Preoția universală, Rolul laicatului și al femeii în Biserică

Preoția este puterea și autoritatea veșnică a lui Dumnezeu a creat și ea și guvernează

Dumnezeu prin preoție pe pământ. Prin această putere el învie și exaltă pe copiii Săi, când să
se întâmple ,,nemurirea și viața veșnică a omului” (Moise 1:39) 1. Dumnezeu dă autoritatea
preoției bărbaților demni, membri ai Bisericii. Deținători harului preoției au de propovăduită
Evanghelia și să guverneze împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Orice preot laic trebuie să fie
căsătorit pentru a deveni preot, fără soție nu poate intra în treapta preoției dacă nu se
călugăresc.
Părintele Dumitru Stăniloaie arată că în Biserică prin preoția universală , toți sunt
preoți și jertfe toți sunt învățători spre mântuire ai lor și ai altor credincioși. ,, După sfinții
Părinți, omul este în același timp împărat, proroc și preot ca și Hristos: împărat, în virtutea
stăpânirii lui peste patimi; preot, din cauza autojertei prooroc, ca un inițiat în tainele
dumnezeiești. Prin Taina Sfântului Botez fiecare dintre noi creștinii, suntem în comuniunea
Bisericii. Apoi prin taina mirungerii primim darurile Sfântului Duh, iar prin aceasta preoția
universală, misiunea de a ne ruga lui Dumnezeu, de a-l sluji, de a participa la jertfa Lui, adusă
în Biserică de către preoția sacramentală. ,,Faceți-vă pe voi casă duhovnicească, preoție sfântă
ca să aduceți jertfe duhovnicești bineplăcută lui Dumnezeu”, ne îndeamnă Sfântul Apostol
Petru ( I Petru 2,5)2. Mântuitorul Hristos Şi-a propovăduit învăţătura tuturor celor care doreau
să-L asculte, dar nu tuturor acestora le-a încredinţat misiunea de a continua întreita Sa slujire.
Şi-a ales doisprezece Apostoli cărora după Înviere le-a spus: "Precum M-a trimis pe Mine
Tatăl şi Eu vă trimit pe voi. Şi zicând acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt"
(Ioan 20, 20-21)3, iar apoi, la Cincizecime, Duhul Sfânt S-a pogorât asupra lor (Faptele
Apostolilor 2, 3-4)4. Acestora le-a împărtăşit puterea de a învăţa: "Drept aceea, mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei
28, 19)5, dar şi puterea de a ierta păcatele: "Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora
le veţi ţine, ţinute vor fi" (Ioan 20, 23)6, şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea mântuirii:
"Cel care vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă şi cel care se leapadă de voi, se leapădă de
Mine" (Luca 10, 32-33)7.Domnul Hristos a mai ales şi şaptezeci de ucenici care aveau
îndatoriri asemănătoare cu ale celor doisprezece: "A ales alţi şaptezeci şi i-a trimis câte doi
înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde Însuşi avea să vină" (Luca 10, 1) 8. După
Pogorârea Duhului Sfânt, înmulţindu-se numărul creştinilor, Sfinţii Apostoli - din îndemnul
Duhului Sfânt - au rânduit, prin rugăciune către Dumnezeu şi prin punerea mâinilor pe capetele
celor aleşi, prin hirotonie: diaconi (Fapte 6, 6)9, preoţi şi episcopi (Tit 1, 5; I Timotei 5, 22)10
pentru a continua întreita slujire a Mântuitorului Hristos.

1 Moise 1:39
2 I Petru 2,5
3 Ioan 20, 20-21

4 Faptele Apostolilor 2, 3-4

5 Matei 28, 19

6 Ioan 20, 23

7 Luca 10, 32-33

8 Luca 10, 1

9 Fapte 6, 6

10 Tit 1, 5; I Timotei 5, 22
„Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi
jertfe duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos;... Iar voi sunteţi seminţie
aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume
bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată, Voi care odinioară
nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de
milă, iar acum sunteţi miluiţi.” (1 Petru 2:5; 9-10) . Sfântul Petru citează aici versetul 11in
cartea (Ieşirea 19:6), „Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi nea 12 sfânt!” . Poporul lui
Dumnezeu ca o împărăţie de preoţi are aceeaşi vârstă ca şi Vechiul Testament însuşi. Totuşi,
nu este preoţia imaginată de o bună parte a gândirii protestante. Pentru că preoţia universală
nu înseamnă că în Hristos fiecare om devine propriul său preot. Reforma protestantă a fost cea
care a început să militeze pentru această „eliberare” de preoţia prin hirotonire. Natura preoţiei
este descrisă corect în Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru ca fiind necesară
pentru a „vesti în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric...” Inima preoţiei este rolul
său de a aduce o jertfă lui Dumnezeu – este însăşi inima existenţei umane. Am fost creaţi să
fim preoţi şi împăraţi ai creaţiei. Calitatea noastră de împăraţi ne este dată prin „stăpânirea”
noastră asupra pământului (Facere 1:28). Natura preoţiei noastre este descrisă în Epistola
către Evrei: „orice arhiereu este pus ca să aducă daruri şi jertfe” 13Ev. 8:3). Noi aducem în
dar „jertfa” laudei şi a mulţumirii: „Aşadar, prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de
laudă, adică rod14l buzelor, care preaslăvesc numele Lui.” (Evrei 13:15). Rolul unui preot
este de a aduce jertfe lui Dumnezeu. O jertfă sau un dar sunt unul şi acelaşi lucru. Cea mai
importantă jertfă pe car 15 o facem este să dăruim totul lui Dumnezeu, prin Hristos. Este
recunoaşterea că tot ce avem, şi tot ce suntem vine de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu.
Darul este însăşi inima comuniunii noastre cu Dumnezeu. Această comuniune, această preoţie
a fost sfărâmată la căderea omului, atunci când am ales să considerăm ordinea creată drept
scop în sine. Aşadar când femeia a văzut că pomul era bun de mâncat, că era plăcut la vedere
şi vrednic de dorire, ca să te facă înţelept, a luat din fructele sale şi a mâncat. A dat şi soţului
ei, care era cu ea, şi a mâncat şi acesta (Facere 3:6). Mâncarea fructului – ca scop în sine
(„era bun de mâncat”) – a fost o coborâre de la nivelul de preoţie la nivelul de consumator.
Am încetat să facem din lume un dar şi am ales în 16chimb să o devorăm. Astfel, ea a devenit
moarte pentru noi. Preoţia este însăşi esenţa existenţei umane autentice. Hristos este „Marele
Preot” conform cuvintelor Epistolei către Evrei. Aducerea Sa pe Sine însuşi ca dar lui
Dumnezeu, in numele tuturor şi pentru totdeauna, este împlinirea fiecărui dar, perfecţiunea
preoţiei. În El, întreaga lume e transformată într-o jertfă de

11 1 Petru 2:5; 9-10

12 Ieşirea 19:6
13 Facere 1:28

14 Ev. 8:3

15 Evrei 13:15

16 Facere 3:6
În primele secole creştine, femeia a avut un rol cu mult mai activ în viaţa Bisericii. Treptat,
acesta s-a diminuat, ajungându-se în zilele noastre la unul destul de voalat. Deşi femeile sunt
cele care formează corpul de bază al credincioşilor activi care participă la slujbele religioase,
ele se mai regăsesc doar atunci când vorbim de femeia care vinde lumânări sau care face
curăţenie în biserică. Desigur, sunt anumite femei care sprijină activitatea Bisericii în ceea ce
priveşte latura filantropică sau catehetică (de exemplu, profesoarele de religie). „De 5.000 de
ani a întemeiat Dumnezeu preoţia, prin Moise şi Aaron şi fiii lui Levi, şi niciodată n-a dat
poruncă nimănui să hirotonească femei”, spune duhovnicul Ilie Cleopa (volumul 3 „Ne
vorbeşte Părintele Cleopa”) 17, atunci când vorbeşte despre problema hirotoniei femeilor. De
asemenea, Cleopa aminteşte şi de diaconiţele care au existat în Biserica primelor veacuri
creştine. „Aceste diaconiţe aveau şapte misiuni în Biserică: ajutau la botezul femeilor, ajutau
bolnavii la spitale, duceau împărtăşanie la femeile bolnave, slujeau la mesele agape etc. Dar
nicidecum n-aveau hirotonie, fără numai hirotesii. Hirotonia se face în altar, hirotesia afară de
altar.” Nu doar diaconiţele sunt femeile menţionate în istoria Bisericii. Chiar în perioada
Mântuitorului au existat mironosiţele, numele acestora fiind consemnat chiar în Evanghelii,
fiind considerate femei purtătoare de mir, plecând de la faptul că ele au fost cele care s-au dus
la mormântul Mântuitorului pentru a-i unge trupul cu mir. În Noul Testament este menţionat
numele unora: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif ori Iosie, Salomeea,
Ioana, soţia lui Huza, un ispravnic al regelui Irod, Suzana, care au ajutat pe Mântuitorul şi pe
Sfinţii Apostoli în lucrarea lor de propovăduire a Evangheliei. Duhovnicul Dobrogei, părintele
Arsenie Papacioc, spune că „femeia trebuie preţuită pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie
în Împărăţia cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ţi-e şi frică să vorbeşti comparând-o pe
ea cu oamenii.” Treptat, rolul diaconiţelor, din primele secole ale creştinismului, s-a diminuat,
acestea dispărând din Biserică. „Vocaţia femeilor creştine de astăzi este de a mărturisi credinţa
în Hristos Cel răstignit şi înviat, de a da viaţă şi a proteja viaţa copiilor, de a promova iubirea
milostivă faţă de semeni, de a aduce pace şi comuniune, prin prezenţa şi lucrarea lor în Biserică
şi în societate, spune PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Elevul clasei a XII-a ,,A” Cherdevară Ghenadie, Pr. Prof. Dr. Arsenie
Pohrib

17 volumul 3 „Ne vorbeşte Părintele Cleopa”