Lucru individual nr.

3
Tema: Geniu și patologia
Realizat:Țurcan Lucia, studentă anul I, ps. clinică
Profesor: V. Calancea, dr.,lect. univ.

Vincent Van Gogh

Vincent Willem van Gogh, între patologie și artă

Geniul și patologia reprezintă două aspecte aparent contradictorii ale naturii umane, care au
intrigat și fascinat oamenii de-a lungul istoriei. Geniul este adesea asociat cu excelența
intelectuală și creativitatea excepțională, în timp ce patologia se referă la manifestările anormale
sau disfuncționale ale psihicului sau comportamentului uman. Aceste două concepte pot să se
intersecteze și să se influențeze reciproc într-un mod complex, oferind o perspectivă interesantă
asupra potențialului și limitelor umane. În acest eseu, mi-am propus să explorez această relație
complexă dintre geniu și patologie, analizând modul în care aceste două aspecte se manifestă în
artă, și anume arta și viața lui Vincent van Gogh.
Despre geniu și patologie s-a scris și s-a dezbatut timp de secole, iar istoria artei și a științei
ne oferă numeroase exemple ilustrative ale modului în care aceste două concepte interacționează.
Printre cele mai convingătoare studii de caz se numără viața și opera lui Vincent van Gogh, unul
dintre cei mai influenți artiști din istorie. Vincent van Gogh a creat opere de artă care au cucerit
lumea prin originalitatea și forța expresivității, dar în spatele acestor capodopere se afla o viață
marcată de tulburări psihice profunde și perioade de suferință extremă. În cadrul acestui eseu, ne
propunem să explorăm cum geniul și patologia au coexistat în acest artist remarcabil, în ce mod
s-au influențat reciproc și ce învățăminte putem trage din acest caz. Astfel, vom căuta să
dezvăluim mai bine relația dintre geniu și patologie, aducând în discuție provocări și întrebări
semnificative privind natura umană și creația artistică.
Vincent van Gogh, s-a născut în 1853 în Zundert, Olanda, a fost un pictor post-impresionist
de renume mondial cunoscut pentru contribuția sa semnificativă la arta occidentală. Viața sa
tumultoasă și cariera artistică au fost marcate de pasiunea sa pentru culoare și expresivitate, dar
și de lupta sa cu tulburări mentale profunde.
 Van Gogh este celebru pentru opere remarcabile precum "Noaptea înstelată" și "Girul
noaptea," care reflectă forța sa artistică și dragostea pentru natură. Van Gogh a creat numeroase
autoportrete care reflectau stările sale emoționale și starea sa de sănătate mentală fluctuantă, de
asemenea a fost un inovator în ceea ce privește tehnicile de pictură. A folosit o tehnică de
aplicare grosieră a culorilor cu pensula, creând texturi bogate și mișcare în picturile sale. Aceasta
a contribuit la expresivitatea și vitalitatea operelor sale. Van Gogh a folosit culori intense,
inclusiv albastru cer, galben strălucitor, portocaliu și roșu, pentru a crea opere pline de viață și
emoție. Utilizarea contrastelor cromatice și a culorilor complementare a dat operelor sale o forță
și o strălucire aparte. Cu toate acestea, în timpul vieții, a fost subestimat și a trăit în sărăcie, iar
tragedia sa personală a devenit emblematică în lumea artei.
Cercetătorii argumentează că Van Gogh avea tulburare bipolară, schizofrenie sau epilepsie,
agravată de abuzul de alcool. Dar toate aceste diagnostice sunt doar interpretări ale unui
ansamblu unic de texte scrise de însuși Vincent Van Gogh. Puțini artiști, punând pixul pe hârtie,
ne-au lăsat observații, jurnale, scrisori, a căror semnificație ar fi comparabilă cu contribuția pe
care au adus-o în domeniul picturii. Dar scrisorile lui Van Gogh sunt un document uimitor ca
nimeni altul, care se întinde pe sute de pagini, este un dialog cu destinatarii scrisorilor, dar și cu
el însuși, cu Dumnezeu și cu lumea. Fără a avea nevoie de intermediari și traducători, Vincent
Van Gogh însuși vorbește despre experiența sa de a trăi o tulburare mintală, prezentându-se
cititorilor ca o persoană uimitoare, grijulie, muncitoare și foarte sensibilă, care, în perioadele
dintre atacurile unei boli cumplite, a fost mult mai sănătos decât majoritatea interpreților și
diagnosticienilor săi. Astfel, scrisorele lui sunt sursa de analiză a tulburărilor psihice cu care s-a
comfruntat artistul de-a lungul timpului.
Strămoșii lui Vincent van Gogh includ predicatori olandezi, dealeri de artă și artizani. Atât
tatăl său, cât și bunicul din tată au fost predicatori. Nu sunt înregistrate cazuri de boală mintală
printre strămoșii lui Van Gogh. Dar totuși, este important de menționat că mătușa lui a suferit de
crize epileptice, iar fratele său Theo a murit la șase luni după sinuciderea lui Vincent într-un
spital de boli psihice, deși nu este clar din ce boală. Sora lor mai mică a suferit de schizofrenie și
a petrecut 32 de ani.
Mama lui s-a căsătorit la vârsta de 31 de ani, a avut un prim fiu născut mort, iar 1 an mai
târziu l-a născut pe Vincent. Vincent era un copil cu capriciu, voluntar și adesea enervant. La 12
ani, a fost trimis la un internat pentru următorii 4 ani. Gastaut [1] a susținut că această trăsătură
fizică și schimbările temperamentale timpurii sugerează că Vincent a suferit o leziune cerebrală
timpurie, probabil la naștere. Emoționalitatea sa intensă, care a fost evidentă devreme și a
devenit adesea insuportabilă în viața sa adultă, este expusă în propria sa afirmație: „Sunt un om
pasional, capabil și predispus să întreprind lucruri mai mult sau mai puțin nesăbuite de care se
întâmplă să mă pocăiesc mai mult sau mai puțin” [2].
A crescut în condițiile conflictelor politice în curs de desfășurare, Van Gogh a fost sub
presiune constantă. În primul rând, în vremurile de instabilitate economică, familiile încep să-și
împingă copiii în cariere pe care le consideră cele mai bune, cele mai sigure și cele mai
profitabile. Van Gogh a început să fie deconectat de familia sa la o vârstă foarte fragedă din
cauza eșecului său de a performa cu succes în domeniile de carieră pe care le-au ales pentru el,
cum ar fi predarea, religia și vânzările.
Instabilitatea economică a dus la creșterea decalajului dintre bogați și săraci în
Europa. Lucrând ca misionar, Van Gogh s-a angajat adesea în comunicarea cu cea mai săracă
populație și s-a întâmplat să-și adopte viziunea asupra lumii, începând să creadă că religia este
irelevantă pentru realitate. Simpatia lui Van Gogh față de oamenii din clasa inferioară (țărani,
mineri, prostituate) a dus la conflicte cu familia sa, dar a avut un impact pozitiv asupra artei
sale. Arta impresionismului care a afectat atât de mult stilul lui Van Gogh a derivat din mediile
istorice îngrozitoare, ca o opoziție cu realitatea depresivă cu ajutorul unor teme non-
sentimentale, lumini strălucitoare și culori vesele.
Desfășurându-și viața într-un mod marcat de transformări și dificultăți, Vincent van Gogh a
început ca ucenic într-o firmă de dealeri de artă la vârsta de 16 ani și a lucrat în Marea Britanie
timp de 2 ani. Aici, el a suferit o dezamăgire amoroasă și a intrat într-o perioadă profundă de
depresie. A urmat o perioadă în care s-a dedicat religiei, dar a fost demis de la firmă pentru a-și
urma chemarea de predicator. În următorii ani, și-a împărțit resursele cu frații săi și a devenit tot
mai sărac, ceea ce l-a condus la o depresie severă. După ce a fost demis de biserică pentru
comportamentul său caritabil, a abandonat credința religioasă și a început să susțină idealurile
socialiste și opiniile agnostice. La vârsta de 27 de ani, și-a descoperit pasiunea pentru artă și a
hotărât să devină artist.
Lucrând în mare parte singur și susținut financiar și moral de fratele său Theo, care devenise
negustor de artă la Paris, van Gogh a început o carieră în artă cu o intensitate extraordinară. Viața
sa este bine documentată prin scrisorile către Theo și alții. Vincent a experimentat pasiuni și
relații tumultoase, inclusiv o relație cu vărul său Kee și trăind cu o prostituată și cei doi copii ai
acesteia pentru o perioadă. S-a confruntat cu tensiuni cu familia sa, inclusiv amenințarea de a fi
internat într-un azil de nebuni. Cu toate acestea, devotamentul său pentru artă a rămas o forță
constantă în viața sa [3].
După șase ani petrecuți ca artist în Țările de Jos și Belgia, Vincent van Gogh s-a alăturat
fratelui său Theo la Paris pentru o perioadă de doi ani (1886-1888). Aici, el a intrat în contact cu
numeroși pictori care urmau să devină celebri, inclusiv Paul Gauguin, și a fost influențat puternic
de mișcarea impresionistă. În timpul șederii sale la Paris, a început să sufere de episoade de
teroare bruscă, senzații epigastrice deosebite și pierderi de conștiență. Aceste episoade erau
însoțite de spasme ale mâinii și momente de confuzie. Se pare că utilizarea frecventă a
absintului, o băutură alcoolică cu proprietăți convulsive preferată de artiștii francezi, a contribuit
la dezvoltarea acestor probleme de sănătate. Van Gogh avea un comportament neîngrijit și se
certa frecvent cu cei din jur; temperamentul său irascibil cauza multe dispute și îl făcea
indezirabil în multe locuri. În timpul șederii sale la Paris, el a locuit cu fratele său și a avut
conflicte care îl țineau treaz mare parte din noapte. Theo era înțelegător, dar simțea tot mai mult
că prezența fratelui său era o povară. Vincent era caracterizat ca având două personalități opuse -
una tandră și rafinată, cealaltă egoistă și dură. Aceste caracteristici l-au făcut dificil atât pentru
cei din jur, cât și pentru el însuși [2]. Cu toate acestea, în aceeași perioadă, Vincent a continuat
să-și perfecționeze arta.
Când van Gogh a plecat la Arles, în sudul Franței, la începutul anului 1888, a fost un artist
desăvârșit, deși nu era recunoscut și încă dependent de sprijinul financiar regulat din partea lui
Theo, care credea în geniul său. Acum avea să creeze poate cele mai intense picturi produse
vreodată, totuși, la Arles, boala sa a evoluat și a atins dimensiuni psihotice pentru prima dată
înainte de sfârșitul anului 1888.
Vincent a scris după sosirea sa la Arles: „Cu siguranță eram pe punctul de a suferi un
accident vascular cerebral când am părăsit Parisul. M-a afectat destul de mult când m-am lăsat
de băut și de fumat atât de mult și am început să mă gândesc în loc să-mi smulg gândurile din
cap. Cerule, ce disperare și câtă oboseală simțeam atunci” [3]. Cu toate acestea, în curând și-a
reluat obiceiurile anterioare de a folosi absint și coniac. El a explicat într-o scrisoare cum se
descurca cu starea sa de emoționalitate crescută: în loc să se gândească la posibilități
dezastruoase, se arunca complet în munca lui și „dacă furtuna din interior devine prea tare, mai
iau un pahar ca să mă uimesc” [3].
Se spune ca artistul a devenit tot mai tulburat. Activitate creativă febrilă a alternat cu
episoade de apatie până la epuizare. Schimbările de dispoziție imprevizibile ale disforiei,
alternând cu euforie sau cu „angoasă de nedescris”, au devenit mai frecvente. Extrase din
scrisorile scrise după prima sa cădere îi documentează cel mai bine stările mentale care înainte
fuseseră prezente într-o măsură mai mică. „Nu pot să descriu exact care este problema cu
mine; din când în când apar accese oribile de anxietate, aparent fără motiv, sau altfel un
sentiment de gol și oboseală în cap... și uneori am accese de melancolie și de remuşcări atroce”
[4]. „Sunt momente în care sunt răsucit de entuziasm, de nebunie sau de profeție, ca un oracol
grecesc pe trepied. Și atunci am o mare disponibilitate de vorbire” [3].
Vincent se simțea singur în Arles și, cu ajutorul lui Theo, l-a convins pe Gauguin să i se
alăture în toamna anului 1888 pentru a înființa împreună un „Studio al Sudului”. Relația celor
doi artiști a devenit din ce în ce mai certată, iar Vincent a scris: „Disputa noastră este uneori
excesiv de animată ca cu electricitatea, uneori ajungem cu capetele obosite și goale, ca o baterie
electrică după descărcare”. Vizita lui Gauguin a durat doar 2 luni și s-a încheiat cu o catastrofă.
În ajunul Crăciunului din 1888, după ce Gauguin anunțase deja că va pleca, van Gogh i-a
aruncat brusc un pahar de absint în fața lui Gauguin, apoi a fost adus acasă și culcat de tovarășul
său. A urmat o succesiune bizară de evenimente. Când Gauguin a părăsit casa lor, van Gogh l-a
urmat și s-a apropiat de el cu un brici deschis, a fost respins, a plecat acasă și i-a tăiat o parte din
lobul urechii stângi, pe care apoi i-a prezentat-o lui Rachel, prostituata sa preferată. Poliția a fost
alertată, Vicent a fost găsit inconștient la domiciliul său și a fost internat. Aici atacul s-a
repetat, iar Vincent s-a comportat atât de agresiv încât a fost plasat într-o secție pentru oameni
violenți. Artistul a fost rapid diagnosticat cu epilepsie a lobului temporal.
Epilepsia de lob temporal este o formă de epilepsie care afectează unul sau ambii lobi
temporali ai creierului. Lobii temporali sunt părți ale creierului situate în zona laterală a capului,
în apropierea urechilor, și sunt implicați în procesarea informațiilor legate de auz, memorie și
alte funcții cognitive. Epilepsia de lob temporal se caracterizează prin apariția de crize sau
convulsii care au originea în acești lobi temporali. Aceste crize pot varia în severitate și pot avea
diferite manifestări.
În episode Van Gogh a avut una sau mai multe din următoarele simptome: tulburări de
conștiință, agitație, anxietate, halucinații vizuale și auditive, iluzii de a fi persucutat sau otrăvit
și depresie.
Ulterior, a fost tratat special pentru această boală, deși există multe opinii și ipoteze cu
privire la ceea ce a provocat de fapt aceste atacuri: de la tulburarea bipolară la porfirie. Cu toate
acestea, nu se poate spune că diagnosticul lui Van Gogh a fost pus fără motiv. Contrar credinței
populare, epilepsia nu este doar „epileptică” cu crize convulsive și spumă la gură. Epilepsia este,
de asemenea, o tulburare de conștiință, demență și psihoză , care se poate manifesta sub o
varietate de forme, inclusiv frică, agresivitate, melancolie, iluzii și halucinații. Pe baza acestui
fapt, atunci diagnosticul dat lui Vincent nu mai pare atât de fantastic.
Desigur, diagnosticarea bolilor, inclusiv a celor psihice, la sfârșitul secolului al XIX-lea a
lăsat mult de dorit. Dar chiar dacă Vincent i s-ar fi dat diagnosticul corect atunci (de
exemplu, tulburarea bipolară), pur și simplu nu existau mijloace pentru un tratament de
calitate. Chiar și epilepsia diagnosticată a fost tratată mai ales cu băi calde și ordine de odihnă. Și
dacă Van Gogh era încă pregătit pentru primul, atunci nu i-a plăcut categoric al doilea. Vincent
era obișnuit să lucreze până la epuizare, fiind în mod constant într-o emoție nervoasă. Și asta a
provocat doar din ce în ce mai multe atacuri. Dar, oricum ar fi, Vincent a creat multe dintre cele
mai bune picturi ale sale în perioada „nebună”.
Se presupune că în spital pictorul a căzut într-o stare psihotică acută cu agitație, halucinații
și iluzii care au necesitat 3 zile de izolare. Vincent, în perioada petrecută în spitalul din Arles, a
scris [4] : „Unul dintre ei de aici strigă și vorbește tot timpul ca mine, timp de două săptămâni,
crezând că aude voci și vorbire în ecourile de pe coridoare, probabil din cauza nervului auditiv.
este bolnav și hipersensibil, iar pentru mine este atât viziune, cât și auz...”. Nu a păstrat nicio
amintire despre atacurile sale asupra lui Gauguin, auto-mutilarea sau prima parte a șederii sale la
spital.
Într-o scrisoare din ianuarie 1889 către Theo, van Gogh scria: „Tocmai am avut o simplă
criză de nebunie a unui artist”. „Nu voi spune că noi, artiștii, suntem sănătoși din punct de
vedere mental, mai ales nu voi spune asta despre mine – sunt pătruns de nebunie până în
măduva oaselor mele, dar spun și afirm că avem astfel de antidoturi și astfel de medicamente
care, dacă vom arăta chiar și puțină voință bună, se vor dovedi a fi mult mai puternice decât
boala.”
Din scrisoarea artistului către fratele său din 19 martie 1889 aflăm că locuitorii din Arles s-
au adresat primarului orașului cu o declarație, semnată de unii orășeni, că Van Gogh nu avea
dreptul de a trăi în libertate, după ce pe care comisarul de poliție a ordonat internarea artistului
din nou. „Într-un cuvânt, de multe zile stau în izolare sub cheie și sub supravegherea
servitorilor, deși nebunia mea nu a fost dovedită și este în general de nedemonstrat. Desigur, în
adâncul sufletului sunt rănit de acest tratament; De asemenea, este de la sine înțeles că nu îmi
voi permite să fiu indignat cu voce tare: a da scuze în astfel de cazuri înseamnă a te recunoaște
vinovat.” În scrisoarea 592 din 25 mai 1889 [4] , el într-adevăr spune: „Șocul a fost de așa
natură încât nu puteam suporta deloc să mă mișc și nimic nu mi s-ar fi potrivit mai bine decât să
nu mă mai trezesc niciodată”. Dar, mai târziu, în aceeași scrisoare, el spune că ceea ce se teme
cel mai mult sunt „sunetele și vocile ciudate” pe care le auzea.
Astfel în baza sunetelor și vocilor caudate se găsește un studiu publicat în International
Journal of Bipolar Disorders subliniază o altă explicație pentru actul neașteptat, precum și
tulburările emoționale mai ample experimentate de van Gogh înainte de sinuciderea sa în 1890.
Este posibil ca van Gogh să fi efectuat atacul asupra lui Gauguin condus de voci de comandă
halucinatoare și s-ar putea să-și fi tăiat o parte din urechea pentru a se auto-pedepsi pentru vocile
sale ofensive. Această logică psihotică a fost poate influențată de cunoștințele lui Van Gogh
despre ritualul luptei cu tauri, în care matadorul prezintă o ureche tăiată a taurului ucis unei
doamne frumoase alese de el.
La spital, Felix Rey, tânărul medic de la van Gogh, a diagnosticat epilepsie și i-a prescris
bromură de potasiu. În câteva zile, van Gogh și-a revenit din starea psihotică. La aproximativ 3
săptămâni de la internare, a reușit să picteze Autoportret cu ureche și țeavă bandajate, ceea ce îl
arată într-un calm senin. După 2 săptămâni de spital, van Gogh a fost încă urmărit de Dr. Rey,
dar evident nu a fost suficient avertizat să se abțină de la absint. A mai suferit două episoade
psihotice cu internări scurte. În urma umilinței de a fi batjocorit în public de minori și a fost
internat la spital pentru a patra oară la cererea cetățenilor în cauză, van Gogh a intrat voluntar în
azilul de la Saint-Rémy în mai 1889. Pe parcursul întregului an în care a rămas acolo, a
experimentat trei recăderi psihotice cu amnezie proeminentă, de cel puțin două ori la plecarea la
Arles cu reluarea consumului de absint în compania vechilor prieteni și a lui Rachel. Dr. Peyron,
un medic de modă veche care servise în marina franceză, era director medical la Saint-Rémy, a
menținut diagnosticul de epilepsie al doctorului Rey, dar nu a reușit să continue tratamentul cu
bromură de potasiu. Ultimul episod psihotic a fost cel mai prelungit, durând din februarie până în
aprilie 1890, van Gogh a experimentat halucinații terifiante și agitație severă. Artistul scrie „nu
știu să citesc sau să scriu” și „bolnav în cel mai rău caz”. În mai 1890 se mută în zona rurală
Auvers-sur-Oise, lângă Paris. După revenire, el s-a plâns amar de conținutul religios al
episoadelor sale și a dorit să scape de călugărițele care îl îngrijeau. În timp ce se afla la Saint-
Rémy, a produs aproximativ 300 de opere de artă, printre care mai multe copii ale scenelor
religioase ale unor maeștri mai vechi și capodopera transcendentală Starry Night, care a fost
pictată în iunie 1889.
Din scrisoarea lui Van Gogh către sora lui:
„Este adevărat că aici sunt mai mulți oameni grav bolnavi, dar teama și dezgustul pe care
mi-a insuflat nebunia înainte s-au slăbit semnificativ. Și deși aici se aud constant țipete și urlete
îngrozitoare, care amintesc de o menajerie, locuitorii adăpostului se cunosc repede și se ajută
reciproc atunci când unul dintre ei începe să aibă un atac. Când lucrez în grădină, toți bolnavii
ies să vadă ce fac și, vă asigur, se poartă mai delicat și politicos decât bunii cetățeni ai
Arlesului: nu mă deranjează. Este foarte posibil să fiu aici destul de mult timp. Nu am
experimentat niciodată o asemenea pace ca aici și în spitalul din Arles.”
Conform unei declarații a Centrului Medical al Universității din Olanda din Groningen,
cercetătorii s-au bazat pe interviuri cu trei istorici de artă și pe o evaluare a 902 dintre scrisorile
artistului pentru a determina că acesta suferea probabil de tulburare bipolară și tulburare de
personalitate limită. Ei sugerează că dependența de alcool, malnutriția și tensiunile sociale în
creștere au exacerbat aceste condiții, făcându-l pe van Gogh să-și taie singur urechea. În urma
spitalizării sale pentru rănire, artistul poate să fi experimentat delir - o stare de confuzie bruscă,
perturbatoare și lipsă de conștientizare - cauzată de retragerea alcoolului.
De asemenea printre notițele medicilor se numără următoarele rânduri: „Convulsiile lui au
fost ciclice, recidivante la fiecare trei luni. În faze hipomaniacale, Van Gogh a început din nou să
lucreze de la răsăritul soarelui până la apus, pictând încântat și inspirat, două sau trei tablouri pe
zi.” Pe baza acestor cuvinte, mulți au diagnosticat boala artistului drept psihoză maniaco-
depresivă. Simptomele psihozei maniaco-depresive includ gânduri de sinucidere, bună dispoziție
nemotivată, creșterea activității motorii și a vorbirii, perioade de manie și stări depresive.
Motivul dezvoltării psihozei la Van Gogh ar putea fi absintul, care, potrivit experților,
conținea un extract de pelin alfa-tuyonă. Această substanță, care pătrunde în corpul uman,
pătrunde în țesutul nervos și în creier, ceea ce duce la întreruperea procesului normal de inhibare
a impulsurilor nervoase. Ca rezultat, persoana are convulsii, halucinații și alte semne de
comportament psihopat.
Astfel din informația expusă mai sus putem să constatăm următoarele:
Van Gogh a suferit de cel puțin trei episoade cu simptome psihotice, primele două, în
decembrie 1888 (după incidentul la ureche) și în februarie 1889, care au fost scurte ( au durant
doar câteva zile) și constau în halucinații vii, cu amnezie parțială ulterior (care indică o scădere a
conștienței) și disfuncție cognitivă. Al treilea episod a avut loc în iulie-august 1889 în Saint-
Rémy, când au existat iluzii religioase aparente, dar de data aceasta fără halucinații. A fost, de
asemenea, sever deprimat de autoreproș, gândirea lui a fost posibil amânată, a manifestat un
comportament bizar (înghițind vopsea) și amintirea lui era vagă.
După moartea lui Van Gogh, unul dintre primele diagnostice sugerate (1922) a fost
schizofrenia [5]. Cu toate acestea, cu înțelegerea actuală a acestei tulburări, acest lucru pare puțin
probabil, deoarece van Gogh nu a prezentat niciodată simptome psihotice înainte de incidentul
urechii la vârsta de 35 de ani și nici în intervalele dintre episoadele sale psihotice din ultimele 15
luni de viață. Mai mult, nu există niciun indiciu că ar fi suferit de simptome negative, cum ar fi
diminuarea expresiei emoționale sau avoliția. Acest lucru face ca diagnosticul de schizofrenie să
fie foarte puțin probabil.
În multe scrisori, Van Gogh a raportat simptome depressive. Din 1874 (Londra) până la
incidentul urechii (1988), aproape sigur a suferit de mai multe episoade depresive. Mai mult, la
Saint-Rémy a avut cel puțin două episoade depresive majore (iulie–august 1889 și februarie-
aprilie 1890), cu și trăsături psihotice în primul episod (discutat mai sus), și cu suferință și
disfuncție severă în ambele episoade. De asemenea, a raportat simptome maniacale, posibil în
timpul șederii sale la Londra, foarte probabil în Borinage, și în primul an în Arles. Au existat, de
asemenea, perioade cu o nevoie scăzută de somn și activitate ridicată, crescută.
Din anii 1930 s-a sugerat că van Gogh suferea de tulburare bipolară [6]. Deși Van Gogh
prezenta schimbări de dispoziție și, potrivit fratelui său, Theo, era ca și cum ar fi fost format din
două personalități conflictuale „una minunat dăruită, sensibilă și blândă, iar cealaltă iubitoare de
sine și nesimțită” rămâne întrebarea dacă pragul de diagnostic al unui episod maniacal cu
disfuncție socială a fost vreodată depășit la un moment dat în viața lui, ceea ce înseamnă că
episoadele sale cu simptome maniacale au fost doar episoade hipomaniacale. Astfel, este
probabil ca van Gogh să fi suferit de o tulburare bipolară.Astfel, în cazul lui Vincent van Gogh,
nicio tulburare nu poate explica toate problemele sale mentale de-a lungul vieții, dar că cel mai
probabil a suferit de mai multe tulburări. Începând cu vârsta adultă tânără, el a raportat frecvent
probleme mentale și a avut dificultăți în relaționarea cu oamenii. De asemenea, era în mod
regulat depresiv, probabil a avut perioade cu simptome maniacale, a băut mult alcool și nu a avut
suficientă grijă de el în mai multe rânduri. Trecând cu vederea această perioadă, pare oportun să
concluzionăm că Van Gogh a arătat — în terminologia actuală — probleme de identitate și
atașament și/sau probleme de personalitate, mai precis cu trăsături limită. În funcție de evaluarea
dacă a existat sau nu un model de durată cu deficiență, el a avut o tulburare de personalitate sau
trăsături ale acesteia. În plus, părea să existe o tulburare de dispoziție în evoluție, mai ales
episoade depresive recurente, probabil în cursul unei tulburări bipolare. De la sfârșitul anului
1888, sănătatea sa mentală și somatică s-a deteriorat, precedată de o creștere a consumului de
alcool din 1986 combinată cu malnutriția, rezultând incidentul urechii.
Vincent van Gogh a decedat la vârsta de 37 de ani, pe 29 iulie 1890, la scurt timp după ce a
suferit o rană împușcată în piept, care i-a cauzat leziuni grave la organele interne. A murit în
satul Auvers-sur-Oise din Franța. Principala ipoteză referitoare la cauza morții este sinuciderea,
deși au existat și alte speculații de-a lungul timpului.
Bibliografie:
1. Gastant, H , La maladie de Vincent Van Gogh envisagée à la lumière des conceptions
nouvelles sur l'épilepsie psychomotrice. Annales médico-psychologiques. În: Revue
Philosophique de la France Et de l'Etranger. Vol. 2, 1956, p. 191-193.
2. Hulsker J: Van Gogh complet, New York, Harrison House/Harry N Abrams, 1977.
3. Scrisorile complete ale lui Vincent van Gogh, Minnetonka, MN, Bullfinch Press, 2000.
4. Vincent Van Gogh. Lettres à son frère Théo. Ed Gallimard, 1956 și 1988.
5. Jaspers K. Strindberg und van Gogh, Versuch einer pathographischen Analyze unter
vergleichender Heranziehung von Swedenborg und Hölderlin, Berna: Bircher; 1922.
6. Jamison KR. Atins cu foc: boala maniaco-depresivă și temperamentul artistic. New
York: Presă liberă; 1993.