J.

Locke* (ca și Immanuel Kant, de altfël) susține posibilitatea Întemeierii

moralei ca știință. El consideră că putem fundamenta morala pe două premise:
existenta lui Dumnezeu și ideea de om ca Țintă rationalčT. Așa cum teoremele
din geometrie pot fi deduse din premise evidente, tot așa, dacă suntem imparțiali,
putem deduce „natura binelui și a răului” și toate normele morale ce ne ghidează
acțiunea și comportamentul, din premisele menționate anterior.
La polul opus, Fr. Nietzsche consideră că idealurile morale, lipsite de orice
fundament transcendent (Dumnezeu a murit), sunt judecăți de valoare, aprecieri care
exprimă atitudinea în fața vieții a celor ce le formulează. Astfel, judecata morală nu
poate fi revelatoare decât pentru un anumit tip de om, a cărui fiziologie îi explică
modul de a fi și, în consecință, valorile.
Ierarhia valorilor este un fapt lipsit de legitimitate și de fundament, dar nu ne
putem da seama de aceasta decât pornind dinspre fapt spre sursă, analizându-i
presupozițiile latente, întreprinzând o genealogie a moralei*. Morala este semnul
unor anumiți oameni și al unor anumite voințe. Ea încearcă să corecteze viața și
s-o transforme, visează la o viață plină de virtute, la o viață care să respingă
dorințele și plăcerile simțurilor, la o viață eliberată de corp.
Această respingere a vieții reale, în numele unei alte vieți veșnice, se exprimă, în
plan religios, prin speranța fericirii eterne în lumea de dincolo, iar în filosofie, prin
opoziția dintre lumea aparențelor și cea a esențelor. În opinia lui Nietzsche, atât
filosofia, cât și religia resping viața și preferă ceva ce nu există. Acestea prescriu
imperative vieții, judecând-o și condamnând-o neîncetat, iar atitudinea lor este nihilistă,
de negare a vieții.
Omul slab este cel care-și exprimă, prin voință, incapacitatea de a-și putea asuma
viața cu toate dimensiunile ei (dorință, violența instinctelor), mărturisindu-și, prin
aceasta, neputința. Libertatea voinței înseamnă libertatea de a acționa. Voința
tără putere servește la ascunderea neputinței celui slab. Morala convertește
slăbiciunea în forță, convertire ce manifestă secreta dorintă a celui slab de a-l
domina pe cel puternic. Toate modalitățile prin care s-a încercat convertirea
oamenilor la moralitate au fost în esență imorale, conchide Nietzsche.
Pascal, la rându-i, afirmă că omul nu e capabil să renunțe la fericire, dar nici nu știe
calea pe care să o obți

MiciLavinia-Ioana