Schopenhauer.

Viaţa şi opera

Arthur Schopenhauer (1788–1860) este, printre filozofi, o figură în  multe privinţe

singulară. Este pesimist, în timp  ce aproape toţi  ceilalţi sunt optimişti. Nu este  întru 
totul  academic,  precum Kant  şi Hegel, dar  nici nu se plasează cu totul  în  afara 
tradiţiei academice. Îi displace creştinismul şi preferă religiile Indiei – atât 
hinduismul, cât  şi  budismul.  Este un om de o vastă cultură, interesat  la fel de mult
de artă ca şi de etică. Este neobişnuit de imun  la naţionalism şi la  fel de familiarizat
cu autorii englezi şi francezi ca şi cu cei din ţara sa.  A avut  în totdeauna mai puţină 
priză  la filozofii de profesie decât  la artişti şi literaţi aflaţi  în căutarea  unei  filozofii
în care să  poată  crede.  Cu el începe supralicitarea Voinţei,  caracteristică  pentru  o 
mare  parte a  filozofiei  secolelor  al XIX-lea şi al XX-lea; dar  pentru  el  Voinţa, 
deşi fundamentală din  punct  de  vedere metafizic, este un rău din  punct  de vedere
etic – opoziţie posibilă doar pentru un pesimist.

El  recunoaşte trei  surse ale filozofiei sale – Kant, Platon şi Upanişadele – dar nu cred
că-i  datorează lui Platon atât de mult cât crede el însuşi. Viziunea sa filozofică are o
anumită afinitate temperamentală cu cea a epocii elenistice; este o  viziune obosită  şi 
valetudinară,  pentru  care  pacea  preţuieşte  mai  mult  decât  victoria,  iar chietismul
mai mult decât încercările de reformă, pe care le consideră inevitabil  futile.

Viaţa

Ambii săi părinţi aparţineau unor familii negustoreşti de vază din Danzig  (Gdansk), 
locul  său  de naştere. Tatăl  său era  un voltairian, pentru care Anglia însemna ţara
libertăţii  şi  a inteligenţei. La fel ca majoritatea cetăţenilor de frunte din Danzig, ura
atentatele Prusiei la  independenţa oraşului liber Danzig şi a fost cuprins de indignare
atunci când acesta a  fost anexat de Prusia în  1793 – indignare  ce l-a făcut să se mute
la Hamburg,  deşi  a  suferit prin  asta  o însemnată  pierdere  pecuniară.

Schopenhauer  a trăit acolo împreună cu tatăl său din 1793 până  în 1797; apoi a
petrecut  doi ani la Paris, la sfârşitul cărora tatăl său  afla cu plăcere  că  băiatul 
aproape uitase germana. În 1803 a fost plasat  la o şcoală cu internat  din  Anglia,
unde a prins ură  faţă de  nesinceritate şi de  ipocrizie. Peste alţi doi ani, ca să-i facă pe
plac tatălui său, devenea funcţionar la o casă  de comerţ din Hamburg, dar nu agrea
defel perspectiva unei  cariere  de  afaceri  şi tânjea  după  o  viaţă  literară  şi 
academică. Lucrul acesta a devenit posibil în  urma  morţii tatălui – probabil un
suicid;  mama  sa a primit bucuroasă ideea  ca băiatul să abandoneze comerţul  şi să
urmeze şcoala  şi universitatea. De aici am putea fi  tentaţi să presupunem că el ar fi 
preferat-o pe mamă tatălui, dar adevărul este exact opus: pe mamă o antipatiza, iar
tatălui i-a păstrat o amintire plină de afecţiune.

Mama lui Schopenhauer era o  doamnă cu aspiraţii  literare,  care s-a  stabilit la
Weimar cu două săptămâni înaintea bătăliei de la Jena. Acolo a ţinut  un salon  literar,
a scris cărţi şi a cultivat  prietenii cu oameni de cultură.  Băiatului nu-i  purta o mare
afecţiune şi nu-i  trecea deloc cu vederea greşelile. Îl  punea  în  gardă faţă  de patosul
umflat şi  găunos; pe băiat, flirturile ei îl agasau. La vârsta majoratului, Arthur a
moştenit o modestă avere; începând  de atunci, el şi mama şi-au devenit din ce în ce
mai insuportabili unul celuilalt.  Fără îndoială că proasta lui  părere despre femei  se
datorează, cel puţin  în parte, certurilor pe care le-a avut cu  mama  sa.

Încă pe când trăia la Hamburg a ajuns sub  influenţa romanticilor, îndeosebi a lui 
Tieck, Novalis şi Hoffmann, de la care a  învăţat  să  admire Grecia şi să gândească
rău  despre elementele ebraice din creştinism. Un alt romantic, Friedrich Schlegel, i-a
amplificat admiraţia faţă de filozofia indiană. În anul în care a ajuns la majorat (1809)
s-a dus la universitatea din Gottingen, unde a prins admiraţie pentru Kant. Doi ani mai
târziu  s-a dus la Berlin, unde a studiat  în  principal ştiinţe; a audiat prelegeri de-ale 
lui Fichte, dar acesta i-a trezit dispreţ. Entuziasmul stârnit de războiul  de eliberare l-a 
lăsat  indiferent.  În 1819  a devenit Privatdozent la Berlin şi a avut vanitatea să-şi
programeze prelegerile la aceleaşi oră cu cele  ale  lui Hegel;  neizbutind să-i
ademenească pe auditorii acestuia, curând a  încetat  să  mai predea. În  cele din urmă,
s-a  stabilit la Frankfurt, unde  a  dus o  viaţă  de  burlac  bătrân.
Avea o  căţeluşă pe nume Atma (sufletul lumii ),  zilnic se  plimba câte două ceasuri,
fuma dintr-o pipă lungă,  citea ziarul londonez  Times şi  folosea  corespondenţi spre a
culege  dovezi despre  celebritatea sa. Avea o  orientare  antidemocratică şi a  detestat
revoluţia de la  1848; credea în spiritism şi magie; în camera sa de lucru ţinea  un  bust
al lui Kant  şi un Buddha de bronz. În  modul său de  viaţă încerca să-l imite pe Kant,
exceptând obiceiul acestuia de a  se  scula din pat dimineaţa  devreme.

Opera

Principala sa  operă,  Lumea ca  voinţă  şi  reprezentare, a fost  publicată la sfârşitul
anului 1818.  El a considerat-o de  mare importanţă şi a mers până la a spune că
anumite alineate din  ea  îi fuseseră dictate de Sfântul Duh.  Spre marea sa dezamăgire
şi umilinţă, cartea n-a stârnit niciun ecou. În 1844 l-a  convins  pe un editor  să scoată
o a doua  ediţie;  dar  abia peste alţi câţiva ani a  început  să  primească ceva din
recunoaşterea după care  tânjea.

Sistemul  lui  Schopenhauer este o adaptare  a celui kantian,  dar o adaptare în care
accentul cade pe cu totul alte  aspecte ale Criticii decât cele care  au  reţinut  atenţia 
lui Fichte sau a lui  Hegel. Aceştia s-au debarasat  de  lucrul în  sine, dând astfel
cunoaşterii un  rol  fundamental  din punct  de vedere metafizic. Schopenhauer  a
păstrat  lucrul în sine, dar l-a identificat cu voinţa.  El susţinea că ceea ce în percepţie
îmi apare drept  corpul meu este de fapt  voinţa mea.

În sprijinul acestei viziuni, privită ca dezvoltare a lui Kant, pledau mai multe
considerente  decât erau dispuşi să recunoască majoritatea kantienilor. Kant susţinuse
că studiul  legii  morale ne  poate  transporta  dincolo  de fenomene, dându-ne o
cunoaştere pe care percepţia sensibilă nu o putea da; de asemenea, că  legea  morală
priveşte în esenţă  voinţa.  Pentru Kant, deosebirea dintre un om bun şi unul rău ţine
de lumea lucrurilor  în sine şi priveşte voinţele lor. Rezultă că, pentru Kant, voinţele
aparţin negreşit lumii reale şi nu celei fenomenale. Fenomenul ce corespunde unui act
de voinţă este o mişcare corporală;  iată  de ce,  în viziunea  lui  Schopenhauer,  corpul
este o  aparenţă  a  cărei  realitate este  voinţa.

Dar voinţa care se află în spatele fenomenelor  nu poate consta  dintr-un  număr de
voliţii diferite. Potrivit lui  Kant – iar  în  privinţa asta Schopenhauer este de acord cu
el – atât spaţiul  cât  şi timpul aparţin doar fenomenelor; lucrul  în  sine  nu  este  în
spaţiu sau timp. Prin urmare, voinţa mea, în sensul  în care este reală, nu poate fi
datată şi nici compusă din acte de  voinţă separate, pentru că sursa  pluralităţii, adică,
în limbajul scolastic, „principiul individuaţiei”, sunt timpul şi spaţiul. Ea nu poate fi
identificată  nici  cu voinţa întregului univers; individualitatea mea este o  iluzie,
rezultată din aparatul meu subiectiv de percepţie spaţio-temporală.  Reală este  doar  o
unică voinţă colosală, care  se  manifestă în  cuprinsul  întregii  naturi, atât însufleţite 
cât  şi neînsufleţite.

Din cele  spuse până aici, ne-am putea aştepta ca Schopenhauer să identifice această
voinţă cosmică cu Dumnezeu şi să formuleze o doctrină panteistă aidoma celei a  lui
Spinoza,  în  care virtutea ar consta în conformitatea cu voinţa divină.  Pesimismul său
duce însă,  în acest punct, la  o dezvoltare  diferită.  Voinţa cosmică este rea;  voinţa
în  întregul ei este rea sau, în orice caz, este  sursa întregii  noastre  suferinţe  fără
sfârşit.  Suferinţa este inerentă  oricărei vieţi şi ea se  amplifică  cu orice spor de
cunoaştere.  Voinţa nu are un scop conştient,  a  cărui atingere ar aduce  mulţumire. 
Deşi până la urmă moartea biruie negreşit, noi urmărim scopurile noastre  deşarte 
„aşa cum continuăm să umflăm întruna o băşică de săpun, deşi ştim cu certitudine că
va plesni”.  Fericirea  este o himeră, pentru că o vrere neîmplinită ne pricinuieşte
durere, iar  împlinirea are ca unic rezultat saţietatea. Instinctul îi  împinge pe oameni
la  procreaţie,  care  dă naştere  unui nou prilej  de suferinţă şi moarte; iată de ce actul 
sexual  este însoţit de  ruşine.  Sinuciderea nu serveşte la nimic; doctrina
transmigraţiei, chiar dacă nu este adevărată în  litera  ei, exprimă  un  adevăr  sub 
formă  de mit.

sursa: Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol.2, Bucureşti, Humanitas,

2005, pag. 265-268 (https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/01/13/schopenhauer-
viata-si-opera/)