se manifestă în toate domeniile vieţii economico-sociale: în afaceri,

politică, armată, justiţie, cultură, învăţământ, administraţie, sănătate etc., asigurând
coordonarea activităţilor umane în vederea realizării unor obiective. Are rolul de a asigura
conexiunea şi unitatea acţiunilor desfăşurate în colectiv, de a le coordona în conformitate cu
cerinţele întregului sistem.

Cele expuse mai sus subliniază că managementul se referă la colective umane,

conducând la o definiţie simplă:

Management înseamnă atingerea unor obiective prin intermediul altor oameni.

Alte definiţii date managementului:

¾ Management înseamnă a planifica, a organiza, a comanda, a coordona, a controla.
(H. Fayol)
¾ Managementul este arta de a şti exact ce trebuie făcut cât mai bine şi mai ieftin.
(F.W.Taylor)
¾ Managementul este procesul conştient prin care acţiuni individuale şi de grup sunt
coordonate pentru realizarea ţelurilor organizaţiei. (W. J. Duncan)

Exemple
Utilizarea termenului management în limba română a suscitat discuţii,
de-a lungul timpului. În publicaţiile anilor ’70 este formulată ideea că nu există
nici un cuvânt românesc care să redea întreaga bogăţie de sensuri a termenului
management. Controversele pe această temă nu s-au încheiat, dar ceea ce se
poate constata este extinderea folosirii termenului management, în România
îndeosebi după 1989. Sensurile ce i se dau sunt multiple:
• proces de conducere a unor colective umane;
• descrierea persoanelor şi organismelor cu responsabilităţi de conducere;
• denumirea domeniului de studiu şi a disciplinelor asociate muncii de
conducere (teoria ştiinţifică a conducerii).

7
 Explicaţi semnificaţia termenului management.

U.1.4. ISTORICUL CONDUCERII

Conducerea este o activitate cu veche tradiţie: a apărut odată cu colectivităţile umane
organizate, fiind asociată muncii cu caracter social. Dar exercitarea ei a evoluat în timp, odată
cu dezvoltarea societăţii.

În câmpul economic, semnificative sunt schimbările ce s-au produs în epoca modernă,

începând din secolul al XVIII-lea. Se delimitează următoarele trei etape în evoluţia
conducerii: conducerea empirică, începuturile conducerii ştiinţifice, conducerea ştiinţifică.
¾ Conducerea empirică - cuprinde societatea mai puţin evoluată, inclusiv începuturile
capitalismului. Elementele ei distinctive sunt:
- rezolvarea problemelor pe baza intuiţiei, a experienţei şi raţionamentelor;
- conducerea este realizată de către patron.
¾ Începuturile conducerii ştiinţifice (sfârşitul secolului XIX – începutul secolului
XX) este cea de-a doua etapă în evoluţia conducerii, având următoarele caracteristici
de bază:
- încep să fie folosite metode şi tehnici de conducere;
- profesionalizarea conducerii, însemnând exercitarea ei de persoane desemnate să
rezolve problemele specifice conducerii.
Complexitatea tot mai mare a problemelor puse de practică a dus la dezvoltarea unor
metode ştiinţifice de conducere, care să permită optimizarea acţiunilor, îmbunătăţirea
rezultatelor. Mai mulţi cercetători şi întreprinzători au contribuit prin studiile întreprinse la
dezvoltarea teoriei cu privire la conducerea activităţii economice, remarcabile fiind
contribuţiile lui Henry Fayol şi Frederic Taylor (pionierii conducerii ştiinţifice, potrivit
opiniei generale).

Exemple
Henry Fayol (1841-1925) şi Frederic W. Taylor (1856 – 1915) sunt doi
cercetători care, pornind de la propria experienţă privind conducerea
organizaţiilor industriale, au dezvoltat separat (unul în Franţa şi celălalt în
SUA) teorii cu largă aplicabilitate.

F. W. Taylor a studiat procesele de muncă la nivelul atelierelor, sesizând

necesitatea raţionalizării muncii prin utilizarea unor metode ştiinţifice de lucru.
Ideile lui stau la baza modelelor de organizare a producţiei din industria
modernă (cunoscute şi sub denumirea de organizare tayloristă), aplicate pe
scară largă până nu demult.

8
 H. Fayol a abordat problemele într-un context mai larg, la nivelul
organizaţiei, fiind creatorul unei doctrine organizaţionale de mare importanţă
teoretică şi practică. Teoria dezvoltată de Fayol la începutul secolului trecut,
referitoare la funcţiile întreprinderii şi conţinutul procesului de conducere
(atributele conducerii), este încă de actualitate, constituind un element de
referinţă în management, atât în abordările teoretice cât şi în practică.

Dezvoltarea industriei, complexitatea tot mai mare a problemelor producţiei industriale

au impulsionat cercetările în domeniul conducerii, crearea unor noi concepte şi metode
favorizând apariţia ştiinţei conducerii, în jurul anilor ’30. Ştiinţa conducerii este o teorie ce
formulează principii, reguli şi metode de conducere a căror aplicare duce la îmbunătăţirea
acţiunilor umane. Apariţia ştiinţei conducerii a făcut posibilă trecerea la conducerea ştiinţifică
– ultima etapă în procesul evolutiv al conducerii activităţilor economice.

¾ Conducerea ştiinţifică (management, în limbaj anglo-saxon) defineşte o abordare

nouă a problemelor puse conducerii în organizaţiile societăţii. Are ca element
distinctiv utilizarea largă a principiilor, metodelor şi tehnicilor ştiinţifice de
conducere.

Explicaţi, raportându-vă la evoluţia conducerii, factorii ce au dus la apariţia

ştiinţei conducerii.

Observaţii
‰ Deşi la apariţia ştiinţei conducerii şi-au adus contribuţia cercetători din mai
multe ţări, se consideră major aportul S.U.A. Americanii nu s-au mulţumit să creeze o teorie
ştiinţifică referitoare la conducerea afacerilor, ci au aplicat-o cu rezultate remarcabile, acesta
fiind, după opinia specialiştilor [JSS], unul dintre factorii ce explică ascensiunea rapidă a
economiei SUA în prima jumătate a secolului trecut.
‰ Ştiinţa conducerii s-a dezvoltat în strânsă legătură cu practica: pornind de la
problemele puse de existenţa organizaţiilor şi de la manifestările concrete ale conducerii,
ştiinţa conducerii sintetizează şi generalizează experienţele pozitive, prin formularea unor legi
şi principii de conducere, şi elaborează metode şi tehnici a căror aplicare contribuie la
creşterea eficienţei conducerii.

Exemplu
Această caracteristică a managementului este subliniată de
cunoscutul specialist în management, Peter Drucker: întrebat dacă el a
inventat managementul a răspuns că “The Practice of Management”
(Practica managementului), cartea pe care el a scris-o, le-a oferit

9
 oamenilor posibilitatea să înveţe să conducă, ceea ce până atunci numai
câteva genii o puteau face. A fost creată o disciplină, astfel încât
managementul să devină un proces deliberat.
‰ Managementul (ştiinţific) nu se rezumă la o simplă aplicare a elementelor
furnizate de ştiinţa conducerii, complexitatea şi diversitatea situaţiilor impunând un efort
creativ de adaptare a metodelor ştiinţifice la particularităţile domeniului condus. Aşadar
conducerea ştiinţifică înseamnă mai mult decât un arsenal de metode ştiinţifice: exercitarea ei
cu rezultate pozitive depinde de aptitudinile managerilor, de talentul lor de a aplica
cunoştinţele la condiţiile concrete ale fiecărei situaţii.

Prin urmare, managementul este în acelaşi timp ştiinţă şi artă.

Managementul, ca teorie ştiinţifică, are un caracter complex, multidisciplinar,

cuprinzând concepte şi metode din domenii variate: ştiinţe economice şi tehnice, matematică,
psihologie şi sociologie, drept etc.

Diversitatea conceptelor şi metodelor proprii managementului se explică prin caracterul

complex al proceselor conduse: managementul se referă atât la componentele tehnico-
materiale ale activităţii unei organizaţii, cât şi la aspectele social-organizatorice. Toate aceste
elemente sunt privite în unitatea lor, asigurându-se prin aceasta armonizarea ansamblului, a
alcătuirii şi funcţionării sale.

Această viziune asupra managementului organizaţiei este caracteristică abordărilor

moderne bazate pe aplicarea teoriei sistemelor în management. În literatura de specialitate
abordarea sistemică apare ca o etapă evoluată în dezvoltarea ştiinţei conducerii, deosebindu-se
de alte curente de gândire ce s-au manifestat în acest domeniu. Situaţia sintetică a acestor
curente, numite de specialişti şi şcoli de management, este redată în tabelul U1.1.

Exemplu
Evoluţia spectaculoasă a teoriei managementului, subordonată conceperii
unor sisteme de conducere eficiente, adaptate particularităţilor producţiei, a dus
la multiplicarea disciplinelor care abordează problemele variate ale conducerii
activităţilor umane. De la primele teorii, apărute la începutul secolului trecut
sub genericul inginerie industrială şi apoi management industrial, s-a ajuns la
zeci de discipline distincte reprezentând ramuri specializate ale
managementului: managementul producţiei, managementul financiar, al
resurselor umane, managementul strategic, managementul calităţii sunt doar
câteva exemple ilustrative.

10
 Tabelul U.1.1

Şcoli de management

Şcoli de Caracteristici Reprezentanţi

Nr. management
crt.

H. Fayol, F.W.Taylor,
Şcoala clasică - accentul pe aspectele tehnico-
Frank şi Lilian Gilbreth, H.
materiale ale producţiei;
Gantt
- utilizarea preponderentă a
conceptelor şi metodelor proprii
ştiinţelor economice.
E. Mayo, Mc Gregor, A.
Şcoala - accentul pe relaţiile psiho-sociale
Maslow, Hezberg, H.
relaţiilor ce se dezvoltă în cadrul organizaţiei;
Leavit
umane - utilizarea conceptelor şi
metodelor din domeniul sociologiei şi
psihologiei.
A. Kaufmann, J. Starr,
Şcoala - accentul pe evaluarea riguroasă,
Forrester
cantitativă pe modelarea proceselor prin
folosirea unor metode şi tehnici
cantitative în vederea optimizării
deciziilor;
- utilizarea aparatului matematic, a
metodelor matematice în
management.

Şcoala - abordarea organizaţiei ca sistem, G.A. Cole, H.A.Simons,

sistemică având în vedere toate laturile P.Drucker, H.Mintzberg
organizaţiei şi legăturile ei cu mediul;
- utilizarea conceptelor şi
metodelor abordării sistemice.

Evidenţiaţi deosebirile dintre şcolile de management.

U.1.5 PROCESUL DE CONDUCERE. ATRIBUTELE CONDUCERII

11
 Managementul într-o organizaţie se materializează în procese de muncă specifice,
diferite de cele de execuţie. Elementele distinctive ale procesului de conducere sunt laturile
acestuia, numite şi atributele conducerii.

Atributele conducerii reprezintă laturile esenţiale ale procesului de conducere.

Exemplu
Originea teoretică a caracterizării proceselor de conducere prin
componentele lor esenţiale se găseşte în opera lui Henry Fayol, primul care,
studiind procesele de conducere, a formulat răspunsul la întrebarea: ce face un
conducător? În opinia sa, funcţia administrativă a întreprinderii (pe care Fayol
o identifică cu managementul) integrează cinci elemente: previziunea,
organizarea, comanda, coordonarea şi controlul. În literatura de specialitate se
prezintă mai multe alternative la ideile lui Fayol, neexistând o concepţie unitară
cu privire la atributele conducerii. De exemplu, J.P.Berger afirmă că trei sunt
funcţiile de bază ale conducerii: planificarea, execuţia şi coordonarea
[MYN73]. Prin contrast cu Berger, Gulick multiplică funcţiile conducerii:
planificarea, organizarea, completarea personalului, decizia, coordonarea,
evidenţa, întocmirea bugetelor şi controlul. E.J. Dolitki adoptă concepţia
fayolistă, cu uşoare amendamente: în loc de comandă pune activizare, iar
controlul este înlocuit cu reglarea [PMP80] În literatura românească, varianta
pentru care optează cei mai mulţi specialişti [NOV93; ZBC94 ] este: previziune,
organizare, coordonare, antrenare şi control-evaluare.
Descrierea din exemplu se regăseşte sintetizată în succesiunea: previziune – organizare
– antrenare (motivare) – control, redată schematic în fig. U1.1, cărora li se adaugă decizia.

Previziunea Organizarea Antrenarea

(orientarea spre (crearea stării de (punerea în
viitor) ordine) mişcare” a
oamenilor)

Controlul
(urmărirea
rezultatelor şi
analiza lor cauzală)

Fig. U.1.1 Conţinutul procesului de conducere: atributele conducerii

12
 Varianta prezentată în figura U1.1 are în vedere următoarele secvenţe: în primul rând
stabilirea ţelurilor şi a modalităţilor de acţiune; urmează definirea elementelor ce vor participa
la realizarea obiectivelor stabilite, esenţiale în acest context fiind reglementarea rolurilor
participanţilor; antrenarea oamenilor la realizarea obiectivelor este o secvenţă a conducerii ce
presupune dezvoltarea unor relaţii interpersonale şi include metode variate de influenţare a
comportamentului, de motivare a oamenilor; în cele din urmă, se impune urmărirea
rezultatelor şi analiza lor cauzală, acţiuni ce fac posibilă reluarea ciclului - redefinirea
obiectivelor, ajustarea structurilor şi comunicarea cu personalul condus.
Previziunea, organizarea, antrenarea, controlul şi decizia sunt laturile procesului de
conducere caracterizate succint în continuare.
ϑ Previziune
- orientare spre viitor;
- scop: stabilirea obiectivelor organizaţiei şi a mijloacelor necesare atingerii lor;
- are materializări diverse, cea mai importantă latură a sa fiind planificarea.

ϑ Organizarea
- crearea stării de ordine în cadrul organizaţiei;
- scop: reglementarea proporţiilor şi a legăturilor dintre elementele organizaţiei;
- are forme diverse de manifestare, la nivelul întreprinderii, respectiv în cadrul
domeniilor de activitate definite ca subsisteme ale organizaţiei.

ϑ Antrenarea
- punerea în mişcare a organelor create;
- scop: realizarea obiectivelor stabilite, orientarea activităţii oamenilor în sensul
dorit;
- este un atribut mai puţin formalizat, înseamnă, în cel mai pur sens, munca cu
oamenii. Modul de realizare depinde de orientarea, stilul de muncă şi calităţile
conducătorului.

(Teoria şi practica managementului modern consideră crearea motivaţiei esenţială pentru

a-i determina pe oameni să facă ceea ce trebuie să facă, de aici denumirea de motivare
folosită de unii autori în loc de antrenare).

ϑ Controlul
- urmărirea rezultatelor şi analiza lor cauzală;
- scop: evidenţierea abaterilor de la traiectoria stabilită, a disfuncţiunilor ce impun
acţiuni corective şi măsurarea progresului;
- controlul acţionează ca un mecanism de feedback pentru toate activităţile
manageriale, realizându-se sub o diversitate de forme.

13
 ϑ Decizia
- hotărâri cu privire la problemele organizaţiei (alegeri dintre opţiuni alternative şi
adesea contradictorii);
- scop: act de omologare socială a oricărei acţiuni, stă la baza tuturor activităţilor
desfăşurate în cadrul organizaţiei;
- se regăseşte la toate nivelurile de conducere, fiind legată de problemele specifice
domeniului condus.
Observaţii

¾ Decizia nu apare explicit în reprezentarea schematică a procesului de conducere (vezi

fig. U1.1), fiind elementul comun al celorlalte atribute.

¾ Procesul de conducere este unitar, cuprinde toate atributele; dar materializările lor sunt
diverse. Particularităţile domeniului condus şi nivelul ierarhic al managerului sunt
principalii factori ce influenţează ponderile şi conţinutul atributelor conducerii.
¾ Deşi are un caracter convenţional, divizarea procesului de conducere este importantă
pentru înţelegerea esenţei managementului, atributele conducerii fiind elemente de
referinţă pentru comentariile privind realizările în domeniul managementului,
metodele şi tehnicile de conducere şi evoluţia lor.

Definiţi conţinutul procesului de conducere desfăşurat de către propriul

conducător ierarhic.

U.1.6 MANAGERII, ROLURI ŞI APTITUDINI

Calitatea managementului şi implicit rezultatele obţinute de organizaţie depind de

manageri. Conceptul de manager desemnează persoanele care ocupă posturi de conducere.

Ocupanţii posturilor de conducere exercită în mod permanent activităţi manageriale

(previziune, organizare, antrenare, control, decizie) referitoare la procesele conduse. Rolul lor,
atribuţiile şi responsabilităţile sunt reglementate, de regulă, prin documente oficiale. Eficienţa
muncii conducătorului depinde de aceste reglementări (aspecte ce vor fi dezvoltate în unitatea
de învăţare 4), de factori organizatorici, dar mai ales de abilităţile lui manageriale.

Abilităţile manageriale reprezintă însuşirile necesare exercitării funcţiilor de

conducere.

Figura U.1.2 redă schematic abilităţile manageriale, grupate în trei mari categorii:
calităţi profesionale, calităţi psihosociale şi calităţi morale.

14
 Abilităţi manageriale

Calităţi profesionale Calităţi psihosociale Calităţi morale

• Cunoştinţe de specialitate • Sociabilitate • Corectitudine
şi de management • Abilităţi de comunicare • Integritate
• Inteligenţă • Flexibilitate • Spirit de responsabilitate
• Curajul de a risca comportamentală
• Putere de muncă şi spirit • Constanţa afectivă
organizatoric • Perseverenţa
• Calităţi decizionale
• Creativitate
Fig. U.1.2 Clasificarea abilităţilor manageriale

Calităţile profesionale se referă în primul rând la cunoştinţele managerului, atât

privind domeniul condus, cât şi managementul. Structura cunoştinţelor diferă cu nivelul
ierarhic, ponderea cunoştinţelor de management crescând cu nivelul ierarhic. Astfel, la
niveluri inferioare (maistru, de exemplu) pregătirea de specialitate în domeniul condus este un
avantaj net. Pentru un manager situat la un nivel mai înalt, acest avantaj este mai puţin
important: managerii coordonează activităţi variate fără a fi specialişti în toate domeniile pe
care le controlează. Pentru aceştia sunt esenţiale competenţele specifice în management.

Competenţele manageriale se dobândesc prin educaţie formală şi prin experienţă,

ambele căi fiind importante pentru dezvoltarea abilităţilor manageriale.

Exemplu
“Ceea ce au în comun toţi managerii eficienţi este practica”, afirmă P.
Drucker, subliniind importanţa experienţei în activitatea managerială. Mai
numeroase sunt comentariile din literatura de specialitate ce susţin
necesitatea pregătirii managerilor, problemă căreia organizaţiile moderne îi
acordă o mare atenţie. Formele de instruire sunt variate şi au ca scop nu doar
prezentarea de principii şi metode de conducere, ci mai ales dezvoltarea unor
abilităţi manageriale. Acest ultim obiectiv a devenit prioritar în condiţiile
actuale, determinând schimbări majore în modul de realizare a instruirii în
management, indiferent de cadrul în care ea se realizează (în organizaţie sau
în mediile academice).

15
 De mare importanţă pentru calitatea actului managerial este capacitatea conducătorului
de a găsi soluţii noi: managerul creează în permanenţă situaţii noi, perspective pentru
întreprindere, soluţii pentru problemele apărute. El trebuie să fie creativ, accentul pus pe
dezvoltarea şi stimularea creativităţii, a spiritului antreprenorial fiind una dintre problemele
căreia i se acordă o mare atenţie în prezent (o caracteristică a managementului modern).

Exemplu

Termenul de antreprenor, introdus de economistul J.B.Say cu secole în

urmă, este folosit cu sensul de orientare spre nou, deschidere spre schimbare.
Asociat managerilor (antreprenori) şi organizaţiilor (antreprenoriale), el
defineşte o trăsătură distinctivă, un comportament caracterizat prin accentul
pus pe inovare, pe valorificarea unor oportunităţi [DRU93, p.24].

Un alt factor critic de succes este capacitatea managerului de a dezvolta relaţii umane
eficiente: comunicarea, munca în echipă, antrenarea personalului sunt aspectele psihosociale
ale managementului de care depind performanţele economice ale organizaţiei. Termenul
utilizat obişnuit pentru conducere, în acest context, este leading (leadership), respectiv lider.
Etimologie:
to lead (engl.) – a conduce, a îndruma, a ghida, a determina, a călăuzi
Termenul de leadership a preocupat constant specialiştii în management neajungându-se
încă la un consens privind definirea sa. În prezent în literatura de specialitate se întâlnesc
peste 130 de definiţii [BUR82], dintre care amintim:

◐ Influenţa pe care anumiţi indivizi o exercită asupra atingerii obiectivelor altora, într-
un context organizaţional.” (Gary Johns)

◐ Procesul de creare a unei viziuni pentru alţii şi puterea de a transforma viziunea în

realitate. (Vijay K. Verna)

◐ Capacitatea şi /sau actul de a conduce. (Random House Dictionary)

În accepţiunea sa iniţială, leadership desemnează un proces de orientare a unui grup prin

mijloace în principal necoercitive, iar liderul este persoana care are această calitate. Într-un
sens mai larg, liderul este managerul caracterizat prin spirit vizionar şi capacitatea de a
convinge oamenii şi de a le atrage sprijinul. Studiile de anvergură realizate de profesorul
american Warren Bennis (psiholog, sociolog şi economist) pornind de la carierele a peste 150
de personalităţi de mare calibru din lumea afacerilor subliniază că liderii care au rămas în
istorie au avut o foarte clară viziune asupra scopului ce trebuie atins şi capacitatea de a

16
transfera acest scop întregii organizaţii. Se poate spune că leadership-ul este procesul care
transformă managementul în artă; managerii nu trebuie să se rezume la postura de
administrator al resurselor organizaţiei, ci trebuie să fie lideri adevăraţi pentru a ajunge la
succes.

În concluzie, succesul în management depinde de calităţile managerilor. Deşi se

vehiculează frecvent ideea că aceste calităţi sunt native, cercetările realizate în ultima
jumătate de secol demonstrează că ele pot fi dezvoltate, că succesul în management este strâns
legat de antrenarea şi formarea în timp a calităţilor de conducere. Managerii buni pornesc în
activitate cu talentele lor native, dar în funcţie de experienţele trăite, de succesele sau
insuccesele obţinute, îşi adaptează modul de acţiune.

Trebuie managerii să fie lideri? Trebuie liderii să fie manageri? La care dintre
cele două întrebări răspunsul este afirmativ? Argumentaţi răspunsul.

U.1.7 Rezumat
Management înseamnă atingerea unor obiective prin intermediul altor
oameni.
Se delimitează următoarele trei etape în evoluţia conducerii: conducerea
empirică, începuturile conducerii ştiinţifice, conducerea ştiinţifică.

Conducerea ştiinţifică (management, în limbaj anglo-saxon) defineşte o

abordare nouă a problemelor puse conducerii în organizaţiile societăţii. Are ca
element distinctiv utilizarea largă a principiilor, metodelor şi tehnicilor ştiinţifice
de conducere.

Atributele conducerii reprezintă laturile esenţiale ale procesului de

conducere. Previziunea, organizarea, antrenarea, controlul şi decizia sunt
cunoscute ca attribute ale conducerii. Decizia este elementul comun al celorlalte
atribute ale conducerii.

Procesul de conducere este unitar, cuprinde toate atributele; dar

materializările lor sunt diverse. Particularităţile domeniului condus şi nivelul
ierarhic al managerului sunt principalii factori ce influenţează ponderile şi
conţinutul atributelor conducerii.
Deşi are un caracter convenţional, divizarea procesului de conducere este
importantă pentru înţelegerea esenţei managementului, atributele conducerii
fiind elemente de referinţă pentru comentariile privind realizările în domeniul
managementului, metodele şi tehnicile de conducere şi evoluţia lor.

Abilităţile manageriale reprezintă însuşirile necesare exercitării funcţiilor

17
de conducere.

18