Porozitatea și suprafața specifică

Golurile (exprimate procentual) ale unei mase neconsolidate de material precum fânul,
cerealele și alte materiale poroase este adesea necesar în curgerea în curent de aer dar și în
transmiterea fluxului de căldură, precum și în alte aplicații. În fig. 1 este prezentat un stand pentru
determinarea experimentală a porozității.

Figura 1. Determinarea porozității materialelor.

a – Stand experimental; b – Calibrarea datelor cu apă; c – Masa volumică a lucernei în funcție
de golurile de material
 Cu materialul de măsurat în tancul 2, valva 2 se închide iar aerul este alimentat în tancul
1. Când începe să se creeze suprapresiune în tancul 1 iar acul manometrului începe să se
deplaseaze pe scară, valva 1 se închide, iar după ce acul manometrului rămâne imobil se citește
presiune p1. În aceste condiții conform bine cunoscutei legi a gazului perfect vom avea:
𝑝1 ∙ 𝑉1 = 𝑀 ∙ 𝑅1 ∙ 𝑇1
unde: p1 este presiunea absolută, V1 este volumul tancului 1, M este masa de aer, R 1 este
constanta gazului pentru aer (286,9 J/kg·K), iar T 1 este temperatura absolută.
Apoi, valva 3 se închide și se deschide valva 2, pe manometru citindu-se presiunea p2. În
aceste condiții, cu valva 3 închisă și valva 2 deschisă, masa totală de aer M este divizată în masa
M1 pentru a umple tancul 1 și masa M2 pentru a umple spațiul porilor V2 în tancul 2. Presupunând
că 𝑅1 ∙ 𝑇1 = 𝑅2 ∙ 𝑇2 = 𝑅 ∙ 𝑇, se poate deduce:
𝑀 = 𝑀1 + 𝑀2
𝑝1 ∙ 𝑉1 𝑝2 ∙ 𝑉1 𝑝2 ∙ 𝑉2
= +
𝑅∙𝑇 𝑅∙𝑇 𝑅∙𝑇
de unde volumul procentual ocupat de pori va fi:
𝑉2 𝑝1 − 𝑝2
=
𝑉1 𝑝2
Exemplu
Pentru a determina porozitatea porumbului uscat, tancul 2 al standului din fig. 1 este
umplut cu o probă din acest porumb, care are o masă volumică de 752,7 kg/m 3. Presiunile citite
sunt p1 = 0,515 bar și p2 = 0,352 bar. Utilizând ecuația de mai sus porozitatea va fi:
𝑉2 0,515 − 0,352
= = 0,463 = 46,3%
𝑉1 0,352
Figurile 1,b și 1,c arată calibrarea aparatului cu apă în tancul 2 și masa volumică a lucernei
în funcție de golurile de material.
Porozitatea, la care se face referire și ca factor de impact, FP, poate fi calculată și cu
următoarea relație:
𝑑𝑒𝑛𝑠𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑖𝑐𝑢𝑙𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑠𝑜𝑙𝑖𝑑𝑒 − 𝑑𝑒𝑛𝑠𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑎𝑚𝑏𝑎𝑙𝑎𝑗𝑢𝑙𝑢𝑖
𝐹𝑃 =
𝑑𝑒𝑛𝑠𝑖𝑡𝑎𝑡𝑒𝑎 𝑝𝑎𝑟𝑡𝑖𝑐𝑢𝑙𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑠𝑜𝑙𝑖𝑑𝑒
Densitatea particulelor poate fi determinată cu una dintre metodele prezentate la cursul
anterior (cursul 3). Densitatea ambalajului poate fi determinată prin cântărirea unui anumit
volum de particule ambalate.
La semințele de cereale porozitatea, exprimată procentual, reprezintă raportul dintre
volumul tuturor golurilor rămase între particulele de material (volumul intergranular) și volumul
total ocupat de acesta:
Vg V V
= 100  t s 100
Vt Vt
unde:Vg este volumul golurilor (volumul intergranular), Vs este volumul efectiv ocupat de
seminţe, Vt este volumul total ocupat.
Atunci când se cunosc valorile masei volumice (ρv) și densității materialului (ρ),
porozitatea poate fi evaluată utilizându-se următoarea relație:
 v 
 = 1   100
  
Forma şi mărimea seminţelor de cereale influenţează în cea mai mare măsură porozitatea
acestora. Atunci când există o uniformitate dimensională a cerealelor, porozitatea lor este mai
mare decât atunci când seminţele nu au o dimensiune uniformă. Seminţele mici ocupă spaţiile
rămase între cele mari, porozitatea fiind mai mică.

2
 Suprafața specifică
Cunoașterea suprafeței specifice pentru materialele biologice prezintă interes pentru
cercetători, dar și pentru inginerii de pe liniile de procesare. Spre exemplu, suprafața specifică a
frunzelor este un indicator despre capacitatea de fotosinteză, rata de creștere a plantei iar
măsurarea ei este de importanță pentru a determina competiția între plante (în aceeași cultură)
pentru lumină, nutrienți, relația plantă-sol-apă, determinându-se de aici rata de aplicare a
tratamentelor chimice (insecticide și fungicide). Spre exemplu la tutun, frunza este principalul
produs comercial, iar suprafața ei specifică este un bun indicator despre randamentul potențial.
De asemenea, suprafața specifică a fructelor prezintă importanță pentru a determina acoperirea
la operația de spray-ere, îndepărtarea reziduurilor de la spray-ere, rata de respirație, refractanța
luminii și evaluarea culorii, dar și transferul de căldură în procesele de încălzire și răcire.
Mai jos sunt prezentate câteva metode de evaluare a suprafeței specifice pentru diverse
materiale biologice.

1. Suprafața specifică a frunzelor și tulpinilor

O metodă destul de utilizată pentru măsurarea suprafeței specifice a frunzelor și tulpinilor
implică proiectarea acestora cu ajutorul luminii pe o hărtie, trasarea contului și măsurarea
suprafeței delimitată de contur cu ajutorul unui planimetru (vezi curs TAMC). În fig. 2 este
prezentat un planimetru polar.

Figura 2. Determinarea suprafețelor formelor neregulate cu planimetrul polar

Alte metode utilizate sunt: trasarea suprafeței pe hârtie milimetrică și numărarea

pătratelor; utilizarea unui proiector fotografic similar cu metoda utilizată pentru determinarea
formei și dimensiunii cerealelor; metoda interceptării luminii și utilizarea unei celule fotronice
pentru măsurarea luminii interceptate; utilizarea unui planimetru cu curent de aer care măsoară
suprafața obiectului ca o suprafață ce obstrucționează circulația liberă a curentului de aer; dar și
măsurarea lungimii și lățimii frunzelor.
Figura 3 prezintă o relație empirică între produsul lungimii și lățimii frunzei pe de o parte
și suprafața sa specifică pentru frunzele de tutun. Aceeași relație a fost găsită și la frunzele de
varză, porumb și alte culturi.
În tabelul 1 sunt prezentate valori ale suprafeței specifice pentru frunzele de secară, pentru
trei metode de determinare precum și timpul necesar de determinare pentru un om.

3
Figura 3.Variația suprafeței specifice cu produsul dintre lungime și lățime la frunzele de tutun

Tabelul 1. Comparație între câteva metode de măsurare a suprafeței specifice la frunzele de

secară.
Nr. de Metoda de măsurare
frunze Produs lungime și Trasare conturului și măsurare cu Planimetru cu curent
lățime planimetrul polar de aer
Suprafața în cm 2

5 35 37 36
5 34 37 36
10 72 72 74
10 67 71 71
15 113 105 103
15 125 126 127
20 143 141 142
20 153 146 148
Timpul necesar unui om (în secunde) pentru măsurarea unei frunze
50 50 12

Figura 4 prezintă schema unui planimetru cu curent de aer.

Figura 4. Planimetrul cu curent de aer și curba sa de calibrare

4
 Principalele părți ale planimetrului cu curent de aer sunt ventilatorul centrifugal, un tub
Pitot, o conductă verticală și una orizontală, o sită care susține obiectul de măsurat și un
micromanometru.

2. Suprafața specifică a fructelor.

Pentru a măsura suprafața specifică a unui fruct precum mărul, acesta a fost divizat în
feliuțe, acestora li s-a trasat conturul pe hârtie, au fost măsurate suprafețele contururilor cu
planimetrul polar și apoi au fost însumate aceste suprafețe, rezultatul fiind valoarea suprafeței
specifice a mărului. Această valoare se poate compara cu valorile estimate prin următoarele
metode:
1. Calculul cu o formulă matematică ce implică două integrale eliptice pentru suprafața unui
elipsoid cu axele aflate în următoarea relație a>b>c.
2. Aria secțiunii transversale a mărului.
3. Aria secțiunilor axiale și longitudinale.
4. Diametrul transversal.
5. Diametrele axial și longitudinal.
6. Greutatea fructului.
S-a determinat că eroarea standard din estimarea suprafeței specifice din aria secțiunii
transversale, diametrul transversal și greutatea fructului este mai mică față de alte modalități de
estimare și că acestea se pot folosi pentru estimarea suprafeței specifice aproximative. Cea mai
utilizată în practică ecuație de aproximare a suprafeței specifice pentru mere culese este cea
bazată pe greutatea fructului iar pentru merele neculese (aflate încă în pom) este cea bazată pe
măsurarea diametrului transversal.
În tabelul 2 sunt prezentate câteva ecuații de regresie pentru aproximarea suprafeței
specifice pe baza greutății fructului la câteva soiuri de mere, pere și prune.
Tabelul 2. Ecuații de regresie pentru estimarea suprafeței specifice pe baza greutății fructelor.
Fructul Suprafața Ecuația de regresie Abaterea Coeficientul Coef. de
specifică standard de variație corelație
2 2
medie (cm ) (cm ) R2
Mere
- Idared 131,03 𝑆 = 6,44 + 0,014𝐺 3,10 2,37 0,97
- Jonathan 117,55 𝑆 = 5,31 + 0,146𝐺 3,35 2,85 0,96
- Delicios 140,13 𝑆 = 6,62 + 0,129𝐺 2,97 2,11 0,99
- McIntosh 145,94 𝑆 = 7,12 + 0,129𝐺 2,58 1,77 0,98
- Stayman 157,10 𝑆 = 8,49 + 0,110𝐺 4,00 2,55 0,99
- Wagner 162,39 𝑆 = 7,09 + 0,121𝐺 3,74 2,30 0,98
- Gravenstein 164,45 𝑆 = 8,24 + 0,116𝐺 3,35 2,04 0,96
- Chenago 124,45 𝑆 = 6,91 + 0,128𝐺 3,74 3,01 0,94
- Golden 111,29 𝑆 = 5,89 + 0,125𝐺 4,52 4,06 0,92
Media 𝑆 = 6,72 + 0,129𝐺
Pere
- Anjou 148,71 𝑆 = 7,4 + 0,097𝐺 3,87 2,60 0,98
- Bosc 143,10 𝑆 = 7,49 + 0,101𝐺 5,16 3,60 0,96
- Bartlett 145,42 𝑆 = 7,58 + 0,101𝐺 4,45 3,06 0,97
Media 𝑆 = 7,49 + 0,990𝐺
Prune
- Pond 45,23 𝑆 = 2,49 + 0,138𝐺 1,42 3,14 0,95
- Monarh 35,03 𝑆 = 1,88 + 0,159𝐺 0,97 2,77 0,94
Media 𝑆 = 2,18 + 0,149𝐺

5
 Coeficientul de variație din tabelul 2 a fost calculat cu relația:
𝐴𝑏𝑎𝑡𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑠𝑡𝑎𝑛𝑑𝑎𝑟𝑑
𝐶𝑜𝑒𝑓. 𝑑𝑒 𝑣𝑎𝑟𝑖𝑎ț𝑖𝑒 = 100 ∙
𝑆𝑢𝑝𝑟𝑎𝑓𝑎ț𝑎 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑖𝑓𝑖𝑐ă 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑒

Estimarea suprafeței specifice se poate estima și prin regresii liniare sau neliniare,
utilizând metoda pătratelor cele mai mici și o lege polinomială de gradul 2. În practică s-a
demonstrat că regresiile neliniare obțin cea mai bună corelație cu datele experimentale. În fig. 5
este prezentată curba de variație obținută printr-o astfel de regresie pentru datele experimentale
de la 84 de mere, soiul McIntosh. Pentru comparație, a fost derivată și ecuația unei sfere
echivalente.

Figura 5. Aproximarea suprafeței specifice în funcție de greutate pentru merele McIntosh

3. Suprafața specifică a oului

Relația între greutate și suprafața specifică a fost studiată și în cazul oului, mai ales că pe
liniile tehnologice separarea se poate face și după suprafața specifică. Pentru ouăle proaspete se
poate folosi următoare relație empirică pentru aproximarea suprafeței specifice:
𝑆 = 𝑘 ∙ 𝐺𝑚
unde: k este o constantă de regresie cu valori între 4,56 și 5,07, G – greutatea oului iar m=0,66.
Ca și în cazul fructelor, suprafața specifică a fost determinată experimental prin mai multe
metode, iar apoi a fost corelată aceasta cu greutatea oului.
Cea mai simplă metodă de determinare a suprafeței specifice a unui corp convex simetric,
precum un ou, este metoda proiectării conturului. Având profilul oului, se pot trasa linii paralele
și perpendiculare la distanțe egale pe profilul lui. Apoi, utilizând calcule olografice, sau o
integrare într-un software de analiză matematică, suprafața Ss poate fi obținută prin însumarea
suprafețelor de revoluție pentru toate segmentele divizate.
Exemplu.
Pentru a estima suprafața specifică a unui ou proaspăt, ce cântărește 60 g, conturul
exterior al acestuia a fost trasat. Apoi profilul a fost divizat în segmentul superior, segmentul
inferior și segmentul median de grosime Δy. Figura 6 prezintă conturul oului și dimensiunile
măsurate. Pe schemă dimensiunile sunt în inch, se știe că 1 inch = 2,54 cm, iar 1 inch2 = 6,45
cm2.

6
 Figura 6. Dimensiunile unui contur de ou pentru determinarea suprafeței specifice

Suprafața specifică a fost estimată prin mai multe metode:

a. Prin însumarea suprafețelor. Cele două segmente la capete au fost apreciate ca fiind segmente
de sferă. Segmentul median s-a apreciat ca fiind un cilindru cu înălțimea Δy și de diametru di.
Suprafața segmentului de sferă va fi 2𝜋𝑟ℎ unde r este raza sferei determinată din:
(𝐴𝐶)2 𝐵𝐷
+
8𝐵𝐷 2
1 0,178
𝑅𝑎𝑧𝑎 𝑠𝑢𝑝𝑒𝑟𝑖𝑜𝑎𝑟ă = + = 0,791 𝑖𝑛𝑐ℎ = 2,01𝑐𝑚
8 ∙ 0,178 2
1 0,222
𝑅𝑎𝑧𝑎 𝑖𝑛𝑓𝑒𝑟𝑖𝑜𝑎𝑟ă = + = 0,674 𝑖𝑛𝑐ℎ = 1,711𝑐𝑚
8 ∙ 0,222 2
𝐴1 = 𝑆𝑢𝑝𝑟𝑎𝑓𝑎ț𝑎 𝑠𝑒𝑔𝑚𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑠𝑢𝑝𝑒𝑟𝑖𝑜𝑟 = 2𝜋 ∙ 0,791 ∙ 0,178 = 0,885 𝑖𝑛2 = 5,71 𝑐𝑚2
𝐴2 = 𝑆𝑢𝑝𝑟𝑎𝑓𝑎ț𝑎 𝑠𝑒𝑔𝑚𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑖𝑛𝑓𝑒𝑟𝑖𝑜𝑟 = 2𝜋 ∙ 0,674 ∙ 0,222 = 0,904 𝑖𝑛2 = 5,83 𝑐𝑚2
𝑛 𝑛

𝐴3 = 𝑆𝑢𝑝𝑟𝑎𝑓𝑎ț𝑎 𝑠𝑒𝑔𝑚𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑚𝑒𝑑𝑖𝑎𝑛 = ∑ 𝜋 ∙ 𝑑𝑖 ∙ ∆𝑦 = 𝜋 ∙ ∆𝑦 ∑ 𝑑𝑖

𝑖=1 𝑖=1
Măsurarea lui di la intervale Δy = 0,1 inch = 0,254 cm și însumarea conform relației de mai sus
va rezulta:
𝐴3 = 8,95 𝑖𝑛2 = 57,73 𝑐𝑚2
Astfel, suprafața totală va fi:
𝑆 = 𝐴1 + 𝐴2 + 𝐴3 = 0,885 + 0,904 + 8,95 = 10,74 𝑖𝑛2 = 69,27 𝑐𝑚2
b. Prin asemănarea cu un sferoid alungit. Din profilul oului diametrul mare a fost măsurat ca
fiind 2,3 inch = 5,84 cm, iar diametrul mic a fost măsurat ca fiind 1,7 inch = 4,32 cm. Utilizând
ecuația excentricității s-a aflat:
1/2
0,85 2
𝑒 = [1 − ( ) ] = 0,674
1,15
0,85∙1,15 1
iar suprafața specifică este: 2𝜋(0,85)2 + 2𝜋 0,674 ∙ sin 0,674 = 11,29 𝑖𝑛2 = 72,82 𝑐𝑚2
c. Prin măsurarea directă. Oul a fost acoperit cu fâșii de scoci cărora li s-a măsurat suprafața
ulterior, iar prin însumare a rezultat suprafața totală. Aceasta metodă a dat o suprafață totală de
11,30 𝑖𝑛2 = 72,89 𝑐𝑚2

7
 4. Suprafața specifică a mediilor poroase
Suprafața specifică mai este definită în literatura de specialitate ca fiind suprafața porilor
dintr-un mediu poros, suprafață ce este supusă la curgerea fluidelor fie prin unitate pe volum fie
prin unitate pe greutatea particulelor solide. În mai multe studii de curgerea fluidului și generarea
și transferul de căldură în produsele depozitate este necesară această suprafață specifică.
Pentru măsurarea suprafeței specifice a spațiilor poroase neuniforme se poate utiliza
ecuația Carman-Kozeny.
Kozeny a considerat structura unui mediu poros ca o multitudine de tuburi capilare, ce
nu sunt neapărat circulare în secțiune. Aplicând ecuația hidrodinamică clasică pentru curgeri
laminare printr-un astfel de sistem, Kozeny a arătat că permeabilitatea, K, poate fi dată de
următoarea ecuație:
𝑐𝑃3
𝐾= 2
𝑆
unde: c este o constantă adimensională, P este porozitatea, iar S este suprafața specifică.
Carman a modificat această relație considerând c = 1/5, propunând astfel ecuația Carman-
Kozeny:
𝑃3
𝐾= 2
5𝑆 (1 − 𝑃2 )
Pentru a calcula suprafața specifică (S) din această relație, este necesar mai întâi să se
determine porozitatea și permeabilitatea materialului poros.
Porozitatea poate fi determinată cu metoda prezentată la începutul cursului.
Permeabilitatea, este definită în literatura de specialitate, ca fiind acea proprietate a unui
material poros care caracterizează ușurința cu care un fluid poate fi făcut să circule prin material
în prezența unui gradient de presiune. Ecuația care ne dă permeabilitatea în termen de cantități
măsurabile este ecuația lui Darcy:
𝑞𝜂
𝑘=
Δp
𝐴 ( ⁄𝐿 )
unde: k este permeabilitatea, q este debitul volumic de curgere, η este vâscozitatea dinamică a
fluidului; Δp este diferența de presiune la capetele materialului, L este lungimea mediului poros
în sensul curgerii fluidului și A este aria secțiunii transversale a mediului poros.

5. Suprafața specifică a materialelor pulverulente și granulare

În cazul materialelor pulverulente suprafața specifică este definită ca suprafața exterioară
desfăşurată a particulelor conţinute în un kilogram de material granular (semințe sau pulberi) și
poate fi determinată dacă se cunoaște diametrul mediu al particulelor, considerate sferice, ale
unui amestec granular, folosind următoarea relație:
6
S e.m =
 dm
unde:  este densitatea particulelor materialului analizat, determinată cu picnometrul cel mai
adesea, iar dm este diametrul mediu al particulelor, determinat în urma analizei granulometrice
(vezi laborator 3 PIMB).