Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1 Moise 1:39
2 I Petru 2,5
3 Ioan 20, 20-21
5 Matei 28, 19
6 Ioan 20, 23
8 Luca 10, 1
9 Fapte 6, 6
10 Tit 1, 5; I Timotei 5, 22
„Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi
jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos;... Iar voi sunteţi seminţie
aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume
bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, Voi care odinioară
nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de
milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (1 Petru 2:5; 9-10) . Sfântul Petru citează aici versetul 11in
cartea (Ieşirea 19:6), „Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi nea 12 sfânt!” . Poporul lui
Dumnezeu ca o împărăţie de preoţi are aceeaşi vârstă ca şi Vechiul Testament însuşi. Totuşi,
nu este preoţia imaginată de o bună parte a gândirii protestante. Pentru că preoţia universală
nu înseamnă că în Hristos fiecare om devine propriul său preot. Reforma protestantă a fost cea
care a început să militeze pentru această „eliberare” de preoţia prin hirotonire. Natura preoţiei
este descrisă corect în Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru ca fiind necesară
pentru a „vesti în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric...” Inima preoţiei este rolul
său de a aduce o jertfă lui Dumnezeu – este însăşi inima existenţei umane. Am fost creaţi să
fim preoţi şi împăraţi ai creaţiei. Calitatea noastră de împăraţi ne este dată prin „stăpânirea”
noastră asupra pământului (Facere 1:28). Natura preoţiei noastre este descrisă în Epistola
către Evrei: „orice arhiereu este pus ca să aducă daruri şi jertfe” 13Ev. 8:3). Noi aducem în
dar „jertfa” laudei şi a mulţumirii: „Aşadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de
laudă, adică rod14l buzelor, care preaslăvesc numele Lui.” (Evrei 13:15). Rolul unui preot
este de a aduce jertfe lui Dumnezeu. O jertfă sau un dar sunt unul şi acelaşi lucru. Cea mai
importantă jertfă pe car 15 o facem este să dăruim totul lui Dumnezeu, prin Hristos. Este
recunoaşterea că tot ce avem, şi tot ce suntem vine de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu.
Darul este însăşi inima comuniunii noastre cu Dumnezeu. Această comuniune, această preoţie
a fost sfărâmată la căderea omului, atunci când am ales să considerăm ordinea creată drept
scop în sine. Aşadar când femeia a văzut că pomul era bun de mâncat, că era plăcut la vedere
şi vrednic de dorire, ca să te facă înţelept, a luat din fructele sale şi a mâncat. A dat şi soţului
ei, care era cu ea, şi a mâncat şi acesta (Facere 3:6). Mâncarea fructului – ca scop în sine
(„era bun de mâncat”) – a fost o coborâre de la nivelul de preoţie la nivelul de consumator.
Am încetat să facem din lume un dar şi am ales în 16chimb să o devorăm. Astfel, ea a devenit
moarte pentru noi. Preoţia este însăşi esenţa existenţei umane autentice. Hristos este „Marele
Preot” conform cuvintelor Epistolei către Evrei. Aducerea Sa pe Sine însuşi ca dar lui
Dumnezeu, in numele tuturor şi pentru totdeauna, este împlinirea fiecărui dar, perfecţiunea
preoţiei. În El, întreaga lume e transformată într-o jertfă de
14 Ev. 8:3
15 Evrei 13:15
16 Facere 3:6
În primele secole creştine, femeia a avut un rol cu mult mai activ în viaţa Bisericii. Treptat,
acesta s-a diminuat, ajungându-se în zilele noastre la unul destul de voalat. Deşi femeile sunt
cele care formează corpul de bază al credincioşilor activi care participă la slujbele religioase,
ele se mai regăsesc doar atunci când vorbim de femeia care vinde lumânări sau care face
curăţenie în biserică. Desigur, sunt anumite femei care sprijină activitatea Bisericii în ceea ce
priveşte latura filantropică sau catehetică (de exemplu, profesoarele de religie). „De 5.000 de
ani a întemeiat Dumnezeu preoţia, prin Moise şi Aaron şi fiii lui Levi, şi niciodată n-a dat
poruncă nimănui să hirotonească femei”, spune duhovnicul Ilie Cleopa (volumul 3 „Ne
vorbeşte Părintele Cleopa”) 17, atunci când vorbeşte despre problema hirotoniei femeilor. De
asemenea, Cleopa aminteşte şi de diaconiţele care au existat în Biserica primelor veacuri
creştine. „Aceste diaconiţe aveau şapte misiuni în Biserică: ajutau la botezul femeilor, ajutau
bolnavii la spitale, duceau împărtăşanie la femeile bolnave, slujeau la mesele agape etc. Dar
nicidecum n-aveau hirotonie, fără numai hirotesii. Hirotonia se face în altar, hirotesia afară de
altar.” Nu doar diaconiţele sunt femeile menţionate în istoria Bisericii. Chiar în perioada
Mântuitorului au existat mironosiţele, numele acestora fiind consemnat chiar în Evanghelii,
fiind considerate femei purtătoare de mir, plecând de la faptul că ele au fost cele care s-au dus
la mormântul Mântuitorului pentru a-i unge trupul cu mir. În Noul Testament este menţionat
numele unora: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif ori Iosie, Salomeea,
Ioana, soţia lui Huza, un ispravnic al regelui Irod, Suzana, care au ajutat pe Mântuitorul şi pe
Sfinţii Apostoli în lucrarea lor de propovăduire a Evangheliei. Duhovnicul Dobrogei, părintele
Arsenie Papacioc, spune că „femeia trebuie preţuită pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie
în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe
ea cu oamenii.” Treptat, rolul diaconiţelor, din primele secole ale creştinismului, s-a diminuat,
acestea dispărând din Biserică. „Vocaţia femeilor creştine de astăzi este de a mărturisi credinţa
în Hristos Cel răstignit şi înviat, de a da viaţă şi a proteja viaţa copiilor, de a promova iubirea
milostivă faţă de semeni, de a aduce pace şi comuniune, prin prezenţa şi lucrarea lor în Biserică
şi în societate, spune PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
Elevul clasei a XII-a ,,A” Cherdevară Ghenadie, Pr. Prof. Dr. Arsenie
Pohrib