MURESAN Semnat digital

de MURESAN
PETRU- PETRU-IULIAN
Data: 2019.07.25
IULIAN 20:46:18 +03'00'

Suportul de curs

destinat programelor de pregătire

în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

40 ore

1
 CUPRINS

Cap. 1. Cadrul legislativ general referitor la securitatea şi sănătatea în muncă

1.1. Sfera noţiunii de securitate şi sănătate în muncă
1.1.1. Definirea noţiunii de securitate şi sănătate în muncă
1.2. Practici şi reglementări europene privind securitatea şi sănătatea în muncă
1.2.1. Sistemul legislativ în Uniunea Europeană
1.2.2. Tratatul de la Roma – Art. 100A şi 118A. Actul Unic European
1.2.3. Directiva Cadru 89/391/CEE
1.2.4. Directive specifice
1.3. Sistemul legislative în România. Transpunerea legislaţiei europene în legislaţia românească
1.3.1. Scurt istoric privind reglementările protecţiei muncii în România
1.3.2. Sistemul legislativ în România
1.3.2.1. Principii ale sistemului legislativ de securitatea muncii
1.3.2.1. Structura sistemului legislativ de securitatea muncii
1.3.3. Transpunerea legislaţiei europene în legislaţia românească
1.4. Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006
1.4.1. Scop
1.4.2. Domeniu de aplicare
1.4.3. Structură
1.4.4. Termeni şi expresii
1.5. Normele metodologice de aplicare ale Legii securităţii şi sănătăţii în muncă – H.G. nr. 1425/2006,
cu modificările și completările ulterioare
1.5.1. Prezentare generală
1.5.2. Structură

Cap. 2. Concepte de bază referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă

2.1. Principii generale de prevenire
2.1.1. Termeni şi expresii
2.1.2. Principii generale de prevenire
2.2. Obligaţii ale angajatorului
2.2.1. Obligaţii generale ale angajatorului
2.2.2. Obligaţii privind organizarea activităţii de prevenire şi protecţie
2.2.3. Obligaţii privind asigurarea primului ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea
lucrătorilor, pericol grav şi iminent
2.2.4. Alte obligaţii ale angajatorului
2.2.5. Obligaţii privind informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor la problemele
referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă
2.2.6. Obligaţii privind instruirea lucrătorilor
2.3. Obligaţii ale lucrătorului
2.4. Organizarea activităţii de prevenire şi protecţie
2.4.1. Principiile şi criterii de organizare
2.4.2. Modalităţi de realizare a activităţii de prevenire şi protecţie
2.4.2.1. Prevederi generale
2
 2.4.3. Activităţi de prevenire şi protecţie (art. 15 din H.G. nr. 1425/2006)
2.4.4. Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
2.4.5. Lucrătorul desemnat
2.4.6. Serviciu intern de prevenire şi protecţie
2.4.7. Serviciile externe de prevenire şi protecţie
2.5. Asigurarea participării, informării şi consultării lucrătorilor la activitatea de prevenire şi protecţie
2.5.1. Prevederi generale
2.5.2. Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul SSM
2.5.3. Organizarea şi funcţionarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă
2.5.3.1. Constituirea CSSM
2.5.3.2. Funcţionarea CSSM
2.5.3.3. Atribuţiile CSSM
2.5.3.4. Obligaţiile angajatorului referitoare la CSSM
2.6. Instruirea lucrătorilor
2.6.1. Prevederi generale
2.6.2. Instruirea introductiv generală
2.6.3. Instruirea la locul de muncă
2.6.4 Durata instruirii la locul de munca
2.6.5 Admiterea la lucru
2.6.6 Instruirea periodică
2.6.7 Instruirea suplimentară
2.6.8 Alte situaţii
2.6.9 Consemnarea instruirii
2.7. Supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor
2.8. Primul ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea lucrătorilor. Pericol grav şi iminent. Zone cu risc
ridicat şi specific

2.9. Accidente de muncă. Boli profesionale

2.9.1. Definitii
2.9.2. Clasificarea accidentelor de munca
2.9.2.1. Grade de invaliditate
2.9.2.2. După numărul de persoane afectate
2.9.2.3.După momentul în care se resimt efectele
2.9.3. Comunicarea AM
2.9.4. Cercetarea accidentelor
2.9.4.1.Cu incapacitate temporară de muncă

2.9.4.2.Accidente mortale situaţii cu persoane date dispărute, accidente care produc INV,
cele colective, incidente periculoase
2.9.4.3. Accidente colective generate cu consecinte grave, care prezintă un gr.ridicat de
complexitate
2.9.5. Dosarul de cercetare
2.9.6. Procesul-verbal de cercetare a evenimentelor
2.9.7. Inregistrarea accidentelor de munca
2.9.8. Boli profesionale

3
Cap. 3. Noţiuni despre riscuri generale şi prevenirea lor
3.1. SISTEMUL DE MUNCĂ
3.2. PREVENIREA
3.2.1. Principiile practice ale prevenirii
3.2.1.1. Valorile esenţiale ale prevenirii
3.2.2. Principiile generale ale prevenirii
3.2.2.1. Principiile generale ale prevenirii
3.2.2.2. Demersul de prevenire
3.2.2.3. Cerinţe / condiţii necesare derulării eficace a demersului de prevenire
3.2.2.4. Etapele demersului de prevenire

Cap. 4. Noţiuni despre riscuri specifice şi prevenirea lor în sectorul corespunzător activităţii
întreprinderii şi/sau unităţii
4.1.Tipuri de masuri in domeniul securitatii si sanatatii in munca
4.1.1 Curentul electric
4.1.2.Radiaţii electromagnetice de medie şi înaltă frecvenţă
4.1.3. Echipamente individuale de protectie
4.1.3.1. Protecţia capului
4.1.3.2. Protecţia împotriva zgomotului
4.1.3.3. Protecţia ochilor şi a feţei
4.1.3.4. Protecţia respiratorie
4.1.3.5.Protecţia mâinii şi braţului
4.1.3.6. Protecţia picioarelor şi a gambelor
4.1.3.7. Protecţia pielii
4.1.3.8. Protecţia trunchiului şi a abdomenului
4.1.3.9. Protecţia întregului corp
4.1.4. Semnalizarea de securitate
4.1.4.1. Modalităţi de semnalizare
4.1.4.1.1. Semnalizare permanenta
4.1.4.1.2. Semnalizarea ocazionala
4.1.4.1.3. Intersanjabilitatea şi combinarea semnalizarilor
4.1.5. Principalele mijloace de semnalizare de securitate şi/sau sănătate

Cap. 5 Acordarea primului ajutor

5.1 Stopul respirator şi reanimarea cardio-respiratorie
5.2 Şocul
5.3 Leşinul
5.4 Plăgile
5.5 Hemoragiile
5.6 Fracturile
5.7 Traumatismele cranio-cerebrale
5.8 Arsurile
5.9 Electrocutarea

4
 Suportul de curs destinat programelor de pregătire
în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
40 ore
Cap. 1. Cadrul legislativ general referitor la securitatea şi sănătatea în muncă
1.1. Sfera noţiunii de securitate şi sănătate în muncă
1.1.2. Definirea noţiunii de securitate şi sănătate în muncă
Tot mai mult securitatea şi sănătate în muncă este considerată ca fiind o disciplină ştiinţifică
distinctă, cu un loc bine definit în cadrul sistemului ştiinţelor muncii ce constituie domeniul ingineriei
industriale.
Cercetările pe plan european şi mondial din ultimii ani au evidenţiat o interpătrundere tot mai
accentuată a disciplinei securităţii şi sănătăţii în muncă cu alte discipline ştiinţifice corelate sau
circumscrise domeniului ingineriei industriale cum ar fi ergomonia, medicina şi igiena muncii,psihologia,
sociologia, etc.
În opinia Academiei Române, securitate înseamnă a fi la adăpost de orice pericol, protecţie sau
apărare, iar sănătatea reprezintă starea unui organism în care funcţionarea tuturor organelor se face în
mod normal şi regulat. Din conjugarea acestor doi termeni, aplicaţi unui sistem de muncă a luat naştere
expresia „securitate şi sănătate în muncă” care s-a transformat ulterior într-un concept amplu şi
complex.
Securitatea şi sănătate în muncă a fost lansat ca un concept care înseamnă arta şi ştiinţa de a
anticipa, recunoaşte, evalua şi controla pericolele şi riscurile ce pot apărea la locul de muncă.
Noţiunea de “securitate şi sănătate în muncă” cuprinde de fapt 2 noţiuni:
- securitatea lucrătorilor – eliminarea/reducerea pericolelor şi a riscurilor ce pot cauza accidente de
muncă sau boli profesionale
- sănătatea lucrătorilor – asigurarea unui confort fizic, psihic şi social la locul de muncă
În acest context securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă un ansamblu de activităţi
instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă,
apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul
de muncă.
Activitatea de securitate şi sănătate în muncă asigură aplicarea criteriilor ergonomice pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi pentru reducerea efortului fizic, psihic şi social lalocul de muncă.
În sens larg, prin securitate şi sănătate în muncă se desemnează ansamblul de activităţi
referitoare la organizarea, desfăşurarea, îndrumarea şi controlul procesului de muncă şi care are ca scop
crearea condiţiilor optime pentru apărarea vieţii şi a sănătăţii lucrătorilor şi a celorlaţi participanţi la
procesul muncii,prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.
În sens retrâns, securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă măsurile concrete, operative de
asigurare a vieţii şi integrităţii fizice a celor ce muncesc.

1.1.3. Necesitatea desfăşurării activităţii de prevenire şi protecţie

Abordarea aspectelor de securitate şi sănătate în centrul problematicii locului de muncă asigură
nu numai evitarea costurilor mai mari cu accidentele şi îmbolnăvirile, dar asigură şi îmbunătăţirea
productivităţii muncii. Lucrătorii bine motivaţi şi bine instruiţi, care lucrează cu echipamente şi materiale
eficiente şi bine întreţinute, pot obţin o calitate mai bună, o productivitate mai bună, deci performanţe
economice mai bune.

5
 Obiectivele angajatorilor sunt:
o îmbunătăţirea productivităţii
o reducerea absenteismului
o reducerea fluctuaţiei personalului
o îmbunătăţirea calităţii
Întreprinderile care dispun de lucrători instruiţi şi eficienţi sunt recunoscute ca fiind de calitate şi de cele
mai multe ori sunt şi întreprinderi de mare succes.

Obiectivele angajatului:
 salariu şi condiţii mai bune
 moral mai bun
 stress emoţional mai redus
 perspective mai bune

6
- eliminarea/reducerea pericolelor şi riscurilor de accidentare şi/sau
îmbolnăvire profesională

concept care înseamnă arta şi ştiinţa de a anticipa,

recunoaş
recunoaşte, evalua şi controla pericolele şi riscurile
de accidentare şi/sau îmbolnăvire la locul de muncă

- asigurarea confortului fizic,psihic şi social la locul de muncă

- ansamblul de activităţi referitoare la

organizarea, desfăşurarea, îndrumarea şi
controlul procesului de muncă şi care are ca
scop crearea condiţiilor optime pentru
apărarea vieţii şi a sănătăţii lucrătorilor şi a
celorlalţi participanţi la procesul muncii,
prevenirea accidentelor de muncă şi a
îmbolnăvirilor profesionale.

7
 1.2. Practici şi reglementări europene privind securitatea şi sănătatea în muncă
1.2.1. Sistemul legislativ în Uniunea Europeană
Uniunea Europeană (U.E.) constituie organizaţia cea mai activă de integrare multisectorială
a statelor semnatare ale tratatelor de constituire, în domeniile economic, social, politic, al
drepturilor cetăţeneşti şi al relaţiilor externe.
La 16 aprilie 1948, un număr de 16 ţări europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia,
Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia şi
Turcia au răspuns propunerii lansate de generalul Marshall pentru gestionarea în comun a
ajutorului american acordat pentru reconstrucţia Europei şi au semnat la Paris Tratatul de
constituire a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică OECE şi care a devenit instrumentul
cooperării interguvernamentale ce a permis liberalizarea schimburilor între membrii săi. Li s-au
alăturat în octombrie 1949 Germania şi în iulie 1959 Spania, iar Statele Unite şi Canada aveau
calitatea de asociaţi.
Necesitatea unificării politice a Europei a fost dezbătută la Congresul de la Haga din mai 1948
organizat de mişcările europene şi a condus la crearea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei ca
organizaţie interguvernamentală cu scopul apărării într-un cadru instituţionalizat a valorilor
democratice considerate a fi ameninţate prin divizarea Europei în două blocuri. La crearea
Consiliului Europei au participat zece state: Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Norvegia şi Suedia.
Începând cu 9 mai 1950, construcţia europeană a intrat pe o nouă cale ce avea la bază
declaraţia ministrului de externe al Franţei – Robert Schuman – care propunea un proces ce
depăşea cadrul tradiţional al cooperării interguvernamentale, prin acceptarea trecerii anumitor
atribute ale suveranităţii în favoarea unor instituţii comune. Consecinţă a constatării că nici
Organizaţia Europeană a Cooperării şi nici Consiliul Europei nu puteau constitui cadrul unei
adevărate integrări europene, deoarece erau consacrate unor simple acţiuni de cooperare şi nu
erau de natură să angajeze Europa pe calea unificării reale, declaraţia lui Robert Schuman
cuprindea principiile unei concepţii revoluţionare în construcţia funcţională a Europei potrivit
căreia legăturile economice pregăteau legăturile politice.
Tratatul de la Paris din 1951 de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi a Oţelului
ECSC/CECA a deschis piaţa comună a cărbunelui şi a oţelului între cele 6 state fondatoare: Belgia,
Germania, Franţa, Italia Luxemburg şi Olanda.
Tratatul de la Paris constituie astfel punctul de pornire al unui proces de integrare. Pentru
prima oară în istoria modernă, state suverane acceptă să-şi pună în comun resursele lor de
cărbune şi oţel şi să le încredinţeze unei înalte autorităţi cu puternic caracter supranaţional, având
sarcina de a degaja şi de a face să prevaleze interesul comunităţilor. Statele acceptă, de asemenea,
ca o Curte de Justiţie independentă să le asigure respectarea dreptului la funcţionarea comunităţii
şi ca o Adunare Parlamentarî să fie consultată asupra problemelor comunitare.
Tratatul de la Paris a constituit primul pas spre calea integrării europene şi un model de
integrare juridic, instituţiile CECA pregătind instituţiile celorlalte două comunităţi ce se vor crea
peste câţiva ani.

8
 Astfel la 25 martie 1957, s-a semnat la Roma, de către statele membre CECA două noi tratate
care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958:
- Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene CEE
- Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice CEEA, denumită şi
Euratom
Astfel, prin Tratatul de la Roma din 1957 se constituie Comunitatea Economică Europeană
bazată pe libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi forţei de muncă – Piaţa Comună.
Crearea Comunităţii Economice Europene avea în vedere mai ales transformarea condiţiilor
economice ale schimburilor şi, prin urmare, ale producţiei pe teritoriul comunităţii. Spre deosebire
de celelalte două comunităţi, Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei
statelor membre.
Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 a instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică a
Comunităţilor europene şi a realizat unificarea executivului şi pe cale de consecinţă, diferite
instituţii şi reguli strâns legate de acestea s-au refăcut într-o singură administraţie. Fuziunea nu a
fost decât instituţională, nu şi funcţională, cele trei Comunităţi continuând să rămână distincte în
privinţa reglementărilor economice.
La 17 februarie 1978 Parlamentul European a adoptat o rezoluţie referitoare la o denumire
unică pentru Comunităţi: Comunitatea Europeană.
Astfel, Comunitatea Europeană desemnează ansamblul instituţiilor create conform
tratatelor stabilind cele trei Comunităţi europene ca şi grupul format din statele membre.
Denumirea prezintă interes practic şi o valoare de simbol, fără a avea semnificaţie juridică,
întrucât, din punct de vedere juridic nu a avut loc fuziunea tratatelor şi cele trei comunităţi nu au
fuzionat într-o singură Comunitate.
Extinderea spaţiului comunitar s-a realizat prin trei lărgiri succesive: 1973 - aderarea
Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii, 1981 - aderarea Greciei, 1986 - aderarea Spaniei şi
Portugaliei.
Obiectivele Uniunii Europene sunt:
 Promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea
unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin
stabilirea unei uniuni economice şi monetare
 Afirmarea identităţii Uniunii pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a
unei politici externe şi de securitate comune,
 Întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilorstatelor membre prin instaurarea
unei cetăţenii a Uniunii
 Dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne
 Menţinerea integrală a realizării comunitare (acquis-ul comunitar) şi dezvoltarea acesteia
cu scopul de a examina în ce măsură politicile şi formele de cooperare instaurate în tratat
ar trebui să fie revizuite pentru a asigura eficacitatea mecanismelor şi instituţiilor
comunitare.
Principiile Uniunii Europene:
√ Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre ale căror sisteme de
guvernământ sunt bazate pe principii democratice
√ Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt garantate de Convenţia
Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la 4
noiembrie 1950 şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre,
ca principii generale de drept comunitar.

9
 Sistemul juridic comunitar constituie o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al
statelor membre. În sens larg, dreptul comunitar cuprinde ansamblul regulilor de drept aplicabile
în ordinea juridică comunitară.
Tratatele constituie fundamentul, cadrul şi limitele puterilor normative ale instituţiilor.
Tratatele determină aria de aplicare a dreptului comunitar, atribuie competenţele instituţiilor şi
enunţă principiile şi procedurile ce trebuie respectate în vederea realizării finalităţilor şi
obiectivelor prevăzute şi totodată, asigură respectarea acestora printr-un control jurisdicţional,
permiţând sancţionarea încălcării tratatelor.

În Tratatul de la Roma sunt menţionate

cinci feluri de acte:
 Regulamente
 Directive
 Decizii
 Recomandări
 Avize

Regulamentul este principalul izvor al dreptului comunitar derivat, fiind actul cel mai
complet, mai eficace, exprimând prin excelenţă,puterea legislativă a Comunităţilor. Caracteristici:
are caracter general – caracter general
este obligatoriu în toate elementele sale – forţă obligatorie
este direct aplicabil în fiecare stat membru – aplicabilitate directă
Ca şi legea în dreptul naţional, regulamentul conţine prescripţii generale şi impersonale,
adică statuează în mod abstract, aceasta fiind condiţia “sine qua non” a funcţiei normtive pe care
este chemat să o îndeplinească în sistemul tratatelor.
Directiva leagă fiecare stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul care urmează
să fie atins, dar lasă autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi a mijloacelor.
Directiva impune statului membru destinatar un rezultat pe care trebuie să-l atingă, dar
lasă autorităţilor naţionale competenţa cu privire la forma şi mijloacele necesare atingerii acestui
obiectiv.
Directiva este un instrument de cooperare şi de apropiere a legislaţiilor. Este un
instrument tipic interstatal, întrucât are întotdeauna drept destinatari statele membre şi nu obligă
decât aceste state; directiva nu produce efecte de drept în ordinea internă decât prin intermediul
regulilor naţionale.
Spre deosebire de regulament, directiva este concepută ca un mecanism de legislaţie
indirectă şi mediată, ca un mijloc de orientare legislativă.

10
 Reprezintă o metodă de legislaţie cu două etaje:
- la nivel comunitar sunt adoptate linia politică şi modelul legislativ
- la nivel naţional, statelemembre trebuie să traducă acest model
Liberatatea pe care o directivă o lasă statelor nu înseamnă în nici un caz că ar trebui
tratată ca neexistând sub aspect juridic din punct de vedere intern.
Directiva constituie un element de drept comunitar de care judecătorul naţional poate să
ţină seama după împrejurări. Directiva impune statelor membre o obligaţie de rezultat.
Caracteristici:
> este un act obligatoriu în scopul pe care îl desemnează, dar lasă statele membre
destinatare alegeerea formei şi a mijloacelor necesare atingerii acestui rezultat;
> sunt acte susceptibile să aibă caracter general – nu leagă decât destinatarii, care pot fi
unul sau mai multe state membre din cadrul Tratatului CE;
> sunt acte al căror conţinut se limitează să fixeze un obiectiv;
> sunt acte obligatorii – impun statelor membre obligaţii de rezultat;
> sunt susceptibile să creeze drepturi individuale în beneficiul subiectelor de drept ale
statelor membre
Libertatea statelor membre este limitată prin obligaţia de a utiliza formele şi mijloacele
susceptibile să asigure directivei o deplină eficacitate în dreptul intern :
- formă – tehnicile legislative sau regulamentele proprii fiecărui stat
- mijloace – instituţiile susceptibile să realizeze obiectivul indicat
Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii pe care îi
desemnează.
Caracteristici:
→ decizia obligă numai pe destinatarii ei, este un act cu caracter individual
→ este obligatorie
→ este obligatorie în toate elementele sale
Pentru intrarea în vigoare, deciziile trebuie să fie notificate destinatarilor lor şi produc
efect prin această notificare.
Avizele şi recomandările se caracterizează prin faptul că sunt lipsite de efect obligatoriu,
ele nu “leagă” după formula utilizată în tratate. Absenţa efectului obligatoriu nu înseamnă şi
absenţa efectelor juridice. Tratatul CE dă mai multe exemple de recomandări sau avize ale
instituţiilor comunitare chemate să producă efecte juridice.
Avizul este unul din instrumentele menţionate de articolul 118 cu acelaşi titlu ca şi
studiile şi organizarea de consultări în vederea promovării unei colaborări strânse între statele
membre în domeniul social.
Sub un alt aspect, numai nerespectarea de către un stat membru a unui aviz motivat al
Comisiei, în sensul art. 169, îi permite acestuia să sesizeze Curtea deJustiţie pentru constatarea
neexecutării
Recomandarea mai poate fi utilizată de exemplu de către Comisie pentru a evita o
distorsiune de concurenţă ca urmare a stabilirii sau modificării de către un stat membru
dispoziţiilorinterne. Dacă acesta nu se conformează recomandării, Comisia nu poate propune
Consiliului adoptarea de directive care ar avea drept obiect să oblige celelalte state membre să
elimine acea distorsiune.
Se poate spune că avizul este mai degrabă expresia unei păreri asupra problemei date, în
timp ce recomandarea este un instrument de acţiune indirectă urmărind apropierea legislaţiilor şi
nu diferă de directivă decât prin absenţa forţei obligatorii.

11
 1.2.2. Tratatul de la Roma – Art. 100A şi 118A. Actul Unic European
Tratatul de la Roma din 1957 fondează Comunitatea Economică Europeană CEE şi decide
crearea unei “pieţe comune” care garantează libera circulaţie a muncitorilor, mărfurilor şi
capitalurilor.
Două articole ale acestui tratat se referă la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă şi la
protecţia contra accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.
Art. 117 sublinează necesitatea promovării îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de muncă în
statele membre care trebuie să favorizeze armonizarea sistemelor sociale.
Art. 118 limitează acţiunea comunitară în domeniul social la o colaborare strânsă între
Comisie şi statele membre, ajungând în final doar la studii, opinii şi consultaţii.
Tratatul de la Roma conţine puţine dispoziţii sociale eficiente şi nu permite legiferarea în
domeniul securităţii şi igienei muncii fără a se recurge la art. 100, baza juridică de apropiere a
legislaţiilor din diversele statele membre, a căror diferenţe constituie o piedică pentru piaţa
comună.
La 30 de ani după Tratatul de la Roma, în 1987, începe a doua etapă de edificare europeană,
ca urmare a deciziei celor 12 state de a crea în 1993 o mare piaţă fără frontiere. Paralel se
impunea necesitatea de a da consistenţă Europei sociale, în acelaşi timp cu Europa economică. De
o parte patronii erau conştienţi de faptul că trebuie favorizată o armonizare a reglementărilor la
nivel european, iar de altă parte,organizaţiile sindicale au realizat că datorită unui defect de
armonizare, înfăptuirea marii pieţe interne poate conduce la o stagnare , la o erodare a cuceririlor
sociale în ţările cele mai avansate. Această evoluţie a spiritelor se concretizează în 1986 prin
adoptarea de către cei 12 a Actului Unic European.
Art. 100A şi 118A adăugate Tratatului de la Roma constituie fundamentul juridic care permite
Comunităţii integrarea condiţiilor de muncă în proiectul său de realizare a marii pieţe europene.
Pentru prima oară securitatea şi sănătatea în muncă sunt incluse direct în tratatul CEE.
Art. 100A prevede că produsele care circulă liber în Comunitate trebuie să respecte “un nivel
de securitate şi sănătate ridicat”. Acest articol permite realizarea armonizării tehnice prin
apropierea legislaţiilor. Articolul este destinat să favorizeze libera circulaţie a produselor şi
echipamentelor prin armonizarea reglementărilor tehnice naţionale ale căror discordanţe ar putea
constitui obstacole în calea schimbărilor. În scopul evitării “unui nivel scăzut” se stipulează că
directivele europene care decurg din acest articol trebuie să se situeze “la cel mai înalt nivel de
protecţie în materie de securitate-sănătate”. Aceste directive sunt numite “totale” deoarece
fiecare stat membru trebuie să le transcrie integral în dreptul său naţional, fără a elimina sau
adăuga ceva. Directivele de securitate a produselor, derivate din art.100A, au ca obiectiv protecţia
utilizatorilor faţă de riscurile ce pot să apară la utilizarea produselor şi stabilesc cerinţele de
securitate pe care trebuie să le îndeplinească produsele, informaţiile ce trebuie să le însoţească
pentru libera circulaţie şi comercializare în U.E, precum şi procedurile pe care producătorul sau
comerciantul trebuie să le urmeze pentru a certifica îndeplinirea condiţiilor obligatorii cerute şi
pentru a le putea identifica cu marca „CE”.
Art. 118A stipulează că “statele membre se angajzează să promoveze în special îmbunătăţirea
mediului de muncă, pentru a proteja securitatea şi sănătatea lucrătorilor şi să aibă ca obiectiv
armonizarea progresivă a condiţiilor existente în acest domeniu”. Pentru a evita orice diminuare a
nivelului de securitate din ţările puternic dezvoltate, art. 118A acordă libertate ţărilor care doresc
să impună reguli mai severe decât cele legiferate de dreptul comunitar. Acest sistem legislativ este
denumit “sistem de prescripţii minimale”. Acest articol deschide posibilitatea adoptării unei
“temelii sociale” comunitare în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor şi prevede o
armonizare progresivă pornind de la dispoziţii minimale. Articolul permite adoptarea pe calea
directivelor a prescripţiilor minime desecuritate care vor fi obligatoriu de respectat de către
12
fiecare stat. Majoritatea acestor directive sunt “orizontale” şi vizează acoperirea unui număr mare
de lucrători expuşi riscurilor.
Astfel s-a creat baza juridică specifică asigurării securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor,
sistemul legislativ instituit având caracter de „sistem de prescripţii minimale” ce lasă libertate
statelor membre de a impune reguli mai severe decât cele legiferate prin dreptul comunitar.

1.2.3. Directiva Cadru 89/391/CEE

Strategia Comisiei s-a bazat pe adoptarea, la 12 iunie 1989, a Directivei Cadru 89/391/CEE,
directivă de bază a Uniunii Europene ce are ca obiectiv acoperirea tuturor aspectelor privind
securitatea şi sănătatea în muncă şi asigurarea unui nivel de protecţie ridicat şi egal tuturor
lucrătorilor din statele membre.
Pentru atingerea obiectivului – stimularea măsurilor pentru îmbunătăţirea condiţiilor în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă – Directiva conţine principii generale, precum şi linii linii
generale de îndrumare pentru implementarea acestora.
Principiile generale de prevenire ale Directivei Cadru se referă la:
 evaluarea riscurilor
 evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate,
 combaterea riscurilor la sursă
 adaptarea muncii la om, acţionând asupra concepţiei, organizării şi metodelor de lucru,
 realizarea acestor obiective ţinând seama de progresul tehnic,
 înlocuirea a ceea ce este periculos prin ceea ce este mai puţin sau deloc periculos,
 planificarea prevenirii vizând un ansamblu coerent care constă în prevenirea tehnică,
organizarea lucrului, condiţiile de lucru, relaţiile sociale şi influenţa factorilor mediului de
lucrul
 prioritatea măsurilor de protecţie colectivă şi recurgerea la protecţia individuală numai în
cazul riscurilor reziduale,
 instruirea adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, furnizarea de instrucţiuni
adecvate.
Se sublinează că această directivă nu va prejudicia prevederile naţionale ale statelor
membre care sunt favorabile protejării suplimentare a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
Ca domeniu de aplicare sunt cuprinse toate sectoarele de activitate, atât publice cât şi
private. Sunt exceptate de la aceste reglementări anumite activităţi specifice de servicii publice
(armata, poliţia) şi anumite activităţi specifice în serviciile de protecţie civilă. În aceste cazuri se
recomandă urmărirea obiectivelor acestei Directive.
Structura Directivei:
SECŢIUNEA I - Dispozitii generale
Art. 1 - Obiectul
Art. 2 - Câmpul aplicaţiei
Art. 3 - Definiţii
SECŢIUNEA II - Obligatii ale patronilor
Art. 5 - Dispoziţii generale
Art. 6 - Obligatii generale ale patronilor
Art. 7 - Servicii de protecţie şi prevenţie
Art. 8 - Primul-ajutor, lupta împotriva incendiilor, evacuarea lucrătorilor, pericol grav si
imediat
Art. 9 - Obligaţiile diverse ale patronilor
Art. 10 - Informarea lucrătorilor

13
 Art. 11 - Consultarea şi participarea lucrătorilor
Art. 12 - Formatia lucrătorilor
SECŢIUNEA III Obligaţii ale lucrătorilor
SECŢIUNEA IV Dispoziţii diverse
ANEXA Lista de domenii vizate la art. 16 paragraf 1 – DIRECTIVE SPECIALE
Locuri de muncă
Echipamente de lucru
Echipamente de protectie individuala
Lucrari cu echipamente cu ecrane de vizualizare
Administratia incarcaturilor grele care comporta riscuri lombare
Şantiere temporare si mobile
Pescuit si agricultura.
Din această directivă au decurs toate directivele particulare care conţin cerinţe minime de
securitate şi sănătate pentru domenii specifice.

1.2.4. Directive specifice

Baza juridică pentru elaborarea majorităţii directivelor specifice o contituie Directiva cadru
89/391/CEE. Pentru directivele elaborate înaintea Actului Unic European (1987), baza juridică este
constituită de art. 100 din Tratatul de la Roma. Odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic
European şi amendarea Tratatului de la Roma, baza juridică a directivelor ce conţin prevederi
referitoare lasecuritatea şi sănătatea în muncă se modifică, aceasta fiind constituită de art. 118 A.
Strategia Comisiei Europene în ceea ce priveşte directivele din domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă se bazează pe adoptarea de directive specifice, referitoare la domenii specifice
şi care completează Directiva Cadru.
Directivele specifice au ca obiect aplicarea directivei-cadru prin particularizarea
prevederilor acesteia şi adoptarea cerinţelor minimale de securitate şi sănătate în scopul asigurării
unei protecţii mai bune şi identice a tuturor lucrătorilor din statele membre.
Domeniu de aplicare. Aplicarea directivelor specifice, prin armonizarea legislaţiilor
naţionale cu cea Comunitară, este obligatorie pentru toate statele membre. Ele vizează toţi
lucrătorii din sectorul public sau privat, cu excepţia lucrătorilor independenţi şi a personalului
domestic.
Directivele specifice reprezintă instrumente juridice de aplicare a principiilor generale
cuprinse în directiva-cadru, cuprinzând prescripţiile minimale de securitate şi sănătate în muncă.
Structura directivelor specifice. În general directivele specifice sunt structurate într-un
număr de trei secţiuni:
Secţiunea I – prevederi generale: obiect, domenii de aplicare, definiţii
Secţiunea II – obligaţiile patronului: principii generale transpuse sub forma prevederilor
specifice
Secţiunea III – prevederi diverse: funcţia de directivă, clasificări, supraveghere medicală,
stabilirea anexelor,etc, precum şi dispoziţii finale cu privire la aplicarea directivei
Anexe – pot fi foarte diferite, cuprinzând:
- detalierea prevederilor specifice sub forma cerinţelor minime de securitate şi
sănătate
- diverse liste privind clasificări, activităţi cu risc deosebit, etc
- metode de măsurare
- elemente de referinţă pentru evaluarea riscului
- recomandări cu privire la supravegherea medicală, etc
În funcţie de obiectivele particulare urmărite, directivele specifice pot fi grupate astfel:
14
 A. Directive specifice – utilizarea echipamentelor de muncă:
 89/655/CEE – echipamente de muncă (tehnice), amendată de directiva 95/63/CEE;
 89/656/CEE – echipamente individuale de protecţie;
 90/269/CEE – manipularea manuală a sarcinilor;
 90/270/CEE – echipamente cu ecrane de vizualizare (videoterminale);
B. Directive specifice – locul de muncă:
o 89/654/CEE – locuri de muncă;
o 92/57/CEE – şantiere temporare sau mobile;
o 92/91/CEE – extracţia prin forare;
o 92/104/CEE – extracţia de minerale (industria extractivă de suprafaţă sau subteran);
o 93/103/CEE – vase de pescuit.
C. Directive specifice – informaţii
► 92/58/CEE – semnalizare de securitate;
D. Directive specifice – expunerea în timpul lucrului la agenţi chimici,fizici şi biologici
 90/679/CEE – agenţi biologici, amendată prin 93/88/CEE, 95/30/CEE, 97/59/CEE,
97/65/CEE ;
 90/394/CEE – agenţi cancerigeni;
 78/610/CEE – monomerul clorurii de vinil;
 80/1107/CEE – expunerea la agenţi chimici, fizici şi biologici, modificată prin
88/642/CEE;
 82/605/CEE – plumb şi compuşii săi ionici;
 83/477/CEE – azbest, modificată prin 91/382/CEE;
 86/188/CEE – zgomot;
 91/322/CEE – valori limită cu caracter indicativ;
 88/364/CEE – interzicerea unor agenţi specifici şi/sau anumitor activităţi.
E. Directive specifice – grupuri particulare de lucrători
 92/85/CEE – protecţia femeilor însărcinate, lăuze sau care alăptează;
 94/33/CEE – protecţia tinerilor în timpul lucrului.
Tot în baza art. 118 A , au fost elaborate şi directivele:
92/29/CEE – asistenţa medicală la bordul navelor;
93/104/CEE – organizarea timpului de lucru;
91/383/CEE – completarea măsurilor privind securitatea şi sănătatea lucrătorilor temporari
sau interimari;

1.3. Sistemul legislative în România. Transpunerea legislaţiei europene în legislaţia

românească
1.3.1. Scurt istoric privind reglementările protecţiei muncii în România
Activitatea de protecţie a muncii în România are o istorie de peste 100 de ani şi a evoluat în
strânsă legătură cu dezvoltarea industrială care, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a atras
după sine primele manifestări ale acestei activităţi.
Anul 1874 consemnează apariţia şi intrarea în vigoare a unei legi ce reglementează aspecte
de sănătate în muncă, “Legea sanitară”, iar în 1894 intră în vigoare “Regulamentul pentru
industriile insalubre” care poate fi considerat primul act normativ în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă deoarece cuprindea dispoziţii obligatorii privind munca femeilor şi tinerilor,
prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale. Faptul că patronul nu avea
obligaţia de a asigura condiţii nepericuloase de muncă, iar muncitorul era tot timpul la dispoziţia
lui, fără a avea posibilitatea de a-şi îngriji sănătatea,fiind expuns în permanenţă bolilor

15
profesionale şi accidentelor de muncă denotă un dezinteres al statului şi o lipsă de răspundere a
patronilor pentru viaţa şi sănătatea muncitorilor, pe de o parte, şi inexistenţa sau existenţa redusă
a normelor de protecţie a muncii, pe de altă parte, ceea ce au avut ca rezultat producerea unor
accidente de muncă grave, uneori în masă.
Protecţia muncii nu constituia o prioritate a statului. De exemplu, Codul civil din 1864 nu
cuprindea nici o prevedere referitoare la protecţie muncii. Durata zilei de muncă, concediile de
odihnă, echipamentul de protecţie nu formau obiectul nici unei reglementări din acea perioadă.
Mult mai târziu unele acte normative cuprind, sporadic şi parţial, reglementări în domeniu.
Pentru apărarea de răspundere, patronii considerau că majoritatea accidentelor de
muncă erau produse ale hazardului. În realitate, majoritatea accidentelor se datorau condiţiilor
improprii de muncă, ceea ce i-a determinat pe muncitori să ia atitudine împotriva patronilor. Dar lipsa
legislaţiei în temeiul căreia patronii să fi putut fi traşi la răspundere pentru neluarea măsurilor de
protecţie a muncii face ca aceste acţiuni sărămână fără rezultat. Exemplu: greva din vara anului 1910 a
muncitorilor tipografi din Bucureşti.
Odată cu apariţia primelor sindicate la începutul secolului al XX-lea, lupta muncitorilor pentru
obţinerea unor condiţii mai bune de lucru capătă un caracter mai pronunţat, revendicările vizând în
primul rând elaborarea unei legislaţii a muncii femeilor, tinerilor, a muncii de noapte şi a asigurărilor
sociale.
Ca urmare au apărut în unele acte normative şi prevederi privind protecţia muncii cum ar fi:
- 1902 – legea meseriilor
- 1927 – legea de înfiinţare a camerelor de muncă cu rolul de “organe de reprezentare şi
ocrotire a muncii”
- 1929 – legea contractelor de muncă
- 1930 – legea sanitară şi de ocrotire
- 1936 – legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor
- 1940 – legea pentru stabilirea regimului muncii
Însă, aceste dipoziţii legale prevăzute în actele normative menţionate erau ineficiente, având un
caracter formal:
- legea din 1927 legea de înfiinţare a camerelor de muncă cu rolul de “organe de reprezentare
şi ocrotire a muncii”,prin conferirea acestor drepturi, camerele de muncă înlocuiau de fapt sindicatele;
- legea contractelor de muncă din 1929 care conţinea câteva dispoziţii referitoare la condiţiile
de muncă, concedii de odihnă, preavize, era în fapt o lege antimuncitorească dacă ţinem seama de faptul
că patronul era recunoscut de aceastălege ca stăpân absolut pe teritoriul întreprinderii sale, iar salariatul
era “obligat să se conformeze contractului, dispoziţiilor şi istrucţiunilor patronului cât şi dispoziţiilor de
ordine şi de disciplină stabilite de întreprindere”
- legea meseriilor din 1902, precum şi legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea
meseriilor din 1936 au rămas fără eficienţă deoarece măsurile de protecţie a muncii nu erau
concretizate, ci erau lăsate la aprecierea unor funcţionari neglijenţi sau corupţi d patroni, astfel că munca
se perpetua în condiţii necorespunzătoare;
- legea sanitară şi de ocrotire din 1930, legea pentru unificare asigurărilor sociale din 1933 nu
garantau ajutorarea muncitorilor în toate cazurile de accidente de muncă sau îmbolnăvire, iar în unele
situaţii patronii erau exoneraţi de răspundere, chiar dacă accidentul era produs ca urmare a neluării de
măsuri ce le reveneau în calitate de conducători ai întreprinderii;
- Codul penal din 1927 cuprindea dispoziţii, tot formale, referitoare la protecţia muncii. Astfel
art. 488, alin. (2) prevedea că patronul putea fi pedepsit doar dacă încălca dispoziţiile legale de trei ori în
decursul a doi ani, dându-i astfel posibilitatea de a fi exonerat de sanţiune, prorogând a treia încălcare a
legii după expirarea termenului de doi ani;

16
 - legea pentru stabilirea regimului muncii din 1940 suspenda concediulde odihnă şi prelungea
ziua de muncă, încălcându-se astfel prevederile constituţionale.
După cel de al doilea război mondial s-a înfiinţat un sistem guvernamental de instituţii cu
atribuţii exprese în domeniu: în 1949 s-a înfiinţat Consiliul pentru Protecţia Muncii, din subordinea
Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale, organism care cuprindea reprezentanţi ai Confederaţiei
Generale a Muncii, ai Consiliului de Stat al Planificării, ai Ministerului Invăţământului şi
responsabili cu protecţia muncii.
Astfel, încă înainte de naţionalizarea din 11 iunie 1848, au fost luate măsuri de prevenire a
accidentelor de muncă, cum au fost de exemplu, cele cuprinse în legea nr. 566 din 1946.
În 1949, prin decretul nr. 359 se stabilea în ministere, centrale şi întreprinderi, organe cu sarcina
de a realiza măsurile de protecţie a muncii.
După anul 1950 o serie de acte normative reglementează şi acest domeniu,cum ar fi:
- Decretul nr. 185/1953 pentru organizare protecţiei muncii
- H.C.M. nr. 1159/1953 – regulamentul privind activitatea inspectorilor tehnici pentru
protecţia muncii şi a comitetelor centrale ale sindicatelor
- Legea nr. 5/1965 cu privire la protecţia muncii
- H.C.M. nr. 2896/1966 privind declararea, cercetarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a
bolilor profesionale cu instrucţiunile de aplicare nr. 50/1967
- H.C.M. nr. 2494/1969 pentru stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor în domeniul muncii şi
ocrotirii sociale
- H.C.M. nr. 1672/1974 privind planificarea, finanţarea şi raportarea cheltuielilor de protecţie a
muncii
- H.C.M. nr. 304/1975 privind acordarea, utilizarea şi întreţinerea echipamentului de protecţie
şi a echipamentului de lucru
- etc
Un moment remarcabil îl constituie adoptarea în 1965 a “Legii nr. 5/1965 cu privire la
protecţia muncii” care a reuşit, într-o anumită măsură ca, prin efectele ei, să se apropie în etapa
respectivă de standardele europene în materie, să contureze cadrul organizatoric şi legislativ
necesar derulării activităţii de producţie în condiţii de securitate şi sănătate în muncă.
Ulterior, în 1966, a luat fiinţă un organism independent al statului, Comitetul de Stat
pentru Protecţia Muncii, cu o structură organizatorică pe două niveluri: central şi teritorial, care a
manifestat preocupări deosebite pentru pregătirea specialiştilor în acest domeniu.
După decembrie 1989, transformările intervenite în viaţa economică şi socială a României
şi tranziţia spre o economie de piaţă au determinat apariţia unor probleme noi, ca de exemplu:
creşterea rapidă a numărului de agenţi economici, apariţia sectorului privat, creşterea şomajului,
intensificarea fenomenului de eludare a legilor, creşterea rolului partenerilor sociali (patronate,
sindicate) ce au impus modificarea structurii şi conţinutului legislaţiei privind securitatea şi
sănătatea în muncă.
Astfel, încă din anul 1990 s-au întreprins măsuri pentru revizuirea reglementărilor din
domeniul protecţiei muncii pentru a crea un nou sistem legislativ al cărui principiu fundamental să
fie armonizarea cu prevederile directivelor Uniunii Europene, cu cele ale convenţiilor si
recomandărilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Tot în anul 1990 a fost reproiectată structura
organizatorică şi funcţională a instituţiei protecţiei muncii, aceasta fiind integrată în cadrul
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.
Ca urmare a ratificării, la 5.04.1993, a Acordului European, care instituia o asociere între
România şi Uniunea Europeană în vederea acceptării ulterioare a ţării noastre ca membru cu

17
drepturi depline al U.E. s-a început un proces lung de armonizare a legislaţiei naţionale cu cea
comunitară.
În contextul tranziţiei la un nou regim politic şi economic s-au produs mutaţii profunde în toate
domeniile de activitate cu implicaţii şi asupra sistemului legislativ al securităţii şi sănătăţii în muncă.
Ca urmare a transformărilor care au avut loc, se pot delimita trei procese esenţiale pentru noua
configuraţie economico-socială:
1) descentralizarea economică prin eliminarea elementelor de planificare, dirijare şi comandă în
toată econpmia, inclusiv în sectorul de stat, paralel cu reducerea continuă a acestuia din urmă;
2) formarea şi extinderea proprietăţii private, astfel încât să ajungă sădepăşească în dimensiune şi
importanţă proprietatea de stat;
3) reabilitarea relaţiilor şi mecanismelor pieţei libere.
Sub aspectul legislaţiei de protecţie a muncii, etapa de tranziţie impune modificarea
corespunzător unor noi cerinţe:
- reglementarea unitară a sectorului de stat şi a celui privat, ca o condiţie impusă de Constituţia
României care stipulează dreptul la protecţie socială pentru toţi lucrătorii, indiferent dacă sunt
angajaţi ai unor agenţi economici cu capital de stat sau privat. Această cerinţă odată regăsită în
legea de bază – legea protecţiei muncii, trebuia transferată şi în sistemul de norme de protecţie a
muncii, în celelalte acte normative cu arie de aplicabilitate naţională;
- corelarea legislaţiei de protecţie a muncii cu celelalte subsisteme ale sistemului legislativ
naţional. Legislaţia de protecţie a muncii, compusă fiind din reglementări cuprinse în materia
dreptului muncii, orice modificare a acesteia din urmă necesită şi adaptarea actelor juridice care
vizează realizarea securităţii muncii. De asemenea, există legături multiple şi cu legislaţia de
asigurări sociale, iar modificările din dreptul administrativ, penal şi civil trebuie reflectate prin
reglementări corespunzătoare în legislaţia de protecţie a muncii;
- reflectarea prin reglementări cuprinse în legislaţia de protecţie a muncii a noilor raporturi de
muncă specifice economiei naţionale actuale;
- armonizarea cu legislaţia Uniunii Europene.
Legislaţia privind securitatea şi sănătatea în muncă este o componentă a sistemului naţional de
reglementări, care stabileşte responsabilităţile instituţiilor implicate, cadrul de înfiinţare şi organizare a
activităţii în domeniu şi asigură respectarea principiilor de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor
profesionale.

1.3.2. Sistemul legislativ în România

În accepţiune generală, securitatea şi sănătatea în muncă are ca obiectiv cunoaşterea şi
înlăturarea perturbaţiilor ce pot să apară în procesul de muncă, susceptibile să provoace accidente de
muncă şi îmbolnăviri profesionale. Pentru atingerea acestui obiectiv este necesară existenţa şi
funcţionarea unui sistem, multidisciplinar fundamentat de concepte teoretice, acte legislative, măsuri şi
mijloace tehnice, social-economice, organizatorice, de igiena şi medicina muncii.
Din acest motiv, sfera noţiunii de securitate şi sănătate în muncă cuprinde trei componente:
- disciplină ştiinţifică
- instituţie juridică
- activitate metodologico-aplicativă
Ca instituţie de drept, securitate şi sănătate în muncă reprezintă “ansamblul de activităţi
instituţionalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă,
apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul
de muncă”.

18
 Instituţia securităţii şi sănătăţii în muncă cuprinde relaţiile stabilite în procesul de muncă şi
reglementate prin norme de drept în scopul prevenirii riscurilor pentru sănătatea, integritatea şi viaţa
lucrătorilor. Practic, se reglementează:
 pe de o parte, relaţiile sociale stabilite între cei care organizează, conduc şi controlează munca şi
organele administraţiei de stat,
 pe de altă parte, acea parte a raporturilor juridice de muncă care privesc relaţiile sociale dintre
cei care au atribuţii de organizare, conducere şi control în procesul de muncă şi executanţi.
La realizarea dezideratului privind diminuarea riscului relativ la viaţa, sănătatea şi integritatea
celor care prestează activitatea, contribuie dispoziţii din diferite ramuri ale dreptului. Principala
reglementare este cuprinsă în materia dreptului muncii, la care se adaugă normele de drept
administrativ care se referă la răspunderea contravenţională, de drept penal privind infracţiunile, precum
şi de drept civil, care completează Codul Muncii în materia răspunderii patrimoniale a unităţii faţă de
persoanele angajate pentru daunele produse ca urmare a nerespectării normelor de securitate a muncii.
Necesitatea şi obligativitatea existenţei unui sistem legislativ în domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă sunt recunoscute prin legea fundamentală a României – Constituţia – care stipulează dreptul la
viaţă, integritate fizică şi psihică, al tuturor persoanelor, nominalizând distinct salaraţii care au dreptul la
protecţie socială a muncii, respectiv la protecţia muncii.
Prin Constituţie se relevă clar locul şi rolul legislaţiei de protecţie muncii în sistemul legislativ
naţional ca o componentă a sistemului de reglementări prin care se urmăreşte asigurarea protecţiei
cetăţenilor, repesctiv pentru un segment specific de populaţie – populaţia activă, împotriva riscurilor de
accidentare şi îmbolnăvire profesională generate de prestarea oricărui proces de muncă.

1.3.2.1. Principii ale sistemului legislativ de securitatea muncii

Din analiza principalelor norme juridice actuale prin care se realizează instituţia juridică a
securităţii şi sănătăţii în muncă în România se desprind o serie de principii care condiţionează şi
explicitează modul de abordare, de organizare şi de desfăşurare efectivă a activităţii concret aplicative de
prevenire a accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale:
► Protecţia muncii – drept fundamental al tuturor participanţilor la procesul de muncă
Constituţia României afirmă :
- dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică – art. 22,
- dreptul la ocrotirea sănătăţii – art. 22,
- dreptul al amuncă şi la protecţie socială a muncii – art. 41
Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 are ca scop instituirea de măsuri privind
promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor.
Lucrătorul este definit de acelaşi act normativ ca fiind: “persoana angajată de către angajator,
potrivit legii, inclusiv stunedţii, elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum şi ucenicii şi alţi
particpanţi la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice”.
Alţi participanţi la procesul de muncă sunt “persoane aflate în întreprindere şi/sau unitate, cu
permisiunea angajatorului, în perioada de verificare prealabilă a aptitudinilor profesionale în vederea
angajării, persoane care prestează activităţi în folosul comunităţii sau activităţi în regim de voluntariat,
precum şi şomeri pe durata participării la o forma de pregătire profesională şi persoane care nu au
contract individual de muncă încheiat în forma scrisă şi pentru care se poate face dovada prevederilor
contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă”
Pentru realizarea acestui drept, legea-cadru impune obligaţii pentru angajator, dar şi pentru
lucrători şi stabileşte organele specializate ale administarţiei de stat care să urmărească modul în care se
aplică şi se respectă aceste morme.

19
 Astfel, activitatea de securitate şi sănătate în muncă nu este lăsată doar latitudinea
angajatorilor, ci fiind implementată în toate domeniile vieţii economico-sociale, statul asigură şi controlul
îndeplinirii ei.
► Legătura indisolubilă dintre dreptul la muncă şi protecţia muncii
Prin Constituţie, dreptul la muncă nu numai că este recunoscut ca un drept fundamental
cetăţenesc, dar el se află în strânsă corelaţie cu dreptul la protecţie socială al lucrătorilor, protecţie
socială care cuprinde şi protecţia muncii, şi care este garantat.
În acest sens,organele administrative ale statului desemnate prin lege au obligaţia de a organiza,
coordona şi controla activitatea în domeniu. Pentru realizarea integrală a dreptului la muncă este
necesară asigurarea unor asemenea condiţii de desfăşurare a procesului de muncă, încât viaţa, sănătate
şi integritatea celor care îşi exercită acest drept fundamental să fie apărate. În caz contar, însuşi dreptul la
muncă nu s-ar putea realiza deplin şi ar avea un caracter formal.
► Integrarea protecţiei muncii în procesul de muncă
Integrarea securităţii şi sănătăţii în procesul de muncă este un principiu care rezultă din Legea nr.
319/2006 care stipulează ca primă obligaţie a angajatorului “de a asigura securitate şi sănătatea
lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă” - art. 6 alin. (1), iar “măsurile de prevenire, precum şi
metodele de lucru şi de producţie aplicate de către angajator ... să fie integrate în ansamblul activităţilor
întreprinderii respective şi la toate nivelurile ierarhice” – art. 7 alin. (4) lit. b)
► Caracterul preventiv al protecţiei muncii
În esenţa sa, securitatea şi sănătate în muncă are un caracter preventiv, menirea fiind
preântâmpinarea producerii accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale. Reglementările în domeniu
sunt astfel stabilite încât să apere viaţa, sănătatea şi integritatea lucrătorilor. Teoretic, implementarea şi
respectarea întocmai a cerinţelor minime de securitate ar trebui să prevină producerea de accidente
şi/sau boli profesionale.
În acelaşi timp, diferitele forme ale răspunderii juridice pentru încălcarea normelor de protecţie a
muncii sunt menite să contribuie efectiv la realizarea caracterului preventiv. În acest context trebuie
subliniate reglementările referitoare la repararea pagubelor aduse celor vătămaţă prin accidente de
muncă sau îmbolnăviri profesionale, care sunt de natură să stimuleze realizarea în practică a normelor de
protecţie a muncii.
► Abordarea prevenirii accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale ca problemă
unitară
Având în vedere că, din punct de vederea al cauzelor determinate, al spaţiului de manifestare, al
subiecţilor susceptibili să le suporte, ca şi al măsurilor şi mijloacelor de combatere, fenomele de
accidentare şi îmbolnăvire profesională sunt identice – mai mult, în anumite situaţii, acelaşi factor de risc
poate conduce, în funcţie de condiţiile concrete fie la accident de muncă, fie la boală profesională –
legiuitorul a urmărit tratarea lor ca o problemă unică.
Astfel nu au fost constituite două sisteme juridice – unul pentru accidente de muncă şi altul
pentru îmbolnăvirile profesionale – dimpotrivă, sunt vizate în mod egal accidentul şi îmbolnăvirea
profesională.
Trăsăturile esenţiale care caracterizează noua legislaţie în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă:
 Întărirea obligaţiei angajatorului de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor prin măsuri
care iau în considerare principiile generale de prevenire;
 Dezvoltarea la nivel naţional şi la nivel de întreprindere a unor politici de prevenire, care săia în
considerare tehnologiile, organizarea muncii, mediul de muncă şi nu în ultimul rând lucrătorul
cu toate cerineţele sale;
 Instruirea, formare şi perfecţionarea lucrătorilor în corelaţie cu sarcinile de muncă şi cu
riscurile la care pot fi expuşi;
 Prioritatea măsurilor de protecţie intrinsecă şi colectivă faţă de cele individuale;
20
  Instituire responsabilităţilor lucrătorilor faţă de propria securitate şi sănătate;
 Dezvoltarea capacităţii instituţionale a unot organisme de control şi de îndrumare a capacităţii
de prevenire ale statului, care să dispună de mijloacele juridice, tehnice, financiare, etc eficace.

1.3.2.1. Structura sistemului legislativ de securitatea muncii

Pentru a prezenta structura sistemului legislativ al securităţii şi sănătăţii în muncă din România, este
necesară o delimiatare a acestuia.
Astfel, în funcţie de subiectul reglementării respectiv de natura problemei legiferată, se disting două
categorii de acte juridice:
→ legislaţia de bază – care legiferează strict numai activităţi în legătură directă cu măsurile de
securitate şi sănătate în muncă
Din această categorie fac parte: Legea 319/2006, Legea 108/1999, HG 1425/2006, HG care
stabilesc cerinţe minime de securitate şi sănătate în muncă, privind certificarea echipamentelor
de muncă şi a echipamentelor de protecţie, etc
→ legislaţia conexă – care conţin, dar numai în subsidiar şi norme juridice de protecţie a muncii –
Constituţia României, Codul Muncii, sau norme de drept care, deşi în principiu au un obiectiv diferit
şi specific altor activităţi, contribuie prin aplicarea lor la apărarea vieţii şi sănătăţii lucrătorilor – Legea
346/2002 privind asigurările pentru accidente de muncă şi boli profesionale

ELEMENT GENERATOR
LEGISLAŢIE EMITENT
CONEXĂ CONSTITUŢIA
PARLAMENT
 CODUL MUNCII LEGISLAŢIE PRIMARĂ
- principii
 LEGEA PRIVIND LEGEA SSM
ASIGURAREA PARLAMENT
PENTRU A.M. ŞI B.P. LEGISLAŢIE SECUNDARĂ
- reguli de aplicare
 LEGEA - măsuri de prevenire
ASIGURĂRILOR H.G. MMSSF
SOCIALE STANDARDE DE SECURITATE ASRO
STANDARDE DE PRODUS

LEGISLAŢIE TERŢIARĂ ANGAJATOR

- măsuri de prevenire detaliate
INSTRUCŢIUNI PROPRII

Elementul generator al legislaţiei în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă este

Constituţia României care stabileşte drepturile fundamentale ale cetăţenilor:

“Art. 22 Dreptul la viata si la integritate fizica si psihica

(1) Dreptul la viata, precum si dreptul la integritate fizica si psihica ale persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedeapsa sau de tratament inuman ori degradant.
21
Art. 41. Munca şi protecţia socială a muncii
(1) Dreptul la munca nu poate fi îngradit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupatiei, precum si a
locului de munca este libera.
(2) Salariatii au dreptul la masuri de protectie sociala. Acestea privesc securitatea si sanatatea
salariatilor, regimul de munca al femeilor si al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe tara,
repausul saptamânal, concediul de odihna platit, prestarea muncii în conditii deosebite sau speciale,
formarea profesionala, precum si alte situatii specifice, stabilite prin lege.
(3) Durata normala a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La munca egala, femeile au salariu egal cu barbatii.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de munca si caracterul obligatoriu al conventiilor colective
sunt garantate.
Art.34. Dreptul la ocrotirea sanatatii
(1) Dreptul la ocrotirea sanatatii este garantat.
(2) Statul este obligat sa ia masuri pentru asigurarea igienei si a sanatatii publice.
(3) Organizarea asistentei medicale si a sistemului de asigurari sociale pentru boala, accidente,
maternitate si recuperare, controlul exercitarii profesiilor medicale si a activitatilor paramedicale,
precum si alte masuri de protectie a sanatatii fizice si mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
Art. 41. Munca si protectia sociala a muncii
(1) Dreptul la munca nu poate fi îngradit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupatiei, precum si a
locului de munca este libera.
(2) Salariatii au dreptul la masuri de protectie sociala. Acestea privesc securitatea si sanatatea
salariatilor, regimul de munca al femeilor si al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe tara,
repausul saptamânal, concediul de odihna platit, prestarea muncii în conditii deosebite sau speciale,
formarea profesionala, precum si alte situatii specifice, stabilite prin lege.
(3) Durata normala a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La munca egala, femeile au salariu egal cu barbatii.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de munca si caracterul obligatoriu al conventiilor colective
sunt garantate.
Art. 42. Interzicerea muncii fortate
(1) Munca fortata este interzisa.
(2) Nu constituie munca fortata:
a) activitatile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum si cele desfasurate, potrivit legii,
în locul acestora, din motive religioase sau de constiinta;
b) munca unei persoane condamnate, prestata în conditii normale, în perioada de detentie sau
de libertate conditionata;
c) prestatiile impuse în situatia creata de calamitati ori de alt pericol, precum si cele care fac
parte din obligatiile civile normale stabilite de lege.
Art. 49. Protectia copiilor si a tinerilor
(1) Copiii si tinerii se bucura de un regim special de protectie si de asistenta în realizarea drepturilor
lor.
(2) Statul acorda alocatii pentru copii si ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap.
Alte forme de protectie sociala a copiilor si a tinerilor se stabilesc prin lege.
(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activitati care le-ar dauna sanatatii, moralitatii sau care le-ar
pune în primejdie viata ori dezvoltarea normala sunt interzise.
(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajati ca salariati.
(5) Autoritatile publice au obligatia sa contribuie la asigurarea conditiilor pentru participarea libera a
tinerilor la viata politica, sociala, economica, culturala si sportiva a tarii. “
Plecând de la acest element generator, structura sistemului legislativ (legislaţia de bază) poate fi
evidenţiată după mai multe criterii:
> nivelul de emitere (tipul de act juridic)
În funcţie de organul abilitat să emită acte juridice se disting:

22
 o acte emise de organul legislativ suprem – Parlamentul – Legea 319/2006 – legislaţie
primară
o acte emise de organele administraţiei de stat:
- hotărâri de guvern
- ordine ale diverselor ministere

> aria de obligativitate şi natura reglementării

În funcţie de aria de obligativitate se pot distinge:
o legislaţia primară – acte obligatorii pentru toate sectoarele de activitate – Legea 319, H.G.
o legislaţia secundară – acte obligatorii numai pentru un anumit sector de activitate, categorii de
persoane (ordine ale ministerelor, nome tehnice, standarde de securitate a muncii, prescripţii
tehnice)
o legislaţia terţiară – acte obligatorii pentru emitent – instrucţiuni proprii de securitate a muncii,
care se elaborează de utilizator şi sunt obligatorii numai pentr acesta
problema reglementată
Principalele tipuri de reglementări, în sensul celor menţionate anterior, sunt :
o reglementări privind persoanele care beneficiază de protecţie pe timpul desfăşurării activităţii ;
o reglementări privind persoanele care răspund pentru realizarea măsurilor de SSM ;
o acte referitoare la obligaţiile angajatorilor, ale conducerilor acestora, ale serviciilor
interne/externe de SSM, ale lucrătorilor desemnaţi, precum şi ale persoanelor încadrate în
muncă, beneficiare ale măsurilor de SSM ;
o reglementări privind accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesionale;
o dispoziţii privind răspunderea juridică (disciplinară, contravenţională, patrimonială, materială şi
penală, după caz) pentru încălcarea reglementărilor legale referitoare la protecţia muncii .

1.3.3. Transpunerea legislaţiei europene în legislaţia românească

Directivă Data intrării

Nr. Act normativ
Subiect europeană în vigoare
crt. român
transpusă
1 L 319/2006 Legea securităţii şi sănătăţii în muncă 89/391/CEE 01.10.2006
Privind cerinţe minime de securitate şi sănătate pentru
2 HG 300/2006 92/57/CEE 01.01.2007
şantiere temporare sau mobile
Privind cerinţe minime de securitate şi sănătate
3 HG 493/2006 referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate 2003/10/CE 01.09.2006
de zgomot
Privind cerinţe minime pentru semnalizarea de securitate
4 HG 971/2006 92/58/CEE 01.10.2006
şi/sau de sănătate la locul de muncă
Privind cerinţe minime de securitate şi sănătate în munca
5 HG 1028/2006 referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de 90/270/CEE 01.10.2006
vizualizare
Privind cerinţe minime de securitate şi sănătate pentru
6 HG 1048/2006 utilizarea de către lucrători a echipamente individuale de 89/656/CEE 01.10.2006
protecţie la locul de muncă
Privind cerinţele minime pentru asigurarea şi sănătăţii
7 HG 1049/2006 lucrătorilor din industria extractivă de suprafaţă sau 92/104/CEE 01.10.2006
subteran
Privind cerinţe minime pentru asigurarea securităţii şi
8 HG 1050/2006 92/91/CEE 01.10.2006
sănătăţii lucrătorilor din industria extractiva de foraj
Privind cerinţe minime de securitate şi sănătate pentru
9 HG 1051/2006 manipularea manuală a maselor care prezintă riscuri 90/269/CEE 01.10.2006
pentru lucrători, în special de afecţiuni dorso - lombare
Privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea securităţii
10 HG 1058/2006 1999/92/CE 01.10.2006
şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi unui
23
 potenţial risc datorat atmosferelor explozive
Privind cerinţe minime de securitate şi sănătate pentru
11 HG 1091/2006 89/654/CEE 01.10.2006
locul de muncă
Privind protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate
12 HG 1092/2006 2000/54/CE E 01.10.2006
de expunerea la agenţi biologici în muncă
Privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi
sănătate pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor
13 HG 1093/2006 2004/37/CEE 01.10.2006
legate de expunerea la agenţi cancerigeni sau mutageni
în muncă
Privindcerinţele minime de securitate şi sănătate în
14 HG 1135/2006 muncă la bordul navelor de pescuit 93/103/CEE 01.10.2006

Privind cerinţele minime de securitate şi sănătate

15 HG 1136/2006 referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate 2004/40/CEE 01.10.2006
de câmpuri electromagnetice
89/655/CEE
Privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru
amendată cu
16 HG 1146/2006 utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor 01.10.2006
95/63/CEE,
de muncă
2001/45/CEE
Privind protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor faţă
17 HG 1875/2005 83/477/CEE* 01.09.2006
de riscurile datorate expunerii la azbest
Privind cerinţe minime de securitate şi sănătate
18 HG 1876/2005 referitoare la expunerea lucrătorilor la riscurile generate 2002/44/CEE 01.09.2006
de vibraţii
OUG 96/2003
19 Privind protecţia maternităţii la locurile de muncă 92/85/CEE 01.02.2004
(HG 537/2004)
Privind cerinţe minime de securitate şi sănătate pentru 98/24/CE, M.O. nr. 845
asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor 91/322/CEE din
20 HG 1218/2006
legate de expunerea la agenţi chimici în muncă 2000/39/CE , 13.10.2006
2006/ 15/CE
Norme metodologice pentru aplicarea Legii securităţii şi M.O. nr. 882
sănătăţii în muncă nr. 319/2006 ---- din
30.10.2006
Modificări si completări ulterioare: M.O. nr. 661
21 HG 1425/2006 H.G. nr. 955/2010 din
27.09.2010
H.G. nr. 1242/2011 M.O. nr. 925
din
27.12.2011
M.O.nr. 70
Ord. MMSSF
22 Formularul de înregistrare a accidentelor de muncă ---- din
3/2007
30.01.2007
23 HG 600/2007 privind protecţia tinerilor la locul de muncă 94/33/CEE 13.06.2007

24
 Măsuri pentru promovarea
Legea nr. îmbunătăţirii securităţii şi Directiva
319/2006 sănătăţii lucrătorilor 89/391/CEE

Normele metodologice de aplicare a Legii

319/2006, aprobate prin HG nr. 1425/2006.

acte normative care reglementează:

• condiţii generale de securitate şi sănătate
în muncă;
• prevenirea riscurilor specifice ;
• activităţi specifice.

1.4. Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006

1.4.1. Scop
Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.
646/26.07.2006, a intrat în vigoare la 01.10.2006 şi transpune Directiva Cadru nr. 89/391/CEE privind
introducerea de măsuri pentru îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă.
Prin acest act normativ se abrogă Legea protecţiei muncii nr. 96/1996, cu modificările şi
completările ulterioare, precum şi restul actelor normative elaborate în conformitate cu prevederile
acesteia, respectiv normele specifice de securitatea muncii (NSSM).
Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 are ca scop: instituirea de măsuri privind
promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor.
Legea stabileşte:
►principii generale referitoare la :
- prevenirea riscurilor profesionale,
- protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor,
- eliminarea factorilor de risc şi accidentare,
- informarea, consultarea, participarea echilibrata instruirea lucrătorilor şi a
reprezentanţilor lor,
precum şi
► direcţiile generale pentru implementarea acestor principii
Legea are la bază:
o Principiul responsabilităţii angajatorului
o Principiile generale de prevenire
o Coordonarea activităţilor de prevenire şi protecţie
o Consultarea şi participarea echilibrată a lucrătorilor
 reprezentanţi ai lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor
 comitetul de securitate şi sănătate în muncă
o Protecţia grupurilor sensibile la riscuri specifice: femei gravide, lehuze, femei care
alăptează, tineri, persoane cu dizabilităţi
o Supravegherea sănătăţii lucrătorilor

25
 1.4.2. Domeniu de aplicare
Legea securităţii şi sănătăţii în muncă se aplică:
- în toate sectoarele de activitate publice şi private
- angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor
Excepţie de la prevederile acestei legi: anumite activităţi specifice din serviciile publice: forţele
armate, polţia, cazurile de dezastre, inundaţii

ÎN TOATE SECTOARELE DE ACTIVITATE

PUBLICE ŞI PRIVATE

LUCRĂTORILOR
DOMENIU DE
ANGAJATORILOR REPREZENTANŢILOR
APLICARE
LUCRĂTORILOR

EXCEPŢIE
ANUMITE ACTIVITĂŢI SPECIFICE DIN SERVICIILE PUBLICE:
forţele armate, poliţia, cazurile de dezastre, inundatii

1.4.3. Structură
Legea este structurată pe următoarele capitole:
CAP. I Dispoziţii generale
CAP. II Domeniu de aplicare
CAP. III Obligaţiile angajatorilor
SECŢIUNEA 1 Obligaţii generale ale angajatorilor
SECŢIUNEA a 2-a Servicii de prevenire şi protecţie
SECŢIUNEA a 3-a Primul ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea lucrătorilor, pericol grav şi iminent
SECŢIUNEA a 4-a Alte obligaţii ale angajatorilor
SECŢIUNEA a 5-a Informarea lucrătorilor
SECŢIUNEA a 6-a Consultarea şi participarea lucrătorilor
SECŢIUNEA a 7-a Instruirea lucrătorilor
CAP. IV Obligaţiile lucrătorilor
CAP. V Supravegherea sănătăţii
CAP. VI Comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea evenimentelor
SECŢIUNEA 1 Evenimente
SECŢIUNEA a 2-a Accidente de muncă
SECŢIUNEA a 3-a Bolile profesionale
CAP. VII Grupuri sensibile la riscuri
CAP. VIII Infracţiuni
CAP. IX Contravenţii
CAP. X Autorităţi competente şi instituţii cu atribuţii în domeniu
CAP. XI Dispoziţii finale

26
 1.4.4. Termeni şi expresii
În sensul Legii nr. 319/2006, termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles:
a) lucrator - persoana angajata de către un angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii, elevii în
perioada efectuării stagiului de practica, precum şi ucenicii şi alţi participanţi la procesul de munca,
cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice;
b) angajator - persoana fizica sau juridică ce se afla în raporturi de munca ori de serviciu cu
lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau unităţii;
c) alţi participanţi la procesul de munca - persoane aflate în întreprindere şi/sau unitate, cu
permisiunea angajatorului, în perioada de verificare prealabilă a aptitudinilor profesionale în
vederea angajării, persoane care prestează activităţi în folosul comunităţii sau activităţi în regim de
voluntariat, precum şi someri pe durata participării la o forma de pregătire profesională şi
persoane care nu au contract individual de munca încheiat în forma scrisă şi pentru care se poate
face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de proba;
d) reprezentant al lucrătorilor cu raspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor - persoana aleasă, selectata sau desemnată de lucrători, în conformitate cu
prevederile legale, sa îi reprezinte pe aceştia în ceea ce priveşte problemele referitoare la
protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în munca;
e) prevenire - ansamblul de dispoziţii sau măsuri luate ori prevăzute în toate etapele procesului
de munca, în scopul evitării sau diminuării riscurilor profesionale;
f) eveniment - accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului, produs în
timpul procesului de munca ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situaţia de persoana data
disparuta sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în condiţiile în care au fost implicate persoane
angajate, incidentul periculos, precum şi cazul susceptibil de boala profesională sau legată de
profesiune;
g) accident de munca - vătămarea violenta a organismului, precum şi intoxicatia acuta
profesională, care au loc în timpul procesului de munca sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu
şi care provoacă incapacitate temporară de munca de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori
deces;
h) boala profesională - afectiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau
profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de munca, precum
şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de munca;
i) echipament de munca - orice masina, aparat, unealta sau instalatie folosită în munca;
j) echipament individual de protecţie - orice echipament destinat a fi purtat sau manuit de un
lucrator pentru a-l proteja impotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea sa îi pună în pericol
securitatea şi sănătatea la locul de munca, precum şi orice supliment sau accesoriu proiectat
pentru a îndeplini acest obiectiv;
k) loc de munca - locul destinat sa cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii
şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii şi/sau unităţii la care lucrătorul are acces
în cadrul desfăşurării activităţii;
l) pericol grav şi iminent de accidentare - situaţia concretă, reală şi actuala căreia îi lipseşte doar
prilejul declansator pentru a produce un accident în orice moment;
m) stagiu de practica - instruirea cu caracter aplicativ, specifica meseriei sau specialitatii în care
se pregătesc elevii, studenţii, ucenicii, precum şi somerii în perioada de reconversie profesională;
n) securitate şi sănătate în munca - ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca scop
asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de munca, apărarea vieţii, integrităţii
fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de munca;
o) incident periculos - evenimentul identificabil, cum ar fi explozia, incendiul, avaria, accidentul
tehnic, emisiile majore de noxe, rezultat din disfunctionalitatea unei activităţi sau a unui
27
echipament de munca sau/şi din comportamentul neadecvat al factorului uman care nu a afectat
lucrătorii, dar ar fi fost posibil sa aibă asemenea urmări şi/sau a cauzat ori ar fi fost posibil sa
producă pagube materiale;
p) servicii externe - persoane juridice sau fizice din afară întreprinderii/unităţii, abilitate sa
presteze servicii de protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca, conform
legii;
q) accident uşor - eveniment care are drept consecinta leziuni superficiale care necesita numai
acordarea primelor îngrijiri medicale şi a antrenat incapacitate de munca cu o durata mai mica de
3 zile;
r) boala legată de profesiune - boala cu determinare multifactoriala, la care unii factori
determinanţi sunt de natura profesională.

1.5. Normele metodologice de aplicare ale Legii securităţii şi sănătăţii în muncă – H.G. nr.
1425/2006, cu modificările și completările ulterioare
1.5.1. Prezentare generală
Hotărârea Guvernului nr. 1.425/11 octombrie 2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de
aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, publicată în Monitorul Oficial
nr. 882/30.10.2006, vine să stabilească modul în care se aplică în practică Legea securităţii şi sănătăţii în
muncă.
A fost modificată şi completată de H.G. nr. 955 din 08.09.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 661
din 27.09.2010 şi de H.G. nr. 1242 din 14.12.2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 925 din 27.12.2011.

1.5.2. Structură
Hotărârea este structurată pe următoarele capitole:
Cap. I – Dispoziţii generale
Cap. II – Autorizarea funcţionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă
Cap. III – Servicii de prevenire si protectie
SECŢIUNEA 1 Prevederi generale
SECŢIUNEA a 2-a Organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie
SECŢIUNEA a 3-a Lucrători desemnaţi
SECŢIUNEA a 4-a Serviciile interne de prevenire şi protecţie
SECŢIUNEA a 5-a Servicii externe de prevenire şi protecţie
SECŢIUNEA a 6-a Abilitarea serviciilor externe de prevenire şi protecţie
SECŢIUNEA a 7-a Planul de prevenire şi protecţie
SECŢIUNEA a 8-a Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă
SECŢIUNEA a 9-a Reprezentanţii lucrătorilor cu raspunderi specifice în domeniul securităţii
şi sănătăţii în munca
Cap. IV – Organizarea şi funcţionarea comitetului de sănătate şi securitate în muncă
SECŢIUNEA 1 Organizarea comitetului de securitate şi sănătate în munca
SECŢIUNEA a 2-a Funcţionarea comitetului de securitate şi sănătate în munca
SECŢIUNEA a 3-a Atribuţiile comitetului de securitate şi sănătate în munca
SECŢIUNEA a 4-a Obligaţiile angajatorului referitoare la comitetul de securitate şi
sănătate în munca
Cap. V – Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
SECŢIUNEA 1 Dispoziţii generale
SECŢIUNEA a 2-a Instruirea introductiv-generală

28
 SECŢIUNEA a 3-a Instruirea la locul de munca
SECŢIUNEA a 4-a Instruirea periodică
Cap. VI – Pericol grav si iminent şi zone cu risc ridicat şi specific
SECŢIUNEA 1 Pericol grav şi iminent de accidentare
SECŢIUNEA a 2-a Zone cu risc ridicat şi specific
Cap. VII – Comunicarea şi cercetarea evenimentelor, înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi
a incidentelor periculoase, semnalizarea, cercetarea, declararea şi raportarea bolilor
profesionale
SECŢIUNEA 1 Comunicarea evenimentelor
SECŢIUNEA a 2-a Cercetarea evenimentelor
SECŢIUNEA a 3-a Înregistrarea şi evidenta accidentelor de munca şi a incidentelor
periculoase
SECŢIUNEA a 4-a Comunicarea, cercetarea şi înregistrarea evenimentelor produse în afară
graniţelor României, în care sunt implicaţi lucrători ai unor angajatori romani, aflaţi
în îndeplinirea sarcinilor de stat, de interes public sau a îndatoririlor de serviciu
SECŢIUNEA a 5-a Comunicarea şi cercetarea evenimentelor produse pe teritoriul României
în care sunt implicaţi cetăţeni străini aflaţi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu
SECŢIUNEA a 6-a Semnalarea bolilor profesionale
SECŢIUNEA a 7-a Cercetarea bolii profesionale
SECŢIUNEA a 8-a Declararea bolilor profesionale
SECŢIUNEA a 9-a Raportarea bolilor profesionale
SECŢIUNEA a 10-a Bolile legate de profesie
SECŢIUNEA a 11-a Dispoziţii finale
Cap. VIII – Avizarea documentatiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire
SECŢIUNEA 1 Prevederi generale
SECŢIUNEA a 2-a Cerinţe de realizare a documentaţiilor
SECŢIUNEA a 3-a Avizarea documentaţiilor
SECŢIUNEA a 4-a Dispoziţii finale
ANEXE
Anexa nr. 1 – cerere pentru autorizarea desfăşurării activităţii din punct de vedere al securităţii şi
sănătăţii în muncă
Anexa nr. 2 – declaraţie pe propria răspundere (a angajatorului în vederea autorizării desfăşurării
activităţii din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă)
Anexa nr. 3 – certificat constatator (eliberat în baza declaraţiei pe propria răspundere – privind
îndeplinirea condiţiilor de funcţionare specifice securităţii şi sănătăţii în muncă pentru
activitatea/activităţile declarate)
Anexa nr. 4 – registrul de evidenţă a certificatelor constatatoare emise
Anexa nr. 5 – activităţi industriale pentru care angajatorul nu poate efectua activităţi din domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă
Anexa nr. 6 – conţinutul minim al cursurilor necesare pregătirii în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă
Anexa nr. 7 – planul de prevenire şi protecţie
Anexa nr. 8 – cerere în vederea eliberării certificatului de abilitare pentru serviciuu externe de
prevenire şi protecţie
Anexa nr. 8 A – cerere de reînnoire a certificatului de abilitare pentru serviciuu externe de prevenire şi
protecţie
Anexa nr. 9 – certificat de abilitare a serviciului extern de prevenire și protecție
Anexa nr. 10 – raport de activitate semestrial al serviciului extern
29
 Anexa nr. 10 A – notificare pentru prestarea permanentă, în regim de stabilire
Anexa nr. 10 B – notificare pentru prestarea temporară sau ocazională
Anexa nr. 11 – fişă de instruire individuală privind securitatea şi sănătatea în muncă
Anexa nr. 12 – fişă de instruire colectivă privind securitatea şi sănătatea în muncă
Anexa nr. 13 – fişă de comunicare a evenimentelor
Anexa nr. 14 – declaraţie cu privire la producerea evenimentului
Anexa nr. 15 – registrul unic de evidenţă a accidentaților în muncă în unitate
Anexa nr. 16 – registrul unic de evidenţă a incidentelor periculoase
Anexa nr. 17 – registrul unic de evidenţă a accdentelor uşoare
Anexa nr. 18 – registrul unic de evidenţă a accidentaţilor în muncă ce au ca urmare incapacitate de
muncă mai mare de 3 zile de lucru
Anexa nr. 19 – fişă de semnalare a bolii profesionale BP1
Anexa nr. 20 – proces verbal de cercetare a cazului de boală profesională
Anexa nr. 21 – fişă de declarare a cazului de boală profesională BP2
Anexa nr. 22 – tabelul bolilor profesionale cu declarare obligatorie
Anexa nr. 23 – tabel cu bolile legate de profesiune
Anexa nr. 24 – cerere pentru avizarea documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
Anexa nr. 25 – aviz privind documentaţia cu caracter tehnic de informare şi instruire în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă
Anexa nr. 26 – decizie privind respingerea solicitării de acordare a avizului documentaţiei cu caracter
tehnic de informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă

Cap. 2. Concepte de bază referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă

Prin esenţa sa, securitate şi sănătatea în muncă are un caracter preventiv, menirea ei fiind
preîntâmpinarea producerii accidentelor de muncă şi/sau a îmbolnăvirilor profesionale.
Reglementările legale în domeniu sunt astfel stabilite încât să apere viaţa, sănătatea şi integritatea
corporală ale celor care participă la procesul de muncă.
Securitatea muncii este înainte de toate problema managementului, dar cuprinde toate
activităţile întreprinderii, precum şi pe toţi lucrătorii, indiferent de scara lor ierarhică necesitând o
participare activă a fiecăruia în prevenirea şi combaterea riscurilor, toţi trebuind să aibă acelaşi ţel
- îmbunătăţirea permanentă a condiţiilor de muncă, oricare salariat trebuind să se simtă
responsabil pe tot fluxul tehnologic şi să conştientizeze rolul său în aplicarea programului de
acţiuni privind securitatea şi sănătatea în muncă.
Promovarea siguranţei şi sănătăţii profesionale, ca parte a îmbunătăţirii generale a
condiţiilor de muncă, reprezintă o strategie importantă, nu doar pentru asigurarea bunăstării
lucrătorilor dar, de asemenea, ea poate să contribuie favorabil la productivitate. Lucrătorii
sănătoşi vor avea o motivaţie a muncii superioară, o satisfacţie a slujbei mai mare şi o contribuţie
mai bună la realizarea produselor şi serviciilor, favorizând în general calitatea vieţii persoanelor şi
societăţii.
În ţara noastră necesitatea şi obligativitatea existenţei unui sistem legislativ în domeniul
securității şi sănătății în muncă sunt recunoscute prin legea fundamentală a României – Constituţia
care specifică faptul că: „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică a
persoanelor sunt garantate”.
Îmbunătăţirea siguranţei şi sănătăţii profesionale este în interesul tuturor guvernelor,
angajatorilor şi salariaţilor iar măsurile luate în acest sens sunt discutate şi consimţite între
membrii Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM).

30
 Mijloacele de acţiune utilizate de OIM pentru a promova siguranţa şi sănătatea la locul de
muncă includ standardele internaţionale ale muncii, codurile practicii, prevederea consilierii
tehnice şi promovarea informării. Astfel de acţiuni urmăresc creşterea capacităţii statelor membre
de a preveni accidentele profesionale şi bolile legate de muncă prin îmbunătăţirea regimului de
lucru.
Politica OIM, privind siguranţa şi sănătatea la locul de muncă, este conţinută în special în
două convenţii internaţionale de muncă şi recomandările lor însoţitoare. Acestea sunt:
- Convenţia OIM asupra Siguranţei şi Sănătăţii la locul de Muncă (nr.155) şi
Recomandarea (nr.164) din 1981 care prevăd adoptarea unei politici naţionale de
sănătate şi siguranţă profesională, şi descriu acţiunile care trebuiesc luate de către
guvern şi întreprinderi pentru a promova sănătatea şi siguranţa profesională şi a
îmbunătăţi mediul de lucru;
- Convenţia OIM privind Serviciile Sanitare Profesionale (nr.161) şi Recomandarea
(nr.171), 1985 care stabilesc organizarea de servicii sanitare profesionale la nivel de
întreprindere proiectate să contribuie la implementarea politicii de sănătate şi
siguranţă profesională.
Pentru ca să se asigure rezultate satisfăcătoare şi durabile în domeniul siguranţei şi
sănătăţii profesionale, fiecare ţară trebuie să realizeze o politică naţională coerentă având ca
obiectiv prevenirea accidentelor şi a bolilor profesionale care apar sau se produc pe durata
activităţii.
Referitor la această politică în contextul integrării la Uniunea Europeană, România şi-a
asumat responsabilitatea transpunerii legislaţiei europene în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă în legislația română, iar prin colaborarea cu Agenţia Europeană pentru Securitate şi
Sănătate în Muncă şi Fundaţia europeană pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă
denumită Fundaţia de la Dublin, va avea acces la schimbul de informaţii şi experienţă în domeniul
îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi muncă şi adaptarea la progresul tehnic, în spiritul practicilor
comunitare.
La nivel naţional, strategia în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă presupune
stabilirea cadrului juridic şi a structurii organizatorice a activităţii. Ca membră a Uniunii Europene,
România are obligaţia de a asigura implementarea la nivel naţional a directivelor europene.
Având ca sursă generatoare prevederile Constituţiei României, Legea securităţii şi sănătăţii
în muncă - nr. 319/2006, reprezintă legea fundamentală în baza căreia se realizează securitatea şi
sănătatea muncii în economia naţională. Ea trasează cadrul general pentru întregul sistem
legislativ de securitate şi sănătate în muncă din ţara noastră, precum şi pentru modul de
organizare şi desfăşurare a activităţii de prevenire a accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale.
La nivelul întreprinderii fiecare agent economic trebuie să-şi dezvolte o strategie privind
securitatea şi sănătatea în muncă. În elaborarea strategiei securităţii şi sănătăţii în muncă trebuie
luaţi în considerare o multitudine de factori de natură economică, tehnică, managerială, socio-
umană, juridică etc. Obiectivul managementului securităţii este asigurarea unor condiţii de muncă
optime prin:
- identificarea riscurilor la care sunt expuşi lucrătorii şi reducerea acestora;
- identificarea şi ierarhizarea măsurilor de prevenire ce trebuie aplicate în funcţie de
priorităţile stabilite privind riscurile de eliminat, coroborat cu criteriul economic;
- formarea, instruirea şi perfecţionarea lucrătorilor în spiritul cerinţelor S.S.M;
- prevenirea bolilor profesionale şi a celor legate de profesie;
- prevenirea accidentelor de muncă;
- prevenirea oboselii şi creşterea capacităţii de muncă;
- scăderea zilelor de incapacitate temporară de muncă.
31
 La nivelul întreprinderii strategia securităţii şi sănătăţii în muncă se stabileşte în cadrul
managementului de securitate şi sănătate în muncă şi trebuie să urmărească îndeplinirea
obiectivelor specifice: achiziţionarea de echipamente de muncă, materii prime, materiale şi
echipamente individuale de protecţie, utilizarea unor tehnologii, proceduri şi procese generatoare
de riscuri minime, implicarea furnizorilor în noua abordare a securităţii şi sănătăţii în muncă,
respectarea cerinţelor de sănătate şi securitate în cazul clădirilor, al transportului intern şi
depozitării substanţelor periculoase, realizarea programelor de prevenire a accidentelor de muncă
şi bolilor profesionale, realizarea programelor medicale privind prevenirea îmbolnăvirilor
profesionale.
Strategia securităţii şi sănătăţii în muncă trebuie să vizeze şi resursele umane, atât sub
aspectul cantitativ cât şi calitativ. Pentru aceasta trebuie să se aibă în vedere:
 planificarea corectă a necesarului de personal;
 realizarea unui sistem de instruire, formare şi perfecţionare a lucrătorilor în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă;
 crearea unui sistem de stimulente şi sancţiuni prin care comportamentul forţei de muncă
faţă de reglementările din domeniul protecţiei muncii să poată fi recompensat sau
penalizat, pentru a fi orientat în direcţia dorită.
Aşa cum s-a precizat mai sus singurul responsabil cu asigurarea securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor, în toate aspectele referitoare la muncă este angajatorul. Acesta are datoria de a
implementa toate măsurile tehnice şi organizatorice ce-i revin din legea securităţii şi sănătăţii în
muncă şi din actele normative în vigoare. În îndeplinirea obligaţiilor sale, angajatorul trebuie, după
caz, să numească lucrătorul desemnat, să organizeze serviciul intern de prevenire şi protecție sau
să apeleze la servicii externe de prevenire şi protecție, să apeleze la serviciul medical, să asigure
consultarea şi participarea lucrătorilor la soluționarea problemelor în domeniul securităţii şi
sănătăţii, acest lucru neabsolvindu-l de responsabilitate.

2.1. Principii generale de prevenire

2.1.1. Termeni şi expresii
Legea securităţii şi sănătăţii nr. 319/2006 și Normele metodologice de aplicare ale legii
aprobate prin H.G. nr. 1425/2006, cu modificările și completările ulterioare, definesc următorii
termini și expresii:
 lucrator - persoana angajata de către un angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii, elevii în
perioada efectuării stagiului de practica, precum şi ucenicii şi alţi participanţi la procesul de
munca, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi casnice;
 angajator - persoana fizica sau juridică ce se afla în raporturi de munca ori de serviciu cu
lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau unităţii;
 alţi participanţi la procesul de munca - persoane aflate în întreprindere şi/sau unitate, cu
permisiunea angajatorului, în perioada de verificare prealabilă a aptitudinilor profesionale
în vederea angajării, persoane care prestează activităţi în folosul comunităţii sau activităţi
în regim de voluntariat, precum şi someri pe durata participării la o forma de pregătire
profesională şi persoane care nu au contract individual de munca încheiat în forma scrisă şi
pentru care se poate face dovada prevederilor contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin
orice alt mijloc de proba;
 reprezentant al lucrătorilor cu raspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor - persoana aleasă, selectata sau desemnată de lucrători, în conformitate cu
prevederile legale, sa îi reprezinte pe aceştia în ceea ce priveşte problemele referitoare la
protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în munca;

32
 prevenire - ansamblul de dispoziţii sau măsuri luate ori prevăzute în toate etapele
procesului de munca, în scopul evitării sau diminuării riscurilor profesionale;
 eveniment - accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale organismului, produs în
timpul procesului de munca ori în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, situaţia de persoana
data disparuta sau accidentul de traseu ori de circulaţie, în condiţiile în care au fost
implicate persoane angajate, incidentul periculos, precum şi cazul susceptibil de boala
profesională sau legată de profesiune;
 accident de munca - vătămarea violenta a organismului, precum şi intoxicatia acuta
profesională, care au loc în timpul procesului de munca sau în îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu şi care provoacă incapacitate temporară de munca de cel puţin 3 zile
calendaristice, invaliditate ori deces;
 boala profesională - afectiunea care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau
profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de munca,
precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul
de munca;
 echipament de munca - orice masina, aparat, unealta sau instalatie folosită în munca;
 echipament individual de protecţie - orice echipament destinat a fi purtat sau manuit de
un lucrator pentru a-l proteja impotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea sa îi pună
în pericol securitatea şi sănătatea la locul de munca, precum şi orice supliment sau
accesoriu proiectat pentru a îndeplini acest obiectiv;
 loc de munca - locul destinat sa cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile întreprinderii
şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii şi/sau unităţii la care lucrătorul
are acces în cadrul desfăşurării activităţii;
 pericol grav şi iminent de accidentare - situaţia concretă, reală şi actuala căreia îi lipseşte
doar prilejul declansator pentru a produce un accident în orice moment;
 stagiu de practica - instruirea cu caracter aplicativ, specifica meseriei sau specialitatii în
care se pregătesc elevii, studenţii, ucenicii, precum şi somerii în perioada de reconversie
profesională;
 securitate şi sănătate în munca - ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca scop
asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de munca, apărarea vieţii,
integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul
de munca;
 incident periculos - evenimentul identificabil, cum ar fi explozia, incendiul, avaria,
accidentul tehnic, emisiile majore de noxe, rezultat din disfunctionalitatea unei activităţi
sau a unui echipament de munca sau/şi din comportamentul neadecvat al factorului uman
care nu a afectat lucrătorii, dar ar fi fost posibil sa aibă asemenea urmări şi/sau a cauzat ori
ar fi fost posibil sa producă pagube materiale;
 servicii externe - persoane juridice sau fizice din afară întreprinderii/unităţii, abilitate sa
presteze servicii de protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca,
conform legii;
 accident uşor - eveniment care are drept consecinta leziuni superficiale care necesita
numai acordarea primelor îngrijiri medicale şi a antrenat incapacitate de munca cu o durata
mai mica de 3 zile;
 boala legată de profesiune - boala cu determinare multifactoriala, la care unii factori
determinanţi sunt de natura profesională.
 autorizare a funcţionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă -
asumarea de către angajator a responsabilităţii privind legalitatea desfăşurării activităţii din
punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă;
33
 serviciu intern de prevenire şi protecţie - totalitatea resurselor materiale şi umane alocate
pentru efectuarea activităţilor de prevenire şi protecţie în întreprindere şi/sau unitate;
 comitet de securitate şi sănătate în muncă - organul paritar constituit la nivelul
angajatorului, în vederea participării şi consultării periodice în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, în conformitate cu art. 18 alin. (1)-(3) din lege;
 zone cu risc ridicat şi specific - acele zone din cadrul întreprinderii şi/sau unităţii în care au
fost identificate riscuri ce pot genera accidente sau boli profesionale cu consecinţe grave,
ireversibile, respectiv deces sau invaliditate;
 accident care produce incapacitate temporară de muncă (ITM) - accident care produce
incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice consecutive, confirmată
prin certificat medical sau, după caz, prin alte documente medicale, potrivit prevederilor
legale;
 accident care produce invaliditate (INV) - accident care produce invaliditate confirmată
prin decizie de încadrare într-un grad de invaliditate, emisă de organele medicale în drept;
 accident mortal (D) - accident în urma căruia se produce decesul accidentatului, confirmat
imediat sau după un interval de timp, în baza unui act medico-legal;
 accident colectiv - accidentul în care au fost accidentate cel puţin 3 persoane, în acelaşi
timp şi din aceleaşi cauze, în cadrul aceluiaşi eveniment;
 accident de muncă de circulaţie - accident survenit în timpul circulaţiei pe drumurile
publice sau generat de traficul rutier, dacă persoana vătămată se afla în îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu;
 accident de muncă de traseu:
 accident survenit în timpul şi pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la
domiciliu şi invers şi care a antrenat vătămarea sau decesul;
 accident survenit pe perioada pauzei reglementare de masă în locuri organizate de
angajator, pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la locul unde ia masa
şi invers, şi care a antrenat vătămarea sau decesul;
 accident care a antrenat vătămarea sau decesul, petrecut pe traseul normal al
deplasării de la locul de muncă la locul unde îşi încasează salariul şi invers, dacă
acesta este organizat de angajator în afara unităţii;
 accident în afara muncii - accident care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 5 lit. g)
şi la art. 30 din lege;
 invaliditate - pierdere parţială sau totală a capacităţii de muncă, confirmată prin decizie de
încadrare într-un grad de invaliditate, emisă de organele medicale în drept;
 invaliditate evidentă - pierdere a capacităţii de muncă datorată unor vătămări evidente,
cum ar fi un braţ smuls din umăr, produse în urma unui eveniment, până la emiterea
deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate de către organele medicale în drept;
 intoxicaţie acută profesională - stare patologică apărută brusc, ca urmare a expunerii
organismului la noxe existente la locul de muncă;
 îndatoriri de serviciu - sarcini profesionale stabilite în: contractul individual de muncă,
regulamentul intern sau regulamentul de organizare şi funcţionare, fişa postului, deciziile
scrise, dispoziţiile scrise ori verbale ale conducătorului direct sau ale şefilor ierarhici ai
acestuia;
 comunicare - procedura prin care angajatorul comunică producerea unui eveniment, de
îndată, autorităţilor prevăzute la art. 27 alin. (1) din lege;
 evidenţă - mijloacele şi modalităţile de păstrare a informaţiilor referitoare la evenimentele
produse;

34
 cercetare a bolilor profesionale - procedură efectuată în mod sistematic, cu scopul de a
stabili caracterul de profesionalitate a bolii semnalate;
 semnalare a bolilor profesionale - procedură prin care se indică pentru prima oară faptul
că o boală ar putea fi profesională;
 raportare a bolilor profesionale - procedură prin care se transmit informaţii referitoare la
bolile profesionale declarate potrivit legii la Centrul naţional de coordonare metodologică
şi informare privind bolile profesionale şi la Centrul Naţional pentru Organizarea şi
Asigurarea Sistemului Informaţional şi Informatic în Domeniul Sănătăţii Bucureşti.

2.1.2. Principii generale de prevenire

 evitarea riscurilor;
 evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
 combaterea riscurilor la sursa;
 adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea posturilor de munca,
alegerea echipamentelor de munca, a metodelor de munca şi de producţie, în vederea
reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat şi a diminuării efectelor
acestora asupra sănătăţii;
 adaptarea la progresul tehnic;
 înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai
puţin periculos;
 dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care sa cuprindă tehnologiile,
organizarea muncii, condiţiile de munca, relaţiile sociale şi influenta factorilor din mediul
de munca;
 adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă fata de măsurile de
protecţie individuală;
 furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.

Principiile de prevenire
ENT O
M EM

Furnizarea de
instrucţiuni
corespunzătoare

Evaluarea Com baterea

riscurilor care nu riscurilor la
pot fi evitate sur să
Adoptarea, prioritar,a
măsurilor de protecţie
colectivă faţă de măsurile Evitarea
de protecţie individuală Adaptarea
riscurilor
muncii la om

Dezvoltarea unei politici Adaptarea la

de prevenire coerente, progresul tehnic
inclusiv prin consultarea
şi participarea Înlocuirea
lucrătorilor pericolelor cu
nonpericule

© INTEFP 2006 / Département Formation Continue / DOETH 2

35
 2.2. Obligaţii ale angajatorului
2.2.1. Obligaţii generale ale angajatorului
 să ia măsuri pentru:
 asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor;
 prevenirea riscurilor profesionale;
 informarea şi instruirea lucrătorilor;
 asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare securităţii şi sănătăţii
în muncă.
 să urmărească adaptarea măsurilor ţinând seama de modificarea condiţiilor, şi pentru
îmbunătăţirea situaţiilor existente.
 să implementeze măsurile pe baza principiilor generale de prevenire
 să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea
echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la
amenajarea locurilor de muncă;
 ulterior evaluării, măsurile de prevenire, metodele de lucru şi de producţie să asigure
îmbunătăţirea nivelului securităţii şi al protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie integrate
în ansamblul activităţilor unităţii respective şi la toate nivelurile ierarhice;
 să ia în considerare capacitatile lucrătorului în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea
în munca, atunci când îi încredinţează sarcini;
 să asigure ca planificarea şi introducerea de noi tehnologii sa facă obiectul consultărilor
cu lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora în ceea ce priveşte consecinţele asupra
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, determinate de alegerea echipamentelor, de condiţiile
şi mediul de munca;
 să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în zonele cu risc ridicat şi specific, accesul să
fie permis numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile adecvate.
Atunci când în acelaşi loc de muncă îşi desfăşoară activitatea lucrători din mai multe
unităţi, angajatorii acestora au următoarele obligaţii:
 să coopereze în vederea implementarii prevederilor privind securitatea, sănătatea şi igiena
în muncă, luând în considerare natura activităţilor;
 să îşi coordoneze acţiunile în vederea protecţiei lucrătorilor şi prevenirii riscurilor
profesionale, luând în considerare natura activităţilor;
 să se informeze reciproc despre riscurile profesionale;
 să informeze lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora despre riscurile profesionale.
Măsurile privind securitatea, sănătatea şi igiena în muncă nu trebuie să comporte în nicio
situaţie obligaţii financiare pentru lucrători.

2.2.7. Obligaţii privind organizarea activităţii de prevenire şi protecţie

Angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de activităţile de
protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau unitate,
denumiţi în continuare lucrători desemnaţi.
Lucrătorii desemnaţi trebuie să aibă, în principal, atribuţii privind securitatea şi sănătatea în
muncă şi, cel mult, atribuţii complementare.
Lucrătorii desemnaţi nu trebuie să fie prejudiciaţi ca urmare a activităţii lor de protecţie şi a
celei de prevenire a riscurilor profesionale.
Lucrătorii desemnaţi trebuie să dispună de timpul necesar pentru a-şi putea îndeplini
obligaţiile ce le revin.

36
 Dacă în nu se pot organiza activităţile de prevenire şi cele de protecţie din lipsa personalului
competent, angajatorul trebuie să recurgă la servicii externe.
Organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie se face ţinând seama de mărimea unităţii, de
riscurile la care sunt expusi lucrătorii, precum şi de distribuţia acestora în cadrul unităţii, şi se
impune ca:
 lucrătorii desemnaţi să aibă capacitatea necesară şi să dispună de mijloacele adecvate;
 serviciile externe să aibă aptitudinile necesare şi să dispună de mijloace personale şi
profesionale adecvate;
 lucrătorii desemnaţi şi serviciile externe sa fie în număr suficient.
Lucrătorul/lucrătorii şi/sau serviciul/serviciile externe trebuie sa colaboreze între ei ori de câte
ori este necesar.
Organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie este realizată de către angajator, în
următoarele moduri:
 prin asumarea de către angajator, în cazul microîntreprinderilor şi a întreprinderilor mici, în
care se desfăşoară activităţi fără riscuri deosebite şi dacă are capacitatea necesară în
domeniu;
 prin desemnarea unuia sau mai multor lucrători pentru a se ocupa de activităţile de
prevenire şi protecţie;
 prin înfiinţarea unui serviciu intern de prevenire şi protecţie;
 prin apelarea la servicii externe de prevenire şi protecţie.
Desemnarea nominală a lucrătorului/ lucrătorilor pentru a se ocupa de activităţile de
prevenire şi protecţie se face prin decizie scrisă a angajatorului, numai din rândul lucrătorilor cu
care are încheiat contract individual de muncă cu normă întreagă. Pentru a putea să desfăşoare
activităţile de prevenire şi protecţie, lucrătorul desemnat trebuie să îndeplinească cerinţele
minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă:
a) studii în învățământul liceal filiera teoretică în profil real sau filiera tehnologică în profil
tehnic;
b) curs în domeniul securității și sănătății în muncă cu o durată de cel puțin 80 ore
Angajatorul va consemna în fişa postului activităţile de prevenire şi protecţie pe care
lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar şi mijloacele adecvate să le efectueze.
În cazul în care angajatorul apelează la serviciile externe, acestea trebuie să fie informate de
către angajator asupra factorilor cunoscuţi ca au efecte sau sunt susceptibili de a avea efecte
asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi trebuie să aibă acces la informaţiile necesare
desfăşurării activităţii.

2.2.8. Obligaţii privind asigurarea primului ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea

lucrătorilor, pericol grav şi iminent
 să ia măsurile necesare pentru acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea
lucrătorilor, adaptate naturii activităţilor şi mărimii întreprinderii, ţinând seama de alte
persoane prezente – trebuie să desemneze lucrătorii care aplica măsurile de prim ajutor, de
stingere a incendiilor şi de evacuare a lucrătorilor. Numărul lucrătorilor, instruirea lor şi
echipamentul pus la dispoziţia acestora trebuie să fie adecvate mărimii şi/sau riscurilor
specifice întreprinderii.
 să stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate, îndeosebi în ceea ce priveşte
primul ajutor, serviciul medical de urgenţăa, salvare şi pompieri.

37
  să informeze toţi lucrătorii care sunt sau pot fi expuşi unui pericol grav şi iminent despre
riscurile implicate de acest pericol, despre măsurile luate ori care trebuie să fie luate pentru
protecţia lor;
 să ia măsuri şi să furnize instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să oprească lucrul
şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre o zona sigură, în caz de
pericol grav şi iminent;
 să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă există un pericol grav şi
iminent, în afară cazurilor excepţionale şi pentru motive justificate.
 să se asigure că, în cazul unui pericol grav şi iminent pentru propria securitate sau a altor
persoane, atunci când şeful ierarhic imediat superior nu poate fi contactat, toţi lucrătorii
sunt apţi să aplice măsurile corespunzătoare, în conformitate cu cunoştinţele lor şi cu
mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita consecinţele unui astfel de pericol
Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav şi iminent, părăsesc locul de muncă şi/sau o zonă
periculoasă nu trebuie să fie prejudiciati şi trebuie să fie protejati împotriva oricăror consecinţe
negative şi nejustificate pentru aceştia, cu excepţia situaţiilor în care aceştia acţionează imprudent
sau dau dovada de neglijenţă gravă.

2.2.9. Alte obligaţii ale angajatorului

 să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în
munca, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;
 să decidă asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi, după caz, asupra
echipamentului de protecţie care trebuie utilizat;
 să ţină evidenţa accidentelor de muncă ce au ca urmare o incapacitate de munca mai mare
de 3 zile de lucru, a accidentelor uşoare, a bolilor profesionale, a incidentelor periculoase,
precum şi a accidentelor de muncă;
 să elaboreze pentru autorităţile competente şi în conformitate cu reglementările legale
rapoarte privind accidentele de munca suferite de lucrătorii săi.
 să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a echipamentelor de
munca, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie, soluţii conforme prevederilor
legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în munca, prin a căror aplicare sa fie
eliminate sau diminuate riscurile de accidentare şi de imbolnavire profesională a lucrătorilor;
 să întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice, sanitare,
organizatorice şi de alta natura, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice
corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii;
 să obţină autorizaţia de funcţionare din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă,
înainte de începerea oricărei activităţi, conform prevederilor legale;
 să stabilească pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi răspunderile ce le revin în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, corespunzător funcţiilor exercitate;
 să elaboreze instrucţiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de
securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale locurilor
de munca aflate în responsabilitatea lor;
 să asigure şi să controleze cunoaşterea şi aplicarea de către toţi lucrătorii a măsurilor
prevăzute în planul de prevenire şi de protecţie stabilit, precum şi a prevederilor legale în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, prin lucrătorii desemnaţi, prin propria competenţă
sau prin servicii externe;
 să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi instruirii lucrătorilor, cum
ar fi afişe, pliante, filme şi diafilme cu privire la securitatea şi sănătatea în munca;

38
  să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în muncă, asupra riscurilor la care
aceasta este expusă la locul de munca, precum şi asupra măsurilor de prevenire şi de
protecţie necesare;
 să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor prevăzute de legislaţia
specifică;
 să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical şi, după caz, a testării
psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de muncă pe care urmează să o execute şi să
asigure controlul medical periodic şi, după caz, controlul psihologic periodic, ulterior
angajării;
 să ţină evidenta zonelor cu risc ridicat şi specific;
 să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a
aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de captare, reţinere şi neutralizare a
substanţelor nocive degajate în desfăşurarea proceselor tehnologice;
 să prezinte documentele şi să dea relaţiile solicitate de inspectorii de muncă în timpul
controlului sau al efectuării cercetării evenimentelor;
 să asigure realizarea măsurilor dispuse de inspectorii de muncă cu prilejul vizitelor de control
şi al cercetării evenimentelor;
 să desemneze, la solicitarea inspectorului de muncă, lucrătorii care să participe la efectuarea
controlului sau la cercetarea evenimentelor;
 să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident mortal sau colectiv, în
afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar genera alte accidente ori ar periclita
viata accidentatilor şi a altor persoane;
 să asigure echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor;
 să asigure echipamente individuale de protecţie;
 să acorde obligatoriu echipament individual de protecţie nou, în cazul degradării sau al
pierderii calităţilor de protecţie.
Alimentaţia de protecţie se acorda în mod obligatoriu şi gratuit de către angajatori persoanelor
care lucrează în condiţii de munca ce impun acest lucru şi se stabileşte prin contractul colectiv de
muncă şi/sau contractul individual de muncă.
Materialele igienico-sanitare se acorda în mod obligatoriu şi gratuit de către angajatori.
Categoriile de materiale igienico-sanitare, precum şi locurile de muncă ce impun acordarea
acestora se stabilesc prin contractul colectiv de muncă şi/sau contractul individual de muncă.

2.2.10. Obligaţii privind informarea, consultarea şi participarea lucrătorilor la

problemele referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă
 Ţinând seama de mărimea întreprinderii, angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare,
astfel încât lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să primească, în conformitate cu
prevederile legale, toate informaţiile necesare privind:
o riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activităţile de
prevenire şi protecţie atât la nivelul întreprinderii, în general, cât şi la nivelul fiecărui
post de lucru şi/sau fiecărei funcţii;
o măsurile luate pentru asigurarea primului ajutor, de stingere a incendiilor şi de
evacuare a lucrătorilor.
 Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare astfel încât angajatorii lucrătorilor din orice
întreprindere exterioară, care desfăşoară activităţi în întreprinderea sa, să primească informaţii
adecvate privind riscurile, măsurile şi activităţile de prevenire, măsuri de prim ajutor, stingerea
incendiilor, evacuare a lucrătorilor.

39
  Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru ca lucrătorii desemnaţi sau
reprezentanţii lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor, în vederea îndeplinirii atribuţiilor şi în conformitate cu prevederile prezentei legi,
să aibă acces la:
o evaluarea riscurilor şi măsurile de protecţie prevăzute;
o evidenta şi rapoartele referitoare la accidente de muncă, accidente uşoare, boli
profesioanele, incidente periculoase;
o informaţii privind măsurile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, precum şi
informaţii provenind de la instituţiile de control şi autorităţile competente în domeniu.
 Angajatorii consultă lucrătorii şi/sau reprezentanţii lor şi permit participarea acestora la
discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă, ceea ce
implică:
o consultarea lucrătorilor;
o dreptul lucrătorilor şi/sau reprezentanţilor lor să facă propuneri;
o participarea echilibrată.
Lucrătorii şi/sau reprezentanţii lucrătorilor iau parte în mod echilibrat sau sunt consultaţi
în prealabil şi în timp util de către angajator cu privire la:
 orice măsura care ar afecta semnificativ securitatea şi sănătatea în muncă;
 desemnarea lucrătorilor pentru a se ocupa de activităţile de prevenire şi protecţie,
precum şi cu privire la activităţile desfăşurate în acest domeniu;
 informaţiile riscurile de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională, măsuri de
prevenire şi protecţie;
 recurgerea, după caz, la servicii externe;
 organizarea şi planificarea instruirii lucrătorilor.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor:
 au dreptul să solicite angajatorului să ia măsuri corespunzătoare şi să prezinte propuneri în
acest sens, în scopul diminuării riscurilor pentru lucrători şi/sau al eliminării surselor de
pericol şi nu pot fi prejudiciati din cauza activităţii lor.
 angajatorul trebuie să le acorde un timp adecvat, fără diminuarea drepturilor salariale, şi să le
furnizeze mijloacele necesare pentru a-şi putea exercita drepturile şi atribuţiile care decurg din
lege.
 au dreptul să apeleze la autorităţile competente, în cazul în care consideră că măsurile
adoptate şi mijloacele utilizate de către angajator nu sunt suficiente pentru asigurarea
securităţii şi sănătăţii în muncă
 trebuie să li se acorde posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile inspectorilor de muncă şi
inspectorilor sanitari, în timpul vizitelor de control
 au dreptul la instruire corespunzătoare.
La nivelul angajatorului se înfiinţează, se organizează şi funcţionează comitete de securitate şi
sănătate în muncă.

2.2.11. Obligaţii privind instruirea lucrătorilor

Angajatorul trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire
suficientă şi adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în special sub forma de
informaţii şi instrucţiuni de lucru, specifice locului de munca şi postului său:
 la angajare;
 la schimbarea locului de munca sau la transfer;

40
  la introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor modificări ale echipamentului
existent;
 la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;
 la executarea unor lucrări speciale.
Instruirea trebuie să fie:
 adaptată evoluţiei riscurilor sau apariţiei unor noi riscuri;
 periodică şi ori de câte ori este necesar.
Angajatorul se va asigura ca lucrătorii din întreprinderi din exterior, care desfăşoară
activităţi în întreprinderea sa, au primit instrucţiuni adecvate referitoare la riscurile legate de
securitate şi sănătate în muncă, pe durata desfăşurării activităţilor.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în
munca au dreptul la instruire corespunzătoare.
Instruirea :
o nu poate fi realizată pe cheltuiala lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor acestora
o să se realizeze în timpul programului de lucru fie în interiorul, fie în afară întreprinderii
şi/sau unităţii.

2.3. Obligaţii ale lucrătorului

Legea nr. 319/2006 stabileşte pentru lucrător obligaţia de a desfăşura activitatea, în
conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea
angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională atât
propria persoană, cât şi alte persoane care pot fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul
procesului de muncă.
Pentru acesta, lucrătorii precum şi ceilalţi participanţi la procesul de muncă, potrivit
activităţilor pe care aceştia le desfăşoară.au următoarele obligaţii:
 să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substantele periculoase, echipamentele de
transport şi alte mijloace de producţie;
 să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi, după utilizare, să îl
înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
 să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, la modificarea, schimbarea sau înlăturarea
arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în special ale maşinilor, aparaturii, uneltelor,
instalaţiilor tehnice şi clădirilor, şi să utilizeze corect aceste dispozitive;
 să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice situaţie de muncă
despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor, precum şi orice deficienţă a sistemelor de protecţie;
 să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă şi/sau angajatorului accidentele
suferite de propria persoană;
 să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, atât timp cât este necesar,
pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse de către inspectorii de
muncă şi inspectorii sanitari, pentru protecţia sănătăţii şi securităţii lucrătorilor;
 să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi,
pentru a permite angajatorului să se asigure ca mediul de muncă şi condiţiile de lucru sunt
sigure şi fără riscuri pentru securitate şi sănătate, în domeniul său de activitate;
 să îşi însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă şi măsurile de aplicare a acestora;
 să dea relaţiile solicitate de către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari.

41
 2.4. Organizarea activităţii de prevenire şi protecţie
2.4.1. Principiile şi criterii de organizare
Activitatea de prevenire şi protecţie este activitatea desfăşurată de angajator în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă prin care se stabilesc elementele structurii organizatorice, funcţiile
şi atribuţiile acestora şi relatiile dintre ele.
La nivelul angajatorului, cele două principii fundamentale care trebuiesc respectate
pentru o organizare a securităţii şi sănătăţii în muncă eficientă sunt:
 integrarea în producţie, sub forma atribuirii răspunderii pentru realizarea securităţii şi
sănătăţii în muncă factorilor implicaţi direct în desfăşurarea proceselor de muncă;
 separarea funcţiilor şi competenţelor, astfel încât să nu apară suprapuneri, cumul de
funcţii, etc.
La nivel microeconomic, în conformitate cu legislaţia în vigoare, organizarea activităţii de
prevenire şi protecţie trebuie să se facă în baza următoarelor principii:
 obligatia de a asigura securitatea muncii revine angajatorului;
 obligatiile lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu afectează principiul
responsabilităţii angajatorului;
 angajatorul are obligaţia de a lua toate măsurile tehnice şi organizatorice necesare pentru
realizarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
La implementarea măsurilor tehnice si organizatorice angajatorul trebuie să respecte
următoarele principii de prevenire:
 evitarea riscurilor;
 evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
 combaterea riscurilor la sursă;
 adaptarea muncii la om, în special in ceea ce priveşte proiectarea locurilor de muncă,
alegerea echipamentelor de munca, si de productie, in vederea reducerii monotoniei
muncii cu ritm predeterminat si a diminuarii efectelor acestora asupra sanatatii;
 adaptarea la progresul tehnic ;
 înlocuirea pericolelor prin nonpericole sau pericole mai mici;
 dezvoltarea unei politici de prevenire cuprinzătoare şi coerente, care să cuprindă
tehnologiile, organizarea muncii şi a condiţiilor de muncă, relaţiile sociale şi influenţa
factorilor de mediu;
 prioritatea măsurilor de protecţie colectivă faţă de măsurile de protecţie individuală;
 prevederea de instrucţiuni corespunzatoare pentru lucratori;
 protejarea grupurilor expuse la riscuri de accidentare şi îmbolnavire profesională.
În vederea stabilirii structurii organizatorice a activităţii de prevenire şi protecţie la nivelul
unităţii se stipulează atât aplicarea criteriilor generale de organizare optimă a unei activităţi, cât şi
a anumitor criterii particulare:
- volumul activităţilor desfăşurate (număr personal, volum producţie, etc.) ;
- nivelul de risc al activităţilor desfăşurate (natura activităţii, complexitatea şi dotarea
tehnică, modul de organizare teritorială, etc).

2.4.2. Modalităţi de realizare a activităţii de prevenire şi protecţie

2.4.2.1. Prevederi generale

Angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa de activităţile de
protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau unitate,
denumiţi în continuare lucrători desemnaţi.
42
 Lucrătorii desemnaţi trebuie să aibă, în principal, atribuţii privind securitatea şi sănătatea în
muncă şi, cel mult, atribuţii complementare.
Lucrătorii desemnaţi nu trebuie să fie prejudiciaţi ca urmare a activităţii lor de protecţie şi a
celei de prevenire a riscurilor profesionale.
Lucrătorii desemnaţi trebuie să dispună de timpul necesar pentru a-şi putea îndeplini
obligaţiile ce le revin.
Dacă în nu se pot organiza activităţile de prevenire şi cele de protecţie din lipsa personalului
competent, angajatorul trebuie să recurgă la servicii externe.
Organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie se face ţinând seama de mărimea unităţii, de
riscurile la care sunt expusi lucrătorii, precum şi de distribuţia acestora în cadrul unităţii, şi se
impune ca:
 lucrătorii desemnaţi să aibă capacitatea necesară şi să dispună de mijloacele adecvate;
 serviciile externe să aibă aptitudinile necesare şi să dispună de mijloace personale şi
profesionale adecvate;
 lucrătorii desemnaţi şi serviciile externe sa fie în număr suficient.
Lucrătorul/lucrătorii şi/sau serviciul/serviciile externe trebuie sa colaboreze între ei ori de câte
ori este necesar.
Organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie este realizată de către angajator, în
următoarele moduri:
 prin asumarea de către angajator, în cazul microîntreprinderilor şi a întreprinderilor mici, în
care se desfăşoară activităţi fără riscuri deosebite şi dacă are capacitatea necesară în
domeniu;
 prin desemnarea unuia sau mai multor lucrători pentru a se ocupa de activităţile de
prevenire şi protecţie;
 prin înfiinţarea unuia sau mai multor servicii interne de prevenire şi protecţie;
 prin apelarea la servicii externe de prevenire şi protecţie.
Desemnarea nominală a lucrătorului/ lucrătorilor pentru a se ocupa de activităţile de
prevenire şi protecţie se face prin decizie scrisă a angajatorului, numai din rândul lucrătorilor cu
care are încheiat contract individual de muncă cu normă întreagă. Pentru a putea să desfăşoare
activităţile de prevenire şi protecţie, lucrătorul desemnat trebuie să îndeplinească cerinţele
minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă:
c) studii în învățământul liceal filiera teoretică în profil real sau filiera tehnologică în profil
tehnic;
d) curs în domeniul securității și sănătății în muncă cu o durată de cel puțin 80 ore
Angajatorul va consemna în fişa postului activităţile de prevenire şi protecţie pe care
lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar şi mijloacele adecvate să le efectueze.
În cazul în care angajatorul apelează la serviciile externe, acestea trebuie să fie informate de
către angajator asupra factorilor cunoscuţi ca au efecte sau sunt susceptibili de a avea efecte
asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi trebuie să aibă acces la informaţiile necesare
desfăşurării activităţii.
o În cazul întreprinderilor cu până la 9 lucrători inclusiv, angajatorul poate efectua
activităţile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, dacă se îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:
a) activităţile desfăşurate în cadrul întreprinderii nu sunt dintre cele prevăzute în anexa nr. 5;
b) angajatorul îşi desfăşoară activitatea profesională în mod efectiv şi cu regularitate în
întreprindere şi/sau unitate;

43
 c) angajatorul a urmat cel puţin un program de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, cu o durată minimă de 40 de ore, fapt care se atestă printr-un document de absolvire a
programului de pregătire.
În situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute mai sus, angajatorul trebuie să
desemneze unul sau mai mulţi lucrători ori poate organiza serviciul intern de prevenire şi protecţie
şi/sau poate să apeleze la servicii externe, în condiţiile prezentelor norme metodologice.
În cazul în care angajatorul/lucrătorii desemnaţi/serviciile interne de prevenire şi protecţie nu au
capacităţile şi aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de prevenire şi protecţie
prevăzute la art. 15, angajatorul trebuie să apeleze la servicii externe pentru acele activităţi de
prevenire şi protecţie pe care nu le poate desfăşura cu personalul propriu.
o În cazul întreprinderilor care au între 10 şi 49 de lucrători inclusiv, angajatorul poate
efectua activităţile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, dacă se îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:
a) activităţile desfăşurate în cadrul întreprinderii nu sunt dintre cele prevăzute în anexa nr. 5;
b) angajatorul îşi desfăşoară activitatea profesională în mod efectiv şi cu regularitate în
întreprindere şi/sau unitate;
c) angajatorul a urmat cel puţin un program de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă, cu o durată minimă de 40 de ore, fapt care se atestă printr-un document de absolvire a
programului de pregătire;
d) riscurile identificate nu pot genera accidente sau boli profesionale cu consecinţe grave,
ireversibile, respectiv deces ori invaliditate.
În situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute mai sus, angajatorul trebuie să
desemneze unul sau mai mulţi lucrători ori poate organiza unul sau mai multe servicii interne de
prevenire şi protecţie şi/sau poate să apeleze la servicii externe, în condiţiile prezentelor norme
metodologice.
În cazul în care angajatorul/lucrătorii desemnaţi/serviciile interne de prevenire şi protecţie nu au
capacităţile şi aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de prevenire şi protecţie
prevăzute la art. 15, angajatorul trebuie să apeleze la servicii externe pentru acele activităţi de
prevenire şi protecţie pe care nu le poate desfăşura cu personalul propriu.
o În cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor care au între 50 şi 249 de lucrători, angajatorul
trebuie să desemneze unul sau mai mulţi lucrători ori să organizeze unul sau mai multe servicii
interne de prevenire şi protecţie pentru a se ocupa de activităţile de prevenire şi protecţie din
cadrul întreprinderii.
În cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor prevăzute la alin. (1) care desfăşoară activităţi dintre
cele prevăzute în anexa nr. 5, angajatorul trebuie să organizeze unul sau mai multe servicii interne
de prevenire şi protecţie.
În cazul în care lucrătorii desemnaţi, serviciile interne de prevenire şi protecţie nu au capacităţile
şi aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de prevenire şi protecţie prevăzute
la art. 15, angajatorul trebuie să apeleze la servicii externe pentru acele activităţi de prevenire şi
protecţie pe care nu le poate desfăşura cu personalul propriu.
o În cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor care au peste 250 de lucrători, angajatorul
trebuie să organizeze unul sau mai multe servicii interne de prevenire şi protecţie.
În cazul în care serviciile interne de prevenire şi protecţie nu au capacităţile şi aptitudinile
necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de prevenire şi protecţie prevăzute la art. 15,
angajatorul trebuie să apeleze la unul sau mai multe servicii externe pentru acele activităţi de
prevenire şi protecţie pe care nu le poate desfăşura cu personalul propriu.

44
 ANEXA 5 la normele metodologice (H.G. nr. 1425/2006) ACTIVITĂŢI INDUSTRIALE
1. Activităţi cu risc potenţial de expunere la radiaţii ionizante
2. Activităţi cu risc potenţial de expunere la agenţi toxici şi foarte toxici, în special cele cu risc
de expunere la agenţi cancerigeni, mutageni şi alţi agenţi care periclitează reproducerea
3. Activităţi în care sunt implicate substanţe periculoase, potrivit prevederilor Hotărârii
Guvernului nr. 804/2007 privind controlul asupra pericolelor de accident major în care sunt
implicate substanţe periculoase, cu modificările ulterioare
4. Activităţi cu risc de expunere la grupa 3 şi 4 de agenţi biologici
5. Activităţi de fabricare, manipulare şi utilizare de explozivi, inclusiv articole pirotehnice şi alte
produse care conţin materii explozive
6. Activităţi specifice exploatărilor miniere de suprafaţă şi de subteran
7. Activităţi specifice de foraj terestru şi de pe platforme maritime
8. Activităţi care se desfăşoară sub apă
9. Activităţi în construcţii civile, excavaţii, lucrări de puţuri, terasamente subterane şi tuneluri,
care implică risc de surpare sau risc de cădere de la înălţime
10. Activităţi în industria metalurgică şi activităţi de construcţii navale
11. Producerea gazelor comprimate, lichefiate sau dizolvate şi utilizarea masivă a acestora
12. Activităţi care produc concentraţii ridicate de praf de siliciu
13. Activităţi care implică riscuri electrice la înaltă tensiune
14. Activităţi de producere a băuturilor distilate şi a substanţelor inflamabile
15. Activităţi de pază şi protecţie
16. Activităţi în care lucrătorii pot fi expuşi unui potenţial risc datorat atmosferelor explozive,
aşa cum sunt reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 1.058/2006 privind cerinţele
minime pentru îmbunătăţirea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi
unui potenţial risc datorat atmosferelor explozive

2.4.3. Activităţi de prevenire şi protecţie (art. 15 din H.G. nr. 1425/2006)

Activităţile de prevenire şi protecţie desfăşurate prin modalităţile prevăzute mai sus în cadrul
întreprinderii şi/sau al unităţii sunt următoarele:
1. identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor pentru fiecare componentă a sistemului de
muncă, respectiv executant, sarcină de muncă, mijloace de muncă/ echipamente de muncă şi
mediul de muncă pe locuri de muncă/posturi de lucru;
2. elaborarea, îndeplinirea, monitorizarea şi actualizarea planului de prevenire şi protecţie;
3. elaborarea de instrucţiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de
securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale
unităţii/întreprinderii, precum şi ale locurilor de muncă/posturilor de lucru, şi difuzarea
acestora în întreprindere şi/sau unitate numai după ce au fost aprobate de către angajator;
4. propunerea atribuţiilor şi răspunderilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, ce revin
lucrătorilor, corespunzător funcţiilor exercitate, care se consemnează în fişa postului, cu
aprobarea angajatorului;
5. verificarea însuşirii şi aplicării de către toţi lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de
prevenire şi protecţie, a instrucţiunilor proprii, precum şi a atribuţiilor şi responsabilităţilor ce
le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă stabilite prin fişa postului;
6. întocmirea unui necesar de documentaţii cu caracter tehnic de informare şi instruire a
lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
7. elaborarea tematicii pentru toate fazele de instruire, stabilirea, în scris, a periodicităţii instruirii
adecvate pentru fiecare loc de muncă în instrucţiunile proprii, asigurarea informării şi instruirii

45
 lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi verificarea însuşirii şi aplicării de
către lucrători a informaţiilor primite;
8. elaborarea programului de instruire-testare la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii;
9. asigurarea întocmirii planului de acţiune în caz de pericol grav şi iminent şi asigurarea ca toţi
lucrătorii să fie instruiţi pentru aplicarea lui;
10. evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific;
11. stabilirea zonelor care necesită semnalizare de securitate şi sănătate în muncă, stabilirea
tipului de semnalizare necesar şi amplasarea conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr.
971/2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau sănătate la locul
de muncă;
12. evidenţa meseriilor şi a profesiilor prevăzute de legislaţia specifică, pentru care este necesară
autorizarea exercitării lor;
13. evidenţa posturilor de lucru care necesită examene medicale suplimentare;
14. evidenţa posturilor de lucru care, la recomandarea medicului de medicina muncii, necesită
testarea aptitudinilor şi/sau control psihologic periodic;
15. monitorizarea funcţionării sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de măsură şi
control, precum şi a instalaţiilor de ventilare sau a altor instalaţii pentru controlul noxelor în
mediul de muncă;
16. verificarea stării de funcţionare a sistemelor de alarmare, avertizare, semnalizare de urgenţă,
precum şi a sistemelor de siguranţă;
17. efectuarea controalelor interne la locurile de muncă, cu informarea, în scris, a angajatorului
asupra deficienţelor constatate şi asupra măsurilor propuse pentru remedierea acestora;
18. întocmirea rapoartelor şi/sau a listelor prevăzute de hotărârile Guvernului emise în temeiul
art. 51 alin. (1) lit. b) din lege, inclusiv cele referitoare la azbest, vibraţii, zgomot şi şantiere
temporare şi mobile;
19. evidenţa echipamentelor de muncă şi urmărirea ca verificările periodice şi, dacă este cazul,
încercările periodice ale echipamentelor de muncă să fie efectuate de persoane competente,
conform prevederilor din Hotărârea Guvernului nr. 1.146/2006 privind cerinţele minime de
securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de
muncă;
20. identificarea echipamentelor individuale de protecţie necesare pentru posturile de lucru din
întreprindere şi întocmirea necesarului de dotare a lucrătorilor cu echipament individual de
protecţie, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.048/2006 privind cerinţele minime
de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a echipamentelor individuale de
protecţie la locul de muncă;
21. urmărirea întreţinerii, manipulării şi depozitării adecvate a echipamentelor individuale de
protecţie şi a înlocuirii lor la termenele stabilite, precum şi în celelalte situaţii prevăzute de
Hotărârea Guvernului nr. 1.048/2006;
22. participarea la cercetarea evenimentelor conform competenţelor prevăzute la art. 108-177;
23. întocmirea evidenţelor conform competenţelor prevăzute la art. 108-177;
24. elaborarea rapoartelor privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii din întreprindere
şi/sau unitate, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) lit. d) din lege;
25. urmărirea realizării măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă, cu prilejul vizitelor de
control şi al cercetării evenimentelor;
26. colaborarea cu lucrătorii şi/sau reprezentanţii lucrătorilor, serviciile externe de prevenire şi
protecţie, medicul de medicina muncii, în vederea coordonării măsurilor de prevenire şi
protecţie;

46
 27. colaborarea cu lucrătorii desemnaţi/serviciile interne/serviciile externe ai/ale altor
angajatori, în situaţia în care mai mulţi angajatori îşi desfăşoară activitatea în acelaşi loc de
muncă;
28. urmărirea actualizării planului de avertizare, a planului de protecţie şi prevenire şi a planului
de evacuare;
29. propunerea de sancţiuni şi stimulente pentru lucrători, pe criteriul îndeplinirii obligaţiilor şi
atribuţiilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
30. propunerea de clauze privind securitatea şi sănătatea în muncă la încheierea contractelor de
prestări de servicii cu alţi angajatori, inclusiv la cele încheiate cu angajatori străini;
31. întocmirea unui necesar de mijloace materiale pentru desfăşurarea acestor activităţi;
32. evidenţa echipamentelor, zonarea corespunzătoare, asigurarea/urmărirea ca verificările
şi/sau încercările periodice ale echipamentelor de muncă să fie efectuate la timp şi de către
persoane competente ori alte activităţi necesare, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr.
1.058/2006 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea securităţii şi protecţia sănătăţii
lucrătorilor care pot fi expuşi unui potenţial risc datorat atmosferelor explozive;
33. alte activităţi necesare/specifice asigurării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de
muncă.
Activităţile legate de supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor se vor efectua prin medicii
de medicina a muncii.
Evaluarea riscurilor cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă la nivelul întreprinderii şi/sau
unităţii, inclusiv pentru grupurile sensibile la riscuri specifice, trebuie revizuită, cel puţin, în
următoarele situaţii:
a) ori de câte ori intervin schimbări sau modificări în ceea ce priveşte tehnologia, echipamentele
de muncă, substanţele ori preparatele chimice utilizate şi amenajarea locurilor de
muncă/posturilor de muncă;
b) după producerea unui eveniment;
c) la constatarea omiterii unor riscuri sau la apariţia unor riscuri noi;
d) la utilizarea postului de lucru de către un lucrător aparţinând grupurilor sensibile la riscuri
specifice;
e) la executarea unor lucrări speciale.
2.4.4. Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
Nivelurile de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, necesare pentru dobândirea
capacităţilor şi aptitudinilor corespunzătoare efectuării activităţilor de prevenire şi protecţie, sunt
următoarele:
 nivel mediu;
 nivel superior.
Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare
nivelului mediu sunt:
a) studii în învăţământul liceal filiera teoretică în profil real sau filiera tehnologică în profil
tehnic;
b) curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu o durată de cel puţin 80 de ore.
Nivelul mediu se atestă prin diploma de studii şi certificatul de absolvire a cursului.
Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare
nivelului superior, care trebuie îndeplinite în mod cumulativ, sunt următoarele:
a) absolvirea, în domeniile fundamentale: ştiinţe inginereşti, ştiinţe agricole şi silvice, cu diplomă
de licenţă sau echivalentă, a ciclului I de studii universitare, studii universitare de licenţă, ori a
studiilor universitare de lungă durată sau absolvirea cu diplomă de absolvire a studiilor
universitare de scurtă durată;
47
 b) curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu o durată de cel puţin 80 de ore;
c) absolvirea cu diplomă sau certificat de absolvire, după caz, a unui program de învăţământ
postuniversitar în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu o durată de cel puţin 180 de ore.
Îndeplinirea cerinţelor se atestă prin diploma de studii şi certificatele de absolvire a cursurilor
prevăzute la lit. b) şi c).
Cerinţa minimă prevăzută la lit. b) şi c) este considerată îndeplinită şi în situaţia în care persoana
a obţinut o diplomă de master sau doctorat în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Cursurile şi programele de formare în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă (curs 80 ore) se
efectuează de către furnizori de formare profesională autorizaţi, potrivit prevederilor Ordonanţei
Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.

2.4.5. Lucrătorul desemnat

 Desemnarea nominală a lucrătorului/lucrătorilor pentru a se ocupa de activităţile de
prevenire şi protecţie se face prin decizie scrisă a angajatorului, numai din rândul lucrătorilor
cu care are încheiat contract individual de muncă cu normă întreagă, .
 Angajatorul va consemna în fişa postului activităţile de prevenire şi protecţie pe care
lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar şi mijloacele adecvate sa le efectueze.
 Lucrătorul desemnat trebuie să îndeplinească cerinţele minime de pregătire în domeniul
securităţii şi sănătăţii în munca corespunzătoare nivelului mediu:
- studii în învăţământul liceal filiera teoretică în profil real sau filiera tehnologică în profil
tehnic
- curs în domeniu cu o durata de cel puţin 80 de ore.
 Angajatorul va stabili numărul de lucrători desemnaţi în funcţie de mărimea întreprinderii
şi/sau unităţii şi/sau riscurile la care sunt expusi lucrătorii, precum şi de distribuţia acestora în
cadrul întreprinderii şi/sau unităţii.
 Angajatorul trebuie să asigure mijloacele adecvate şi timpul necesar pentru ca lucrătorii
desemnaţi să poată desfasura activităţile de prevenire şi protecţie conform fisei postului.

2.4.6. Serviciu intern de prevenire şi protecţie

 trebuie să fie format din lucrători care îndeplinesc cerinţele minime de pregătire în
domeniul securităţii şi sănătăţii în munca corespunzătoare nivelului mediu şi, după caz, alţi
lucrători.
 conducătorul serviciului de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească cerinţele minime
de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca corespunzătoare nivelului superior
- trebuie îndeplinite în mod cumulativ, următoarele:
a) absolvirea, în domeniile fundamentale: ştiinţe inginereşti, ştiinţe agricole şi silvice, cu
diplomă de licenţă sau echivalentă, a ciclului I de studii universitare, studii universitare de
licenţă, ori a studiilor universitare de lungă durată sau absolvirea cu diplomă de absolvire a
studiilor universitare de scurtă durată;
b) curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu o durată de cel puţin 80 de ore;
c) absolvirea cu diplomă sau certificat de absolvire, după caz, a unui program de învăţământ
postuniversitar în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu o durată de cel puţin 180
de ore.
Îndeplinirea cerinţelor se atestă prin diploma de studii şi certificatele de absolvire a cursurilor
prevăzute la alin. lit. b) şi c).
Cerinţa minimă prevăzută la alin. lit. b) şi c) este considerată îndeplinită şi în situaţia în care
persoana a obţinut o diplomă de master sau doctorat în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.

48
  Începând cu data de 1 iulie 2011, serviciul intern de prevenire şi protecţie trebuie să fie
format din lucrători care au contract individual de muncă cu normă întreagă încheiat cu
angajatorul.
 se organizează în subordinea directă a angajatorului ca o structura distinctă.
 trebuie să aibă la dispoziţie resursele materiale şi umane necesare pentru îndeplinirea
activităţilor de prevenire şi protecţie desfăşurate în întreprindere
 lucrătorii din cadrul serviciului intern de prevenire şi protecţie trebuie să desfăşoare numai
activităţi de prevenire şi protecţie şi cel mult activităţi complementare cum ar fi: prevenirea
şi stingerea incendiilor şi protecţia mediului.
 când activitatea se desfăşoară în mai multe puncte de lucru, serviciul de prevenire şi
protecţie trebuie sa fie organizat astfel încât să se asigure în mod corespunzător
desfăşurarea activităţilor specifice.
 Serviciul intern de prevenire şi protecţie poate să asigure şi supravegherea sănătăţii
lucrătorilor, dacă dispune de personal cu capacitate profesională şi de mijloace materiale
adecvate, în condiţiile legii
Angajatorul:
 va consemna în regulamentul intern sau în regulamentul de organizare şi funcţionare
activităţile de prevenire şi protecţie pentru efectuarea cărora serviciul intern de prevenire
şi protecţie are capacitate şi mijloace adecvate
 va stabili structura serviciului intern de prevenire şi protecţie în funcţie de mărimea
întreprinderii şi/sau unităţii şi/sau riscurile la care sunt expusi lucrătorii, precum şi de
distribuţia acestora în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii.
 va asigura mijloacele adecvate pentru ca serviciul intern de prevenire şi protecţie sa poată
desfasura activităţile specifice
În situaţia în care activitatea de prevenire şi protecţie este asigurata prin mai multe servicii
interne, acestea vor acţiona coordonat pentru asigurarea eficientei activităţii.
Serviciul intern de prevenire şi protecţie poate să asigure şi supravegherea medicală, dacă
dispune de personal cu capacitate profesională şi de mijloace materiale adecvate.

2.4.7. Serviciile externe de prevenire şi protecţie

Serviciul extern de prevenire şi protecţie asigură, pe baza de contract, activităţile de prevenire
şi protecţie în domeniu.
Angajatorul care apelează la serviciile externe nu este exonerat de responsabilităţile sale în
acest domeniu.
Serviciul extern trebuie:
 să dispună de personal cu capacitate profesională adecvată şi de mijloacele materiale
necesare pentru a-şi desfasura activitatea;
 să fie abilitat de Comisia de abilitare a serviciilor externe de prevenire şi protecţie şi de
avizare a documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă, în conformitate cu procedura stabilită
 trebuie să fie format din lucrători care îndeplinesc cel puţin cerinţele minime de pregătire
în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă corespunzătoare nivelului mediu după caz, alţi
lucrători
 Conducătorul serviciului extern de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească cerinţele
minime de pregătire în domeniu corespunzătoare nivelului superior.
 (În cazul în care serviciul extern este format dintr-o singura persoana, aceasta trebuie să
îndeplinească cerinţele minime de pregătire corespunzătoare nivelului superior).
 să aibă acces la toate informaţiile necesare desfăşurării activităţii de prevenire şi protecţie.
49
 Începând cu data de 1 iulie 2011, o persoană poate să ocupe funcţia de conducător la un singur
serviciu extern de prevenire şi protecţie.
Contractul încheiat între angajator şi serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să
cuprindă cel puţin următoarele:
 activităţile de prevenire şi protecţie care vor fi desfăşurate de către fiecare serviciu
extern de prevenire şi protecţie;
 modul de colaborare cu lucrătorii desemnaţi/serviciile interne de prevenire şi
protecţie şi/sau cu alte servicii externe de prevenire şi protecţie;
 clauze privind soluţionarea litigiilor apărute între părţi.
Serviciile externe de prevenire şi protecţie au obligaţia să pună la dispoziţia beneficiarilor de
servicii informaţiile prevăzute la art. 26 şi 27 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 49/2009
privind libertatea de stabilire a prestatorilor de servicii şi libertatea de a furniza servicii în
România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 68/2010.
Obligaţii ale serviciului extern trebuie să întocmească un raport de activitate semestrial.
Raportul trebuie înaintat, în termen de 15 zile de la încheierea semestrului, inspectoratului
teritorial de muncă pe raza căruia serviciul extern de prevenire şi protecţie îşi are sediul social.

2.5. Asigurarea participării, informării şi consultării lucrătorilor la activitatea de prevenire şi

protecţie
2.5.1. Prevederi generale
Ţinând seama de mărimea întreprinderii, angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare,
astfel încât lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să primească, în conformitate cu prevederile
legale, toate informaţiile necesare privind:
o riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activităţile de
prevenire şi protecţie atât la nivelul întreprinderii, în general, cât şi la nivelul fiecărui
post de lucru şi/sau fiecărei funcţii;
o măsurile luate pentru asigurarea primului ajutor, de stingere a incendiilor şi de
evacuare a lucrătorilor.
Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare astfel încât angajatorii lucrătorilor din
orice întreprindere exterioară, care desfăşoară activităţi în întreprinderea sa, să primească
informaţii adecvate privind riscurile, măsurile şi activităţile de prevenire, măsuri de prim ajutor,
stingerea incendiilor, evacuare a lucrătorilor.
Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru ca lucrătorii desemnaţi sau
reprezentanţii lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor,
în vederea îndeplinirii atribuţiilor şi în conformitate cu prevederile prezentei legi, să aibă acces la:
o evaluarea riscurilor şi măsurile de protecţie prevăzute;
o evidenta şi rapoartele referitoare la accidente de muncă, accidente uşoare, boli
profesioanele, incidente periculoase;
o informaţii privind măsurile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, precum şi
informaţii provenind de la instituţiile de control şi autorităţile competente în domeniu.
Angajatorii consultă lucrătorii şi/sau reprezentanţii lor şi permit participarea acestora la
discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă, ceea ce implică:
o consultarea lucrătorilor;
o dreptul lucrătorilor şi/sau reprezentanţilor lor să facă propuneri;
o participarea echilibrată.
Lucrătorii şi/sau reprezentanţii lucrătorilor iau parte în mod echilibrat sau sunt consultaţi
în prealabil şi în timp util de către angajator cu privire la:
 orice măsura care ar afecta semnificativ securitatea şi sănătatea în muncă;
50
  desemnarea lucrătorilor pentru a se ocupa de activităţile de prevenire şi protecţie,
precum şi cu privire la activităţile desfăşurate în acest domeniu;
 informaţiile riscurile de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională, măsuri de
prevenire şi protecţie;
 recurgerea, după caz, la servicii externe;
 organizarea şi planificarea instruirii lucrătorilor.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor:
 au dreptul să solicite angajatorului să ia măsuri corespunzătoare şi să prezinte propuneri în
acest sens, în scopul diminuării riscurilor pentru lucrători şi/sau al eliminării surselor de
pericol şi nu pot fi prejudiciati din cauza activităţii lor.
 angajatorul trebuie să le acorde un timp adecvat, fără diminuarea drepturilor salariale, şi să le
furnizeze mijloacele necesare pentru a-şi putea exercita drepturile şi atribuţiile care decurg din
lege.
 au dreptul să apeleze la autorităţile competente, în cazul în care consideră că măsurile
adoptate şi mijloacele utilizate de către angajator nu sunt suficiente pentru asigurarea
securităţii şi sănătăţii în muncă
 trebuie să li se acorde posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile inspectorilor de muncă şi
inspectorilor sanitari, în timpul vizitelor de control
 au dreptul la instruire corespunzătoare.
La nivelul angajatorului se înfiinţează, se organizează şi funcţionează comitete de securitate şi
sănătate în muncă.

2.5.4. Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii

în muncă
Conform prevederilor Legii nr. 319/2006, reprezentant al lucrătorilor cu raspunderi
specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii este persoana aleasă, selectată sau desemnată de
lucrători, în conformitate cu prevederile legale, să îi reprezinte pe aceştia în ceea ce priveşte
problemele referitoare la protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă.
Numărul de reprezentanţi ai lucrătorilor cu raspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii în munca, care se aleg, va fi stabilit prin contractul colectiv de munca, regulamentul
intern sau regulamentul de organizare şi funcţionare, în funcţie de numărul total al lucrătorilor din
întreprindere şi/sau unitate.
Numărul minim va fi stabilit după cum urmează:
a) un reprezentant, în cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor care au între 10 şi 49 de lucrători
inclusiv;
b) 2 reprezentanţi, în cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor care au sub 50 şi 100 de lucrători
inclusiv;
c) în cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor care au peste 101 lucrători inclusiv:
- de la 101 la 500 de lucrători - 3 reprezentanţi;
- de la 501 la 1.000 de lucrători - 4 reprezentanţi;
- de la 1.001 la 2.000 de lucrători - 5 reprezentanţi;
- de la 2.001 la 3.000 de lucrători - 6 reprezentanţi;
- de la 3.001 la 4.000 de lucrători - 7 reprezentanţi;
- peste 4.000 de lucrători - 8 reprezentanţi.
Lucrătorii comunică în scris angajatorului numărul şi numele reprezentanţilor lucrătorilor
cu raspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca.

51
 Reprezentanţii lucrătorilor cu raspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în
munca trebuie să urmeze un program de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu
o durată de cel puţin 40 de ore. Îndeplinirea cerinţei se atestă printr-un document de absolvire a
programului de pregătire.
Reprezentanţii lucrătorilor cu raspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în
munca sunt consultaţi şi participă la discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea şi
sănătatea în muncă şi pot desfăşura următoarele activităţi:
 colaborează cu angajatorul pentru îmbunătăţirea condiţiilor de securitate şi sănătate în
munca;
 însoţesc echipa/persoana care efectuează evaluarea riscurilor;
 ajuta lucrătorii sa constientizeze necesitatea aplicării măsurilor de securitate şi sănătate în
munca;
 aduc la cunostinta angajatorului sau comitetului de securitate şi sănătate în munca
propunerile lucrătorilor referitoare la îmbunătăţirea condiţiilor de munca;
 urmăresc realizarea măsurilor din planul de prevenire şi protecţie;
 informează autorităţile competente asupra nerespectării prevederilor legale în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă.

2.5.5. Organizarea şi funcţionarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă

Comitet de securitate şi sănătate în muncă - organul paritar constituit la nivelul
angajatorului, în vederea participării şi consultării periodice a lucrătorilor în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, în conformitate cu prevederile din Legea securității și sănătății în muncă.

2.5.5.1. Constituirea CSSM

 se constituie în unităţile care au un număr de cel puţin 50 de lucrători, inclusiv cu capital
străin, care desfăşoară activităţi pe teritoriul României.
 inspectorul de muncă poate impune constituirea comitetului de securitate şi sănătate în
muncă în unităţile cu un număr mai mic de 50 de lucrători în funcţie de natura activităţii şi
de riscurile identificate.
 în cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot înfiinţa mai
multe comitete de securitate şi sănătate în muncă; numărul acestora se stabileşte prin
contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern ori regulamentul de
organizare şi funcţionare.
 se constituie şi în cazul activităţilor care se desfăşoară temporar, respectiv cu o durată mai
mare de 3 luni.
 în unităţile care au mai puţin de 50 de lucrători, unde nu s-a constituit comitet de
securitate şi sănătate în muncă, atribuţiile acestuia revin reprezentanţilor lucrătorilor cu
răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este constituit din următorii membri:
a) angajator sau reprezentantul său legal;
b) reprezentanţi ai angajatorului cu atribuţii de securitate şi sănătate în muncă;
c) reprezentanţi ai lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor;
d) medicul de medicină a muncii.
Numărul reprezentanţilor lucrătorilor este egal cu numărul format din angajator sau
reprezentantul său legal şi reprezentanţii angajatorului.
Angajatorul sau reprezentantul său legal este preşedintele comitetului de securitate şi
sănătate în muncă.
52
 Lucrătorul desemnat sau reprezentantul serviciului intern de prevenire şi protecţie este
secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă.
Membrii comitetului de securitate şi sănătate în muncă se nominalizează prin decizie scrisă a
preşedintelui acestuia, iar componenţa comitetului va fi adusă la cunoştinţă tuturor lucrătorilor.
Reprezentanţii lucrătorilor în comitetul de securitate şi sănătate în muncă vor fi aleşi pe o
perioadă de 2 ani.
În cazul în care unul sau mai mulţi reprezentanţi ai lucrătorilor cu răspunderi specifice în
domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor se retrag din comitetul de securitate şi sănătate în
muncă, aceştia vor fi înlocuiţi imediat prin alţi reprezentanţi aleşi.
Modalitatea de desemnare a reprezentanţilor lucrătorilor în comitetele de securitate şi
sănătate în muncă va fi stabilită prin contractul colectiv de muncă, regulamentul intern sau
regulamentul de organizare şi funcţionare.
Reprezentanţii lucrătorilor în comitetele de securitate şi sănătate în muncă vor fi desemnaţi
de către lucrători dintre reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii
şi sănătăţii lucrătorilor.
Angajatorul are obligaţia să acorde fiecărui reprezentant al lucrătorilor în comitetele de
securitate şi sănătate în muncă timpul necesar exercitării atribuţiilor specifice. Timpul alocat
acestei activităţi va fi considerat timp de muncă şi va fi de cel puţin:
a) 2 ore pe lună în unităţile având un efectiv de până la 99 de lucrători;
b) 5 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 100 şi 299 de lucrători;
c) 10 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 300 şi 499 de lucrători;
d) 15 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 500 şi 1.499 de lucrători;
e) 20 de ore pe lună în unităţile având un efectiv de 1.500 de lucrători şi peste.
Instruirea necesară exercitării rolului de membru în comitetul de securitate şi sănătate în
muncă trebuie să se realizeze în timpul programului de lucru şi pe cheltuiala unităţii.
La întrunirile comitetului de securitate şi sănătate în muncă vor fi convocaţi să participe
lucrătorii desemnaţi, reprezentanţii serviciului intern de prevenire şi protecţie şi, în cazul în care
angajatorul a contractat unul sau mai multe servicii externe de prevenire şi protecţie,
reprezentanţii acestora.
La întrunirile comitetului de securitate şi sănătate în muncă pot participa inspectori de
muncă.

2.5.5.2. Funcţionarea CSSM

 Funcţionează în baza regulamentului de funcţionare propriu.
 Angajatorul are obligaţia să asigure întrunirea CSSM cel puţin o data pe trimestru şi ori de
câte ori este necesar.
 Ordinea de zi a fiecărei întruniri este stabilită de către preşedinte şi secretar, cu consultarea
reprezentanţilor lucrătorilor, şi este transmisă membrilor comitetului de securitate şi
sănătate în munca, inspectoratului teritorial de muncă şi, dacă este cazul, serviciului extern
de protecţie şi prevenire, cu cel puţin 5 zile înaintea datei stabilite pentru întrunirea
comitetului.
 Secretarul CSSM convoacă în scris membrii comitetului cu cel puţin 5 zile înainte de data
întrunirii, indicând locul, data şi ora stabilite.
 La fiecare întrunire secretarul CSSM încheie un proces-verbal care va fi semnat de către toţi
membrii comitetului.
 CSSM este legal întrunit dacă sunt prezenţi cel puţin jumătate plus unu din numărul
membrilor săi.
 CSSM convine cu votul a cel puţin doua treimi din numărul membrilor prezenţi.
53
 Secretarul CSSM va afişa la loc vizibil copii ale procesului-verbal încheiat.
 Secretarul CSSM transmite inspectoratului teritorial de munca, în termen de 10 zile de la data
întrunirii, o copie a procesului-verbal încheiat.

2.5.5.3. Atribuţiile CSSM

 analizează şi face propuneri privind politica de securitate şi sănătate în munca şi planul de prevenire şi
protecţie, conform regulamentului intern sau regulamentului de organizare şi funcţionare;
 urmăreşte realizarea planului de prevenire şi protecţie, inclusiv alocarea mijloacelor necesare realizării
prevederilor lui şi eficienta acestora din punct de vedere al îmbunătăţirii condiţiilor de munca;
 analizează introducerea de noi tehnologii, alegerea echipamentelor, luând în considerare consecinţele
asupra securităţii şi sănătăţii, lucrătorilor, şi face propuneri în situaţia constatării anumitor deficiente;
 analizează alegerea, cumpărarea, întreţinerea şi utilizarea echipamentelor de munca, a
echipamentelor de protecţie colectivă şi individuală;
 analizează modul de îndeplinire a atribuţiilor ce revin serviciului extern de prevenire şi protecţie,
precum şi menţinerea sau, dacă este cazul, înlocuirea acestuia;
 propune măsuri de amenajare a locurilor de munca, ţinând seama de prezenta grupurilor sensibile la
riscuri specifice;
 analizează cererile formulate de lucrători privind condiţiile de munca şi modul în care isi îndeplinesc
atribuţiile persoanele desemnate şi/sau serviciul extern;
 urmăreşte modul în care se aplica şi se respecta reglementările legale privind securitatea şi sănătatea
în munca, măsurile dispuse de inspectorul de munca şi inspectorii sanitari;
 analizează propunerile lucrătorilor privind prevenirea accidentelor de munca şi a imbolnavirilor
profesionale, precum şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de munca şi propune introducerea acestora în
planul de prevenire şi protecţie;
 analizează cauzele producerii accidentelor de munca, imbolnavirilor profesionale şi evenimentelor
produse şi poate propune măsuri tehnice în completarea măsurilor dispuse în urma cercetării;
 efectuează verificări proprii privind aplicarea instrucţiunilor proprii şi a celor de lucru şi face un raport
scris privind constatările făcute;
 dezbate raportul scris, prezentat comitetului de securitate şi sănătate în munca de către conducătorul
unităţii cel puţin o data pe an, cu privire la situaţia securităţii şi sănătăţii în munca, la acţiunile care au
fost întreprinse şi la eficienta acestora în anul încheiat, precum şi propunerile pentru planul de
prevenire şi protecţie ce se va realiza în anul următor.

2.5.5.4. Obligaţiile angajatorului referitoare la CSSM

Angajatorul trebuie:
 să furnizeze CSSM toate informaţiile necesare, pentru ca membrii acestuia sa isi poată da
avizul în cunostinta de cauza.
 să prezinte, cel puţin o data pe an, CSSM un raport scris care va cuprinde situaţia securităţii
şi sănătăţii în munca, acţiunile care au fost întreprinse şi eficienta acestora în anul încheiat,
precum şi propunerile pentru planul de prevenire şi protecţie ce se vor realiza în anul
următor.
 să transmită raportul, avizat de membrii CSSM, în termen de 10 zile, inspectoratului
teritorial de munca.
 să supună analizei CSSM documentaţia referitoare la caracteristicile echipamentelor de
munca, ale echipamentelor de protecţie colectivă şi individuală, în vederea selectionarii
echipamentelor optime.
 să informeze CSSM cu privire la evaluarea riscurilor pentru securitate şi sănătate, măsurile
de prevenire şi protecţie atât la nivel de unitate, cat şi la nivel de loc de munca şi tipuri de
posturi de lucru, măsurile de prim ajutor, de prevenire şi stingere a incendiilor şi evacuare a
lucrătorilor.
54
  comunică CSSM punctul sau de vedere sau, dacă este cazul, al medicului de medicina
muncii, serviciului intern sau extern de prevenire şi protecţie, asupra plangerilor
lucrătorilor privind condiţiile de munca şi modul în care serviciul intern sau extern de
prevenire şi protecţie isi îndeplineşte atribuţiile.
În cazul în care angajatorul nu ia în considerare propunerile CSSM, conform atribuţiilor
prevăzute, trebuie să motiveze decizia sa în faţa comitetului; motivatia va fi consemnată în
procesul-verbal.

2.6. Instruirea lucrătorilor

2.6.1. Prevederi generale
Angajatorul trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire
suficientă şi adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, în special sub forma de
informaţii şi instrucţiuni de lucru, specifice locului de munca şi postului său:
 la angajare;
 la schimbarea locului de munca sau la transfer;
 la introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor modificări ale echipamentului
existent;
 la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;
 la executarea unor lucrări speciale.

Instruirea trebuie să fie:

 adaptată evoluţiei riscurilor sau apariţiei unor noi riscuri;
 periodică şi ori de câte ori este necesar.
Angajatorul se va asigura ca lucrătorii din întreprinderi din exterior, care desfăşoară
activităţi în întreprinderea sa, au primit instrucţiuni adecvate referitoare la riscurile legate de
securitate şi sănătate în muncă, pe durata desfăşurării activităţilor.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în
munca au dreptul la instruire corespunzătoare.
Instruirea :
o nu poate fi realizată pe cheltuiala lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor acestora
o să se realizeze în timpul programului de lucru fie în interiorul, fie în afară întreprinderii
şi/sau unităţii, perioada în care se desfăşoară instruirea fiind considerată timp de muncă.
Instruirea în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca are ca scop însuşirea cunoştinţelor şi
formarea deprinderilor de securitate şi sănătate în muncă.
Se vor folosi mijloace, metode şi tehnici de instruire, cum ar fi: expunerea, demonstratia,
studiul de caz, vizionari de filme, diapozitive, proiectii, instruire asistată de calculator, fiecare
angajator având obligaţia să asigure baza materială corespunzătoare unei instruiri adecvate.
Angajatorul trebuie să dispună de un program de instruire - testare, pe meserii sau activităţi.
Instruirea lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca cuprinde 3 faze:
 instruirea introductiv-generală;
 instruirea la locul de munca;
 instruirea periodică.
Angajatorul trebuie să dispună de programe de instruire - testare la nivelul întreprinderii şi/sau
unităţii pentru:
a) conducătorii locurilor de muncă;
b) lucrători, pe meserii şi activităţi.

2.6.2. Instruirea introductiv generală

55
 Scopul instruirii introductiv-generale
 de a informa despre activităţile specifice întreprinderii şi/sau unităţii respective, riscurile
pentru securitate şi sănătate în munca, precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi
protecţie la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general
Când se face, cui se face?
 la angajarea lucrătorilor;
 lucrătorilor detasati de la o întreprindere şi/sau unitate la alta;
 lucrătorilor delegaţi de la o întreprindere şi/sau unitate la alta;
 lucrătorului pus la dispoziţie de către un agent de muncă temporar.
Cine efectuează instruirea introductiv generală?
 angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
sau
 lucrătorul desemnat;
sau
 un lucrator al serviciului intern de prevenire şi protecţie;
sau
 serviciul extern de prevenire şi protecţie.
Ce se prezintă?
 legislaţia de securitate şi sănătate în muncă;
 consecinţele posibile ale necunoasterii şi nerespectării legislaţiei de securitate şi
sănătate în munca;
 riscurile de accidentare şi imbolnavire profesională specifice unităţii;
 măsuri la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii privind acordarea primului ajutor,
stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor.
Conţinutul instruirii introductiv-generale trebuie sa fie în conformitate cu tematica
aprobată de către angajator.
Durata instruirii introductiv generală
 depinde de specificul activităţi şi de riscurile pentru securitate şi sănătate în munca,
precum şi de măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul întreprinderii şi/sau
al unităţii, în general.
 angajatorul stabileşte prin instrucţiuni proprii durata instruirii introductiv-generale;
aceasta nu va fi mai mică de 1 oră.
 Sunt exceptate persoanele aflate în unitate cu permisiunea angajatorului, cărora li se vor
prezenta succint activităţile, riscurile şi măsurile de prevenire şi protecţie din
întreprindere şi/sau unitate
Cum se face?
individual sau în grupuri de cel mult 20 de persoane.
Cum se finalizează?
 cu verificarea însuşirii cunoştinţelor pe baza de teste.
 rezultatul verificării va fi consemnat în fişa de instruire.
Lucrătorii nu vor putea fi angajaţi dacă nu şi-au insusit cunoştinţele prezentate în instruirea
introductiv-generală.

56
 2.6.3. Instruirea la locul de muncă

Scopul instruirii la locul de muncă

 prezentarea riscurilor pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi
activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul fiecărui loc de munca, post de lucru şi/sau
fiecărei funcţii exercitate.
Când se face, cui se face?
 se face după instruirea introductiv-generală;
 tuturor lucrătorilor, inclusiv la schimbarea locului de muncă în cadrul unităţii;
Cine efectuează instruirea la locul de muncă?
 conducătorul direct al locului de muncă;
Ce se prezintă?
 informaţii privind riscurile de accidentare şi imbolnavire profesională specifice locului
de munca şi/sau postului de lucru;
 prevederile instrucţiunilor proprii elaborate pentru locul de munca şi/sau postul de
lucru;
 măsuri la nivelul locului de munca şi/sau postului de lucru privind acordarea primului
ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor, precum și în cazul pericolului
grav și iminent;
 prevederi ale reglementărilor de securitate şi sănătate în munca privind activităţi
specifice ale locului de munca şi/sau postului de lucru;
 în mod obligatoriu demonstratii practice privind activitatea pe care persoana
respectivă o va desfăşura şi exerciţii practice privind utilizarea echipamentului
individual de protecţie, a mijloacelor de alarmare, intervenţie, evacuare şi de prim
ajutor.
Instruirea la locul de munca se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către
angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în munca/lucrătorul
desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecţie/serviciul extern de prevenire şi protecţie şi
aprobate de către angajator, care vor fi păstrate la persoana care efectuează instruirea.
Durata instruirii la locul de muncă
 depinde de riscurile pentru securitate şi sănătate în munca, precum şi de măsurile şi
activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul fiecărui loc de munca, post de lucru
şi/sau fiecărei funcţii exercitate.
 durata instruirii la locul de munca nu va fi mai mică de 1 oră, stabilită prin
instrucţiuni proprii de către conducătorul locului de munca respectiv, împreună cu
angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă; sau lucrătorul desemnat; sau un lucrator al serviciului intern de prevenire şi
protecţie; sau serviciul extern de prevenire şi protecţie.

Cum se face?
 în grupuri de cel mult 20 de persoane
Cum se finalizează?
 cu verificarea însuşirii cunoştinţelor de către şeful ierarhic superior celui care a făcut
instruirea.
 rezultatul verificării va fi consemnat în fişa de instruire individuală.

57
 2.6.10 Admiterea la lucru
 se face după instruirea la locul de muncă, în baza verificării însuşirii cunoştinţelor în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi a concluziilor medicului de medicina
muncii privind aptitudinea pentru activitatea pe care lucrătorul urmează să o
desfăşoare
 se consemnează în fişa de instruire individuală.

2.6.11 Instruirea periodică

Scopul instruirii periodice
 reîmprospătarea şi actualizarea cunoştinţelor în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă
Când se face?
 intervalul dintre două instruiri periodice va fi stabilit prin instrucţiuni proprii, în funcţie
de condiţiile locului de munca şi/sau postului de lucru, şi nu va fi mai mare de 6 luni.
 pentru personalul tehnico-administrativ intervalul dintre două instruiri periodice va fi
de cel mult 12 luni.
Când se face verificarea instruirii?
 Periodicitatea verificării instruirii va fi stabilită prin instrucțiuni proprii, în funcție de
condițiile locului de muncă și/sau postului de lucru
Cui se face?
 tuturor lucrătorilor;
Cine efectuează instruirea la locul de muncă?
 conducătorul direct al locului de muncă;
Ce se prezintă?
 informaţii privind riscurile de accidentare şi imbolnavire profesională specifice locului
de munca şi/sau postului de lucru;
 prevederile instrucţiunilor proprii elaborate pentru locul de munca şi/sau postul de
lucru;
 măsuri la nivelul locului de munca şi/sau postului de lucru privind acordarea primului
ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor;
 prevederi ale reglementărilor de securitate şi sănătate în munca privind activităţi
specifice ale locului de munca şi/sau postului de lucru;
 în mod obligatoriu demonstratii practice privind activitatea pe care persoana
respectivă o va desfăşura şi exerciţii practice privind utilizarea echipamentului
individual de protecţie, a mijloacelor de alarmare, intervenţie, evacuare şi de prim
ajutor.
Instruirea periodică se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către angajatorul care şi-a
asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în munca/lucrătorul desemnat/serviciul
intern de de prevenire şi protecţie/serviciul extern de prevenire şi protecţie şi aprobate de către
angajator, care vor fi păstrate la persoana care efectuează instruirea.
Durata instruirii periodice
 depinde de riscurile pentru securitate şi sănătate în munca, precum şi de măsurile şi
activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul fiecărui loc de munca, post de lucru
şi/sau fiecărei funcţii exercitate şi va fi stabilită prin instrucţiuni proprii de către
conducătorul locului de munca respectiv, împreună cu angajatorul care şi-a asumat
atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; sau lucrătorul desemnat; sau
un lucrator al serviciului intern de prevenire şi protecţie; sau serviciul extern de
prevenire şi protecţie.
58
 Cum se finalizează?
 cu verificarea însuşirii cunoştinţelor de către şeful ierarhic superior celui care a făcut
instruirea şi prin sondaj de către angajator/lucrătorul desemnat/serviciul intern de
prevenire şi protecţie/serviciile externe de prevenire şi protecţie, care vor semna
fişele de instruire ale lucrătorilor, confirmand astfel ca instruirea a fost facuta
corespunzător..
 rezultatul verificării va fi consemnat în fişa de instruire.

2.6.12 Instruirea suplimentară

Când se face, cui se face?
Se face suplimentar instruirii programate în următoarele cazuri:
 când un lucrator a lipsit peste 30 de zile lucrătoare;
 când au apărut modificări ale prevederilor de securitate şi sănătate în munca privind
activităţi specifice ale locului de munca şi/sau postului de lucru sau ale instrucţiunilor
proprii, inclusiv datorită evoluţiei riscurilor sau apariţiei de noi riscuri în unitate;
 la reluarea activităţii după accident de munca;
 la executarea unor lucrări speciale;
 la introducerea unui echipament de munca sau a unor modificări ale echipamentului
existent;
 la modificarea tehnologiilor existente sau procedurilor de lucru;
 la introducerea oricărei noi tehnologii sau a unor proceduri de lucru.
Cine efectuează instruirea suplimentară?
 conducătorul direct al locului de muncă;
Ce se prezintă?
 se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către angajatorul care şi-a asumat
atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în munca/lucrătorul desemnat/serviciul
intern de prevenire şi protecţie/serviciul extern de prevenire şi protecţie şi aprobate
de către angajator, care vor fi păstrate la persoana care efectuează instruirea.
Durata instruirii suplimentare
 nu va fi mai mică de 1 oră şi se stabileşte prin instrucţiuni proprii de către conducătorul
locului de muncă respectiv, împreună cu angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; sau lucrătorul desemnat; sau un lucrator al
serviciului intern de prevenire şi protecţie; sau serviciul extern de prevenire şi
protecţie.
Cum se finalizează?
 cu verificarea însuşirii cunoştinţelor de către şeful ierarhic superior celui care a făcut
instruirea şi prin sondaj de către angajator/lucrătorul desemnat/serviciul intern de
prevenire şi protecţie/serviciile externe de prevenire şi protecţie, care vor semna
fişele de instruire ale lucrătorilor, confirmand astfel ca instruirea a fost făcută
corespunzător.
 rezultatul verificării va fi consemnat în fişa de instruire.

2.6.13 Alte situaţii

Persoane aflate în unitate cu permisiunea angajatorului
 angajatorul stabileşte, prin regulamentul intern sau prin regulamentul de organizare şi
funcţionare, reguli privind instruirea şi insotirea acestora în întreprindere şi/sau
unitate.

59
 Lucrători din unităţi din exterior care desfăşoară activităţi pe baza de contract de prestări de servicii
în întreprinderea şi/sau unitatea unui alt angajator
 angajatorul beneficiar al serviciilor va asigura instruirea lucrătorilor privind activităţile
specifice întreprinderii şi/sau unităţii respective, riscurile pentru securitate şi sănătate
în munca, precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul
întreprinderilor şi/sau unităţii, în general.
Reprezentanţii autorităţilor competente în ceea ce priveşte controlul aplicării legislaţiei referitoare la
securitate şi sănătate în munca
 Vor fi insotiti de către un reprezentant desemnat de către angajator, fără a se întocmi
fişa de instructaj.

2.6.14 Consemnarea instruirii

Pentru lucrători
 Rezultatul instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în munca se
consemnează în mod obligatoriu în fişa de instruire individuală, cu indicarea
materialului predat, a duratei şi datei instruirii.
 Completarea fisei de instruire individuală se va face cu pix cu pasta sau cu stilou,
imediat după verificarea instruirii.
 După efectuarea instruirii, fişa de instruire individuală se semnează de către lucrătorul
instruit şi de către persoanele care au efectuat şi au verificat instruirea.
 Fişa de instruire individuală va fi păstrată de către conducătorul locului de munca şi va
fi însoţită de o copie a fisei de aptitudini, completată de către medicul de medicina
muncii în urma examenului medical la angajare.
 Fişa de instruire individuală se păstrează în întreprindere/unitate, de la angajare până la
data încetării raporturilor de muncă.
 Pentru persoanele aflate în întreprindere şi/sau unitate cu permisiunea angajatorului,
cu excepţia altor participanţi la procesul de muncă, aşa cum sunt definiţi potrivit art. 5
lit. c) din lege, angajatorul stabileşte, prin regulamentul intern sau prin regulamentul de
organizare şi funcţionare, durata instruirii şi reguli privind instruirea şi însoţirea
acestora în întreprindere şi/sau unitate.
 Pentru lucrătorii din întreprinderi şi/sau unităţi din exterior care desfăşoară activităţi pe
bază de contract de prestări de servicii, angajatorul beneficiar al serviciilor va asigura
instruirea lucrătorilor respectivi privind activităţile specifice întreprinderii şi/sau unităţii
respective, riscurile pentru securitatea şi sănătatea lor, precum şi măsurile şi activităţile
de prevenire şi protecţie la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general.
 Instruirea pentru persoanele aflate în întreprindere cu permisiunea angajatorului,
precum și lucrătorii din întreprinderi din exterioa se consemnează în fișa de instruire
colectivă.
 Fişa de instruire colectivă se întocmeşte în două exemplare, din care un exemplar se va
păstra de către angajator/lucrător desemnat/serviciu intern de prevenire şi protecţie
care a efectuat instruirea şi un exemplar se păstrează de către angajatorul lucrătorilor
instruiţi sau, în cazul vizitatorilor, de către conducătorul grupului.
 Reprezentanţii autorităţilor competente cu atribuţii de control vor fi însoţiţi de către un
reprezentant desemnat de către angajator, fără a se întocmi fişa de instruire.

60
 2.8. Supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor

Fiecare lucrător beneficiază de supravegherea stării de sănătate la intervale regulate prin

medici de medicina muncii.
Supravegherea sănătăţii lucrătorilor reprezintă totalitatea serviciilor medicale care asigură
prevenirea, depistarea, dispensarizarea bolilor profesionale şi a bolilor legate de profesie, precum
şi menţinerea sănătăţii şi a capacităţii de muncă a lucrătorilor.
Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată de către medicii specialişti de medicina
muncii.
Angajatorul trebuie să se afle în posesia unei evaluări a riscului asupra sănătăţii lucrătorilor.
Evaluarea riscului asupra sănătăţii se actualizează dacă s-au produs schimbări semnificative din
cauza cărora evaluarea ar fi depăşită sau atunci când rezultatele supravegherii sănătăţii o impun.
Serviciile medicale profilactice prin care se asigură supravegherea sănătăţii lucrătorilor sunt:
 examenul medical la angajarea în muncă,
 examenul medical de adaptare,
 examenul medical periodic,
 examenul medical la reluarea activităţii,
 supraveghere specială
 promovarea sănătăţii la locul de muncă.
Examinările medicale profilactice se efectuează în baza fişei de identificare a factorilor de risc
profesional, conform modelului prevăzut în anexa nr. 3 din H.G. nr. 355/2007, cu modificările și
completările ulterioare, completată în mod obligatoriu la toate rubricile şi semnată de către
angajator.
Aptitudinea în muncă reprezintă capacitatea lucrătorului din punct de vedere medical de a
desfăşura activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul
medical.
În condiţiile în care medicul de medicina muncii face recomandări de tip medical, aptitudinea
este condiţionată de respectarea acestora, iar în fişa de aptitudine anexa nr. 5, din H.G. nr.
355/2007, cu modificările și completările ulterioare, avizul medical va fi "apt condiţionat".
Inaptitudinea temporară în muncă reprezintă incapacitatea medicală a lucrătorului de a
desfăşura activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul
medical privind aptitudinea în muncă, până la reevaluarea sănătăţii de către medicul de medicina
muncii.
Inaptitudinea permanentă în muncă reprezintă incapacitatea medicală permanentă a
lucrătorului de a desfăşura activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită
examenul medical privind aptitudinea în muncă.
Fişa de aptitudine care finalizează examenul medical la angajarea în muncă se completează
numai de către medicul de medicina muncii, în două exemplare, unul pentru angajator şi celălalt
pentru lucrător.
Pentru promovarea măsurilor privind adaptarea la muncă a lucrătorilor şi pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi de mediu, medicii de medicina muncii desfăşoară activităţi de consiliere
privind sănătatea şi igiena ocupaţională a lucrătorilor şi a reprezentanţilor acestora din
întreprindere şi din comitetul de sănătate şi securitate în muncă, după caz, şi colaborează cu
organismele din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Serviciul de medicina muncii care asigură supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor va
întocmi şi va prezenta angajatorului, anual, un raport care va cuprinde în principal concluziile
evaluării stării de sănătate a lucrătorilor, precum şi recomandări medicale privind promovarea
sănătăţii la locul de muncă.
61
 Persoana examinată poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina
muncii privind aptitudinea în muncă.
Lucrătorii trebuie să fie informaţi în legătură cu rezultatele proprii ale supravegherii sănătăţii
lor.
Dosarul medical şi fişa de identificare a factorilor de risc profesional se păstrează la structura
de medicina muncii pe durata derulării contractului cu angajatorul.

2.10. Primul ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea lucrătorilor. Pericol grav şi iminent.
Zone cu risc ridicat şi specific

Definiţii
Pericol grav şi iminent
 situaţia concretă, reală şi actuală căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru
a produce un accident în orice moment;
Zone cu risc ridicat şi specific
 acele zone din cadrul întreprinderii şi/sau unităţii în care au fost identificate riscuri
ce pot genera accidente sau boli profesionale cu consecinţe grave, ireversibile,
respectiv deces sau invaliditate;
Obligaţii ale angajatorului
 să ţină evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific
 să asigure întocmirii planului de acţiune în caz de pericol grav şi iminent şi să se asigure ca
toţi lucrătorii să fie instruiţi pentru aplicarea lui
 să informeze toţi lucrătorii care sunt sau pot fi expuşi unui pericol grav şi iminent
despre riscurile implicate de acest pericol, despre măsurile luate ori care trebuie să
fie luate pentru protecţia lor;
 să ia măsuri şi să furnize instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să
oprească lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre o
zona sigură, în caz de pericol grav şi iminent;
 să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă există un pericol
grav şi iminent, în afară cazurilor excepţionale şi pentru motive justificate.
 să se asigure că, în cazul unui pericol grav şi iminent pentru propria securitate sau a
altor persoane, atunci când şeful ierarhic imediat superior nu poate fi contactat, toţi
lucrătorii sunt apţi să aplice măsurile corespunzătoare, în conformitate cu
cunoştinţele lor şi cu mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita consecinţele
unui astfel de pericol
Prevederi pentru lucrători
Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav şi iminent, părăsesc locul de muncă şi/sau o
zonă periculoasă nu trebuie să fie prejudiciati şi trebuie să fie protejati împotriva oricăror
consecinţe negative şi nejustificate pentru aceştia, cu excepţia situaţiilor în care aceştia
acţionează imprudent sau dau dovada de neglijenţă gravă.
Constatarea stării de pericol grav şi iminent
 Starea de pericol grav şi iminent de accidentare poate fi constatată de către orice
lucrator din întreprindere şi/sau unitate, lucrator al serviciului extern de prevenire şi
protecţie cu care întreprinderea şi/sau unitatea a încheiat contract, precum şi de
către inspectorii de muncă

62
Măsuri de securitate la constatarea stării de pericol grav şi iminent
 La constatarea stării de pericol grav şi iminent de accidentare se vor lua imediat
următoarele măsuri de securitate:
 oprirea echipamentului de munca şi/sau activităţii;
 evacuarea personalului din zona periculoasa;
 anunţarea serviciilor specializate;
 anunţarea conducătorilor ierarhici;
 eliminarea cauzelor care au condus la apariţia stării de pericol grav şi iminent.
 se stabilesc ţinând seama de natura activităţilor, numărul de lucrători, organizarea
teritorială a activităţii şi de prezenta altor persoane în afară celor implicate direct în
procesul muncii
Oprirea echipamentului de muncă şi/sau activităţii
În prealabil, angajatorul:
 va desemna lucrătorii care trebuie să oprească echipamentele de muncă şi/sau
activitatea
 va asigura instruirea acestora.
Evacuarea personalului din zona periculoasă
În prealabil angajatorul trebuie:
 sa întocmească planul de evacuare a lucrătorilor;
 sa afiseze planul de evacuare la loc vizibil;
 sa instruiască lucrătorii în vederea aplicării planului de evacuare şi sa verifice modul
în care şi-au insusit cunoştinţele.
Anunţarea serviciilor specializate
În prealabil angajatorul trebuie:
 să desemneze lucrătorii care trebuie sa contacteze serviciile specializate şi sa îi
instruiască în acest sens;
 să asigure mijloacele de comunicare necesare contactarii serviciilor specializate.
Anunţarea conducătorilor ierarhici
În prealabil angajatorul trebuie:
 să stabilească modul operativ de anuntare la nivel ierarhic superior.
Eliminarea cauzelor care au condus la apariţia stării de pericol grav şi iminent
În prealabil angajatorul trebuie:
 să desemneze lucrătorii care au capacitatea necesară să elimine starea de pericol
grav şi iminent,
 să asigure instruirea şi dotarea lor cu mijloace tehnice necesare intervenţiei;
 să stabilească serviciile specializate care pot interveni.

Zone cu risc ridicat şi specific

 evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific trebuie să conţină:
 nominalizarea şi localizarea acestor zone în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii
 măsurile stabilite în urma evaluării riscurilor pentru aceste zone.
 angajatorul trebuie să aducă la cunoştinţa conducătorilor locurilor de muncă şi
lucrătorilor care îşi desfăşoară activitatea în zonele cu risc ridicat şi specific măsurile
stabilite în urma evaluării riscurilor.
 acţiunile pentru realizarea măsurilor stabilite în urma evaluării riscurilor pentru zonele
cu risc ridicat şi specific constituie o prioritate în cadrul planului de protecţie şi
prevenire
63
 2.11. Accidente de muncă. Boli profesionale

Accidentelor de munca si bolilor profesionale se manifesta ca fiind disfunctii intre componentele

sistemelor de muncă.

2.9.1. Definitii
ACCIDENT DE MUNCA
Definitie: “Vatamarea violenta a organismului, precum si intoxicatia acuta profesionala, care
au loc in timpul procesului de munca sau in indeplinirea indatoririlor de serviciu si care
provoaca incapacitate temporara de munca de cel putin 3 zile calendaristice invaliditate ori
deces”.

Clasificare:
- accidente care produc incapacitate temporara de munca de cel putin 3 zile calendaristice;
- accidente care produc invaliditate;
- accidente mortale;
- accidente colective - cand sunt accidentate cel putin 3 persoane in acelasi timp si din aceeasi
cauza.

BOLI PROFESIONALE
Definitie:“Afectiunea care se produce ca urmare a exercitarii unei meserii sau profesii,
cauzata de agenti nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristice locului de munca,precum si de
suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului, in procesul de munca ”.

DEFINIŢIE: intoxicaţie acută profesională – stare patologică apărută brusc, ca urmare a expunerii
organismului la noxe existente la locul de muncă.
DEFINIŢIE: îndatoriri de serviciu – sarcini profesionale stabilite în contractul individual de muncă,
regulamentul intern sau regulamentul de organizare şi funcționare, fișa postului, deciziile scrise,
dispozițiile scrise ori verbale ale conducătorului direct sau ale sefilor ierarhici ai acestuia.

 În sensul celor prevăzute mai sus, este, de asemenea, accident de muncă :

a) accidentul suferit de persoane aflate în vizita în întreprindere şi/sau unitate, cu permisiunea
angajatorului;
b) accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv
în cadrul unor activităţi culturale, sportive, în ţara sau în afară graniţelor tarii, în timpul şi din
cauza îndeplinirii acestor sarcini;
c) accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive organizate, în timpul şi din cauza
îndeplinirii acestor activităţi;
d) accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie initiativa
pentru salvarea de vieţi omeneşti;
e) accidentul suferit de orice persoana, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie initiativa
pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care ameninta avutul public şi privat;
f) accidentul cauzat de activităţi care nu au legatura cu procesul muncii, dacă se produce la
sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în calitate de angajator, ori în alt loc de

64
munca organizat de aceştia, în timpul programului de munca, şi nu se datorează culpei exclusive a
accidentatului;
g) accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul şi pe traseul normal de la domiciliul
lucrătorului la locul de munca organizat de angajator şi invers;
h) accidentul suferit în timpul deplasarii de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei
fizice la locul de munca sau de la un loc de munca la altul, pentru îndeplinirea unei sarcini de
munca;
i) accidentul suferit în timpul deplasarii de la sediul persoanei juridice sau de la adresa persoanei
fizice la care este incadrata victima, ori de la orice alt loc de munca organizat de acestea, la o alta
persoana juridică sau fizica, pentru îndeplinirea sarcinilor de munca, pe durata normală de
deplasare;
j) accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă victima prelua sau preda uneltele
de lucru, locul de munca, utilajul ori materialele, dacă schimba îmbrăcămintea personală,
echipamentul individual de protecţie sau orice alt echipament pus la dispoziţie de angajator, dacă
se afla în baie ori în spalator sau dacă se deplasa de la locul de munca la ieşirea din întreprindere
sau unitate şi invers;
k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a avut loc în locuri organizate
de angajator, precum şi în timpul şi pe traseul normal spre şi de la aceste locuri;
l) accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor romani sau de persoane fizice romane, delegaţi
pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în afară graniţelor tarii, pe durata şi traseul prevăzute
în documentul de deplasare;
m) accidentul suferit de personalul roman care efectuează lucrări şi servicii pe teritoriul altor tari,
în baza unor contracte, convenţii sau în alte condiţii prevăzute de lege, încheiate de persoane
juridice romane cu parteneri străini, în timpul şi din cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu;
n) accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare, recalificare sau perfecţionare a
pregătirii profesionale, în timpul şi din cauza efectuării activităţilor aferente stagiului de practica;
o) accidentul determinat de fenomene sau calamitati naturale, cum ar fi furtuna, viscol,
cutremur, inundaţie, alunecări de teren, trasnet (electrocutare), dacă victima se afla în timpul
procesului de munca sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
p) disparitia unei persoane, în condiţiile unui accident de munca şi în împrejurări care
indreptatesc presupunerea decesului acesteia;
q) accidentul suferit de o persoana aflată în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, ca urmare a unei
agresiuni.
ACCIDENT DE MUNCĂ DE TRASEU:
a) accident survenit în timpul şi pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la domiciliu
şi invers şi care a antrenat vătămarea sau decesul;
b) accident survenit pe perioada pauzei reglementare de masă în locuri organizate de angajator,
pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la locul unde ia masa şi invers, şi care a
antrenat vătămarea sau decesul;
c) accident care a antrenat vătămarea sau decesul, petrecut pe traseul normal al deplasării de la
locul de muncă la locul unde îşi încasează salariul şi invers, dacă acesta este organizat de angajator
în afara unităţii;

65
2.9.2. CLASIFICAREA AM

2.9.2.1. Grade de invaliditate

- gradul I – persoana afectată şi-a pierdut total capacitatea de muncă şi nu are posibilitatea
autoservirii
- gradul II – persoana afectată şi-a pierdut total capacitatea de muncă dar se poate autoservi
- gradul III – persoana afectată şi-a pierdut parţial capacitatea de muncă, îşi poate continua
activitatea dar în anumite condiţii (program redus...)
2.9.2.2. După numărul de persoane afectate
- Individuale
- colective: dacă au fost accidentate cel puţin 3 persoane, în acelaşi timp şi din aceleaşi cauze,
în cadrul aceluiaşi eveniment
2.9.2.3.După momentul în care se resimt efectele
- cu efect imediat
- cu efect ulterior

Accident uşor: se produce în aceleaşi condiţii ca AM, dar are drept consecinţe leziuni superficiale,
antrenând ITM sub 3 zile

2.9.3. Comunicarea AM

 Orice eveniment (AM ? Incident periculos?) produs la locul de muncă va fi de îndată

comunicat angajatorului, de către conducătorul locului de muncă sau orice altă persoană, care are
cunoştinţă de producerea acestuia.
 Angajatorul la care s-a produs evenimentul,va comunica evenimentul, către:
- Inspectoratul teritorial de muncă (ITM)
- asiguratorului
- Organelor de urmarire penala, după caz
 Comunicarea evenimentului va fi transmisă de catre ITM si Inspectiei Muncii, in cazul
accidentelor mortale, invaliditati, colective şi va cuprinde informaţiile prevăzute mai jos.
 COMUNICAREA AM cuprinde următoarele informaţii:
 denumirea / numele angajatorului la care s-a produs evenimentul şi, dacă este cazul,
denumirea / numele angajatorului la care este/a fost angajat accidentatul;
 sediul / adresa şi numărul de telefon ale angajatorului;
 locul unde s-a produs evenimentul ;
 data şi ora la care s-a produs evenimentul/data şi ora la care a decedat accidentatul;
 datele personale ale victimei: numele şi prenumele, ocupaţia, vârsta, starea civilă,
vechimea în ocupaţie şi la locul de muncă, copii in intretinere, alte persoane in
intretinere ;
 împrejurările care se cunosc şi cauzele prezumtive;
 consecinţele accidentului;
 unitatea medicală la care a fost internat accidentatul;
 numele şi funcţia persoanei care comunică evenimentul;
 data comunicării;
 unitatea sanitara cu paturi la care a fost internat accidentatul.

66
2.9.4. CERCETAREA AM

2.9.4.1.Cu incapacitate temporară de muncă

 Imediat după comunicare de către angajatorul la care s-a produs evenimentul (sau, după
caz, de către ITM)
 Angajatorul numeşte prin decizie scrisă comisia de cercetare (minimum 3 persoane, din
care una din compartimentul SSM).
 Cercetarea se va încheia în cel mult 10 zile de la data producerii, cu excepţia cazurilor când
sunt necesare expertize, situaţii în care termenul se poate prelungi cu acordul ITM.
 Dosarul se înaintează, pentru verificare şi avizare, la ITM, în termen de 5 zile de la
finalizarea cercetării.
 În cazul în care cercetarea nu a fost efectuată corespunzător, ITM poate dispune
completarea dosarului.

2.9.4.2.Accidente mortale situaţii cu persoane date dispărute, accidente care produc INV, cele
colective, incidente periculoase
 cercetarea se face de către ITM

2.9.4.3. Accidente colective generate cu consecinte grave, care prezintă un grad ridicat de
complexitate
 cercetarea se face de către IM

2.9.5. Dosarul de cercetare

 Dosarul de cercetare a evenimentelor cuprinde:
- opisul actelor
- procesul-verbal de cercetare
- nota de constatare la fata locului, incheiata imediat dupa producerea evenimentului
- schiţe şi fotografii referitoare la eveniment
- declaraţia accidentatului
- declaraţiile martorilor şi ale oricăror persoane care pot contribui la elucidarea
împrejurărilor şi ale cauzelor reale ale producerii evenimentului
- declaraţiile persoanelor răspunzătoare de nerespectarea reglementărilor legale
- copii ale actelor şi documentelor necesare pentru elucidarea împrejurărilor şi cauzelor
reale ale evenimentului
- copii ale certificatului constatator
- copii ale fisei de expunere la riscuri profesionale si ale fisei de aptitudine
- copie a contractului individual de munca a accidentatului
- copie a fisei de instruire individuala in domeniul SSM
- actul emis de unitatea sanitara care a acordat asistenta medicala de urgenta
- copie acertificatelor de concediu medical, in cazul accidentului urmat de ITM
- copie aprocesului verbal de cercetare la fata locului, incheiat de serviciile politiei rutiere, in
cazul accidentelor de circulatie pe drumurile publice;
- formularul pentru înregistrarea accidentului de muncă – FIAM

67
2.9.6. Procesul-verbal de cercetare a evenimentelor
 Procesul-verbal de cercetare a evenimentelor va conţine următoarele informaţii:
a) data încheierii procesului-verbal;
b) numele persoanelor şi în ce calitate efectuează cercetarea evenimentului;
c) perioada de timp şi locul în care s-a efectuat cercetarea;
d) obiectul cercetării;
e) data şi ora producerii evenimentului;
f) locul producerii evenimentului;
g) datele de identificare a angajatorului la care s-a produs evenimentul, numele
reprezentantului său legal;
h) datele de identificare a accidentatului/accidentaţilor;
i) descrierea detaliată a locului, echipamentului de muncă, a împrejurărilor şi modului în care s-a
produs evenimentul;
a) descrierea detaliată a locului producerii evenimentului;
b) descrierea detaliată a echipamentului de muncă;
c) descrierea detaliată a împrejurărilor;
d) descrierea detaliată a modului în care s-a produs evenimentul.
j) urmările evenimentului şi/sau urmările suferite de persoanele accidentate;
k) cauza producerii evenimentului;
l) alte cauze care au concurat la producerea evenimentului;
m) alte constatări făcute cu ocazia cercetării evenimentului;
n) persoanele răspunzătoare de încălcarea reglementărilor legale, din capitolele de la lit. k), l) şi
m);
o) sancţiunile contravenţionale aplicate;
p) propuneri pentru cercetare penală;
q) caracterul accidentului;
r) angajatorul care înregistrează accidentul de muncă sau incidentul periculos;
s) măsuri dispuse pentru prevenirea altor evenimente similare şi persoanele responsabile pentru
realizarea acestora;
t) termenul de raportare la inspectoratul teritorial de muncă privind realizarea măsurilor
prevăzute la lit. s);
u) numărul de exemplare în care s-a încheiat procesul-verbal de cercetare şi repartizarea
acestora;
v) numele şi semnătura persoanei/persoanelor care a/au efectuat cercetarea;

2.9.7. ÎNREGISTRAREA AM
 În baza proceselor-verbale de cercetare a accidentelor de munca si a incidentelor
periculoase, angajatorul la care se inregistreaza evenimentul va completa FIAM
 FIAM se completeaza pentru fiecare persoana accidentata in 4 exemplare, care se
inainteaza spre vizare dupa cum urmeaza:
 inspectoratul teritorial de muncă care a avizat dosarul de cercetare, in termen de 3 zile
de la primirea avizului
 ITM-ul care a efectuat cercetarea, in termen de 3 zile de la primirea pv. de cercetare;
 Angajatorul la care se inregistreza accidentul anexeaza FIAM la dosarul sau la procesul
verbal de cercetare si distribuie celelalte exemplare la persoana accidentata, inspectoratul
teritorial de muncă si asiguratorul pe raza caruia isi are sediul social.
 Evidenţa se ţine în Registrul de evidenţă a accidentaţilor în muncă şi, respectiv, în Registrul
de evidenţă a incidentelor periculoase, care se află la angajator.
68
2.9.8. BOLI PROFESIONALE
DEFINIŢIE: boală profesională – afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei
meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de
muncă, precum şi de suprasolicitareadiferitelor organe sau sisteme ale organismului, în timpul
procesului de muncă.
 Structurile medicale care participă la colectarea sistematică şi continuă a datelor privind
BP şi la evaluarea factorilor de risc profesionali care au generat BP, în scopul prevenirii acestora
şi asigurării unui mediu de muncă sanogen sunt:
- institutele de sănătate publică din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara, prin secţiile de
medicina muncii;
- direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, prin structurile de
medicina muncii, reprezentând autoritatea de sănătate publică la nivel local;
- structurile de asistenţă medicală primară şi de specialitate, în toate formele lor de
organizare, de stat sau private, cu activitate autorizată pentru servicii de medicina muncii.
 Atât bolile profesionale, cât şi suspiciunile de boli profesionale se semnalează obligatoriu
de către medicii care depistează astfel de îmbolnăviri, cu prilejul oricărei prestaţii medicale:
examene medicale profilactice, consultaţii medicale etc.
 Semnalarea se face prin completarea fişei BP1 care se trimite în termen de 7 zile la direcţia
de sănătate publică judeţeană.
 Confirmarea sau infirmarea diagnosticului de profesionalitate a cazului de boală se face
de către medicul de medicina muncii din cadrul direcţiei de sănătate publică judeţene, prin
evaluare la locul de muncă şi încheierea procesului-verbal de cercetare a cazului de BP.
 Declararea cazului de BP se face de către medicul de medicina muncii din cadrul direcţiei
de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti pe fişa BP2, care se trimite la Institutul
de Sănătate Publică Bucureşti - Secţia de medicina muncii, în cursul lunii în care s-a confirmat
îmbolnăvirea.
 Baza de date privind morbiditatea profesională se găseşte la Institutul de Sănătate Publică
Bucureşti, în Registrul operativ naţional al BP.
 În cadrul Institutului de Sănătate Publică Bucureşti - Secţia de medicina muncii,
funcţionează Centrul naţional de coordonare metodologică şi informare privind BP.
 Un exemplar al fişei BP2 întocmite conform reglementărilor în vigoare se transmite
lucratorului diagnosticat cu boala profesionala , iar altul asiguratorului.
 Intoxicatia acuta profesionala se declara, se cerceteaza si se inregistreaza atat ca boala
profesionala cat si ca accident de munca.

69
Cap. 3. Noţiuni despre riscuri generale şi prevenirea lor
3.1. SISTEMUL DE MUNCĂ
Indiferent de natura activităţii, realizarea oricărui proces de muncă nu poate avea loc decât
în prezenţa următoarelor elemente:
 executant
 sarcina de muncă
 mijloacele de producţie
 mediul de muncă
În cadrul sistemului de muncă, executantul şi mijloacele de producţie intră în relaţie
funcţională prin intermediul sarcinii de muncă.
În raport cu executantul, sarcina de muncă şi mediul de muncă acţionează direct asupra
acestuia, în timp ce mijloacele de producţie acţionează numai indirect, prin intermediul sarcinii de
muncă.
Orice disfuncţionalitate din interiorul sistemului de muncă, în care omul este executant,
poate duce la producerea accidentului de muncă.

EXECUTANT: omul implicat în realizarea sarcinii de muncă - fără prezenţa sa nici un

incident sau accident nu constituie, conform legii , accident de muncă
FACTORI DE RISC PROPRII EXECUTANTULUI - abaterea posibilă a executantului de la linia
ideală pe care trebuie s-o urmeze în îndeplinirea sarcinii de muncă
• reprezintă întotdeauna o eroare
- de recepţie, prelucrare şi interpretare a informaţiei
- de decizie
- de execuţie
- de autoreglaj
• se concretizează prin:
- acţiuni greşite
- omisiuni

SARCINA DE MUNCĂ: totalitatea acţiunilor pe care trebuie să le efectueze executantul, prin

intermediul mijloacelor de producţie pentru realizarea scopului propus
FACTORI DE RISC PROPRII SARCINII DE MUNCĂ:
 conţinut necorespunzător al sarcinii de muncă în raport cu cerinţele de securitate :
 Operaţii, reguli, procedee greşite
 Absenţa unei operaţii
 Metode de muncă necorespunzătoare (succesiunea greşită a operaţiilor)
 sarcină de muncă sub/supradimensionată în raport cu capacitatea executantului
 Solicitare fizică: efort static, efort dinamic, poziţii de lucru forţate sau vicioase
 Solicitare psihică: ritm de muncă mare, decizii dificile în timp scurt, operaţii repetitive
de ciclu scurt sau extrem de complex, monotonia muncii

70
 MIJLOC DE PRODUCȚIE : totalitatea mijloacelor de muncă şi a obiectelor muncii pe care
executantul le foloseşte în procesul de producţie
FACTORI DE RISC PROPRII MIJLOACELOR DE PRODUCŢIE
 factori de risc mecanic
 Mişcări periculoase
 Suprafeţe sau contururi periculoase
 Recipienţi sub presiune
 Vibraţii excesive
 factori de risc termic
 Temperatură ridicată/coborâtă a obiectelor sau suprafeţelor
 Flăcări, flame
 factori de risc electric
 Curentul electric: atingere directă, atingere indirectă, tensiune de pas
 factori de risc chimic
 Substanţe toxice, caustice, inflamabile, explozive, cancerigene
 factori de risc biologic
 Culturi sau preparate cu microorganisme: bacterii, virusuri, richeţi,spirochete,etc
 Plante otrăvitoare (ex: ciuperci otrăvitoare), animale periculoase (ex: şerpi veninoşi)

MEDIUL DE MUNCĂ : totalitatea condiţiilor fizice, chimice, biologice şi psihosociale în care

executantul îşi desfăşoară activitatea
 factori de risc fizic
 Temperatura aerului  Zgomot  Radiaţii electromagnetice,
 Umiditatea aerului:  Ultrasunete ionizante
 Curenţi de aer  Vibraţii  Calamităţi naturale
 Presiunea aerului  Iluminat:  Pulberi pneumoconiogene

 factori de risc chimic

 Gaze, vapori, aerosoli toxici sau caustici
 Pulberi în suspensie în aer, gaze sau vapori inflamabili sau explozivi
 factori de risc biologic
 Microorganisme în suspensie în aer:
 caracterul specific al mediului
 Subteran  Mlăştinos
 Acvatic/subacvatic,  Aerian

Indicatori care definesc morbiditatea profesională:

 indicatori absoluţi
 numărul total de accidente/boli (mortale, cu invaliditate, cu i.t.m..)
 numărul total de accidente colective
 numărul total de zile de incapacitate temporară de muncă
 costul ajutoarelor pentru incapacitate temporară de muncă
 indicatori relativi
 indicele de frecvenţă = nr. de accidentaţi care revin la 1000 de persoane
 indicele de gravitate = nr. om - zile de incapacitate ce revine la 1000 de persoane

71
 3.2. PREVENIREA

Definitie: ansamblul de dispoziţii sau măsuri luate ori prevăzute în toate etapele procesului de
muncă, în scopul evitării sau diminuării riscurilor profesionale.

 MĂSURI DE PREVENIRE
organizarea cât mai judicioasă a activităţilor de serviciu:
stabilirea de termene concrete, în funcţie de importanţa lucrărilor şi de volumul de muncă
necesar întocmirii acestora;
stabilirea şi repartizarea echilibrată a sarcinilor pentru personalul din subordine;
instruirea personalului asupra modului de lucru cu subordonaţii;

 Principalii termeni utilizati

Conditii de munca: totalitatea condiţiilor în care se desfăşoară procesul de muncă:
tehnice (procedeele folosite în cadrul procesului, precum şi caracteristicile tehnice ale
mijloacelor de producţie)
organizatorice (ansamblul măsurilor aplicate de organizare a muncii şi a producţiei)
de mediu (totalitatea caracteristicilor mediului fizic şi social în care se desfăşoară producţia).

Fenomen periculos: sursa potentiala a unei vatamari

Risc: combinare de probabilitatea de realizare a unei vatamari si de gravitatea acesteia
Pericol: sursă potenţoală de lezare (vătămare)
Situatie periculoasa: situaţia în care o persoană este expusă cel puţin unui pericol.
Această expunere poate genera risc de accidentare şi/sau de îmbolnăvire.
Eveniment periculos: eveniment susceptibil să producă o vătămare.

3.2.1. Principiile practice ale prevenirii

 Integrarea acţiunilor de gestionare a condiţiilor de sănătate şi securitate în muncă în toate

celelalte funcţii ale întreprinderii;
 Armonizarea politicii de securitate şi sănătate în muncă cu celelalte politici ale întreprinderii;
 Dezvoltarea autonomiei întreprinderii în demersul de prevenire;
 Favorizarea unei abordări pluridisciplinare;
 Realizarea identificării şi evaluării a priori a riscurilor – element esenţial al politicii de
securitate şi sănătate în muncă;
 Integrarea prevenirii în conceperea locurilor de muncă, a ET, a posturilor şi metodelor de
muncă;
 Analizarea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, derulând în amonte
evenimentele şi cauzele acestora, până la cele iniţiale;
 Ameliorarea politicii de control şi monitorizare a riscurilor profesionale şi încadrarea
acesteia în valorile de bază ale întreprinderii.

72
 3.2.1.1. Valorile esenţiale ale prevenirii
Omul
 Metodele de management utilizate trebuie să fie compatibile cu o etică a schimbărilor care
respectă şi omul: obiectivele de producţie, criteriile tehnico economice trebuie să fie compatibile cu
cele ale SSM, cu cele care vizează protejarea şi conservarea stării de securitate şi sănătate a
personalului şi răspund nevoii umane de evoluţie profesională şi socială.
Transparenţa
Adeziunea personalului la politica întreprinderii se bazează pe încrederea în echipa de
manageri, încredere bazată la rândul ei pe transparenţa acţiunilor acesteia;
Dialogul social
În demersul de prevenire trebuie implicaţi salariaţii, prin reprezentanţii lor.
Nu este doar o simplă consultare: trebuie create condiţiile angajării lor reale în demers,
începând cu identificarea riscurilor, alegerea soluţiilor şi terminând cu implementarea acestora.
Salariaţii nu sunt doar actori ai demersului, ci şi principalii beneficiari ai efectelor acestuia.

3.2.2. Principiile generale ale prevenirii

3.2.2.1. Principiile generale ale prevenirii
Angajatorul va implementa măsurile de asigurare a securităţii şi sănătăţii angajaţilor ţinând
seama de următoarele principii generale de prevenire:
1. Evitarea riscurilor;
2. Evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
3. Combaterea riscurilor la sursă;
4. Adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea locurilor de muncă,
alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de producţie, în vederea reducerii
monotoniei muncii, amuncii cu ritm predeterminant şi a diminuării efectelor acestora asupra
sănătăţii;
5. Adaptarea la progresul tehnic;
6. Înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puţin
periculos;
7. Dezvoltarea unei politici de prevenire şi coerente, care să cuprindă tehnologiile, organizarea
muncii şi a condiţiilor de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor din mediul de munca;
8. Adoptarea, în mod prioritar a măsurilor de protecţie colectivă faţă de măsurile de protecţie
individuală;
9. Furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucratorilor;
3.2.2.2. Demersul de prevenire
 constă în luarea măsurilor necesare pentru a asigura şi menţine securitatea şi sănătatea
angajaţilor
 reprezintă un ansamblu de procedee şi măsuri luate sau planificate în toate stadiile de
concepere, proiectare şi desfăşurare a proceselor de muncă, în scopul eliminării sau diminuării
riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională
 Obiectivele demersului:
 Eliminarea sau reducerea riscurilor de AM şi BP
 Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă si ca urmare:
 Reducerea numărului de AM şi BP
 Menţinerea integrităţii fizice şi psihice a angajaţilor
 Diminuarea costurilor socioeconomice aferente AM şi BP

73
 3.2.2.3. Cerinţe / condiţii necesare derulării eficace a demersului de prevenire
 Voinţa conducerii de a se angaja în demers, mărturie fiind în acest sens mijloacele pregătite de
aceasta pentru a fi implicate (persoane, buget, programe de formare etc.);
 Conformitatea cu reglementările în vigoare din domeniul SSM;
 Existenţa unei culturi referitoare la SSM (cunoaşterea obiectului, obiectivelor şi principiilor
prevenirii etc.);
 Voinţa de a ţine cont de valorile esenţiale şi de principiile practice, preconizate prin reţeaua de
prevenire.

3.2.2.4. Etapele demersului de prevenire

Schema demersului de prevenire
3.2.2.4.1. pregătirea demersului
 Se concepe un plan de acţiune care trebuie să ţină seama de principiile generale enunţate,
de cele practice şi de valorile esenţiale ale prevenirii
Se aleg instrumentele şi mijloacele necesare derulării demersului, adaptate specificului
activităţilor şi condiţiilor de desfăşurare ale acestora

3.2.2.4.2. evaluarea riscurilor

Activitate prin care se identifică factorii de risc de accidentare şi / sau îmbolnăvire
profesională şi se determină nivelul de risc
Etapa de evaluare constă în identificarea şi ierarhizarea riscurilor existente într-o
întreprindere, în vederea implementării unor acţiuni de prevenire corespunzătoare.
Reprezintă o etapă esenţială a demersului de prevenire, deoarece pe baza rezultatelor
înregistrate în această etapă se decide dacă este necesară sau nu eliminarea / reducerea unor
eventuale riscuri.
CONŢINUTUL EVALUARII:
 Identificarea riscurilor prin:
culegerea informaţiilor existente privind riscurile;
delimitarea unităţilor de muncă (post de muncă, atelier, secţie, întreprindere)
sau a categoriilor de personal vizate;
stabilirea a priori a unei liste cu riscurile cele mai importante;
completarea şi detalierea informaţiilor pe baza observaţiilor şi a studierii
situaţiilor de muncă.
Atribuirea unui anumit nivel riscurilor şi ierarhizarea acestora în sens descrescător:
prin ierarhizare calitativă – de manieră intuitivă, atunci când riscurile sunt evidente,
puţin numeroase
prin metode cantitative sau grafice – când nu sunt evidente şi sunt ierarhizate în
funcţie de nivelul de risc (în funcţie de gravitatea vătămării şi probabilitatea de apariţie).

3.2.2.4.3. elaborarea unui program de prevenire

Stabilirea priorităţilor în acţiunile de eliminare / reducere a riscurilor pe baza:
respectării principiilor generale şi practice, a valorilor esenţiale ale prevenirii
inventarierii măsurilor posibile
alegerii celor mai potrivite şi eficace măsuri
rezultatelor ierarhizării anterioare a riscurilor
evitării transferului de risc
evitării măsurilor care antrenează suprasolicitare fizică sau mentală
respectării reglementărilor existente
74
 asigurării fiabilităţii măsurilor
posibilităţii de generalizare a acestora
posibilităţii de aplicare fără întârziere
Conceperea planului de acţiuni pentru implementarea măsurilor:
recapitularea acţiunilor într-o ordine şi cu termene de realizare care depind de
priorităţi, de eficacitatea măsurilor, de criterii tehnice, economice, organizatorice,
de particularităţile întreprinderii etc.
stabilirea persoanei (numele şi funcţia) care răspunde de realizarea fiecărei acţiuni
stabilirea costurilor, precum şi a criteriilor ce permit verificarea realizării
acestora.

3.2.2.4.4. punerea în aplicare a acţiunilor

Implicarea tuturor compartimentelor întreprinderii, în funcţie de specificul fiecărei
categorii de măsuri / acţiuni (tehnice, economice, organizatorice, umane ...)
Colaborarea cu specialişti din exteriorul întreprinderii.

3.2.2.4.5. reevaluarea riscurilor

Bilanţul eficacităţii măsurilor aplicate din care rezultă dacă este necesar sau nu un nou
demers
Verificarea realizării obiectivelor de securitate şi sănătate în muncă:
creşterea nivelului de securitate şi reducerea nivelului de risc
reducerea frecvenţei şi/sau gravităţii AM şi BP
reducerea numărului de incidente tehnice şi rebuturi
scăderea absenteismului
reducerea plângerilor personalului etc.

75
Cap. 4. Noţiuni despre riscuri specifice şi prevenirea lor în sectorul corespunzător
activităţii întreprinderii şi/sau unităţii

Prevenirea accidentelor si a imbolnavirilor profesionale, precum si creerea unei stari de mai

bine la locurile de munca se poate realiza in principiu prin una sau mai multe din tipurile de masuri
prezentate generic mai jos:

4.1.Tipuri de masuri in domeniul securitatii si sanatatii in munca

In principiu masurile care se pot lua in domeniul securitatii si sanatatii in munca pot fi impartite in:
 Masuri tehnice
 protectie intrinseca
 protectie colectiva
 protectia individuala
 Masuri organizatorice
 examenul medical
 examen psihologic
 instruire personal
 propaganda in domeniul ssm
 organizarea activitatii si a locului de munca
 Masuri igienico sanitare
 igiena locului de munca
 igiena individuala
 acordarea materialelor igienico sanitare

Angajatorul functie de conditiile concrete din unitatea sa, a disponibilitatilor financiare,

umane, tehnice, etc. si in baza riscurilor identificate si evaluate, va adopta una sau mai multe
masuri pe care le considera utile.
Pentru ca aceste masuri sunt particulare fiecarui tip de unitate(marime, activitate
desfasurata, complexitate, etc.), in continuare se vor prezenta cateva diriscurile si masurile cu
caracter mai general, care se pot regasi in mai multe unitati( se are in vedere ca problemele legate
de instruire, supraveghere medicala, formare profesionala au fost abordate sub o forma sau alta in
prezentul material).

4.1.1 Curentul electric

 Prin electrocutare înţelegem totalitatea tulburărilor provocate de trecerea curentului electric
prin corp, datorită contactului direct sau indirect cu un conductor electric.
 Poate să se producă în timpul lucrului (exploatare, întreţinere, reparaţii) cu echipamente
tehnice alimentate cu energie electrică (aparatura de pe autospeciale, antenele de emisie şi
recepţie, grupuri electrogene, aparatele şi utilajele din dotarea atelierului, tehnica de calcul,
centrala termică, etc.).
 Accidentele se produc fie prin atingeri directe, corpul devenind astfel un şunt, fie prin
interpunerea corpului între doi conductori electrici sau între un conductor electric şi pământ.
 Accidentele se pot produce şi prin atingeri indirecte, ca în cazul inducţiei, când un conductor
electric din apropierea unui circuit electric cu potenţial ridicat prezintă un curent de
autoinducţie (contactul cu accidentatul se produce prin atingerea conductorului, a apei în care
au căzut fire electrice sau contact prin jetul urinar).

76
  Efectele curentului electric
- depind de:
factori fizici factori biologici
- sunt amplificate de condiţiile de mediu:
umezeala excesivă temperatura ridicată prezenţa unor fluide

FACTORI FIZICI
 Pentru producerea unei electrocutări este necesară existenţa unui circuit închis, o diferenţă de
potenţial între cele două punte ale circuitului şi o anumită intensitate.
 În cazul unei electrocuţii, decesul apare prin contractura permanentă a muşchilor respiratorii
(tetanizare) care duce la insuficienţă respiratorie. Poate surveni şi o fibrilaţie ventriculară
(contracţii haotice ale inimii) mortală.
 Intensitatea curentului electric
o produce primele semne la 9 mA.
o limita de toleranţă a omului este până la 30 mA.
o la 40 mA. se pierde cunoştinţa
o la 100 mA. survine decesul
 Tensiunea curentului electric
o aproximativ 80% din electrocuţii se produc la tensiuni ce nu depăşesc 500 V şi, mai ales, la
tensiunea curentului de utilizare casnică de 220 V.
o peste 500 V tensiunea curentului provoacă arsuri şi necroze grave care pot duce şi ele la
deces.
 Gravitatea electrocutării este şi în funcţie de felul curentului.
o Curentul alternativ este de 4-5 ori mai periculos decât cel continuu. La o frecvenţă de 10-
1000 Hz. produce efecte la 10 mA. faţă de 50 mA.în cazul curentului continuu;
o El produce contracţii tetonice care fac ca victima să nu se poată desprinde de conductorul
electric şi, în plus, provoacă transpiraţii care scad rezistenţa pielii.

FACTORI BIOLOGICI
 Traseul circuitului electric prin organism
Există 3 bucle:
- superioară (direcţia mână-mână),
- inferioară (direcţia picior-picior) şi
- superior-inferioară (cap sau mână-picior).
Importanţa traseului este majoră. O cale între un punct de contact şi pământ prezintă o
gravitate mult redusă faţă de o cale între cap şi picior care prinde în traseu şi inima.
 Rezistenţa ţesuturilor
Conductibilitatea ţesuturilor este oarecum proporţională cu conţinutul lor în apă. Astfel,
osul şi pielea prezintă o rezistenţă ridicată. Sângele, muşchii şi nervii au o rezistenţă redusă. La fel şi
pielea umedă (udă sau transpirată).
Rezistenţa globală a organismului este de cca. 5000 ohmi.
- pielea uscată, bătătorită, prezintă o rezistenţă de 50.000 ohmi;
- pielea umedă are o rezistenţă infimă de 500-1000 ohmi.
La rezistenţa de 1500 ohmi a organismului, un curent electric (tensiune de 110 V. şi
intensitate de 50 mA.) este fatal.

77
  Durata contactului: peste 3 secunde există riscul opririi cordului.
Moartea se produce prin mai multe mecanisme:
- stare de şoc traumatic
- oprirea respiraţiei prin contractura permanentă a muşchilor respiratorii
- oprirea respiraţiei cauzată de inhibaţia centrilor nervoşi
- afectarea inimii stop cardiac sau fibrilaţie ventriculară.

MĂSURI DE PREVENIRE A ELECTROCUTĂRII

 Întocmirea pentru fiecare echipament electric a:
 instrucţiunilor de exploatare;
 instrucţiunilor de protecţie împotriva pericolului de electrocutare;
 instrucţiunilor de intervenţie şi acordare a primului ajutor;
 programului de verificare periodică a echipamentelor electrice şi mijloacele de protecţie
împotriva electrocutării.
 Măsuri organizatorice:
 intervenţiile la instalaţiile electrice se vor efectua numai cu personal autorizat
la instalaţia electrică generală - electricianul unităţii;
la tehnică - personalul atelierul sau membrii echipajului;
 executarea verificărilor periodice a măsurilor tehnice de protecţie împotriva atingerilor
directe;
 legarea la pământ sau/şi la nulul de protecţie;
 separarea de protecţie;
 existenţa şi valorificarea posibilităţilor de deconectare automată în cazul apariţiei unui flux
sau curent periodic;
 folosirea mijloacelor electroizolante (echipament, scule).
 Măsuri tehnice:
 verificarea izolaţiei părţilor active ale instalaţiilor;
 sigilarea panourilor de distribuţie; accesul la acestea este permis numai electricianului
autorizat;
 când posibilităţile o permit, intervenţiile la echipamentele electrice se vor realiza numai
după scoaterea acestora de sub tensiune;
 existenţa reţelei de 24 V pentru iluminatul de lucru.
 Alte măsuri adoptate:
 instalarea de plăci avertizoare;
 dotarea unităţii cu aparate de măsură şi control pentru verificarea tensiunilor;
Este interzisă verificarea tensiunii cu limba sau mâna;
 folosirea siguranţelor calibrate;
 sunt interzise instalaţiile sau echipamentele improvizate sau necorespunzătoare;
 este interzis a se lucra cu mâinile ude sau umede;
 echipamentele electroizolante se vor verifica semestrial;
 este interzisă apropierea persoanelor de antene în timpul emisiei;
 înaintea fiecărei puneri în funcţiune a aparaturii se va verifica calitatea cablurilor de
alimentare;
 cablurile de alimentare se vor conecta întâi la aparatură şi apoi la reţea.

78
4.1.2.Radiaţii electromagnetice de medie şi înaltă frecvenţă
Afectează organismul uman pe timpul lucrului în emisie la staţiile radio şi radioreleu de mare şi de
medie putere.

MĂSURI DE PREVENIRE

o Se vor lua măsuri pentru interzicerea circulaţiei personalului în afara clădirilor şi în zona
antenelor de emisie pe timpul lucrului.
o Se va lucra în regimul de putere necesar desfăşurării activităţii şi nu cu puteri mai mari.

4.1.3. Echipamente individuale de protectie

Definiţie: Orice echipament destinat să fie purtat sau ţinut de lucrător pentru a-l proteja
împotriva unuia ori mai multor riscuri care ar putea să îi pună în pericol securitatea şi sănătatea
la locul de muncă, precum şi orice element suplimentar sau accesoriu proiectat în acest scop.
 Sunt excluse:
îmbrăcămintea de lucru şi uniformele obişnuite;
echipamentul folosit de serviciile de urgenţă şi salvare;
echipamentul individual de protecţie pentru mijloace de transport rutier;
echipamentul sportiv;
echipamentul de autoapărare sau de descurajare;
dispozitivele portabile pentru detectarea şi semnalizarea riscurilor şi factorilor nocivi.
 EIP – utilizat când riscurile nu pot fi evitate sau limitate prin mijloace tehnice sau măsuri sau
procedee organizatorice
 EIP trebuie:
să fie corespunzător pentru riscurile implicate, fără să conducă el însuşi la un risc
mărit;
să corespundă condiţiilor existente la locul de muncă;
să ia în considerare cerinţele ergonomice şi starea sănătăţii lucrătorului;
 să se potrivească în mod corect persoanei care îl poartă, după toate ajustările
necesare.
 Condiţiile de purtare, durata purtării, sunt determinate în funcţie de gravitatea riscului,
frecvenţa expunerii la risc, caracteristicile locului de muncă şi de performanţa EIP EIP –
destinat prutării de către o singură persoană sau mai multe persoane - măsuri de sănătate –
igienă
 Informaţii privind caracteristicile EIP, mod de utilizare şi întreţinere-denocivizare
 Angajator – EIP gratuit, instruire, demonstraţii
 EIP – utilizat numai în scopurile specificate şi în conformitate cu fişa de instrucţiuni.
 Angajator – achiziţionare – cerinţe:
 analiza şi evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate prin alte mijloace;
 definirea caracteristicilor pe care trebuie să le posede echipamentul individual de
protecţie pentru a fi eficace împotriva riscurilor care nu pot fi evitate, luându-se în
considerare orice riscuri pe care le poate crea echipamentul în sine;
 compararea caracteristicilor echipamentului individual de protecţie disponibil cu
caracteristicile prevăzute la aliniatul anterior.
4.1.3.1. Protecţia capului
 căşti de protecţie pentru utilizare în industrie (mine, şantiere de lucrări publice, alte ramuri
industriale);
 acoperământ uşor pentru protecţia scalpului (caschete, bonete, plase de păr, cu sau fără

79
 cozoroc);
 acoperământ pentru cap (bonete, caschete, pălării etc. din material textil, material textil tratat
etc.).
4.1.3.2. Protecţia împotriva zgomotului
 antifoane interne şi alte dispozitive similare;
 căşti antifonice (care acoperă tot capul);
 antifoane externe care pot fi montate pe căşti de protecţie industriale;
 antifoane externe cu receptor de joasă frecvenţă încorporat;
 antifoane cu comunicare audio.
4.1.3.3. Protecţia ochilor şi a feţei
 ochelari cu braţe;
 ochelari-mască;
 ochelari-mască împotriva radiaţiilor X, ochelari-mască împotriva radiaţiilor laser, ochelari-
mască împotriva radiaţiilor ultraviolete, infraroşii, vizibile;
 ecrane faciale (viziere);
 măşti şi căşti pentru sudura cu arc (măşti de mână, măşti cu fixare pe cap sau măşti care pot fi
montate pe căşti de protecţie).
4.1.3.4. Protecţia respiratorie
 aparate filtrante împotriva pulberilor, gazelor şi pulberilor radioactive;
 aparate de protecţie respiratorie izolante cu aducţie de aer;
 aparate de protecţie respiratorie cu mască de sudură detaşabilă;
 aparate şi dispozitive pentru scufundare;
 costume pentru scufundare.

4.1.3.5.Protecţia mâinii şi braţului

 mănuşi care asigură protecţie:
– împotriva agresiunilor mecanice (înţepături, tăieturi, vibraţii etc.);
– împotriva substanţelor chimice;
– pentru electricieni şi împotriva căldurii;
 mănuşi cu un deget;
 degetare;
 mânecuţe;
 manşetă de protecţie a încheieturii mâinii pentru munci grele;
 mitene (mănuşi fără degete);
 mănuşi de protecţie.
4.1.3.6. Protecţia picioarelor şi a gambelor
 pantofi, bocanci, cizme semiînalte şi cizme de securitate;
 încălţăminte la care se pot scoate rapid şireturile sau cârligele;
 încălţăminte cu bombeu suplimentar de protecţie;
 încălţăminte şi supraîncălţări cu tălpi rezistente de căldură;
 încălţăminte, cizme şi supraîncălţări rezistente la căldură;
 încălţăminte, cizme şi supraîncălţări termoizolante;
 încălţăminte, cizme şi supraîncălţări împotriva vibraţiilor;
 încălţăminte, cizme şi supraîncălţări antistatice;
 încălţăminte, cizme şi supraîncălţări electroizolante;
 cizme pentru lucrătorii cu ferăstraie cu lanţ;
 saboţi;
 genunchiere;
80
  glezniere detaşabile;
 ghetre;
 tălpi detaşabile (rezistente la căldură, perforare sau transpiraţie);
 crampoane detaşabile pentru gheaţă, zăpadă sau podele alunecoase.
4.1.3.7. Protecţia pielii
 creme de protecţie/unguente.
4.1.3.8. Protecţia trunchiului şi a abdomenului
 veste, jachete şi şorţuri de protecţie împotriva agresiunilor mecanice (înţepare, tăiere, stropi
de metal topit etc.);
 veste, jachete şi şorţuri de protecţie împotriva substanţelor chimice;
 veste cu sistem de încălzire;
 veste de salvare;
 şorţuri de protecţie împotriva radiaţiilor X;
 centuri lomboabdominale.
4.1.3.9. Protecţia întregului corp
Echipament proiectat pentru a preveni căderile
 echipament de prevenire a căderilor (echipament complet cu toate accesoriile necesare);
 echipament de frânare cu absorbire a energiei cinetice (echipament complet cu toate
accesoriile necesare);
 dispozitive de susţinere a corpului (centuri de securitate).
Îmbrăcăminte de protecţie
 îmbrăcăminte pentru lucru "de securitate" (două piese şi combinezoane);
 îmbrăcăminte de protecţie împotriva agresiunilor mecanice (înţepare, tăiere etc.);
 îmbrăcăminte de protecţie împotriva substanţelor chimice;
 îmbrăcăminte de protecţie împotriva proiecţiilor de metal topit şi a radiaţiilor infraroşii;
 îmbrăcăminte de protecţie rezistentă la căldură;
 îmbrăcăminte termoizolantă;
 îmbrăcăminte de protecţie împotriva contaminării radioactive;
 îmbrăcăminte de protecţie împotriva pulberilor;
 îmbrăcăminte de protecţie împotriva gazelor;
 îmbrăcăminte şi accesorii (banderole, mănuşi etc.) de semnalizare fluorescente,
reflectorizante;
 pături de protecţie

4.1.4. Semnalizarea de securitate

 Trebuie aplicate ori de câte ori riscurile nu pot fi evitate sau limitate suficient prin mijloace
tehnice de protecţie colectivă sau prin măsuri, metode sau procedee de organizare a muncii.
 Alegerea semnalizării de securitate şi/sau sănătate adecvate trebuie să se facă luându-se în
consideraţie orice evaluare a riscurilor realizată .
 Asigurarea cu mijloace de semnalizare de securitate şi/sau sănătate la locul de muncă nu
trebuie să afecteze respectarea obligaţiilor legale, prevăzute de alte acte normative, privind
semnalizarea referitoare la evacuare, salvare şi ajutor, material şi echipament de luptă contra
incendiilor, substanţe sau preparate periculoase, etc.
 Semnalizarea de securitate este – potrivit HG nr.971/2006 care aprobă cerinţele minime
pentru semnalizarea de securitate şi/sau sănătate la locurile de muncă – semnalizarea care se
referă la un obiect, o activitate sau o situaţie determinată şi furnizează informaţii ori cerinţe

81
 referitoare la securitatea şi/sau sănătatea la locul de muncă, printr-un panou, o culoare, un
semnal luminos ori acustic, o comunicare verbală sau un gest-semnal, după caz.
 Pentru a înţelege şi asigura aceste cerinţe minime de securitate este necesar să definim câţiva
dintre termenii uzitaţi. Astfel:
 semnal de interzicere - semnalul prin care se interzice un comportament care ar putea
atrage sau cauza un pericol;
 semnal de avertizare - semnalul prin care se avertizeaza asupra unui risc sau unui pericol;
 semnal de obligativitate - semnalul prin care se indica adoptarea unui comportament
specific;
 semnal de salvare sau de prim ajutor - semnalul prin care se dau indicaţii privind ieşirile
de urgenta ori mijloacele de prim ajutor sau de salvare;
 semnal de indicare - semnalul prin care se furnizează alte indicaţii decât cele prevăzute
mai sus;
 panou - semnalul care, prin combinarea unei forme geometrice, a unor culori şi a unui
simbol sau a unei pictograme, furnizează o indicaţie specifica, a cărui vizibilitate este
asigurata prin iluminare de intensitate suficienta;
 panou suplimentar - panoul utilizat împreună cu un panou descris la punctul anterior,
care furnizează informaţii suplimentare culoare de securitate - culoarea căreia îi este
atribuită o semnificatie specifica;
 simbol sau pictograma - imaginea care descrie o situaţie sau indica un comportament
specific şi care este utilizata pe un panou ori pe o suprafata luminoasa;
 semnal luminos - semnalul emis de un dispozitiv realizat din materiale transparente sau
translucide, iluminate din interior ori din spate, astfel încât sa se creeze o suprafata
luminoasa;
 semnal acustic - semnalul sonor codificat, emis şi difuzat de un dispozitiv realizat în acest
scop, fără folosirea vocii umane sau artificiale;
 comunicare verbală - mesajul verbal predeterminat, comunicat prin voce umană sau
artificiala;
 gest-semnal - miscarea şi/sau poziţia bratelor şi/sau a mainilor într-o forma codificata,
având ca scop ghidarea persoanelor care efectuează manevre ce constituie un risc sau un
pericol pentru lucrători.
 Semnalizarea de securitate trebuie prevăzută în conformitate cu cerinţele minime de
securitate aprobate prin hotărârea de guvern amintită mai sus. Tot angajatorului îi revine şi
obligaţia de a verifica sistematic dacă semnalizarea de securitate există şi respectă cerinţele
amintite.
 Persoanele care desfăşoară această activitate cu caracter de prevenire şi protecţie vor trebui
să aibă în vedere ca:
lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să fie informati referitor la toate măsurile care
trebuie luate privind semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate utilizată la locul de
muncă;
lucrătorilor trebuie sa li se asigure o instruire corespunzătoare în ceea ce priveşte
semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de munca, în special sub forma unor
instrucţiuni precise;
instruirea trebuie sa cuprindă semnificaţia semnalizării, mai ales a celei care conţine
cuvinte, precum şi comportamentul general şi specific ce trebuie adoptat.
lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora trebuie să fie consultaţi în toate aspectele care
privesc semnalizarea de securitate la locurile de muncă.
82
4.1.4.1. Modalităţi de semnalizare
4.1.4.1.1. Semnalizare permanenta

 Semnalizarea referitoare la o interdicţie, un avertisment sau o obligaţie, precum şi

semnalizarea privind localizarea şi identificarea mijloacelor de salvare ori prim ajutor trebuie
sa se realizeze prin utilizarea panourilor permanente.
 Trebuie sa se folosească panouri şi/sau o culoare de securitate pentru semnalizarea
permanenta destinată localizarii şi identificarii materialelor şi echipamentelor de prevenire
şi stingere a incendiilor.
 Semnalizarea de pe recipiente şi de pe conducte trebuie sa se facă conform prevederilor
anexei nr. 3, din hotararea de guvern.
 Locurile în care exista risc de coliziune cu obstacole şi de cadere a persoanelor trebuie sa fie
semnalizate permanent cu o culoare de securitate şi/sau cu panouri.
 Căile de circulaţie trebuie sa fie marcate permanent cu o culoare de securitate.

4.1.4.1.2. Semnalizarea ocazionala

 Când împrejurările o impun, trebuie sa se folosească semnale luminoase, semnale acustice
şi/sau comunicare verbală, ţinându-se seama de intersanjabilitatea şi combinatiile prevăzute
la pct. 3, pentru semnalizarea pericolelor, mobilizarea persoanelor pentru o acţiune
specifica, precum şi pentru evacuarea de urgenta a persoanelor.
 Orientarea persoanelor care efectuează manevre ce presupun un risc sau un pericol trebuie
sa se realizeze, în funcţie de împrejurări, printr-un gest-semnal şi/sau prin comunicare
verbală.

4.1.4.1.3. Intersanjabilitatea şi combinarea semnalizarilor

 Dacă eficienta este aceeaşi, se poate alege între următoarele:
o o culoare de securitate sau un panou, pentru a marca locurile cu obstacole ori denivelari;
o semnale luminoase, semnale acustice sau comunicare verbală;
o gesturi-semnal sau comunicare verbală.
 Pot fi utilizate împreună următoarele modalităţi de semnalizare:
o semnal luminos şi semnal acustic;
o semnal luminos şi comunicare verbală;
o gest-semnal şi comunicare verbală.

4.1.5. Principalele mijloace de semnalizare de securitate şi/sau sănătate

 Eficienta semnalizarii nu trebuie sa fie afectată de:
 Prezenta unei alte semnalizari sau a unei alte surse de emisie de acelaşi tip care afectează
vizibilitatea ori audibilitatea, ceea ce implica, mai ales, următoarele:
 evitarea amplasarii unui număr excesiv de panouri la o distanta prea mica unul fata de
celălalt;
 a nu se utiliza concomitent doua semnale luminoase care pot fi confundate;
 a nu se utiliza un semnal luminos în apropierea altei surse luminoase asemănătoare;
 a nu se folosi doua semnale sonore concomitent;
 a nu se utiliza un semnal sonor dacă zgomotul din mediu este prea puternic;
 Designul deficitar, numărul insuficient, amplasamentul greşit, starea necorespunzătoare ori
funcţionarea necorespunzătoare a mijloacelor sau dispozitivelor de semnalizare.

83
 Mijloacele şi dispozitivele de semnalizare trebuie, după caz, sa fie curatate, întreţinute,
verificate, reparate periodic şi, dacă este necesar, înlocuite astfel încât sa se asigure
menţinerea calităţilor lor intrinseci şi/sau functionale.
 Numărul şi amplasarea mijloacelor sau dispozitivelor de semnalizare care trebuie instalate
se stabilesc în funcţie de importanta riscurilor, a pericolelor ori de zona care trebuie
acoperită.
 Mijloacele şi dispozitivele de semnalizare trebuie, după caz, sa fie curatate, întreţinute,
verificate, reparate periodic şi, dacă este necesar, înlocuite astfel încât sa se asigure
menţinerea calităţilor lor intrinseci şi/sau functionale.
 Numărul şi amplasarea mijloacelor sau dispozitivelor de semnalizare care trebuie instalate
se stabilesc în funcţie de importanta riscurilor, a pericolelor ori de zona care trebuie
acoperită.
 Semnalizarile care necesita o sursa de energie pentru funcţionare trebuie sa fie prevăzute cu
alimentare de rezerva, pentru cazul întreruperii alimentarii cu energie, cu excepţia situaţiei
în care riscul dispare odată cu întreruperea acesteia.
 Un semnal luminos şi/sau sonor trebuie sa indice, prin declanşarea sa, începutul acţiunii
respective; durata semnalului trebuie sa fie atât cat o impune acţiunea. Semnalul luminos
sau acustic trebuie sa fie reconectat imediat după fiecare utilizare.
 Semnalele luminoase şi acustice trebuie sa facă obiectul unei verificări a bunei lor
funcţionari şi a eficientei lor reale, înainte de punerea în funcţiune şi, ulterior, prin verificări
periodice.
 Trebuie sa fie luate măsuri adecvate suplimentare sau de înlocuire în cazul în care auzul sau
vederea lucrătorilor în cauza este limitată, inclusiv datorită purtării echipamentelor
individuale de protecţie.
 Zonele, sălile sau incintele utilizate pentru depozitarea substanţelor ori a preparatelor
periculoase în cantităţi mari trebuie sa fie semnalizate printr-un panou de avertizare
corespunzător, ales dintre cele enumerate la pct. 3.2 din anexa nr. 2 sau trebuie identificate
în conformitate cu pct. 1 din anexa nr. 3, exceptând cazul în care etichetele diferitelor
ambalaje sau recipiente sunt suficiente în acest scop.

84
Cap. 5 Acordarea primului ajutor

1. Prin măsuri de prim-ajutor se înţelege primele îngrijiri urgente care se dau unui accidentat
înainte de sosirea organelor sanitare sau de a fi transportat la un aşezământ spitalicesc, unde i
se va acorda asistenţa medicală calificată.
2. Măsurile de prim ajutor trebuie să fie cunoscute de întreg personalul iar eficacitatea lor
depinde de rapiditatea cu care se aplică, de corecta lor aplicare şi de prezenţa de spirit a
persoanelor din imediata apropiere a accidentatului.
3. În toate cazurile, obligaţia supremă care revine salvatorului este aceea de a preveni
agravarea stării victimei, deoarece acordarea unor îngrijiri necorespunzătoare poate complica şi
chiar compromite intervenţiile ulterioare de specialitate (ale medicului).
4. Cel care acordă primul ajutor nu înlocuieşte medicul dar, prin măsurile pe care le aplică el
trebuie să evite înrăutăţirea stării accidentatului, apariţia altor complicaţii chiar decesul
victimei.
5. Competenţa salvatorului este limitată, dar absolut necesară şi de cele mai multe ori
suficiente. Acţiunea sa se termină atunci când victima este preluată de medicii din unităţile
medicale specializate.
6. ATENŢIE !
7. Dacă nu sunteţi pregătiţi pentru acordarea măsurilor de prim-ajutor şi vă găsiţi în preajma
unui accidentat, nu încercaţi să interveniţi cu orice preţ, pentru că aţi putea agrava situaţia;
chemaţi pe cineva care este pregătit să acorde primul ajutor!
8. Prima obligaţie a fiecărui salvator este aceea de a asigura securitatea victimei (evitarea
unei explozii, electrocutare, strivire etc.), de a elimina orice cauză imediată care ar putea
acţiona în defavoarea ei.
9. Primul ajutor se acordă la locul unde se găseşte accidentatul (victima va fi deplasată de la
locul accidentului numai dacă pericolul de accidentare continuă să existe şi îi agravează starea)
acţionându-se rapid după următoarele reguli:
10. examinarea exterioară completă a accidentatului având grija de a nu agrava starea sa prin
acţiuni bruşte sau greşite;
11. în cazul existenţei mai multor victime se va efectua triajul acestora acordarea primului
ajutor acordându-se în ordinea gravităţii şi anume:
A. extremă urgenţă: accidentaţii cu stop cardio-respirator, hemoragii mari, hemoragiile
organelor interne, plăgi cu hemoragii arteriale unde nu se poate aplica garoul (gât, subsuoară
etc.), traumatisme cranio-cerebrale, arsuri mari, tulburări în respiraţie sau în stare de şoc;
B. urgenţa întâia: accidentaţii cărora li s-a aplicat garoul, cu plăgi abdominale mari, membre
distruse, sunt în stare de inconştienţă;
C. urgenţa a doua: accidentaţii cu traumatisme cranio-cerebrale, de bazin însoţite de fracturi
şi leziuni ale organelor interne (creier, măduva-spinării, organele din abdomen etc.), fracturi
deschise, hemoragii.
D. urgenţa a treia: accidentaţii cu celelalte tipuri de traumatisme (fracturi mici închise, răni
puţin adânci etc).
12. Primul ajutor în caz de răni, hemoragii, fracturi, arsuri, leşin şi electrocutare se acordă
după cum urmează:

85
5.1 Stopul respirator şi reanimarea cardio-respiratorie
1. Victima este căzută la sol, cu gura încleştată. Nu se constată mişcări respiratorii, nici la
nivelul toracelui, nici la nivelul abdomenului. Respiraţia artificială trebuie să înceapă imediat
(dacă este lipsit de oxigen o perioadă mai mare de 4 minute creierul poate fi afectat
definitiv).
2. Primele gesturi trebuie să încerce să elibereze căile aeriene respiratorii superioare. Se
deschide larg gura, se trage limba afară, se îndepărtează eventualii corpi străini care se pot
afla în fundul gâtului. Se aplică una dintre metodele directe de respiraţie artificială “gură la
gură” sau “gură la nas” (ele nu se vor utiliza dacă accidentatul a fost intoxicat cu gaze şi
vapori, existând pericolul intoxicării şi a salvatorului).
3. Când executaţi respiraţia artificială “gură la gură” asiguraţi-vă că sunt deschise căile respiratorii
şi apoi:
4. Vă aplecaţi peste accidentat, îi strângeţi nările între degetul mare şi arătător, pentru a
preveni pierderile de aer;
5. Inspiraţi adânc, deschideţi gura larg, plasaţi-o deasupra gurii accidentatului (peste care aţi
aşezat o batistă), realizând o bună etanşare şi suflaţi în gura acestuia.
6. După fiecare insuflare ridicaţi gura de pe faţa accidentatului, pentru a permite aerului să
iasă.
7. Pentru a asigura un ritm de insuflare corespunzător, veţi număra 1, 2 în timpul în care
trageţi aer în piept şi 3,4 în timpul în care îl insuflaţi accidentatului.
8. In cazul în care nu se poate descleşta gura accidentatului sau dacă există vătămări ale gurii,
insuflarea se face pe nasul victimei.
9. Ca metode indirecte sau manuale de alimentare a plămânilor cu aer sunt cele de apăsare
manuală asupra spatelui sau pieptului urmate de extensia braţelor. Pentru o mai bună
irigare a creierului se recomandă ridicarea membrelor inferioare.
10. În cazul stopului cardiac manevra cea mai simplă este masajul cardiac. Bolnavul se întoarce
pe spate. Salvatorul, aşezat în genunchi, pe partea stângă a victimei, apasă cu mâinile
încrucişate la 900, una peste cealaltă, în partea inferioară a sternului, în dreptul coastelor 4 –
6. Apăsarea trebuie să fie puternică, comprimând cutia toracică cu 3 – 4 cm, salvatorul
lăsându-se cu greutatea corpului pe mâinile încrucişate, într-un ritm de aproximativ 50 – 60
apăsări pe minut.
11. Deoarece , de cele mai multe ori, este vorba de combinarea opririi, atât a mişcărilor
respiratorii, cât şi a bătăilor inimii (stop cardio-respirator) manevrele de salvare trebuie
combinate, ele executându-se de 2-3 persoane. La fiecare 6 – 8 apăsări pe stern, făcute de
un salvator cel de-al doilea salvator va face o insuflare de aer în plămânii victimei. Este bine
ca cel de-al treilea salvator să ridice picioarele victimei, pentru a creşte cantitatea de sânge
care va iriga organele cele mai importante.
12. În tot timpul acordării primului ajutor se verifică existenţa pulsului (la încheietura pumnului
sau la baza gâtului) şi reinstalarea ritmului respirator, acţiunea salvatorului continuând până
la sosirea echipei de specialitate.

86
 5.2 Şocul
Şocul reprezintă o stare critică de reacţie a organismului uman, caracterizată printr-o irigare
insuficientă a ţesuturilor corpului. El poate să apară în una din următoarele împrejurări: sângerare
severă, arsuri asociate cu pierdere de plasmă sanguină, răniri grave, striviri cu zdrobiri de ţesuturi,
crize cardiace sau respiratorii, rănirea coloanei etc. Semnele şi simptomele care pot fi prezente şi
pot creşte în intensitate când şocul progresează sunt: starea de agitaţie, paloarea sau culoarea
vânătă a pielii în special la nivelul buzelor, tegumentelor, unghiilor şi lobilor urechii, pielea rece şi
umedă, cu transpiraţie abundentă, pulsul din ce în ce mai slab, respiraţia rapidă şi superficială, iar în
stadiile ulterioare, lipsa de aer, sufocarea, greaţa şi vărsăturile.
1. Pentru victimele aflate în stare de şoc, asistenţa medicală trebuie acordată fără întârziere ,
iar până la obţinerea ei încercaţi să preveniţi evoluţia şocului astfel:
a) trataţi corect cauzele evidente ale şocului precum sângerarea, fracturile, arsurile;
b) liniştiţi şi încurajaţi victima;
c) controlaţi respiraţia şi circulaţia (pulsul şi tensiunea arterială);
d) mişcaţi victima cu grijă pentru a nu-i provoca dureri;
e) poziţionaţi victima astfel încât să i se asigure confort maxim şi să se prevină
agravarea şocului (poziţia ideală este pe spate, cu capul mai jos şi membrele inferioare ridicate
cu 15 – 30 cm pentru a creşte debitul sângelui spre creier).

5.3. Leşinul
1. Leşinul este rezultatul unei oxigenări temporar insuficiente a creierului datorită oboselii,
unei stări emoţionale, temperaturi ridicate, degajări de gaze, dureri mari etc.

Primul ajutor constă în:

1. se asigură aer proaspăt, dar fără temperaturi excesive;
2. se aşeză accidentatul în poziţia culcat, picioarele se ridică la înălţimea de 10-30 cm faţă de
sol;
3. se slăbeşte strânsoarea hainelor la gât, piept şi talie;
4. se plesneşte faţa şi corpul cu palma sau cu un prosop ud;
5. se apropie de nări soluţie de amoniac, eter, oţet;
6. dacă revenirea nu este rapidă şi completă este necesar ajutorul medicului.

5.4 Plăgile
Plăgile (răni, leziuni) sunt orice întrerupere a continuităţii unui ţesut (a tegumentelor,
mucoaselor sau a ţesuturilor mai profunde). Ele sunt însoţite de obicei de sângerări şi pot avea ca
urmare infecţia, prin pătrunderea microbilor în ţesuturi.
1. Acordarea primului ajutor trebuie să înceapă prin prevenirea suprainfectării plăgii
protejând-o de orice contact cu obiecte murdare (mâini, instrumente, materiale de pansat etc.). Se
curăţă pielea din jurul rănii prin spălare cu o compresă sterilă (nu cu vată) utilizând apă fiartă şi
răcită, săpun lichid, bromocet, benzină, apoi se dezinfectează pielea cu substanţe antiseptice
(alcool, tinctură de iod, rivanol, apă oxigenată) respectându-se direcţia dinspre marginea plăgii în
afară folosind comprese sterile şi evitând pătrunderea în plagă pentru că sunt iritante. Pe rană nu
se aplică substanţe grase de tipul alifiilor sulfamidate sau cu antibiotice şi nu se presară prafuri. Se
acoperă rana cu un strat de comprese sterile, se adaugă eventual un strat de vată, după care se
efectuează bandajarea cu tifon.

87
 5.5 Hemoragiile
Sunt scurgeri de sânge în afara vaselor sanguine ca urmare a ruperii, tăierii, înţepării sau
zdrobirii acestora.
1. În cazul hemoragiilor arteriale sângele este roşu deschis, ţâşneşte ritmic, odată cu bătăile
inimii, iar în cazul celei venoase sângele este de culoare roşu închis, curge în valuri (în jet continuu)
inundând rana. Pentru oprirea unei hemoragii externe se folosesc următoarele metode:
a) pansamentul compresiv pentru hemoragii mici (dacă în rană nu se află corpuri
străine ascuţite),
b) compresia manuală care se realizează prin apăsare cu vârful degetelor, cu ajutorul
unuia sau a mai multor degete deasupra rănii (la artere) sau sub rană (la vene),
c) aplicarea garoului care se face la rădăcina braţelor sau la rădăcina coapsei; garoul nu
poate fi menţinut mai mult de o oră, de aceea trebuie notate ora şi minutul aplicării sale pe un
bileţel atârnat de garou.
2. Hemoragia internă se manifestă prin dureri localizate cât şi prin stare generală gravă,
impunând transportarea de urgenţă a bolnavului, înfăşurat în pături, la cel mai apropiat spital.

5.6 Fracturile
1. Fracturile sunt întreruperi ale continuităţii (rupere, zdrobire sau plesnire) unui os, ca urmare
a unui traumatism mai puternic. Ele pot fi închise (pielea şi muşchii sunt nevătămaţi) sau deschise
(însoţite de răni în care apar capetele fracturate ale osului).Nu trebuie să se acţioneze brutal sau să
se impună victimei mişcări inutile Victima nu trebuie ridicată în picioare sau transportată înainte de
imobilizarea fracturii cu ajutorul atelelor confecţionate special sau improvizate. În caz de fractură
deschisă trebuie procedat mai întâi la oprirea hemoragiei şi pansarea rănii. Orice os exteriorizat
trebuie protejat cu feşi de jur împrejur, dar nu trebuie forţat să intre înapoi în rană.
G. Traumatismele articulaţiilor (entorse, luxaţii)
1. În cazul unor căderi sau mişcări necontrolate, care mobilizează capetele oaselor care
formează articulaţia, peste limita normală, se produc entorse articulare, iar în cazuri mai grave
subluxaţii sau luxaţii. Deoarece acestea nu pot fi corect diagnosticate fără un examen radiografic,
este bine ca atunci când un accidentat se plânge de dureri la nivelul unei articulaţii traumatizate (
gleznă, genunchi, şold, cot, umăr etc.) să tratăm leziunea ca pe o fractură, deci să imobilizăm
provizoriu membrul, utilizând unul din procedeele descrise mai înainte şi să trimitem bolnavul la
specialist.

5.7 Traumatismele cranio-cerebrale

1. Traumatismele cranio-cerebrale sunt reprezentate de efectele contactului violent dintre
agentul vulnerant şi cutia craniană. Manevrele de prim ajutor în aceste traumatisme sunt relativ
simple: dacă există o rană a pielii capului ea trebuie pansată foarte repede, pentru că pielea
capului, fiind foarte bine vascularizată, hemoragia este mare, prelungită, putând agrava starea
pacientului prin instalarea şocului hemoragic. În rest, contribuţia noastră se va limita la manevrarea
cu extremă prudenţă a victimei, evitând, pe cât este posibil mişcarea capului şi trebuie să facem tot
ce este posibil pentru a nu întârzia transportul victimei la spital.

88
 5.8 Arsurile
1. Arsurile sunt răniri ale pielii sau ale ţesuturilor produse de agenţi termici, chimici, electrici
sau de radiaţii. După profunzimea lor radiaţiile se clasifică astfel:
a) arsuri de gradul întâi – se prezintă sub forma unei înroşiri a pielii, fără băşici sau
plăgi;
b) arsuri de gradul doi – când sunt afectate derma şi epiderma prezentându-se sub
formă de băşici cu conţinut seros şi dureri mari;
c) arsurile de gradul trei – care se prezintă sub forma distrugerii ţesuturilor în
profunzime. pielea prezentând crustă;
d) arsurile de gradul patru – sunt foarte severe, implicând distrugerea tuturor
structurilor, inclusiv a osului (carbonizare).
Primul ajutor în cazul arsurilor constă în:
a) scoaterea hainelor şi a încălţămintei (preferabil prin tăiere) de pe suprafaţa arsă a
corpului; dar fără să îndepărtaţi îmbrăcămintea lipită de zona arsă;
b) aplicarea de comprese sterile (fără a aplica loţiuni, alifii, uleiuri etc), fără a sparge
băşicile;
c) învelirea accidentatului în cearceafuri curate şi pături, dându-i să bea ceai cald;
d) transportarea de urgenţă la spital.
5.9 Electrocutarea
1. În toate cazurile de electrocutare rapiditatea în intervenţie este hotărâtoare privind primul
ajutor la locul accidentului, astfel:
a) şansele de salvare sunt de 95% atunci când se intervine în primul minut;
b) şansele de salvare sunt de 50% atunci când se intervine în primele patru minute;
c) şansele de salvare sunt de 15% atunci când se intervine după şase minute.
2. În primul rând trebuie oprită acţiunea curentului electric asupra victimei, scoţându-se de
sub tensiune partea de instalaţie electrică cu care victima se găseşte în contact.
3. Trebuie efectuată imediat respiraţia artificială înainte de sosirea personalului medical.

89