Evoluţia profesiei militare

Mr.lect.univ. Florin PETRUŢ

Prin acest recurs la istorie dorim să evidenţiem elementele de

particularitate ale armatei, în raport cu celelalte segmente ale vieţii sociale,
punctând evenimentele care i-au marcat evoluţia. Desigur nu ne-am propus
o incursiune exhaustivă, ci ne vom limita pe de o parte la evoluţia profesiei
militare, iar pe de altă parte vom încerca să surprindem raporturile
existente între ,,militarul profesionist“ şi concetăţenii săi, raporturi care au
generat anumite reprezentări sociale, în raport cu această profesie.

1. Profesioniştii militari ai Evului Mediu

Este evident faptul că au existat războaie şi războinici încă din cele
mai îndepărtate epoci ale istoriei, iar evoluţia acestora a fost în
concordanţă cu modul de organizare socială şi cu dezvoltarea culturală a
popoarelor respective, dar adevăratul miles (lat. – războinic, luptător) apare
la începutul secolului al IX-lea, la începuturile Evului Mediu. Războiul nu
mai era o chestiune de amatorism, ci a început să devină o întreprindere a
celor bogaţi, capabili să întreţină economic o astfel de acţiune. Astfel s-a
dezvoltat o castă de luptători, deţinători ai unor proprietăţi, care nu aveau
altă îndatorire decât să-şi slujească suveranul, un anumit număr de zile pe
an.
Viaţa societăţii europene din prima jumătate a mileniului al II-lea se
caracterizează printr-o evoluţie spectaculoasă pe plan politic, economico-
social şi cultural. Nobilimea din zorii Evului Mediu, războinică şi
primitivă, a cărei viaţă se desfăşoară practic pe câmpul de luptă sau în
castele fortificate, adesea inexpugnabile, se transformă în aristocraţia de
curte; cetăţile devin oraşe, castelele devin palate, cu elemente de lux,
confort, eleganţă, unde viaţa este foarte deosebită de cea aspră şi
rudimentară a Evului Mediu timpuriu.
Descendenţii acestei caste de războinici – câteva sute de familii, ai
căror membri s-au căsătorit constant între ei şi care erau, la fel de constant,
împrospătate cu tineri recruţi – vor menţine dominaţia proprietăţilor
funciare în Europa, până în secolul al XVII-lea, dominaţia politică până în
secolul al XVIII-lea, iar urme ale dominaţiei sociale până în zilele noastre.
Portul armelor, pajura de pe coif şi însemnele pe scut, uşor de
recunoscut în timpul bătăliei, au reprezentat simbolul nobleţei, însemne
care-l diferenţiază pe adevăratul războinic – cavalerul – de ceilalţi
participanţi la luptă. Conceptul de cavalerism, care era în esenţă doar
modul de a se purta al cavalerilor, era mai vechi decât poezia trubadurilor
de la începuturile literaturii europene [1], care preamărea nu numai
virtuţile curajului, dar şi ale onoarei, bunătăţii, politeţii şi ale castităţii.
Cavalerul nu trebuia să fie doar fără frică, ci şi fără reproş; el trebuia să
respecte un anumit cod comportamental [2]. Accesul către acest statut era
extrem de anevoios, dar şi exclusivist. Din ordinul cavaleresc făceau parte
bărbaţi cu vârsta minimă de 21 de ani, cu descendenţă nobiliară, care
dovedeau o educaţie cavalerească, socotiţi apţi şi demni pentru a fi
integraţi ordinului şi care urmau să practice virtuţi cavalereşti, normate
riguros, ca militari pe viaţă. Educaţia cuprindea şapte arte cavalereşti
(echitaţia, înotul, mânuirea lancei, scrima, vânătoarea, şahul şi rapsodierea
cu acompaniament instrumental), precum şi elemente intelectuale,
religioase şi practică în manierele de curte [3], iar ,,demersul educaţional“
a primit dimensiunile unor ceremonii semisacre.
Cavalerismul a fost un mod de viaţă aprobat şi pus la punct de
canoanele Bisericii, până într-atât încât nu s-a mai putut distinge de
ordinele ecleziastice mănăstireşti. Amintim aici ordinele militare: Cavalerii
Templieri, Cavalerii Sfântului Ioan, Cavalerii Teutoni, ca imitaţii
conştiente ale fundamentelor mănăstireşti. Această combinaţie armonioasă
a războinicului a stat la temelia întregii culturi medievale (preotul şi
cavalerul au devenit unul şi acelaşi, la fel de sfinţi şi devotaţi idealului
creştinismului medieval). Mai mult, Biserica a acceptat şi binecuvântat
clasa războinicilor deoarece ei reprezentau apărătorii providenţiali ai
creştinătăţii împotriva invaziilor păgâne ale musulmanilor, iar în planul
acţiunii practice, între creştini şi musulmani opoziţia era totală. Într-o
scrisoare adresată, în 1063, episcopului de Narbonne, Papa Alexandru al II-
lea afirma că vărsarea sângelui necredincioşilor nu era un păcat. Marea
importanţă a acestui document constă în afirmaţia conform căreia
participarea la un război util Bisericii constituie o ispăşire penitenţială [4].
Concepte precum „jus ad bellum“ (justeţea războiului) şi „jus in bello“
(dreptatea în război) au fundamentat ideologia ,,războiului sfânt creştin“
[5], care oferă aristocraţiei laice şansa de a-şi asigura mântuirea, fără să
renunţe la vocaţia sa militară.
Mai târziu, prin secolul al XV-lea, militarii de profesie se dovedeau
eficienţi pe câmpul de luptă, dar şi costisitori de întreţinut. Deşi aceşti
,,oameni de arme“ erau feudali prin origine şi ideologie, nu mai rămăsese
nimic feudal în fundamentul lor economic. Ei luptau acum numai pentru
bani. Nu a fost dificilă trecerea de la plata serviciilor făcute pentru
îndeplinirea obligaţiilor feudale la servicii aduse exclusiv pentru bani, mai
ales pentru o clasă de oameni care nu aveau altceva cu care să-şi ocupe
timpul şi mintea, decât cu lupta şi cu gândul la luptă. Este relevant
exemplul Angliei, unde se aplica dreptul primului născut, fraţilor mai tineri
nu le rămânea decât alternativa de a face avere în cruciade sau de a deveni
mercenari. Existenţa acestor ostaşi plătiţi să-şi pună sabia la dispoziţia
celui care plătea mai bine a întărit puterea unor case princiare, atâta vreme
cât aceştia au avut bani să-i plătească. Dar, mai devreme sau mai târziu, se
terminau banii sau se sfârşea războiul, iar militarii rămâneau fără ocupaţie.
În lipsa unor mijloace de subzistenţă, bântuiau diferite provincii în scop de
jaf sau îşi creau propriile războaie.
Această situaţie a făcut ca la sfârşitul Războiului de 100 de ani,
Coroana franceză să profite de disperarea negustorilor jefuiţi şi să obţină
dreptul de a fixa o taxă specială numită „talle des gens de guerre“ (taxă
pentru războinici), cu ajutorul căreia a finanţat forţele armate regale.
Acestea erau formate din bande de mercenari, cu angajament permanent,
având ca misiune principală să împrăştie prin forţă alte bande, care
bântuiau regatul. Ofiţerii erau numiţi de Coroană (officiers = persoane
oficiale), erau investiţi cu autoritate şi răspundeau de recrutarea
personalului fiecărei companii [6]. Înregistrăm astfel apariţia unui model
rudimentar de armată profesionistă, în care locul goanei după glorie a fost
cedat competenţei profesionale, iar valori precum curajul, acceptarea
privaţiunilor şi sacrificiul de sine au continuat să fie constante ale codului
comportamental.
Pe la sfârşitul secolului al XVI-lea războiul era o afacere inter-
naţională, iar proporţia nobilimii în aceste armate scădea, pe măsură ce ele
creşteau ca dimensiune, atrăgând aventurieri din toate categoriile sociale.
Întrucât soldatul trebuia să-şi asigure armele şi echipamentul, cei săraci
erau excluşi, însă o dată înrolat, perspectivele ca un tânăr dur, ambiţios şi
fără scrupule să urce pe scara socială erau foarte clare. Plata era
neregulată, dar dacă el supravieţuia luptei şi bolilor, nu era prădat de
camarazi, nu bea şi nu-şi juca banii, atunci îşi putea asigura capitalul
necesar să pornească o afacere pe cont propriu. În realitate, foarte puţini au
dobândit averi de pe urma unei astfel de întreprinderi. În această perioadă,
soldatul era descris ca un om ce trebuia să moară ca să aibă din ce trăi.
Starea lui socială nu era cu nimic mai bună decât cea a ţăranului. Armatele
se aflau într-o stare continuă de delincvenţă, decimate de boli, de răni şi de
dezertări, iar manevrele lor nu erau guvernate de raţiuni strategice, ci de
căutarea teritoriilor încă neprădate. Dacă cineva îşi putea plăti soldaţii tot
timpul anului, atunci putea să-i disciplineze, să-i antreneze, să-i
instruiască, pe scurt, să-i transforme în profesionişti.

2. Apariţia armatelor de masă

 În secolul al XVIII-lea, războaiele din Europa erau purtate de forţe
armate profesioniste de tipul celor cu care suntem obişnuiţi astăzi. Ofiţerii
nu mai luptau din obligaţie feudală, ci erau slujitori ai statului, cu
angajamente ferme, cu salarii asigurate şi posibilităţi de promovare în
carieră. Acum devine posibilă distincţia între aceşti profesionişti activi şi
permanenţi şi celelalte elemente civile ale societăţii. ,,Statul pionier în
toate acestea este Franţa. Monarhia Bourbon a preluat toate schemele
strategice, a modificat structura organizatorică şi a dezvoltat un mecanism
militar complet funcţional, pe care trebuia să-l imite orice stat european,
dacă nu voia să fie copleşit de el“ [7].
Dezvoltarea organizării şi a puterii statale au făcut posibilă ridicarea
unor asemenea armate profesioniste în care existau următoarele trăsături
esenţiale: un aparat de stat responsabil şi capabil să menţină o armată
permanentă pe timp de pace şi pe timp de război (plătită, hrănită, dotată cu
armament şi cu uniforme); o ierarhie coerentă a oamenilor cu o subcultură
distinctă, separaţi de restul comunităţii nu numai prin rolul lor, ci şi prin
obiceiuri, uniformă, concepţii, relaţii interpersonale, privilegii şi
responsabilităţi cerute de statutul lor.
Cu toate acestea, către sfârşitul secolului, din cauza unei birocraţii
excesive, care şi-a făcut loc în administraţia centrală a început să
înflorească fenomenul corupţiei. Datorită acestui fapt se înregistrau
frecvente cazuri de colaps în sistemele de aprovizionare, iar cei ce sufereau
de pe urma proastei gestionări erau ţăranii şi orăşenii lângă care se
încartiruiau trupele. Mai mult, pe măsură ce Europa devenea mai prosperă
şi se iveau perspective tot mai numeroase şi atractive în agricultură,
comerţ, meşteşugărit şi alte domenii ale activităţii sociale, recrutarea în
rândul armatei a devenit din ce în ce mai dificilă. Au început să pătrundă
degeneraţii sociali, criminalii, neghiobii şi debilii mintali, care puteau fi
controlaţi doar printr-o disciplină severă, dar care, când se ivea ocazia,
făceau dovada unui comportament sălbatic. Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi
de eleganţa aparentă a armatelor din epoca rococo, afirma R.A. Brown:
,,Ele erau instituţii brutale şi meschine, iar războiul încă reprezenta,
pentru cei implicaţi în desfăşurarea lui, o afacere crudă şi terifiantă“ [8].
Încet, încet, armatele au început să reprezinte simbolul puterii în stat.
Pentru ele însele, alcătuiau un univers ce se autoconţinea, o subcultură cu
propria sa rutină, cu propriile ceremonii, muzică, ţinută şi obiceiuri; acest
plicticos dar obsesiv stil de viaţă a mai supravieţuit în unele armate, până
în zilele noastre.
Ofiţerii se recrutau aproape exclusiv din rândul nobililor, care erau de
fapt subordonaţi serviciului regal – familiile nobile erau obligate să trimită
cel puţin un fiu în trupele de cadeţi din care se recrutau cei mai mulţi
ofiţeri. Corpul ofiţerilor francezi de până la revoluţie era format din
noblesse – boieraşi certăreţi şi indulgenţi cu ei înşişi [9], iar corpul
ofiţerilor prusaci a fost probabil cel mai exclusivist grup european, din
punct de vedere social, iar dinastia de Hohenzollern l-a menţinut aşa,
pentru multă vreme, pe de o parte pentru a realiza ceea ce numim învăţare
socială, pe de altă parte, deoarece se baza în mod special pe codul
aristocratic al onoarei şi credinţei în a asigura atât curajul pe câmpul de
luptă, cât şi obedienţa în raport cu deciziile casei regale.
Cu toate acestea, dacă se ia în considerare corpul ofiţerilor din orice
stat european, caracteristicile comune acestora depăşesc diferenţele
culturale dintre state. Camaraderia dintre vechii mercenari a lăsat locul
unei structuri ierarhice rigide, clar delimitate, între ofiţerii superiori şi ,,alte
grade“. Primii aveau o relaţie directă şi personală cu casa regală şi, fie că
aparţineau sau nu aristocraţiei, duceau un stil de viaţă aristocratic. Ceilalţi,
luaţi cu arcanul sau atraşi de gratificaţii, erau supravegheaţi de subofiţeri –
ca nişte adevăraţi câini de pază – disciplinaţi cu biciul şi instruiţi până erau
în stare să se comporte ca nişte automate pe câmpul de luptă.
Un moment de cotitură în istoria armatei, şi implicit în cea a profesiei
militare, l-a constituit Revoluţia franceză, iar mai apoi, războaiele
napoleoniene. Putem afirma că ,,actul de naştere“ al armatelor de masă îl
reprezintă un decret al regimului revoluţionar francez din 23 august 1793,
decret care obliga pe toţi cetăţenii să-şi satisfacă stagiul militar [10]. Dacă
până la începutul secolului al XIX-lea politica a fost dominată de
imperativele militare, perioada ce a urmat a plasat ,,soldatul“ pe un plan
secundar. O dată cu sporirea avuţiei europene, a crescut şi prosperitatea şi
încrederea în sine a unei burghezii, care privea elementul militar din
societate, inclusiv pe ofiţerii aristocraţi şi soldăţimea pauperă, cu o totală
lipsă de simpatie. Armata avea o reputaţie extrem de negativă în rândul
populaţiei (era asimilată vechilor familii nobiliare), dar nu era vorba
despre o ostilitate de principiu împotriva instituţiei militare, ci de o reacţie
de neîncredere, de antipatie, în raport cu ceea ce reprezenta ,,imaginea
soldatului“. În cel mai fericit caz, noua clasă socială îi privea pe militari ca
pe un grup de specialişti ale căror afaceri nu interesau pe nimeni, iar în cel
mai rău caz, ca pe un obiect demn de dispreţ. Acesta era considerat, prin
definiţie, ca un individ vulgar, incult şi brutal. Pentru a ilustra acest
sentiment, în societatea franceză post-napoleoniană circula o butadă:
,,Dacă aţi transformat mănăstirile în cazărmi, avansaţi încă un pas către
civilizaţie, transformând cazărmile în fabrici şi veţi atinge idealul
bunăstării sociale“ [11].
Profitând de o perioadă de relativă acalmie (aproximativ 30 de ani)
clasa politică din Europa a neglijat sau chiar a marginalizat profesia
militară, votând în parlamentele lor legi care prevedeau reduceri de
efective, restrângeri bugetare sau chiar anularea unor drepturi ale
veteranilor de război [12]. Toate acestea au luat o altă turnură după
Revoluţia de la 1848, care a cuprins spaţiul european. Văzându-şi
ameninţată poziţia, câştigată cu destulă dificultate, clasa politică a
favorizat apariţia unui nou curent de opinie prin care se recunoştea
contribuţia organizaţiei militare la salvarea ordinii constituţionale, iar
etichete precum ,,baionete lipsite de inteligenţă“ sau ,,cazărmi
neproductive“ au fost imediat înlocuite cu „simbolul disciplinei sociale“
[13].
Cadrele de conducere ale armatelor europene proveneau tot din rândul
familiilor aristocrate, deoarece valoarea pământului continua să scadă,
ceea ce i-a determinat pe moşieri să privească mai interesaţi către cariera
militară, ca o alternativă de salvare economică. Funcţiile deţinute în armată
le permiteau să-şi conserve valorile tradiţionale, să-şi exercite abilităţile de
lideri şi să-şi pună în valoare capacităţile administrative. Acest fenomen se
putea observa mai ales în Imperiul Habsburgic şi în Germania, unde
societatea era mult mai rigidă, iar relaţia dintre aristocraţie şi Coroană se
baza pe o loialitate reciprocă. Deşi se recunoştea necesitatea extinderii
ariei de selecţie a ofiţerilor şi transformarea armatei într-o instituţie de
masă – armata naţională – comandanţii priveau cu teamă fenomenul care
ameninţa „invadarea“ popotelor cu „parveniţi liberali“ din clasele de
mijloc.
În Franţa, fenomenul a înregistrat alte caracteristici, dat fiind soarta
vechii nobilimi în timpul Revoluţiei şi în perioada imediat următoare. Este
relevant să aducem în atenţie studiul realizat de William Sherman în 1979,
privind corpul ofiţerilor francezi în perioada celei de-a doua Republici,
având ca suport arhiva şcolii militare franceze – Saint-Cyr [14]. Autorul
prezintă câteva date semnificative, legate de originea socială a cadeţilor
francezi. În anul 1825, locul lăsat liber de „fils de famille“ a fost ocupat de
către reprezentanţii claselor modeste, în proporţie de 28%, în anul 1840
procentajul a ajuns la 51,5%, iar în 1855 a crescut la 56%, faţă de numai
4,5% cât reprezentau descendenţii familiilor aristocrate. Restul cadeţilor
provenea din familii de comercianţi sau industriaşi, dornici de aventură.
Această alterare morală şi intelectuală a elitei militare a fost condamnată,
la vremea respectivă, prin diferite luări de poziţie sau rapoarte oficiale.
Spre exemplu, generalul Castellan, comandant al diviziei Perpignan,
notează în memoriile sale: „Ofiţerii de astăzi nu cunosc nici limba
franceză nici ortografia; mare parte dintre ei sunt fii de meşteşugari şi de
ţărani ...“ [15], iar reprezentantul coroanei britanice Sir R.H. Roberts a
fost de-a dreptul şocat: „Am fost surprins de grandoarea catastrofei. Edu-
caţia, acest element capital al supremaţiei morale, pare că nu se regăseşte
în tagma militarilor. O bună poziţie socială, această garanţie constantă a
disciplinei, s-ar părea că este considerată în Franţa drept o condiţie
inutilă“ [16].
Paradoxal, armata română modernă (reorganizată după Unirea
Principatelor din 1859) a copiat modul de organizare, dotare şi instruire
după armata franceză chiar dacă existau armate europene care ofereau
variante mult mai eficiente. Reforma armatei din perioada domniei lui
Alexandru Ioan Cuza a fost influenţată, într-o oarecare măsură, şi de ideile
socialiste care circulau în Europa acelor vremuri. În scrierile lor, K. Marx
şi F. Engels susţineau transformarea armatelor de profesionişti în „armate
de masă“, cu scop exclusiv defensiv, capabile să ofere siguranţa necesară
afirmării naţiunilor pe de o parte, iar pe de altă parte se dorea accesul
tuturor categoriilor sociale la instrucţia militară, pregătind astfel declan-
şarea „revoluţiei proletare“. Astfel în programul guvernamental prezentat
în faţa Adunării Moldovei de către M. Kogălniceanu, în 1860, era
prevăzut: „… dreptul şi interesul patriei noastre reclamă dar ca să avem o
armată în stare a ne apăra hotarele şi autonomia“ [17]. Acelaşi tip de
discurs apare în parlamentul francez, în anul 1867, cu ocazia dezbaterii
proiectului de reorganizare al armatei. Jules Simon, unul din liderii
partidului republican, proclama cu insistenţă: „Vrem să avem o armată de
cetăţeni care să fie invincibilă în propriul teritoriu, iar dacă interesele
statului o cer, să fie capabilă să poarte un război şi în afara
teritoriului…“ [18].
Putem afirma că de atunci şi până în prezent (cu o scurtă pauză
datorată perioadei comuniste), în armata română se pot regăsi carac-
teristicile dominante ale evoluţiei organismului militar francez. Astfel
putem explica opţiunea noastră de a urmări mai atent evoluţia armatei
franceze.

3. Modelul militar şi militarismul

În urma unei analize mai atente, se poate constata că serviciul militar
universal, practicat în majoritatea statelor europene, s-a dovedit mai
degrabă un instrument eficient al militarizării. Atragem însă atenţia că de
termenul „militarism“ s-a abuzat, cu o oarecare ignoranţă, de aceea trebuie
utilizat cu prudenţă. În accepţiunea noastră, termenul de militarism nu
reprezintă altceva decât o asimilare a valorilor subculturii militare ca valori
dominante ale societăţii, în care accentul era pus pe ierarhie şi conformism
organizaţional, pe sacrificiu/disponibilitate şi pe nevoia existenţei unor
lideri carismatici şi care se plasează dincolo de interesele instituţiei
militare. Astfel la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al
XX-lea societatea europeană ajunsese la un nivel destul de ridicat al
militarizării. Războiul nu mai era considerat o problemă care privea strict
clasa dominantă sau un grup restrâns de profesionişti, ci una a întregului
popor. Armatele erau privite ca o întruchipare a Naţiunii, iar suveranii
dinastici au insistat asupra rolului lor de lideri naţionali, purtând uniforma
ori de câte ori aveau apariţii publice. Spre exemplu Regele Carol I al
României nu s-a despărţit niciodată de uniforma militară, mai mult, a
impus casei regale austeritatea şi stilul de viaţă cazon. Fanfara militară
făcea parte din viaţa cotidiană a oricărui orăşel de provincie, iar paradele şi
ceremonialele militare ofereau o imagine a naţiunii, cu care se puteau
identifica toate clasele sociale.
Particularităţile enunţate mai sus ajută la explicarea comportamentului
cetăţenilor statelor europene din anul 1914, la debutul Primului Război
Mondial. Mulţimile agitate, care umpleau străzile fiecărui oraş din dorinţa
de a participa la iminenta conflagraţie, se îndreptau spre birourile de
recrutare pentru a se sacrifica mai apoi, fără nici un fel de reţinere.
Entuziasmul lor a început să scadă numai după doi ani, iar la sfârşitul
războiului s-a dovedit că militarizarea societăţii a fost o opţiune greşită a
caselor regale [19]. Cei ce au reuşit să-şi conserve statutul şi influenţa au
fost militarii profesionişti. În unele state ei şi-au asumat puterea politică, în
altele şi-au pus experienţa la dispoziţia regimurilor care au urmat,
concentrându-şi atenţia spre rezolvarea unei probleme de viitor: cum să
poarte un război (dacă şefii lor politici optau pentru această variantă) cu
mai multă eficienţă şi cu mai multă fermitate. Nu a durat mult până la
declanşarea unui nou conflict, care a readus în prim plan armata şi implicit
profesia militară, dând astfel şansa elitei militare să se manifeste din plin,
să-şi menţină gloria dobândită sau să înlăture frustrările din trecut.
După cel de-al Doilea Război Mondial, armatele nu mai erau privite
cum fuseseră privite timp de un secol şi jumătate, ca întruchipare a
mândriei naţionale. Sofisticarea tehnologică a transformat instituţia
militară într-o formaţiune de tehnicieni şi specialişti care a început să se
bazeze, din ce în ce mai mult, pe puterea de distrugere a armelor şi mai
puţin pe calitatea umană. Cu toate că marea majoritate a armatelor au
continuat să menţină serviciul militar obligatoriu, nucleul a trebuit să fie
format din profesionişti, capabili să înţeleagă fenomenul militar, să
conceapă doctrine, strategii şi tactici de întrebuinţare în luptă a mijloacelor
moderne.
Perioada Războiului Rece a creat, mai cu seamă în ţările blocului
răsăritean (cu excepţia Uniunii Sovietice), dar şi în unele ţări occidentale,
iluzia unei păci durabile, fapt ce a determinat creşterea unei generaţii
lipsite de interes faţă de valorile militare, generaţie care privea armata cu
un fel de suspiciune, amestecată cu neînţelegere, dispreţ şi care prefera să
facă dragoste şi nu război. Această atitudine era vizibilă prin vestimentaţie,
frizură şi stil de viaţă, tocmai pentru a se delimita clar de ceea ce
reprezenta instituţia militară. Această generaţie, ajunsă acum la deplina ei
maturitate, ar putea trăi satisfacţia că societatea actuală este suficient de
sigură pentru a întoarce spatele virtuţilor militare, dar această satisfacţie
trebuie temperată prin faptul că într-o lume atât de eterogenă şi
imprevizibilă ca cea în care trăim, o asemenea încredere se poate dovedi
prematură [20].

Note bibliografice

[1] Avem în vedere primele mărturii scrise ale veacului al XII-lea,

apărute în Franţa, aşa-numitul roman courtois (romanul cavaleresc).
Pentru mai multe detalii, vezi prefaţa romanului Nemaipomenitele
peripeţii ale neînfricatului cavaler Amadis de Gaula, Bucureşti,
Editura Univers, 1988.
[2] Multe prevederi ale acestui cod al onoarei (principii, ritualuri,
simboluri) le regăsim astăzi înscrise în ceea ce numim Codul
deontologic al ofiţerului.
[3] Detalii privind pregătirea unui tânăr pentru a fi acceptat într-unul din
ordinele cavalereşti pot fi aflate din lucrarea Huizinga, J., Amurgul
Evului Mediu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1993.
[4] Vauchez, André, Spiritualitatea evului mediu occidental, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1994, p.65.
[5] A se vedea definirea acestui termen la Căzan, Florentina, Cruciadele,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 1990, pp.48-51
[6] Termenul provine din limba italiană (con pane = cu pâine) şi
desemna organizaţia care asigura militarilor atât angajarea, cât şi
traiul de zi cu zi.
[7] Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Timişoara, Editura
Sedona, 1997, p.74.
[8] Brown, R.A., The Origin of Modern Europe, London, 1972, p.93.
[9] Howard, M., op. cit., p.66.
[10] Boëne, Bertrand, Dandeker, Christophe, (coord), Les armées en
Europe, Paris, La découverte, 1998, p.16.
[11] Rabaut, Jacques, L’Antimilitarisme en France 1810-1975, Paris,
Hachette, 1975, p.18.
[12] Mai multe detalii referitoare la deciziile politice ale acelei perioade
se pot afla din lucrarea lui Charnay, J.P., Société militaire et
souffrage politique en France depuis 1789, Paris, PUF, 1974.
[13] Rabaut, Jacques, op. cit., p.35.
[14] Sherman, William, Les origins des officiers francais, 1848-1870.
Acest studiu este mult mai amplu şi este publicat pe site-ul:
http://www.st-cyr.terre.defense.gouv.fr/dfe/esm/tradition/historique
[15] Girardet, Raoul, La société militaire de 1815 à nos jours, Paris,
Perrin, 1998, p.47.
[16] Idem.
[17] Kogălniceanu, Mihail, Texte social-politice alese, Bucureşti, Editura
Politică, 1967, p.230.
[18] Girardet, Raoul, op. cit., p.41.
[19] A se vedea cazul Rusiei, destrămarea Imperiului Austro-Ungar şi alte
asemenea exemple unde militarizarea societăţii a condus la declinul
sau chiar la dispariţia vechilor elite.
[20] Facem aluzie la terorismului internaţional, traficul de droguri, ş.a.,
precum şi la recentele conflicte din Afganistan şi Irak.