CUPRINSUL CURSULUI

I. FUNDAMENTELE ACTIVITATII IN DOMENIUL AGRICULTURII

1.1. Norme de securitate în muncă
1.2. Protectia mediului

II. ZONAREA SI MICROZONAREA CULTURILOR INFUNCTIE DE CONDITIILEPEDO-

CLIMATICE
2.1 Climatologie
2.2 Proprietatile fizice si chimice ale solului
2.3.Morfologia si ecologia speciilor pe grupe de culturi (câmp, legumicole)
2.4. Fertilizarea de baza a solului
2.5.Lucrari de pregatire a terenului/sol ului/substratului de cultura

III. INFIINTAREA SI INTRETINEREA CULTURII

3.1 Infiinţare a culturilor prin semănat
3.2 Infiinţarea culturilor agricole prin plantare
3.3 Lucrări de ingrijire a culturilor

IV. RECOLTARE, DEPOZITAREA SI COMERCIALIZARE A PRODUSELOR

4.1.Tehnici de recoltare si conditionare a recoltei
4.2. Depozitarea produselor
4.3. Comercializarea produselor

2
 I. FUNDAMENTELE ACTIVITATII IN DOMENIUL AGRICULTURII

1.1. Norme de securitate în muncă

1.1.1 Notiuni generale despre factorii de risc (agenti patogeni, substante toxice,
substante explozive, risc de lovire, accidentare, prezenta unor daunatori, risc meteo
etc)
Specificul activităților din agricultură impune o tratare particulară a sistemelor de
management pentru securitate și sănătate în muncă și a evaluării factorilor de risc.
Actualmente, activitățile desfașurate în expoatațiile agricole sunt catalogate adesea ca
fiind foarte pericoloase din punct de vedere a securității și sănătății în muncă, stare de
fapt determinată de un sistem complex de factori.
În primul rând, majoritatea muncii se desUașoară în cea mai mare parte în exterior, fapt
ce poate duce la un mediu de muncă greu (caniculă sau temperaturi extrem de scăzute,
umidiate ridicată sau scăzută, radiații solare) fapt ce generează o serie de riscuri pentru
securitatea și sănătatea lucrătorilor. Riscul rldicat de accidentare are ca sursă și
celelalte activități auxiliare: mentenanță, reparații, transport, manipulare etc.

1.1.2. Notiuni generale despre boli profesionale (boli ale cailor respiratorii, boli ale
pielii, afecţiuni dermatologice, afectiuni ale diferitelor organe de simt, boli
interne)
Utilizarea echipamentelor de muncă
Tractoare, maşini agricole autopropulsate sau remorcate şi mecanisme uşoare.
Metode de lucru şi amplasarea instalaţiilor
Suprafeţe periculoase (margini ascuţite, colţuri, vârfuri, suprafeţe abrazive, părţi ieşite
în afară), Lucrul la înălţime, Servicii care implică ridicare, manipulare manuală sau
poziţii proaste de lucru.
Utilizarea electricităţii
Sisteme electrice, inclusiv sistemele principale de alimentare şi circuitele de iluminat,
Utilizarea echipamentelor electrice portabile, Lucrul în apropierea unor linii aeriene de
curent electric, Riscuri de foc sau explozie produse de electricitate.
Expunerea la substanţe periculoase sau prepararea acestora
Inhalarea, ingestia şi absorbţia prin piele a substanţelor care sunt un risc pentru
sănătate, inclusiv substanţele care sensibilizează, Utilizarea materialelor inflamabile şi
explosive, Lipsa de oxigen (asfixiere), Prezenţa substanţelor corozive.
Expunerea la agenţi fizici
Expunere la zgomot, Expunere la vibraţii mecanice.
Expunere la agenţi biologici
Expunere la bacterii, ciuperci, insecte şi viruşi transmişi de la animale, paraziţi şi căpuşe
de oaie (zoonoze); Riscuri de probleme respiratorii datorate microorganismelor şi
insectelor din praful organic de cereale, lapte praf, făină, condimente; Alte substanţe
care produc sensibilitatea sistemului respirator sunt: pielea şi urina animalelor; plantele
3
decorative; unele alimente, plante şi legume (de exemplu, praful de boabe de cafea,
proteinele din ouă, praful de făină şi cereale, fructele, legumele, peştele, fructele de
mare, praful de boabe de fasole soia, condimentele); insectele de depozit; mucegaiul;
unele prafuri de lemn inclusiv din plăcile aglomerate; şi fibrele textile (de exemplu, în
sericicultură). Expunere la substanţe care produc sensibilitate, care cauzează boli
respiratorii alergice cum este alveolita alergică extrinsecă care apare la fermieri sau la
crescătorii de păsări.
Expunere la substanţe care produc sensibilitatea pielii, determinând o reacţie alergică,
incluzând proteine animale din urină şi mătreaţă; făină; şi unele legume, plante şi
condimente.
Factori de mediu
Temperatura, umiditatea, ventilaţia şi expunerea la soare.
Organizarea muncii
Factori influenţaţi de procesele de muncă, cum sunt munca continuă şi munca în
singurătate efectuată departe de alte spaţii locuite.
Boli respiratorii:
Boli respiratorii alergice, de exemplu: alveolita alergică extrinsecă la fermieri, astmul
prafului de cereale.
Alte probleme respiratorii, de exemplu: fumuri (agenţi fumiganţi) în sere pot cauza chiar
asfixiere, expunerea la praf de cereale poate cauza sindromul toxicităţii prafului organic,
ciuperci, reziduuri chimice, particule din sol şi alergeni care toate determină boli
respiratorii.
Boli de piele
Contactul pielii cu substanţe chimice sau expunerea prelungită la radiaţia UV (lumină
solară) pot avea efecte dermatologice cum sunt: dermatite de contact iritante şi/sau
alergie, dermatite induse de soare, arsuri, melanoame, cancerul pielii, etc.
Afecţiuni musculo-scheletice (AMS):
ridicarea greutăţilor mari şi tehnici necorespunzătoare de manipulare manuală,
expunerea la vibraţii pe durata conducerii vehiculelor agricole şi a utilizării
echipamentelor, poziţii incomode în timpul recoltării etc.
Zgomot:
Expunerea la zgomot poate conduce la pierdere de auz, de exemplu, de la: maşini
staţionare, maşini mobile,vite
Expunere la pesticide:
a fost asociată cu mai multe probleme de sănătate incluzând: boli cancerigene acute sau
cronice, care cauzează cancer la cap, stomac, pancreas , etc,; boli imunologice; boli
neurotoxice; efecte toxice asupra aparatului de reproducere; leucemie, şi limfom.
Agenţi biologici:
Expunerea la agenţii biologici pot cauza, în unele cazuri: tuberculoză, tetanos, antrax,
bruceloză, leptospiroză, etc.
Cu toate acestea, bugetele sau fondurile pentru prevenirea si protectia sanatatii si
securitatii lucratorilor din zona agricola sunt la un nivel minim, aproape inexistent.

4
1.1.3. Reguli de igienă individuală la locul de muncă:

Minimul necesar si poate cea mai importanta metoda de prevenire si protectie

este instruirea si informarea lucratorilor.
Furnizarea de informaţii şi instruire privind sănătatea şi securitatea ajută la:

• Asigurarea lucrătorilor că nu vor fi răniţi sau îmbolnăviţi de munca pe care o

desfăşoară;
• dezvoltarea unei culturi pozitive privind sănătatea şi securitatea, acolo unde
lucrul sigur şi sănătos devine a doua natură pentru toţi;
• găsirea modului în care sănătatea şi securitatea sunt gestionate mai bine;
• îndeplinirea datoriilor legale de protejarea sănătăţii şi securităţii angajaţilor.
• poate ajuta la evitarea neplăcerilor pe care le cauzează accidentele şi bolile;
• poate ajuta la evitarea costurilor accidentelor şi bolilor profesionale.
Echipamentele, produsele deteriorate, pierderile de producţie şi un personal
nemotivat, toate pot avea ca rezultat costuri mărite.

Instruirea şi informarea sunt foarte importante atunci când există riscuri care nu pot fi
eliminate prin schimbarea metodelor de lucru sau înlocuirea substanţelor periculoase,
etc.

1.1.4 Respectarea normelor de protecţie şi PSI :

Este interzisă admiterea la lucru a persoanelor aliate în stare de oboseală sau sub
influența băuturilor alcoolice.
Este interzis cu desăvârșire fumatul pe sau în vecinătatea tractorului, autovehiculului și
utilajelor care transportă sau utilizează combustibili gazoși.
Utilajele (tractor, autovehicul, motor stabil, remorcă) vor fi verificate de conducătorul
locului de muncă împreună cu personalul muncitor, luând măsuri operative și interzicând
folosirea acestora până la remedierea defecțiunilor, cu precădere a scăpărilor de
gaze. Pentru orice defecțiune personalul muncitor va sesiza de îndată șeful formației de
lucru.
Toate utilajele vor avea aplicate următoarele indicatoare de avertizare:
a) "FUNCȚIONEAZĂ CU GAZE NATURALE"
b) "PERICOL DE FOC
"c) "FUMATUL STRICT INTERZIS"
d) "TRANSPORT GAZ METAN
Staționarea, parcarea tractoarelor și a utilajelor este permisă numai în spații deschise
sau sub copertine, la minimum 50 m de orice sursă de foc deschis.( Zona va fi îngrădită și
marcată cu indicatoare de avertizare: "ZONĂ PERICULOASĂ - PERICOL DE INCENDIU ȘI
EXPLOZIE".

5
Se interzice staționarea prelungită sub incidența directă a razelor solare, mai ales când
buteliile sunt încărcate la limita maximă.
Organizarea şi desfăşurarea apărării împotriva incendiilor se realizează printr-un
ansamblu de măsuri tehnico-organizatorice, constând în principal din:
- instruirea periodică a salariaţilor privind cunoaşterea şi respectarea instrucţiunilor
de lucru, a regulilor şi măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor specifice
activităţilor
curente, precum şi a celor care trebuie respectate pe timpul executării lucrărilor
periculoase;
- organizarea echipelor de intervenţie în caz de incendiu, pe schimburi de activitate şi
asigurarea echipamentelor şi mijloacelor de protecţie adecvate, potrivit reglementărilor
în vigoare, cu precizarea nominală a sarcinilor ce revin membrilor acestora privind:
- alarmarea şi anunţarea incendiilor;
- alertarea forţelor de intervenţie proprii;
- alertarea forţelor cu care se cooperează;
- alertarea pompierilor militari;
- efectuarea operaţiilor şi manevrelor de întrerupere, după caz, a alimentării
cu electricitate sau energie termică aferentă, punerea în funcţiune a instalaţiilor de
prevenire şi stingere a incendiilor, etc.;
- evacuarea şi salvarea persoanelor şi a bunurilor materiale;
- executarea intervenţiei de stingere;
- dotarea şi echiparea locurilor de muncă cu mijloace tehnice de prevenire şi
stingere a incendiilor şi menţinerea acestora în stare de funcţionare, la parametrii
indicaţi.
Prevederile generale de prevenire şi stingere a incendiilor la executarea lucrărilor
agricole mecanizate stabilesc principiile, criteriile de performanţă, cerinţele şi condiţiile
tehnice privind rezistenţa la foc pentru utilajele agricole folosite la executarea lucrărilor
agricole mecanizate (tractoare, motocultoare, motoare stabile, motoare electrice,
combine tractate şi autopropulsate, maşini agricole de uz general, maşini de recoltat in,
cânepă şi bumbac,remorci, autocamioane), forţele care pot interveni în caz de incendiu
şi pentru înlăturarea
efectelor acestuia, exigenţele utilizatorilor, precum şi normele, regulile, recomandările
şi măsurile generale ce trebuie avute în vedere în scopul apărării împotriva incendiilor.
Motocultoarele, tractoarele, motoarele stabile, motoarele electrice, combinele
autopropulsate şi tractate, presele de balotat paie, maşinile de secerat in şi cânepă,
batozele şi alte maşini agricole şi autovehicolele de transport (autocamioane, remorci)
vor fi revizuite periodic, înlăturându-se toate defecţiunile care pot provoca incendii.
Înainte de a se începe lucrările cu mijloacele menţionate mai sus şi celelalte
utilaje agricole se va controla starea tehnică a acestora. Deficienţele constatate
(scurgeri de carburanţi şi lubrifianţi, neetanşeităţi la conducte şi garnituri,
supraîncălzirea motoarelor şi lagărelor utilajelor agricole etc.) se vor remedia înainte de
a da în exploatare utilajul respectiv.

6
 Dacă în timpul lucrului cu aceste utilaje apar defecţiuni legate de prevenirea şi
stingerea incendiilor acestea trebuie înlăturate imediat.
Înaintea începerii campaniilor agricole trebuie să se facă instructaje cu personalul
care deserveşte utilajele menţionate mai sus cu privire la respectarea prevederilor legale
privind măsurile de prevenire şi stingere a incendiilor apărute în timpul lucrărilor cu
aceste utilaje sau chiar la utilajele respective.
Folosirea focului deschis sau a surselor de căldură este permisă numai în măsura în
care nu există pericolul de aprindere a vaporilor de combustibil aflaţi în rezervor şi pe
conducte sau care se degajă din acestea. Dacă totuşi trebuie să se execute astfel de
lucrări, acestea se vor executa numai la distanţe mai mari de 2 m de rezervorul de
combustibil.
Motorul şi rezervorul de combustibil trebuie ţinute permanent în stare curată. Se
vor înlătura scurgerile de ulei, combustibil sau lubrifiant care au luat naştere prin lipsa
de etanşeitate a unor granituri sau prin scăpări.
Se va acorda atenţie mijloacelor energetice care au motoare cu aprindere prin
scânteie şi care folosesc combustibil inflamabil (benzina). La aceste utilaje se va verifica
rezervorul şi sistemele de alimentare care trebuie să fie perfect etanşe.
Nu este admisă alimentarea cu combustibil şi lubrifianţi a mijloacelor energetice şi
combinelor autopropulsate, când motoarele acestora funcţionează. Se va curăţa utilajul
respectiv de combustibilul sau lubrifiantul scurs.
Staţionarea, parcarea tractoarelor şi a utilajelor este permisă numai în spaţii
deschise sau sub copertine, la minimum 50 m de orice sursă de foc deschis. Zona va fi
îngrădită şi marcată cu indicatoare de avertizare:„ZONĂ PERICULOASĂ – PERICOL DE
INCENDIU ŞI EXPLOZIE”.
În perioada coacerii şi până la recoltarea cerealelor se interzice:
- fumatul, iluminatul cu flacără deschisă sau folosirea sub orice formă a focului
deschis în lanuri, pe arii, pe mirişte, în locurile de depozitare a paielor, în apropierea
autovehiculelor ce transportă paie, în apropierea maşinilor situate în parcurile de câmp,
la depozitele de alimentare cu carburanţi, precum şi în apropierea acestora la o distanţă
mai mică de 100 m. În aceste locuri se vor planta indicatoare de interzicere ‫ײ‬FUMATUL
OPRIT ‫ ײ‬,‫ ײ‬NU FOLOSITI FOC DESCHIS”;
- pregătirea sau încălzirea hranei şi fumatul se vor face în locuri special amenajate
în afara lanurilor, depozitelor de paie, a ariilor, a punctelor de alimentare cu carburanţi;
- arderea resturilor vegetale uscate, a miriştilor şi a paielor aflate pe câmp, cu
excepţia situaţiilor deosebite când se vor lua măsuri de siguranţă necesară.
Stingerea incendiilor izbucnite în perioada de recoltare a cerealelor se bazează pe
acţiunea imediată a deţinătorilor de exploataţii agricole, a asociaţiilor agricole şi a altor
întreprinderi agricole, pe intervenţia imediată a serviciului propriu de pompieri cu care
cooperează, subunitatea de pompieri militari din zonă, alte forţe cu care se cooperează
(ambulanţă, protecţie civilă) şi pe participarea populaţiei la operaţiile de stingere. În
acest scop este necesar să fie luate din timp de către acestea următoarele măsuri:
- asigurarea cu mijloace tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor potrivit
normelor de dotare;
- instruirea proprietarilor de terenuri agricole, a lucrătorilor din fermele agricole,
asociaţii cât şi din cadrul societăţilor agricole de stat, cu privire la folosirea mijloacelor
şi cunoaşterea procedeelor de stingere a incendiilor la locurile de muncă;
7
- completarea cu personal a serviciului propriu de pompieri, iar în cazul în care nu
are asemenea servicii de pompieri civili, contractarea de activităţi cu serviciile de
pompieri civili cu care se cooperează precum şi instruirea serviciului propriu de pompieri
civili;
- amenajarea de rampe de acces pentru alimentarea cu apă din surse naturale
(râuri, lacuri, iazuri etc.), revizuirea şi umplerea cu apă a bazinelor şi rezervoarelor
existente;
- amenajarea căilor de acces pornind din şosele şi drumuri de acces la rampele de
alimentare cu apă la arii, la depozite etc.

1.1.5. Aplicarea masurilor de prim ajutor

In caz de accident este in primul rind necesar sa stim ce trebuie si ce nu trebuie

facut.Daca persoana care acorda primul ajutor nu are aceste cunostinte se poate
intimpla ca,in loc sa ajute,dimpotriva,sa accentueze suferinta,putind chiar provoca
aparitia unor complicatii care sa intirzie vindecarea, prelungind durata incapacitatii de
munca.Dar nu numai atit;un ajutor incorect acordat poate duce si la pierderea
definitiva,partiala si chiar totala,a capacitatii de munca a acidentatului.

Persoana care acorda primul ajutor trebuie sa dea dovada de calm si stapinire de
sine.Este necesar sa fie indepartate persoanele care stirnesc panica si impiedica astfel
acordarea masurilor adecvate de prim ajutor. Daca cel care acorda prim ajutor nu afost
de fata in momentul accidentului,el trebuie sa se orienteze imediat asupra naturii
acestuia,cerind informatii fie de la persoanele din jur,fie in masura in care este posibil
chiar de la victima.Aceasta este deosebit de importanta,fiindca indica masurile rapide
care trebuie sa se adreseze elementelor principale prezentate de accidentat.
In acordarea primului ajutor este recomandabil sa limitam pe cit posibil orice manevre
care accentueaza suferinta accidentatuli sau a bolnavului,miscarile strict necesare
trebuind sa fie bline,precise si simple.De exemplu,transportul unui accidentat trebuie
organizat cu prudenta si indeminare,astfel incit sa nu zdruncine,sa nu agraveze
suferinta.In caz de traumatism(lovitura violenta,cadere,explozie etc)este absolut contra
indicat de amisca regiune traumatizata,de efectua tractiuni sau alte manevre asupra
ei.Nu sunt indicate nici incercarile de a repune osul in pozitia normala in caz de fracturi
sau luxatii.Acestea sunt manevre dificile care necesita o pregatire speciala.Dar asupra
greselilor care trebuie evitate vom mai reveni.

LUXATIILE

In luxatii se produce deplasarea anormala a extremitatiilor osoase dintr-o

articulatie.Luxatiile pot fi complete sau incomplete,dupa gradul de deplasare a capetelor
osoase.Ele pot fi determinate de traumatisme sau de miscari exagerate si bruste.Luxatia
primeste denumirea reginii in care s-a produs:luxatie de sold,de umar etc.Accidentatul
acuza o durere violenta in regiunea respectiva,unde se constata de obicei o deformare
insotita de pozitia anormala a membrului.luxatia determina impotenta finctionala a
membrului respectiv.In caz de luxatie nu este bine sa readucem oasele in pozitia lor
normala,deoarece nu reusim decit sa chinuim inutil bolnavul.Se face o imobilizare
provizorie si se transporta accidentatul la unitate medicala apropiata.
8
ENTORSELE

Entorsele sau scrintiturile constau in ruperea unor ligamente intr-o articulatie,fara

deplasarea extremitatilor osoase.se manifesta prin durere,umflarea regiunii respective si
impotenta functionala.Intrucit entorsa se poate asocia cu o fractura,se face o imobilizare
provizorie si se transporta accidentatul la unitatea sanitara apropiata.

RANILE

Ranile sunt leziuni traumatice,produse prin factori mecanici,termici sau

chimici.Ranile prin factori mecanici pot fi:taierea,cind agentul vulnerant este un corp
ascutit ;smulgerea sau sfisierea,cum se intimpla in muscaturile de animale
;zdrobirea,cind agentul vulnerant actioneaza prin lovire.Ranile superficiale intereseaza
pielea si tesuturile imediat apropiate ;ranile profunde intereseaza elemente situate mai
adinc,ca:muschii,oase,articulatii,vase mari de singe,nervi si chiar organe.Ranile care
intereseaza cavitatiile corpului (torace,abdomen)se pot insoti de exteririzarea
continutului acestor cavitati si se numesc penetrante.
Primul ajutor ce trebuie acordat in cazuri de ranire variaza dupa regiunea atinsa.O prima
problema este calmarea durerii.Combaterea durerii poate fi obtinuta pin administrarea
de calmante obisnuite si tratarea cu maxima blidete a accidentatului.
Indiferent de dimensiunile si felul in care s-a produs ranirea,ea poate fi insotita de
complicatii,care constituie un pericol pentru bolnav daca nu se acorda primul ajutor
corect si la timp.dintre aceste complicatii mai importante sunt hemoragia si infectare
ranii.

HEMORAGIA

Prin hemoragie se intelege scurgerea singelui din artere ,vene si capilare.

In hemoragia arteriala,singele este de culoare deschisa si tisneste ritmic,ca impins de o
pompa ;acest fel de hemoragie este in general grava prin pierderea mare de singe pe
care o determina.In hemoragia venoasa,singele este de culoare rosie-inchisa si curge
continuu.In hemoragia capilara,singele musteste pe toata suprafata ranii.
Oprirea hemoragiei(hemostaza) este elementul de urgenta de care depinde adesea viata
ranitului.In hemoragiile arteriale se iau urmatoarele masuri:
a) Comprimarea digitala a arterei se face in regiunea de deasupra ranii.Pentru ranile
fetei si capului,comprimarea se face sub rana,datorita faptului ca singele circula de jos
in sus de la inima la cap.Comprimarea arterei este o manevra obositoare ;ea are un
caracter provizoriu pina la pregatirea si aplicarea garoului.In cazul unei hemoragii
deosebit de mari poate fi necesara chiar introducerea degetului in rana pentru a
comprima direct vasul care singereaza.
b) Aplicarea garoului.Garoul este un tub subtire de cauciuc de 1-1,5 m.In momentul
aplicarii,tubul se intinde si se infasoara deasupra ranii peste un strat de vata sau tifon.
Se obtine astfel o comprimare a arterei de mai lunga durata.Garoul este corect aplicat
numai daca sub nivelul sau nu se mai simte pulsul arterei.

9
 In loc de garou se poate folosi o curea, o fringhie etc.Trebuie retinut ca garoul nu
poate fi lasat mai mult de o ora si jumatate,deoarece prin oprirea circulatiei se produc
modificari importante ale tesuturilor.Aplicarea garoului urmareste oprirea hemoragiei
pe timpul transportuli accidentatului la o unitate sanitara.

c) Pansamentul compresiv constituie o alta metoda pentru oprirea hemoragiei si se

realizeaza astfel: pe rana care singereaza se aplica citeva straturi de tifon,peste care se
pune vata,apoi se stringe cu o fasa.

Daca pansamentul se imbiba cu singe inseamna ca compresiunea este insuficienta si se

aplica un alt pansament compresiv peste primul.Pe ranile in care au patruns corpuri
straine nu se aplica pansamente compresive.Pentru oprirea hemoragiilor venoase este
necesara aplicarea unui pansament ceva mai strins,iar pentru cele capilare este deajuns
un pansament obisnuit.

SOCUL TERMIC SI INSOLATIA

Organismul omului are proprietatea de a-si mentine constanta

temperatura,indiferent de variatia acesteia in mediul inconjurator.Acest lucru se
realizeaza printr-o serie de procese fiziologice,care in totalitate realizeaza procesul
de termoreglare.Daca temperatura mediului creste insa peste anumite
limite,mecanismele de termoreglare sunt depasite si apar o serie de tulburari,cunoscute
sub numele de soc termic.O forma a socului termic este insolatia.In producerea sa
conteaza in primul rind expunerea prelungita si fara protectie a capului la radiatiile
solare.Accidentatul acuza dureri de cap,ameteli,ochii i se impaienjenesc, fata se
congestioneaza ,respiratia devine zgomotoasa ,pulsul slab si rapid ,uneori are
varsaturi.Bolnavul este dus la umbra ,i se desfac hainele ,i se aplica comprese reci pe cap
si piept si i se da sa bea lichide reci.Daca prezinta tulburari respiratorii I se face rapid
respiratie artificiala.In cazuri grave va fi transportat la cea mai apropiata unitate
medico-sanitara.

ARSURILE

Arsurile pot fi produse prin caldura,agenti chimici si curent electric.Caldura poate

actiona sub forma de raze solare,flacari,lichide fierbinti,gaze si vapori
supraincalziti,coruri solide fierbinti.Dintre substantele chimice pot provoca arsuri in
special acizii(sulfuric,clorhidric) si soda caustica.Curentul electric provoaca arsuri prin
transformarea lui in energie termica,datorita rezistentei opusa de tesaturi.Gravitatea
arsurii este in functie nu atit de profunzimea ei,cit de intinderea suprafetei arse.In cazul
cind cuprinde 30% din suprafata pielii corpului,gravitatea arsurii este foarte mare,iar la
50% moartea este aproape inevitabila.Exista trei grade de arsura:gradul I -pielea este
rosie, umflata si dureroasa ;
Gradul al II-lea apar basici,numite flictene;gradul al III-lea se produce mortificarea sau
chiar carbonizarea tesuturilor.Pe linga leziunile locale, arsurile se insotesc de fenomene
generale, uneori foarte grave, culminind cu socul prin arsura.Acestea se datoresc durerii
violente de la locul arsurii si distrugerii pielii.Deasemenea, din tesutrile distruse prin
arsura se resorb produse toxice.Rezulta ca accidentatul este expus unui pericol mare.Ca
o prima masura,accidentatul va fi culcat intr-o camera incalzita,I se va da sa bea lichide
calde si dulci.Daca arsurile sunt intinse va transportat de urgenta la cea mai apropiata
unitate medico-sanitara.In arsurile provocate de substante chimice,aceste substante vor
10
fi indepartate prin spalare cu apa care va contine bicarbonat in caz de arsuri cu acizi, sau
otet in caz de arsuri cu substante bazice(soda caustica).
Tratamentul local al arsurilor putin intinse se poate acorda si in familie sau la locul de
munca.In arsurile de gradul I se pot aplica unguent sulfamidat jecolan sau alcool
medicinal.In arsurile de gradul al II-lea nu se vor sparge flictenele(basicile).Se aplica
numai un pansament steril.Daca flictenele sau spart totusi,se aplica un pansament steril
cu pulbere de sulfamida sau se tamponeaza de citeva ori cu acid tanic solutie 2,5%.Se
formeaza o crusta care impiedica resorbirea de toxine,pierderea de proteine plasmatice
si patrunderea microbilor.In arsurile de gradul al III-lea se aplica un pansament steril si
accidentatul se transporta de urgent ala unitatea medico-sanitara.Este interzis a se
aplica pe suprafata arsa gheata,untdelemn sau alte substante

1.2. Protectia mediului

1.2.1 Notiuni generale privind protectia mediului (definitie, acceptiuni, principii,

actiuni)

Definiţii:
- mediu - ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate
materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale
şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea
omului;
- impact asupra mediului - afectarea caracteristicilor fizico- chimice şi structurale ale
componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a
ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii,
cauzată, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea
resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, cât şi de amenajarea
necorespunzătoare a teritoriului;
- evaluare de mediu - elaborarea raportului de mediu, consultarea publicului şi a
autorităţilor publice interesate de efectele implementării planurilor şi programelor,
luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în
procesul decizional şi asigurarea informării asupra deciziei luate;
- evaluarea impactului asupra mediului - proces menit să identifice, să descrie şi să
stabilească, în funcţie de fiecare caz şi în conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele
directe şi indirecte, sinergice, cumulative, principale şi secundare ale unui proiect asupra
sănătăţii oamenilor şi mediului;

Principii generale
Politica de mediu europeană se bazează pe principiile precauției, prevenirii și corectării
poluării la sursă și pe principiul „poluatorul plătește”. Principiul precauției este un
instrument de gestionare a riscurilor care poate fi invocat atunci când există o
incertitudine științifică cu privire la un posibil risc la adresa sănătății umane sau a
mediului, provenit dintr-o anumită acțiune sau politică. De exemplu, dacă apar
incertitudini cu privire la posibilele efecte periculoase ale unui produs și dacă, în urma
unei evaluări științifice obiective, ele persistă, pot fi date instrucțiuni pentru oprirea
distribuției produsului sau eliminarea sa de pe piață. Astfel de măsuri trebuie să fie
11
nediscriminatorii și proporționale și trebuie revizuite imediat ce există informații
științifice suplimentare.

Principiul „poluatorul plătește” este pus în aplicare prin intermediul Directivei privind
răspunderea pentru mediul înconjurător, care vizează să prevină sau să remedieze
daunele aduse mediului, și anume, speciilor sau habitatelor naturale protejate, apei și
solului. Operatorii care desfășoară anumite activități profesionale, precum transportul de
substanțe periculoase sau activități care presupun evacuări în apă, trebuie să ia măsuri
preventive în cazul unui pericol iminent pentru mediu. Dacă s-au produs deja pagube,
operatorii sunt obligați să adopte măsurile adecvate pentru remedierea acestora și să
suporte cheltuielile aferente. Domeniul de aplicare al Directivei a fost extins de trei ori
pentru a include gestionarea deșeurilor extractive, funcționarea siturilor geologice de
stocare și, respectiv, siguranța activităților petroliere și gaziere offshore.

În plus, de când a apărut pentru prima dată în urma unei inițiative a Consiliului European
de la Cardiff din 1998, integrarea preocupărilor legate de mediu în alte domenii de
politică ale UE a devenit un concept important în politicile europene. În ultimii ani,
integrarea politicii de mediu a înregistrat progrese semnificative, de exemplu, în
domeniul politicii energetice, cum s-a văzut în dezvoltarea în paralel a pachetului
energie/climă al UE sau în Foaia de parcurs pentru trecerea la o economie competitivă
cu emisii scăzute de dioxid de carbon până în 2050.

În decembrie 2019, Comisia a lansat Pactul verde european, care ar trebui să contribuie
la orientarea politicilor UE către transformarea Europei în primul continent neutru
climatic din lume.

Programele de acțiune pentru mediu

Începând din 1973, Comisia elaborează programe de acțiune pentru mediu (PAM)
multianuale, care stabilesc viitoarele propuneri legislative și obiective pentru politica de
mediu a UE. În mai 2022, a intrat în vigoare cel de-al optulea PAM ca agendă comună a
UE convenită pe cale juridică pentru politica de mediu până la sfârșitul anului 2030.

Programul reafirmă angajamentul UE față de viziunea din cel de-al șaptelea PAM pentru
2050: asigurarea unei bune calități a vieții pentru toți, respectând totodată limitele
planetei.

Noul program sprijină obiectivele de mediu și climatice ale Pactului verde european și se
bazează pe acestea și oferă un cadru care să permită realizarea a șase obiective
prioritare:

• atingerea obiectivului pentru 2030 de reducere a emisiilor de gaze cu efect de

seră și obținerea neutralității climatice până în 2050;
• creșterea capacității de adaptare, consolidarea rezilienței și reducerea
vulnerabilității la schimbările climatice;
• promovarea unui model de creștere regenerativă, decuplarea creșterii economice
de utilizarea resurselor și degradarea mediului și accelerarea tranziției către o
economie circulară;
• urmărirea obiectivului zero poluare, inclusiv pentru aer, apă și sol și protejarea
sănătății și a calității vieții europenilor;
• protejarea, conservarea și refacerea biodiversității și îmbunătățirea capitalului
natural, în special a aerului, apei și solului și a ecosistemelor forestiere, de apă
dulce, de zonă umedă și marine;

12
 • reducerea presiunilor asupra climei și mediului legate de producție și consum, în
special în domeniile energiei, dezvoltării industriale, clădirilor și infrastructurii,
mobilității și sistemului alimentar.

1.2.2. Legislatie generala si specifica privind protectia mediului

UE a introdus prima sa strategie de dezvoltare durabilă (SDD) în 2001, incluzând astfel o

dimensiune de mediu în Strategia de la Lisabona. Ca răspuns la Agenda 2030 pentru
dezvoltare durabilă, adoptată în cadrul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite
din septembrie 2015, Comisia a publicat în 2016 o comunicare intitulată „Următorii pași
către un viitor european durabil - Acțiunea europeană pentru durabilitate”, prezentând
modul în care pot fi integrate obiectivele de dezvoltare durabilă (ODD) în prioritățile de
politică ale UE.

În ianuarie 2019, Comisia a prezentat un document de reflecție privind ODD intitulat

„Către o Europă durabilă până în 2030”;acesta prezintă trei scenarii pentru viitor.
Parlamentul European și-a exprimat sprijinul pentru scenariul care merge cel mai
departe și care propune orientarea tuturor acțiunilor UE și ale statelor membre prin
definirea unor ținte specifice de punere în aplicare a ODD, propunerea de rezultate
concrete pentru 2030 și instituirea unui mecanism de raportare și monitorizare a
progreselor legate de ODD.

În 2011, UE și-a adoptat strategia în domeniul biodiversității pentru 2020, care reflecta
angajamentele asumate în cadrul Convenției ONU privind diversitatea biologică (CBD),
principalul acord internațional privind biodiversitatea, la care UE este parte. Ca o
contribuție la discuțiile privind un cadru mondial post-2020 pentru biodiversitate
(Conferința ONU din 2022 privind biodiversitatea - COP15), în mai 2020, Comisia și-a
prezentat Strategia privind biodiversitatea pentru 2030 ca un plan cuprinzător, ambițios
și pe termen lung de protejare a naturii și de inversare a degradării ecosistemelor. În
iunie 2021, Parlamentul European a aprobat această strategie și a făcut și alte sugestii
pentru consolidarea sa.

În cadrul Pactului verde european, în mai 2020, Comisia Europeană a prezentat Strategia
„De la fermă la consumator”, care urmărește să asigure sisteme alimentare echitabile,
sănătoase și ecologice. Parlamentul European a aprobat în mare măsură viziunea și
obiectivele acestei strategii în octombrie 2021.

1.2.3. Actiuni si masuri de protectia mediului

Cooperarea internațională în domeniul mediului

UE are un rol fundamental în negocierile internaționale în domeniul mediului. UE este

parte la numeroase acorduri mondiale, regionale sau subregionale în domeniul mediului,
care vizează o gamă largă de chestiuni, printre care protecția naturii și biodiversitatea,
schimbările climatice și poluarea transfrontalieră a aerului sau a apei. UE a contribuit la
elaborarea mai multor acorduri internaționale majore adoptate în 2015 la nivelul ONU,
13
cum ar fi Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă (care include cele 17 ODD mondiale și
cele 169 de ținte aferente), Acordul de la Paris privind schimbările climatice și Cadrul de
la Sendai pentru reducerea riscurilor de dezastre. În același an, Uniunea a devenit parte
la Convenția privind comerțul internațional cu specii ale faunei și florei sălbatice pe cale
de dispariție (CITES).

Evaluarea impactului asupra mediului și participarea publicului

Anumite proiecte (private sau publice) care ar putea avea efecte semnificative asupra
mediului, de exemplu, construirea unei autostrăzi sau a unui aeroport, fac obiectul unei
evaluări a impactului asupra mediului (EIM). De asemenea, o serie de planuri și programe
publice (de exemplu, privind utilizarea terenurilor, transporturile, energia, deșeurile sau
agricultura) fac obiectul unui proces similar care poartă denumirea de evaluare
strategică de mediu (SEA). În cazul acesteia, aspectele ecologice sunt deja integrate în
etapa de planificare, iar posibilele consecințe sunt avute în vedere înainte de aprobarea
sau autorizarea unui proiect, pentru a se asigura un nivel ridicat de protecție a mediului.
În ambele situații, consultarea publicului reprezintă un aspect fundamental. Acest lucru
se datorează Convenției de la Aarhus, un acord multilateral de mediu sub egida Comisiei
Economice pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite (CEE-ONU), care a intrat în
vigoare în 2001 și la care UE și toate statele sale membre sunt părți. Convenția
garantează publicului trei drepturi: participarea publicului la luarea deciziilor în
probleme de mediu, accesul la informațiile referitoare la mediu deținute de autoritățile
publice (de exemplu, privind starea mediului sau starea sănătății oamenilor atunci când
este afectată de starea mediului) și accesul la justiție în cazul încălcării celorlalte două
drepturi.

Punerea în aplicare, asigurarea respectării și monitorizarea

Legislația UE în domeniul mediului a fost elaborată începând cu anii 1970. În prezent,

sunt în vigoare câteva sute de directive, regulamente și decizii în acest domeniu. Însă
eficacitatea politicii europene de mediu este determinată în mare parte de punerea sa în
aplicare la nivel național, regional și local, iar aplicarea defectuoasă și neasigurarea cum
se cuvine a respectării reprezintă în continuare o problemă majoră. Monitorizarea - atât
a stării mediului, cât și a nivelului de aplicare a legislației UE în domeniul mediului - este
fundamentală.

Pentru a contracara diferențele mari dintre statele membre în ceea ce privește punerea
în aplicare, Parlamentul European și Consiliul au adoptat în 2001 criterii minime
(neobligatorii) pentru inspecțiile de mediu. Pentru a îmbunătăți asigurarea respectării
legislației UE în domeniul mediului, statele membre trebuie să prevadă sancțiuni
penale eficace, proporționale și cu efect de descurajare pentru cele mai grave infracțiuni
în domeniul mediului. Printre acestea se numără, de exemplu: evacuarea sau eliberarea
ilegală de substanțe în aer, apă sau sol, comerțul ilegal cu specii ale faunei și florei
sălbatice, comerțul ilegal cu substanțe care afectează stratul de ozon și transportul ilicit
sau deversarea ilicită de deșeuri. Rețeaua Uniunii Europene pentru punerea în aplicare și
respectarea legislației din domeniul mediului (IMPEL) este o rețea internațională a
autorităților din domeniul mediului din statele membre ale UE, statele în curs de aderare
și statele candidate, precum și din Norvegia, creată pentru a îmbunătăți asigurarea
aplicării prin furnizarea unei platforme pentru schimbul de idei și de bune practici între
factorii de decizie politică, inspectorii de mediu și responsabilii cu asigurarea respectării.

În mai 2016, Comisia a lansat evaluarea punerii în aplicare a politicilor de mediu, un nou
instrument conceput să contribuie la punerea în aplicare pe deplin a legislației UE din

14
domeniul mediului, care este strâns legat de verificarea adecvării (Programul privind o
reglementare adecvată și funcțională - REFIT) obligațiilor de monitorizare și raportare în
temeiul legislației UE existente, în vederea simplificării sale și a reducerii costurilor.

În 1990, a fost înființată Agenția Europeană de Mediu (AEM), cu sediul la Copenhaga,

pentru sprijinirea dezvoltării, punerii în aplicare și evaluării politicii de mediu și pentru
informarea publicului larg pe această temă. În 2020, Agenția a publicat cel de-al șaselea
raport privind starea mediului, care analizează starea mediului și perspectivele în acest
sens în Europa.

De asemenea, UE administrează Programul european de observare a Pământului

(Copernicus), care furnizează date de observare prin satelit privind terenurile, mediul
marin, atmosfera și schimbările climatice. În ceea ce privește poluanții eliberați în aer,
apă și sol, Registrul European al Poluanților Emiși și Transferați (E-PRTR) furnizează date
esențiale referitoare la mediu de la peste 30 000 de instalații industriale din UE.

Parlamentul European are un rol major în formularea legislației UE în domeniul mediului.

În cea de-a opta legislatură, Parlamentul s-a ocupat de acte legislative care decurg din
planul de acțiune pentru economia circulară (privind deșeurile, bateriile, vehiculele
scoase din uz, depozitarea deșeurilor etc.), de chestiuni legate de schimbările climatice
(ratificarea Acordului de la Paris, partajarea eforturilor, contabilizarea exploatării
terenurilor, schimbarea destinației terenurilor și silvicultura în cadrul angajamentelor UE
în materie de schimbări climatice, reforma sistemului de comercializare a certificatelor
de emisii etc.) și altele.

Parlamentul a recunoscut în mod repetat că este nevoie ca o mai bună punere în aplicare
să devină o prioritate-cheie. Într-o rezoluție pe tema „optimizarea avantajelor obținute
de pe urma măsurilor UE în domeniul mediului: creșterea încrederii prin ameliorarea
cunoștințelor și a capacității de reacție”, Parlamentul a criticat nivelul nesatisfăcător al
punerii în aplicare a legislației în domeniul mediului în statele membre și a prezentat o
serie de recomandări pentru o punere în aplicare mai eficientă, precum diseminarea
celor mai bune practici între statele membre și între autoritățile regionale și locale. În
cursul celei de-a noua legislaturi, Parlamentul European a jucat un rol-cheie în
discutarea propunerilor prezentate de Comisia Europeană în cadrul Pactului verde
european, atât prin răspunsul la propuneri, cât și prin indicarea direcțiilor în care
dorește să vadă noi obiective ambițioase și acțiuni. În octombrie 2021, Parlamentul a
adoptat Regulamentul Aarhus modificat, negociat cu statele membre în vederea
extinderii accesului la informații, a participării publicului la luarea deciziilor și a
accesului la justiție în probleme de mediu.

15
 II. ZONAREA SI MICROZONAREA CULTURILOR INFUNCTIE DE CONDITIILE PEDO-
CLIMATICE

2.1 Climatologie
2.1.1 Elemente meteorologice (temperatura aerului şi solului, umiditatea aerului şi
solului)
Temperatura solului
Suprafaţa subiacentă atmosferei (solul terestru sau mările şi oceanele) este o
suprafaţă activă pentru că, în afară de asigurarea suportului mecanic pentru vegetaţie,
ea recepţionează prin absorbţie o parte din energia radiantă solară (restul fiind, în
principal, reflectată) cât şi din apa provenită din precipitaţii, pe care le distribuie, apoi,
o parte în straturile solului sau ale apei, o alta spre straturile inferioare ale atmosferei,
pe care le încălzeşte şi contribuie la umezeala lor, iar o ultimă parte este inclusă într-o
serie de procese şi fenomene fizice, chimice şi biologice. Suprafaţa activă este stratul
planetar superficial, de grosime variabilă, în cuprinsul căruia radiaţia solară incidentă
suferă fenomenul de reflexie, refracţie, absorbţie etc., prin care această energia
radiantă este transformată şi redistribuită. Temperatura solului şi modul de propagare a
căldurii în sol depind de o multitudine de factori, în primul rând de intensitatea radiaţiei
solare şi de variaţiile sale periodice in timp, la care se adaugă o serie de parametri ce
caracterizează natura şi proprietăţile fizice ale solului: albedoul suprafeţei, compoziţia,
structura, textura, umiditatea sau uscăciunea solului (în funcţie de conţinutul de apă sau
de aer), căldura specifică şi conductivitatea termică. Temperatura solului mai depinde
de orientarea şi înclinarea pantelor versanţilor (pantele cu expoziţie sudică au
temperatura solului mai mare decât cele nordică, aspect valabil chiar şi pentru
minidenivelările rezultate din arături), natura şi de gradul de acoperire a suprafeţei
solului cu vegetaţie sau cu zăpadă. Energia radiantă solară (globală) este, parţial,
absorbită şi transformată în energie termică, devenind principala sursă de încălzire a
suprafeţei solului şi, deci, pentru valoarea temperaturii solului. O anumită parte din
radiaţia incidentă este reflectată, iar cealaltă parte este folosită pentru încălzirea
stratului de la suprafaţă, a aerului din vecinătate, fotosinteză şi alte fenomene fizice,
chimice şi biologice de la nivelul suprafeţei terestre. Dacă bilanţul energetic radiativ este
pozitiv (ziua şi vara), atunci suprafaţa solului se încălzeşte, iar căldura eliberată serveşte
drept sursă pentru un număr însemnat de procese fizice, chimice şi biologice din sol, apa
din sol, apă şi din aerul învecinat suprafeţei solului. În consecinţă, temperatura solului
creşte. Creşterea temperaturii are loc până în momentul când energia radiantă emisă de
sol va fi echilibrată de energia solară incidentă. Dacă bilanţul energetic radiativ este

16
negativ (noaptea şi iarna), atunci suprafaţa solului se răceşte, iar căldura pierdută de
suprafaţa solului este, în parte, compensată de aportul de căldură din straturile solului,
apei şi ale aerului învecinat care, la rândul său se răceşte, fenomene care contribuie la
producerea altor procese în sol şi atmosfera liberă. În consecinţă, temperatura solului
scade. Albedoul suprafeţei solului este dependent de culoarea şi umiditatea sa. Un sol cu
un albedo mare (capacitate de reflexie mare), de culoare deschisă, reflectă o cantitate
mare de radiaţie solară, conducând la o încălzire redusă şi, deci, la temperaturi mici ale
solului. Dimpotrivă, solurile închise la culoare (albedo mic), cum sunt cele bogate în
humus (cernoziomul), reflectă mai puţină radiaţie solară, vor absorbi mai multă radiaţie
solară, se vor încălzi mai mult decât cele deschise la culoare şi vor avea temperaturi mai
mari decât acestea, cu circa 3 – 8 0C. Aceste soluri au nu numai o capacitate de
absorbţie sporită, ci şi o putere de emisia însemnată, ele răcindu-se (noaptea şi iarna)
mai mult decât solurile deschise la culoare. Constituenţii chimici (dependenţi de natura
solului) influenţează regimul termic al solului (de exemplu, între solurile nisipoase şi cele
argiloase, în stratul arabil se poate atinge o diferenţă de temperatură de 1 - 3 0C).
Întrucât, indirect, aceste proprietăţi acţionează asupra creşterii şi dezvoltării plantelor,
amplasarea culturilor agricole pe diversele soluri trebuie să se facă astfel încât
caracteristicile termice ale solurilor să fie în concordanţă cu cerinţele termice ale
plantelor. Astfel, pe solurile care se încălzesc primăvara mai repede se pot cultiva plante
cu necesităţi termice mai ridicate (porumb, bostănoase şi altele). Dimpotrivă, în
condiţiile unor primăveri reci şi umede, temperaturile mici ale unui sol argilos pot afecta
plantele cultivate.
Natura solului influenţează şi evoluţia fenofazelor întrucât proprietăţile
termofizice diferite ale solului conduc la încălziri diferite. Astfel, în zonele din sudul ţării
noastre, în 65 condiţiile unui acelaşi regim al temperaturii aerului, beneficiind de
umidităţi şi condiţii de nutriţie optimă, culturile cresc mai repede pe solurile nisipoase
decât pe cele bogate în humus din Bărăgan, iar pe acestea mai repede decât pe cele
argiloase din bazinul Argeşului. Structura, textura (modul de aranjare spaţială a
componentelor solului, spaţiile lacunare depinzând de dimensiunile glomerulelor solului)
şi gradul de umiditate al solului produc o modificare a constantelor termofizice ale
solului şi, deci, influenţează diferit regimul termic al solului, pentru acelaşi regim
radiativ. De exemplu, un sol proaspăt arat se încălzeşte şi se răceşte mai repede decât
acelaşi sol tasat şi pentru aceeaşi intensitate a radiaţiei solare. Temperatura solului
depinde şi de modul de dispunere al brazdelor, de adâncimea şi orientarea lor faţă de
punctele cardinale, de tipul de cultivare ales.

17
 Astfel, un sol uscat şi afânat sau aerat (cu porozitate mare, cu structură granulară)
va prezenta o conductivitate termică mică şi, în consecinţă, va transmite mai puţină
căldură în profunzime decât un sol umed. Rezultă că, solurile uscate sau cu porozitate
mare se vor încălzii ziua mai puternic numai la suprafaţă (pentru că transmit puţină
căldură în profunzimea solului) în comparaţie cu solurile umede sau compacte. Noaptea,
solurile uscate se vor răcii prin radiaţie la suprafaţă mai mult decât cele umede sau
compacte, pentru că beneficiază de un aport mai mic de căldură din straturile mai
adânci decât cele umede sau compacte, la care transportul căldurii din profunzime spre
suprafaţa solului este mai intens, datorită conductivităţii termice mai mari a acestora
(atenuând, astfel, scăderea temperaturii solurilor respective). Stratul de zăpadă se
comportă ca un strat izolator termic, întrucât împiedică propagarea variaţiilor termice
de la exterior spre sol, dar şi pierderile de căldură din sol.
Rezultă că, solurile uscate (de exemplu, pe timp secetos), afânate sau cu
porozitate mare au o difuzivitate mai mare decât solurile umede (de exemplu, după
ploaie) întrucât, chiar dacă ele permit propagarea doar a unor cantităţi mici de căldură
în straturile solului, totuşi, aceste cantităţi pot să producă încălziri însemnate (creşteri
mari de temperatură). Dimpotrivă, un sol umed, deşi permite transportul unor cantităţi
mai mari de căldură decât un sol uscat totuşi, difuzivitatea termică este mică, iar
încălzirile sunt mici ,pentru că apa are căldură specifică mai mare a aerului. Învelişul
vegetal, în funcţie de caracteristicile sale (dimensiune, desime etc.), se comportă ca
strat izolator pentru sol, atât în decursul anului cât şi al zilei. Iarna, solul protejat cu
vegetaţie (iarbă, frunze putrezite etc.) este mai cald, adâncimea de îngheţ mai mică şi
de durată mai scurtă decât la solurile dezgolite. Vara, învelişul vegetal absoarbe o bună
parte din radiaţia solară, ceea ce face ca solul să fie mai rece decât cel neacoperit de
vegetaţie. Stratul de zăpadă, la rândul său, modifică considerabil regimul temperaturii
solului, întrucât se comportă ca un strat care influenţează regimul radiativ şi care are şi
un rol de de protecţie termică (zăpada are un coeficient de reflexie mare şi o
conductivitate termică mică). Izolarea termică este foarte eficientă dacă stratul de
zăpadă este afânat şi redusă dacă zăpada este compactă.
Variaţia zilnică şi anuală a temperaturii solului
Temperatura solului variază atât în spaţiu (pe verticală şi orizontală), cât şi în
timp, în strânsă legătură cu evoluţia temporală a radiaţiei solare (deci, în funcţie de
latitudine, anotimp, ora din zi). Variaţiile pot să fie periodice (diurne şi anuale) sau
neperiodice (accidentale) şi sunt determinate, în principal, de variaţiile radiaţiei solare
directe. Ca şi în cazul radiaţiei solare (principal factor care determină temperatura
solului), studierea variaţiei diurne şi anuale a temperaturii solului, la suprafaţă şi în
18
adâncime, se face prin metoda grafică pe baza valorilor medii normale orare (lunare sau
anuale) – pentru variaţia diurnă şi a mediilor lunare – pentru variaţia anuală.
Momentele producerii maximului şi minimului termic se înregistrează cu atât mai
târziu (se decalează) faţă de cele corespunzătoare suprafeţei solului, cu cât adâncimea
este mai mare şi, prin scăderea amplitudinii odată cu creşterea adâncimii. Întârzierea
producerii extremelor termice ale solului este de circa 2 ore şi 40 min. la 12 cm
adâncime şi poate să ajungă la 24 h la adâncimi de peste 80 cm. Oscilaţiile termice
diurne ale temperaturii solului se micşorează cu creşterea adâncimii. Aceste variaţii
devin nesemnificative la adâncimi cuprinse între 60 şi 160 cm, în funcţie de proprietăţile
termo-fizice ale solului. Stratul sub care aceste amplitudini termice diurne devin zero se
numeşte strat cu temperatura zilnică constantă.
Principalii factori de care depinde amplitudinea termică diurnă a solului (dintre
care cei fizico-chimici au un rol însemnat) sunt: natura solului şi a suprafeţei solului,
umiditatea solului, albedoul suprafeţei, căldura specifică şi conductivitatea termiă,
vegetaţia, nebulozitatea şi stratul de zăpadă.
Variaţia anuală a temperaturii solului
La latitudinile ţării noastre, evoluţia temperaturii se caracterizează printr-o
simplă oscilaţie, atât la suprafaţa solului, cât şi pentru straturile din adâncime, cu un
maxim într-o lună de vară şi un minim într-o lună de iarnă . Factorii de care depinde
amplitudinea anuală a temperaturii solului sunt aceeaşi cu cei menţionaţi la variaţia
diurnă a temperaturii solului. La suprafaţa solului temperatura maximă se înregistrează
în luna iulie (sau august), iar temperatua minimă în luna ianuarie. Aceste temperaturi
extreme se ating după un anumit timp (circa o lună) de la înregistrarea valorilor extreme
ale energiei radiante solare. Pentru straturile de diverse adâncimi ale solului evoluţia
anuală a temperaturii solului se aseamănă, într-o anumită măsură, cu cea evoluţiei
temperaturii suprafeţei solului. Tot timpul anului la latitudini tropicale şi vara la
celelalte latitudini (în timpul zileleor senine) temperatura solului scade cu adâncimea, în
timp ce iarna ea creşte cu adâncimea solului. Primăvara şi toamna evoluţia termică a
straturlor solului este una de tranziţie specifică pentru tendinţele de variaţie a
temperaturii în cele două sezoane . Totodată, se constată că, momentele producerii
maximului şi minimului termic se înregistrează cu atât mai târziu (se decalează) faţă de
cele corespunzătoare suprafeţei solului, cu cât adâncimea este mai mare şi, prin
scăderea (amortizarea) progresivă a amplitudinii odată cu creşterea adâncimii. De
exemplu, întârzierea producerii extremelor temperaturii anuale a solului la adâncimea
de 2,5 m este de circa 40 de zile, iar la 10 m între maximul de la suprafaţă şi cel de la
această adâncime poate să apară o diferenţă de aproximativ o jumătate de an. La
19
latitudinile temperate decalarea producerii valorilor extreme anuale în funcţie de
adâncime este de 20 - 30 m pentru fiecare metru de adâncime.
Temperatura aerului
Temperatura aerului este un parametru meteorologic (exprimat în grade Celsius,
în majoritatea ţărilor) care, la scară macroscopică, permite aprecierea gradului său de
încălzire la un moment şi într-un loc dat. Pe suprafaţa terestră temperatura aerului
variază semnificativ în funcţie de intensitatea radiaţiei solare recepţionată şi de
caracteristicile fizice ale acesteia. La rândul ei, temperatura aerului influenţează şi
determină alte elemente, procese şi fenomene meteorologice, contribuind la descrierea
stării timpului şi climei. În majoritatea sa, încălzirea aerului se face indirect, prin
intermediul suprafeţei subiacente active a atmosferei, care îndeplineşte rol de sursă
principală de căldură pentru aerul atmosferei libere. O parte din energia recepţionată de
suprafaţa terestră este retransmisă, apoi, atmosferei prin mai multe procese şi
mecanisme.
Absorbţia radiaţiilor este cu atât mai intensă, deci, temperatura aerului va creşte
cu atât mai mult, cu cât cantitatea de gaz carbonic şi de vapori de apă din aer este mai
mare. Pe această cale, aerul se încălzeşte pe distanţe mai mari în atmosferă decât se
realizează prin conducţie şi are caracter permanent, fiind preponderentă ziua şi vara.
Turbulenţa atmosferică este procesul de amestecare a aerului cald cu cel rece, în urma
căruia masa de aer rece se încălzeşte.
Variaţia zilnică şi anuală a temperaturii aerului
Studierea variaţiilor periodice (diurne şi anuale) a temperaturii aerului se face prin
metoda grafică, pe baza valorilor medii normale orare (lunare sau anuale), obţinute din
măsurătorile standard făcute în adăpostul meteorologic – pentru variaţia diurnă şi a
mediilor lunare (decadice, pentadice etc.) – pentru variaţia anuală. În afara acestor
variaţii periodice există şi variaţii neperiodice sau accidentale ale temperaturii aerului
(zilnice, lunare, anuale), adică abateri de la evoluţia normală produse, în principal, de
evoluţia aleatorie, bruscă a vremii, invaziei unor mase de aer etc. (de exemplu, întro zi
ploioasă amplitudinea termică este mai mică decât într-o zi senină). Variaţia zilnică
(diurnă) a temperaturii aerului se caracterizează printr-o simplă oscilaţie, în care se
observă o încălzire în cursul zilei (valoarea maximă înregistrându-se în jurul orei 14,
uneori chiar 15) şi o răcire pe parcursul nopţii (valoarea minimă înregistrându-se la puţin
timp după răsăritul Soarelui (mai devreme – între ora 4 şi 5 dimineaţa - vara şi mai târziu
– în apropierea orei 7 - iarna). In studierea variaţiei zilnice a temperaturii aerului
prezintă importanţă cunoaşterea momentelor producerii temperaturilor extreme, valorile
temperaturilor extreme şi valoarea amplitudinii termice diurne – parametru important
20
pentru aprecierea caracteristicilor climatice ale unei regiuni, dar şi din punct de vedere
agrometeorologic. Ca şi pentru alţi parametri meteorologici, amplitudinea zilnică a
temperaturii aerului se defineşte ca diferenţa dintre valorile termice extreme diurne (A =
tmax – tmin).
Factori de care depinde amplitudinea diurnă a temperaturii aerului sunt:
latitudinea geografică, altitudinea şi formele de relief, depărtarea de mări şi oceane,
nebulozitatea, anotimpul, natura şi starea suprafeţei subiacente, vegetaţia şi vântul. B.
Variaţia anuală a temperaturii aerului depinde de intensitatea radiaţiei solare şi a celei
terestre, latitudinea geografică, natura suprafeţei subiacente, nebulozitate, regimul
precipitaţiilor etc. De asemenea, în a doua jumătate a anului, când temperatura aerului
ar trebui să scadă treptat, îşi fac apariţia intervale de timp în care temperatrua aerului
creşte, numite, de ceea, perioade de încălzire. În condiţiile ţării noastre aceste perioade
de încălzire sunt sfârşitul lunii septembrie, începutul lunii octombrie şi 10 – 12
noiembrie. Cunoaşterea acestor perioade de răcire şi încălzire prezintă interes în
meteorologia sinoptică şi în agricultură, mai ales dacă ele prezintă abateri accentuate
(de exemplu, îngheţurile târzii de primăvară), cu efecte negative asupra organismelor vii,
cunoascute sub numele de riscuri sau hazarde termice.
Influenţa temperaturii aerului asupra vegetaţiei
La plante, efectele produse de temperatura aerului sunt complexe, se manifestă
la nivelurile tuturor fenomenelor şi proceselor care determină, pentru fiecare specie,
creşterea şi dezvoltarea acesteia şi depind de valorile temperaturilor şi de durata de
menţinere a acestora. Temperatura aerului este un factor meteorologic şi climatic care
asigură declanşarea unor procese cum sunt apariţia fenofazelor (avansul sau întârzierea
fazelor fenologice), organogeneza florală cu diferenţierea mugurilor şi organelor florale.
Rolul temperaturii rezultă, îndeosebi, din influenţa pe care o exercită asupra proceselor
de fotosinteză, respiraţie, germinaţie, vernalizare, transpiraţie, acumularea substanţei
uscate şi valorii producţiei biologice. Astfel, la temperaturi mici (1 – 3 0C) asimilaţia
clorofiliană este foarte mică. Ea creşte odată cu creşterea temperaturii, fiind maximă la
30 – 35 0C, după care scade din nou, pentru a înceta la peste 50 – 55 0C. Procesul de
fotosinteză este influenţat într-o măsură mai mică de regimul termic atunci când
temperaturile se încadrează în domeniul normal de adaptare al plantelor. Temperatura
aerului poate afecta ritmul fotosintezei, dar efectele depind de condiţiile de
aclimatizare, la rece sau cald, anterioare ale plantelor. Temperatura este, alături de alţi
factori (fotoperioadă, condiţii de nutriţie) un element important care determină
formarea primordiilor florale (primele celule din care ia naştere floarea). Au fost puse în
evidenţă anumite praguri de temperatură (minim, optim, maxim) în cadrul cărora îşi pot
21
duce existenţa organismele vegetale. Sub pragul minim plantele nu se mai pot dezvolta
întrucât nu beneficiază de căldură suficientă pentru procesele biologice. Dincolo de
pragul termic maxim dezvoltarea se opreşte din nou întrucât temperaturile prea mari
devin periculoase sau chiar letale pentru plante. În afara limitelor de temperatură, deşi
plantele nu mor, ele au totuşi de suferit. Există însă şi limite în afara cărora procesele
vitale le sunt stopate complet. Temperaturile optime pentru creşterea majorităţii
plantelor se plasează în intervalul 25 – 35 0C. În afara pragurilor biologice extreme,
plantele mai prezintă şi o temperatură optimă (“optim armonic”) la care procesele
fiziologice au asigurată o dezvoltare normală, echilibrată, în cele mai bune condiţii. La
această temperatură asimilaţia şi dezasimilaţia sunt într-un raport favorabil fotosintezei,
asigurând creşterea plantelor, dezvoltarea lor iar acumularea substanţelor de rezervă
este mare. Temperatura optimă depinde de specie, soi, fază de vegetaţie şi este legată
şi de alţi factori de vegetaţie. De menţionat că păstrarea seminţelor şi a părţilor
vegetative în repaus ale plantelor se face la temperaturi mult mai mici decât pragul
optim biologic. Temperaturile scăzute din timpul nopţii influenţează anumite procese
metabolice. Astfel, la tomate, aceste temperaturi favorizează transferul de zahăr din
frunze în alte organe, la cartof este favorizată formarea tuberculilor (12 0C), iar la
căpşuni formarea fructelor aromate (circa 10 0C). Se poate constata că temperatura
aerului acţionează ca factor care determină distribuţia terestră a plantelor, atât în
spaţiu, ca areal geografic, cât şi în timp, ca existenţă în cursul unui an. Pentru ca o
anumită plantă să parcurgă întreaga perioadă de vegetaţie, precum şi pentru a trece
dintr-o fază de vegetaţie în următoarea, are nevoie să primească anumite cantităţi de
căldură care sunt aproape constante. Evident că aceste cantităţi de căldură variază
pentru aceeaşi plantă de la o fază la alta şi pentru aceeaşi fază, de la un fel de plantă la
altul. Sumele gradelor de temperatură variază relativ puţin pe teritoriul ţării noastre,
ceea ce face posibilă utilizarea acestor date în activitatea de prognozare orientativă a
fenofazelor şi determinarea momentului de coacere. Dacă temperaturile evoluează în
mod normal, fazele de vegetaţie apar şi ele la date aproape constante. Dar pentru o
aceeaşi perioadă a anului şi în acelaşi loc, temperaturile pot varia mult de la un an la
altul. Aşa se explică de ce o fază de vegetaţie poate să apară mai devreme într-un an
decât în altul, rapiditatea de creştere şi dezvoltare a plantelor depinzând în mare măsură
de temperatură. Tot din cauza diferenţelor de temperatură, o fază de vegetaţie poate să
apară în acelaşi an mai devreme în unele regiuni şi mai târziu în altele. Plecând de la
aceste constatări este posibilă zonarea speciilor, stabilirea epocilor de înfiinţare a
culturilor, adoptarea unor măsuri de protecţie a culturilor timpurii sau târzii,
caracteristicile serelor etc.
22
 Umiditatea aerului
Sub aspect meteorologic, umiditatea (umezeala) aerului reprezintă conţinutul de
vapori de apă al aerului şi este un element meteorologic fundamental cu rol fizic şi
biofizic important. Astfel, umiditatea aerului influenţează regimul radiativ prin
absorbţia radiaţiilor cu lungime de undă mare (absorbţia selectivă, în principal a
radiaţiilor infraroşii, apără Pământul de o insolaţie prea puternică în cursul zilei, iar
noaptea îl protejează împotriva unei răciri radiative prea intense), determină regimul
nebulozităţii, precipitaţiilor şi al apei din sol, are un rol important în procesele de
schimbare de stare de agregare (evaporare, condensare, îngheţ, topire), influenţează
transpiraţia plantelor şi animalelor, vizibilitatea meteorologică (când umiditatea
relativă depăşeşte circa 65 %) şi altele.
2.1.2. Masuri pentru reglarea factorilor climatici prin lucrări agrotehnice

(lucrări ale solului, aplicarea gunoiului de grajd, mulcirea, arderea substanţelor

fumigene, perdele de protecţie, distrugerea buruienilor, eliminarea excesului si
deficitului de apă, rotaţia culturilor, irigaţii, orientarea culturilor in functie de
expozitie)

Sistemele conservative se bazează pe afânarea mai puţin intensă a solului,

realizată prin diferite metode, fără întoarcerea brazdei și numai în condiţiile păstrării la
suprafața solului a unei anumite cantități de resturi vegetale, fiind considerate din acest
motiv strategii ecologice de protecție. „Lucrarea conservativă“ a solului este o expresie
generică, care se referă la o mulțime de metode de lucrare, de la semănat direct până la
afânarea și mobilizarea întregului profil de sol, excluzând întoarcerea brazdei și arderea
miriștii, permițând menținerea resturilor vegetale pe suprafața solului sau aproape de
suprafața solului şi/sau păstrarea afânată și granuloasă a suprafeţei solului, în scopul
reducerii eroziunii şi a îmbunătățirii relațiilor solului cu apa.
În funcţie de gradul de acoperire a suprafeţei solului cu resturi vegetale, de intensitatea
și modul de afânare a solului, sistemele de lucrare conservative sunt clasificate în cinci
categorii majore, și anume: fără lucrare de afânare, lucrare de afânare în benzi, lucrări
de afânare pe verticală, lucrare de afânare în biloane, lucrare de afânare redusă. Fără
lucrare, expresie sinonimă cu: semănat direct, sistem cu mulci, sistem în miriște, sistem
ecologic, zero till, no-till.

Principalele avantaje ale sistemelor de lucrări minime sunt următoarele:

- conservarea și ameliorarea însușirilor fizice ale solului – prin reducerea numărului de

treceri ale agregatelor agricole pe suprafața solului se evită distrugerea structurii și
scăderea conținutului în humus; de asemenea, se reduce gradul de tasare a solului, care
se manifestă prin scăderea valorilor densității aparente, rezistenței la penetrare și
creșterea porozității totale, de aerație, a permeabilității pentru apă, a schimbului de
gaze. Comparând umiditatea solului lucrat prin tehnologia convențională și prin lucrări
minime s-a constatat un plus de umiditate în cazul utilizării variantelor cu lucrări
minime, pe adâncimea 0-15 cm, suficient pentru a asigura creșterea și dezvoltarea
plantelor pentru perioade scurte de secetă, de două-trei săptămâni. Creșterea cantității
de apă infiltrată și reținută, cuplată cu reducerea evaporației, creează un mediu
favorabil pentru creșterea și dezvoltarea plantelor.
23
- reducerea fenomenului de eroziune – prin reducerea numărului de lucrări și a
intensității acestora se contribuie la reducerea eroziunii provocate de apă și vânt. Pe
terenurile în pantă, lucrarea solului fără întoarcerea brazdei constituie un mijloc foarte
eficace de reducere a eroziunii hidrice și a cantității de sol transportat în aval, în special
după efectuarea lucrărilor de bază executate după premergătoare timpurii. De
asemenea, resturile vegetale, tocate și încorporate superficial, contribuie la reducerea
cantității de apă scurse și a pierderilor de sol prin eroziune eoliană.

- costuri mai scăzute – practicarea sistemului de lucrări neconvenționale (minime), cu

număr redus de treceri, determină importante scăderi ale costurilor de producție și,
implicit, prețuri mai mici ale produselor agricole, fapt care se realizează datorită
reducerii consumului de combustibil la umiditatea de suprafață. În cadrul sistemului
convențional, lucrările de pregătire a patului germinativ reprezintă, în mod obișnuit, 30-
40% din totalul cheltuielilor aferente unei culturi, iar în cadrul sistemului minim acestea
se reduc cu 60-75% față de cele înregistrate în cadrul sistemului convențional de lucrare
a solului. De asemenea, volumul total al lucrărilor necesare pentru pregătirea patului
germinativ și semănat se reduce în condițiile utilizării sistemului minim de lucrare cu 45-
55%, determinând o creștere a productivității muncii și a suprafeței care poate fi lucrată
de un fermier.

- flexibilitatea în executarea semănatului – condițiile climatice pot întârzia efectuarea

lucrărilor de pregătire a patului germinativ, a semănatului sau plantatului în cadrul
sistemului convențional de lucrare, însă sistemul minim oferă oportunitatea executării
acestor lucrări într-un timp foarte scurt, imediat ce se poate intra pe teren, fără a
necesita o umiditate corespunzătoare a solului și vreme bună pentru fiecare lucrare în
parte. Solurile lucrate în sistem minim asigură, în același timp, o mai bună traficabilitate
pentru utilajele agricole la executarea semănatului, aplicării erbicidelor și la recoltare.

- utilizarea mai eficientă a irigațiilor – sistemul de lucrări minime ale solului asigură o
utilizare mai eficientă a apei de irigare, care este mai bine conservată în sol. În acest fel
se reduce necesarul de apă și se reduc costurile pentru irigare.

- conservarea solului – prin reducerea fenomenului de eroziune, restituirea materiei

vegetale solului, menținerea stratului de mulci la suprafață, sistemul de lucrări minime
contribuie la protecția agroecosistemelor, conservarea acestora și menținerea
echilibrului în natură.

Fertilizarea cu gunoi de grajd se recomanda a fi realizata in urma unei analize de

sol, in vederea cunoasterii rezervei de elemente minerale ale acestuia. Dozele cel mai
des utilizate sunt de 20-40 t/ha iar aplicarea se face o data la 2-4 ani (3-4 ani la
culturile de camp, pomi si vii si la 2-3 ani sau anual la legume in camp). Se recomanda
administrarea gunoiului fermentat.
Gunoiul rezultat in timpul iernii se aplica pana la 1 iulie. Restul gunoiului se aplica pana
la 30 septembrie. Transportul si imprastierea gunoiului fermentat in platforma se
realizeaza atunci cand poate fi imediat incorporat. Pentru insamatarile de toamna,
gunoiul se transporta vara, pe timp noros si se incorporeaza imediat in sol. Pentru
culturile de primavara, gunoiul se incorporeaza toamna, sub aratura.
Recomandari privind dozele la hectar, in functie de tipul plantelor cultivate: cereale
paioase (10-15 t/ha), porumb (20-25 t/ha), cartof si sfecla (20-30 t/ha), plante
leguminoase (10-15 t/ha), livezi si vii (40-60 t/ha), culturi legumicole (80-100 t/ha).
Pe terenurile usoare, nisipoase, incorporarea se face mai adanc, pana la 30 cm adancime
iar pentru terenurile grele, incorporarea se face pana la 18-25 cm.

24
Gunoiul bine fermentat se incorporeaza la 10-15 cm adancime iar cel mai putin
fermentat la 18-20 cm adancime. Gunoiul trebuie sa fie bine maruntit, sa nu prezinte
bulgari mai mari de 5-6 cm, umiditatea moderata si uniformitatea trebuie sa fie de
minimum 75%.
Nu se recomanda administrarea gunoiului pe timp de ploaie, soare puternic sau ninsoare.
Mulcirea solului reprezintă o tehnică în grădinărit care aduce beneficii plantelor și
solului, fiind un proces extrem de important prin care plantele sunt ajutate să treacă
fără probleme peste sezonul rece. Mulciul reprezintă un strat care acoperă solul și îl
protejează împotriva uscării, eroziunii, dar și împotriva temperaturilor scăzute din
perioada sezonului rece. Solul trebuie mulcit pentru a îl proteja, dar și pentru a
îmbunătăți proprietățile acestuia.

Mulcirea solului este cea mai eficientă metodă de a crea un sol sănătos pentru plantele
pe care le vom cultiva. Practic mulcirea solului este operația de acoperire a solului cu
mulci. Termenul mulci vine din englezescul „mulch” și descrie o gamă largă de materiale
organice sau anorganice, folosite pentru acoperirea solului, cu scopul de a obține un
pământ de o calitate mai bună.

Materialele de natură organică pot fi paie, frunze, rumeguș, resturi vegetale și de aceea
mulcirea este considerată din punct de vedere ecologic o modalitate excelentă de a
recicla deșeurile din grădină, prin transformarea lor în mulci. Materialele anorganice ce
pot intra în componența mulciului sunt reprezentate de folii din polietilenă, pietriș,
sticlă, materiale reciclabile.

Mulcirea solului este o procedură considerată o soluție eficientă și simplă pentru a crea
un mediu prielnic în grădinile de legume, cât și pentru straturile de flori. Se poate folosi
indiferent de suprafața cultivată. Această tehnică este o alternativă naturală la
tratamentele chimice, contribuind la sănătatea solului. Mai mult, reduce volumul de
muncă necesar îngrijirii plantelor, indiferent de tipul lor.
Pentru realizarea performanțelor agricole durabile sunt necesare perdele forestiere de agro-
protecție. Perdelele de protecţie sunt nişte fâşii formate din mai multe rânduri de arbori,
pomi și arbuşti care înconjoară solele asolamentelor, drumurile si centrele gospodăreşti.

Perdelele forestiere au un rol important în protejarea culturilor agricole împotriva

secetei, eroziunii şi alunecărilor de teren. Conform studiilor efectuate de Organizația
pentru Alimentație și Agricultură (FAO) în diverse state, efectul perdelelor forestiere
conduce la un spor mediu de recoltă de 15%. Perdelele forestiere de protecţie reduc
forţa vântului şi îmbunătăţesc microclima câmpurilor, reţin zăpada şi preîntâmpină
spulberarea ei de pe câmpuri, reţin, de regulă, scurgerea apelor, provenite din topirea
zăpezii şi a ploilor torenţiale, îmbunătăţesc regimul hidrologic al teritoriului şi sporesc
umiditatea câmpurilor, protejează solul de spălare şi eroziune, precum şi de deflaţie.

Luând în considerare metodele și mijloacele moderne de combatere a buruienilor

se recomandă utilizarea de metode directe și indirecte. Metodele indirecte includ un
număr de măsuri protective care vizează restricționarea pătrunderii semințelor de
buruieni în zonele cultivate, precum și o serie de mijloace agricole prin care se
urmărește creşterea competitivităţii plantelor în fața buruienilor. Măsurile de protecţie
sunt: utilizarea unor seminţe pure, utilizarea unui îngrăşământ natural matur, în care
cantitatea de seminţe de buruieni este redusă la minim, eliminarea buruienilor de pe
zonele necultivate. Mijloacele agricole sunt: asigurarea condițiilor pentru încolțirea
rapidă și simultană a plantelor, semănatul la timp al plantelor, aplicarea diferențiată a
îngrășămintelor și alegerea unei alternanțe/rotații corespunzătoare a culturilor. Cele mai
25
folosite metode directe de combatere a buruienilor sunt metodele fizico-mecanice.
Metodele fizico-mecanice sunt cele mai utilizate pentru combaterea buruienilor. Aratul
este cea mai importantă măsură din această categorie. Buruienile pot fi eliminate prin
următoarele: prin tăierea rădăcinilor – în timpul tuturor tipurilor de arat; prin cauzarea
unei dezvoltări rapide a tuturor buruienilor (metoda provocativă); prin îngroparea la o
adâncime mare a seminţelor de buruieni (la 30-35 de cm. seminţele îşi pierd capacitatea
de a germina în 4-6 ani); prin reducerea duratei de viaţă a buruienilor, care poate fi
realizată prin arături consecutive, la o adâncime din ce în ce mai mare, eliminând astfel
organele reproductive vegetative cu capacitate mare de reproducere. Grăpatul de
primăvară elimină buruienile cu rădăcini subţir care cresc de obicei primăvara. Este
foarte importantă şi aplicarea de tratamente între rânduri şi pe fiecare rând, la intervale
regulate. Metoda agricolă tehnică. Diferitele metode agricole şi aplicarea lor corectă şi la
timp sunt foarte importante pentru implementarea agriculturii biologice. Una dintre
aceste măsuri este şi alegerea pentru cultivare a unui teren care este curat şi lipsit de
buruieni. Este de asemenea importantă şi alegerea culturii precedente deoarece
numeroşi dăunători au tendinţa să afecteze culturi aparţinând aceleiaşi familii.
Alternanţa corectă a culturilor reprezintă un mijloc important de luptă împotriva
buruienilor. Metoda este şi mai eficientă atunci când este combinată cu un tratament
adecvat al solului. Calitatea şi oportunitatea aplicării metodelor agricole tehnice
contribuie la distrugerea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor care afectează plantele.
Metoda fizică constă în aplicarea unei dezinfecţii termale sau a unei iradieri solare a
seminţelor, bulbilor şi solului, şi, în plus, aplicarea unei serii de măsuri mecanice pentru
colectarea insectelor, cum ar fi diferite dispozitive de prindere, momeli şi capcane.
Pentru a planifica eficient combaterea buruienilor este necesară cunoaşterea biologiei
acestora, influenţa factorilor externi, cum ar fi clima, precum şi efectele rezultante ale
acestora asupra creşterii şi dezvoltării plantelor.

CRITERII PENTRU STABILIREA ROTAȚIEI CULTURILOR

Secvența de rotație poate să fie pe durata a doi sau trei ani agricoli, fiind
realizată în scopul păstrării și îmbunătățirii fertilitătii solului, reducerii eroziunii,
reducerii numărului de dăunători, eficientizarea irigațiilor, reducerea folosirii de
îngrășăminte chimice în procesul de creștere a plantelor și creșterea veniturilor totale
ale fermierilor, prin reducerea investițiilor. Din punct de vedere al condițiilor naturale,
tipul de climă și sol au un rol deosebit în stabilirea tipului de asolament și alegerea
structurii culturilor agricole. De asemenea, tipul de relief, adâncimea apei freatice,
prezența ecosistemelor naturale, a apelor de suprafață pot influența organizarea
asolamentelor. Totodată, diferitele tipuri de amenajări, mai ales cele hidrotehnice, cum
ar fi captările de apă din puțuri forate sau din ape de suprafață în vederea producerii de
apă potabilă au o importanță deosebită. Nu în ultimul rând, din punct de vedere
agronomic se ia în considerare prezența sau posibilitatea amenajărilor pentru irigații, în
special în zonele vulnerabile la secetă, ca și cele pentru drenaj și desecare, în zonele cu
soluri mai puțin permeabile sau cu excedent temporar de umiditate (zone umede).

26
. Managementul irigațiilor.
Impactul managementului apei asupra schimbărilor climatice este mai puţin
evident decât multiplele consecinţe ale acestor schimbări asupra necesităţii modificării
tehnicilor de irigare. Scăderea emisiilor de gaze cu efect de seră datorate gospodăririi
apei se bazează în principal pe reducerea cantităţii de energie şi de apă utilizate, pe
când efectele schimbărilor climatice asupra gospodăririi apei sunt mai pregnante şi mai
complexe. Creşterea temperaturilor va determina o evapotranspiraţie superioară şi acest
lucru ar putea spori nevoia de apă în agricultură. Va rezulta un stres suplimentar privind
resursele de apă. Zonele care în prezent dispun de mari resurse de apă şi sunt predispuse
la schimbări climatice trebuie să deprindă practicile folosite în regiunile unde apa deja
lipseşte astăzi. Culturile vor trebui aprovizionate cu apă şi irigate diferit, în funcţie de
modul în care se schimbă regimul precipitaţiilor; între timp se vor produce schimbări în
privinţa culturilor şi a varietăţilor cultivate, întrucât agricultura trebuie să se adapteze
schimbărilor climatice. Practicile şi tehnicile de irigare trebuie să evolueze, de exemplu
folosind «picurarea» care este mai economică decât pulverizarea. Creşterea generală a
temperaturii va reduce probabil depozitul de zăpadă şi gheaţă din munţi şi gheţari, care
va ajunge în râuri primăvara şi vara. În plus, topirea zăpezii şi gheţii se poate produce
mai devreme primăvara, schimbând astfel regimurile sezoniere ale râurilor; se cunoaşte
faptul că deversările poluante afectează mai mult cursurile de apă mai calde.
pentru înfiinţarea culturilor şi asigurarea creşterii plantelor.
MĂSURI SPECIFICE
Alegerea metodei de irigații în funcție de condițiile pedoclimatice locale Tipul de sol:
solurile nisipoase au o rată de reţinere scăzută a apei şi o capacitate de infiltrare mare.
Acestea necesită norme de udare scăzute dar aplicate frecvent, doar în anumite situaţii
când straturile nisipoase sunt superficiale. În aceste condiţii, sistemul de irigare prin
aspersiune sau prin picurare sunt mult mai potrivite pentru irigaţii prin brazde. Pe
solurile argiloase sau lutoase pot fi utilizate toate tipurile de irigaţii, în special cea de
irigare prin brazde. Sistemul de irigaţii prin brazde este cel mai indicat pentru solurile
argiloase care au o rată de infiltrare scăzută. Când în aceeaşi schemă de irigaţii sunt
cuprinse mai multe tipuri de sol este recomandată irigarea prin aspersiune sau prin
picurare pentru a asigura o bună distribuţie a apei. Panta terenului: Irigarea prin
aspersiune sau prin picurare sunt de preferat celei de udare prin brazde, îndeosebi pe
pantele cu înclinare ridicată sau pe suprafeţele cu relief neuniform. Excepţie fac
terenurile utilizate ca orezării pe terase amenajate în acest scop. Clima: Vântul puternic
poate influenţa udarea efectuată prin aspersiune. În condiţii de vânt puternic este de
preferat udarea prin picurare sau prin inundare. Pe suprafeţele care necesită udări
27
suplimentare, irigarea prin aspersiune sau picurare sunt mult mai potrivite datorită
flexibilităţii şi adaptabilităţii la cerinţele diverse ale fermei. Sursele de apă: Eficienţa
aplicării normelor de udare este mai ridicată în cazul irigaţiilor prin aspersiune şi picurare decât
la irigarea prin brazde, aceste metode fiind de preferat datorită rezervelor limitate de
apă. De asemenea, trebuie reţinut că eficienţa este componentă importantă a metodei
de irigare utilizată. • Calitatea apei: Irigarea prin brazde este preferată doar când apa
pentru irigaţii conţine multe sedimente. Depunerile de sedimente din apă pot bloca
duzele în cazul sistemelor de irigaţii prin aspersiune sau prin picurare, ceea ce determină
o creştere a costurilor de întreţinere. Dacă apa de irigaţii conţine săruri, irigarea prin
picurare poate fi recomandată atâta timp cât apa este folosită în stratul superficial de
sol. Sistemele de irigaţii prin aspersiune sunt mult mai eficiente decât metodele de
irigare prin brazde pe terenurile bogate în săruri.
2.1.3 Programe pe calculator utilizate pentru prognoza meteo, accesare internet, e-
mail
Importanța instrumentelor de prognoză meteorologică și de planificare a muncii în
agricultură nu este ceva nou, dar este un lucru pe care mulți dintre agricultori îl
consideră benefic și util în gestionarea muncii și în monitorizarea culturilor lor.
În agricultură, pentru a avea o prognoză meteo precisă, specifică locului și instrumente
de planificare a muncii pentru numeroase aplicații în fermă. Datorită dispozitive IoT
pentru vreme în domeniu, acest lucru este posibil astăzi. Acestea furnizează date pentru
a ajusta și regla prognoza în funcție de condițiile reale de pe teren și învață climatul de
la locul de amplasare pe teren pe o perioadă de timp (Abordarea sistemului AI).
Acest lucru este îmbunătățit în continuare prin furnizarea unui abordare combinată a
mai multor modele de prognoză (numit ansamblu), care este ponderat și actualizat din
oră în oră și care reduce tendințele de prognoză. Prin utilizarea acestor tehnici, se poate
obține o prognoză detaliată la nivel de teren pe oră pentru o serie de variabile: de
exemplu, temperatura, viteza/direcția și rafalele de vânt, cantitățile și probabilitățile de
precipitații, punctul de rouă, umiditatea relativă, umiditatea frunzelor, ET0, acoperirea
norilor și radiația solară.
Datele detaliate sunt apoi integrate în instrumentele de planificare a muncii pentru
nutriția plantelor, accesibilitatea câmpului, capacitatea de cultivare, fereastra de
semănat, protecția plantelor (pulverizare) și fereastra de recoltare. Îmbunătățirile
viitoare vor include o predicție prognozată pentru modelele de boli și estimări ale
umidității solului.

2.1.4 Monitorizare mediu si adapost:

-Măsurători: temperatura aerului şi a solului -Instrumente: termometre pentru
măsurarea temperaturii solului şi aerului, truse de teren

Temperatura aerului în masuratorile geodezice prin unde se determina cel mai

simplu tot cu un termometru obisnuit, cu conditia ca domeniul scarii acestuia sa
corespunda domeniului de variatie a temperaturii aerului. În acest scop se utilizeaza cu
precadere termometrul, meteorologic sau psihrometric. Acesta ca orice termometru,
este alcatuit dintr-un rezervor de mercur la care se afla racordat un tub capilar. Mercurul
, frecvent folosit ca substanta termometrica sensibila, se afla atât în rezervor cât si în
prima portiune a tubului capilar. Masurarea temperaturii aerului cu termometrul
28
meteorologic simplu se face numai la umbra, la înaltimea de cel putin doi metri deasupra
solului, termometrul distantat la cel putin 40-50 cm de operatorul care efectueaza
lucrarile.
În afara de termometrul obisnuit de felul celui descris mai sus în meteorologie se mai
folosesc termometre de maxima si minima, termografe de diferite tipuri, termometre cu
rezistenta electrica si termistori.
Masurarea temperaturii suprafetei solului pe parcela lipsita de vegetatie:
In cadrul acestor determinari de folosesc instrumente termometrice aerologice:
termometrul ordinar, termometrul de maxima si cel de minima. Ele sunt instalate pe o
parcela cu solul afanat si nivelat, situata in sudul platformei meteorologice, avand
rezervoarele pe jumatate introduse in sol.
Orientate cu rezervoarele catre est, termometrele sunt asezate la intervale de 50 cm
unul de altul, in urmatoarea ordine de la nord la sud: termometrul ordinar si
termometrul de minima (in pozitie orizontala) si termometrul de maxima care este putin
inclinat (5s) spre rezervor.

2.2 Proprietatile fizice si chimice ale solului

2.2.1 Principalele tipuri de sol:

Caracteristicile solului variază de la o zonă la alta în funcţie de numeroşi factori,
cum ar fi clima şi altitudinea. În fiecare zonă climatică predomină un tip de sol.
În zonele calde se întâlnesc solurile roşii (culoare roşie) şi laterite (de culoare balbenă),
sărace în humus şi săruri minerale. În stepe şi deşerturi solurile sunt cenuşii sau brune. În
zonele temperate, predomină cernoziomurile de culoare neagră şi cu fertilitate ridicată,
solurile brune şi podzolurile legate de porţiunile forestiere. Există circa 720 de variaţii de
sol.
Solurile cenuşii albice (denumirea precedentă – cenuşii deschise de pădure) se
întâlnesc fragmentar pe rocile luto-nisipoase, suportate de argile la adîmcimea de 150-
200 cm. S-au format sub pădure în majoritate carpinete-quarcete. Orizontul superficial
ocric trece evident într-suborizont albic (cu SiO2 amorf), slab structurat. Spre adîmc acest
suborizont trece în brun-roşcat cu structură columnară sau prismatică şi dură.
Solurile cenuşii molice (denumirea precedentă – cenuşii închise de pădure) s-au
format în condiţiile pădurilor de stejar cu înveliş ierbos dezvoltat. Le este caracteristic un
orizont A molic humnificat, cu structură grăunţoasă mare, cu caracter eluvial slab
pronunţat.
Solurile cenuşii vertice se formează sub pădurile de quarcete- carpinete, pe roci
argiloase grele. Formarea profilului este influienţată de componenţa rocii materne. Are
totodată particularităţi vertice (nuanţe verzui, feţe de alunecare, abundenţă de argilă
fină).
Cernoziomurile se deosebesc prin caracterul acumulativ, bine humificat (la
adîncimea de 80-100 cm conţinutul de humus depăşeşte 1%) structurat şi afînat (molic).
Regimul de umiditate – periodic percolativ şi nepercolativ. Reacţia solului este neutră sau
slab alcalină. Cernoziomurile se formează sub păduri preponderant quarcete şi cu înveliş
ierbos. Profilul cernoziomului are caracter molic relativ humnificat. Cernoziomul ca tip
este reprezentat de 5 subtipuri – argiloiluvial, levigat, tipic, carbonatic şi vertic.
Cernoziomurile argiloiluviale s-au format sub pădurile de stejar cu înveliş de
ierburi bine dezvoltat, care contactează cu stepele mezofite. Orizontul de la suprafaţă
este de tip molic, fără caractere de eluviere şi doar slab pudrat cu SiO2. Orizontul B în
partea inferioară are caracter iluvial cu conţinut mai ridicat de argilă fină, structură
poliedrică, tasat.
Cernoziomurile levigate se formează în condiţiile stepelor mezofite ale zonei de
silvostepă, dar se întîlnesc şi sub păduri de stejar cu înveliş ierbos. Profilul are un caracter

29
general molic, levigat, adică lipsit totalmente de carbonaţi. Ca regulă, prezenţa
carbonaţilor (efervescenţa) începe ceva mai jos de limita inferioară a orizontului B.
Cernoziomurile tipice reprezintă subtipul modal al tipului. Se formează în condiţii
de stepă, uneori cu pîlcuri de stejar pufos. Orizontul A este bine humificat, structurat şi
afînat. Orizontul B este de tranziţie, fiind mai slab humificat, cu structură grăunţoasă
mare şi bogat în diferite forme de carbonaţi. Subtipul se divizează în două: moderat
humifere şi slab humifere. Primele se formează sub stepele mezofite şi xerofite cu pîlcuri
de stejar pufos, iar ultimele se formează sub steeple xerofite cu comunităţi de negară şi
păiuş.
Cernoziomurile carbonatice se formează în condiţiile stepelor xerofite şi doar
parţial cu pîlcuri de stejar pufos. Sunt slab humificate ca cele precedente, cu strustură
mai puţin stabilă. Conţin carbonaţi chiar de la suprafaţă.
Cernoziomurile vertice se formează în condiţii de stepă, pe roci argiloase cu
conţinut ridicat de argilă fină. Orizontul A este molic, structurat, însă tasat, dur.
Orizontul B, fiind şi el în genere molic are caractere vertice – nuanţe verzui, structură
bulgăroasă mare, feţe strălucitoare. După nivelul şi conţinutul carbonaţilor cernoziomurile
vertice pot fi carbonatice, tipice sau levigale (caracter la nivel de gen).
Redzinele se formează pe calcare şi marne, atît sub influienţa asociaţiilor ierboase
de stepă, cît şi de pădure. Procesele pedogenetice se produc doar în stratul alterat de la
suprataţa rocilor calcaroase. Profilul solurilor redzinice este tipul fără orizontul de
tranziţie Orizontul superficial are caracter molic-humificat, structurat, uneori scheletic,
suportat de rocă. Redzinele se divizează în două subtipuri: levigate şi tipice.
Vertisolurile se formează în condiţii de stepă şi silvostepă, sub vegetaţie ierboasă,
pe roci argiloase grele (conţinut mare de argilă fină). Procesele pedogenetice sunt
condiţionate de proprietăţile specifice ale acestor roci, care în stare umedă gonflează, iar
în stare uscată crapă. Solificarea se produce doar în stratul de la suprafaţă. Astfel, solul
prezintă un strat amestecat, de culoare cenuşie închisă, uneori cu nuanţe verzui, avînd o
structură bulgăroasă mare, cu feţe de alunecare. Vertisolurile se divizează în subtipuri:
molic si ocric.
Solurile cernoziomoide se formează în condiţii de stepă şi silvostepă, pe terenurile
unde periodic sau permanent persistă un surplus de umezeală. Pentru profilul acetor
soluri este caracteristi orizontul A molic, bine humificat şi structurat. Orizontul B are
caracter hidric condiţionat de pînza capilară sau nivelul ridicat al apelor freatice. Se
divizează în două subtipuri- levigate şi tipice.
Mocirlele se formează în arealele cu exces de umiditate. Nivelul apei freatice se
află în profil, ajungînd pînă la suprafaţă. Solurile sunt mlaştinoase, procesele pedogeneze
au caracter anaerob. Mocirlele pot fi tipice, gleice şi turbice.
Solurile turboase se formează în condiţii permanent anaerobe, cînd rămăşiţele
plantelor hidrofile se descompun prea puţin şi se conservează în sol sub formă de turbă.
Solurile turboase pot fi de două feluri: tipice şi gleice.
Soloneţurile se formează în condiţii de stepă, pe rocile argiloase care conţin săruri
solubile (NaCl, Na2SO4 etc.). Principalele caractere sunt condiţionate de prezenţa
cationilor de Na care parţial înlocuiesc în complexul absorbtiv Ca. Prezenţa Na conduce la
formarea humatului de Na, care, spre deosebire de humatul de Ca, este mai solubil şi mai
cafeniu. Structura devine bulgăroasă sau columnară. Profilul soloneţului constă din
orizontul A cu caracter solodizat-cenuşiu deschis, lamellar, columnar. Grosimea profilului
este relativ mică (50-60 cm).
Solonceacurile se formează sub influienţa apelor fretice mineralizate. Evaporarea
apei conduce la acumularea în profil şi la suprafaţa solului a sărurilor solubile. După
nivelul apelor freatice se divizează în două – molice şi hidrice.
Solurile deluviale se formează la baza versanţilor şi în văi pe contul parcelelor
neselectate, transportate de torenţii de scurgere. Profilul acestor soluri constă din
straturi de material solificat ( humificat, structurat) mai mult sau mai puţin transformat

30
de procesele pedogenetice actuale locale. Aceste soluri sunt foarte profunde, humificate
şi bine structurate. În funcţie de caracterul materialului iniţial solurile deluviale pot fi
molice sau ocrice.
Solurile aluviale sunt cele mai tinere şi se formează în luncile rîurilor pe depunerile
aluviale recente. Ele se divizează în subtipuri-tipice, hidrice, vertice, şi turbice.solurile
aluviale pot fi salinizate, soloneţizate, şi gleizate.
Solurile de pădure se formează în condiţii de silvostepă şi sub păduri de foioase
însoţite de un covor ierbos. Se caracterizează prin faptul că stratul de sol are o grosime
mică şi conţine o cantitate mică de humus. Solurile de pădure se divizează în două tipuri :
cenuşii de pădure şi brune de pădure.
Solurile cenuşii de pădure se formează sub păduri de stejar, stejar cu arţar, sau
amestec de tei şi frasin. Se evidenţiază două subtipuri principale: cenuşii tipice şi cenuşii-
închise de pădure. Profilul lor este bine evidenţiat în orizonturi genetice. Grosimea solului
variază de la 40 pînă la 90 cm, carbonaţii apar, ca regulă, la adîmcimi de 120-150 cm, au
o structură glomerulară-nuciformă. Conţin substanţe în cantităţi insuficiente, dar
reacţionează pozitiv la introducerea îngrăşămintelor naturale şi la cele chimice de azot.
Solurile brune de pădure se formează sub pădurile de fagsau de stejar. Au un
profil slab diferenţiat în orizonturi genetice. Culoarea lor este brun-deschisă uneori
roşcată, structura glomelurală, cu o compoziţie mecanică uşoară. Regimul hidric este
suficient. Solurile nu conţin carbonaţi şi sunt favorabile pentru plantaţiile de pomicole şi
soiurile de tutun aromat.

Solul se preleveaza cu ajutorul unei sonde special confectionate, dar in anumite

situatii poate fi utilizat si un harlet curat (ne ruginit). Solul colectat din punctele
indicate se amesteca intr-un vas de plastic ( se vor evita galetile din metal sau
galvanizate).
In vederea prelevarii probelor terenul se imparte in subdiviziuni functie de marime
si cultura avuta anterior. De preferinta subdiviziunea sa nu fie mai mare de 5 hectare, iar
pe fiecare subdiviziune se ia 9-12 probe de sol care se amesteca intr-o proba compusa,
din care se trimite la laborator 1,5-2 kilograme. Aceste probe se vor recolta aleator (
meandrate, in diagonala sau in zig-zag), dar avand grija sa acoperim intreaga arie de
testare.

Probele de sol sunt analizate in laboratoare specializate. Analizele cuprind:

• continut humus
• pH
• EC (conductibilitate electrica)
• nutrienti principali (N, P, K)
• nutrienti secundari (Ca, Mg, Fe, etc…)
• textura solului
Pe baza acestor analize si functie de cultura ce urmeaza sa fie realizata pe acest
teren se elaboreaza tehnologia de cultura si planul de fertilizare. In acest mod se
evita alpicarea elementelor nutritive in exces si se optimizeaza costurile.

2.3.Morfologia si ecologia speciilor pe grupe de culturi (câmp, legumicole)

2.3.1. Particularitatile morfologice, biologice si cerintele fata de clima si sol ale
plantelor pe grupe de culturi

- Grupa culturilor de câmp (cereale pentru boabe, leguminoase pentru boabe,

oleaginoase, tuberculifere si rădăcinoase)

31
 1. IMPORTANTA, PARTICULARITATI MORFOLOGICE SI BIOLOGICE ALE
CEREALELOR
Din grupa cerealelor fac parte : graul, secara, triticale, orzul , ovazul, porumbul,
sorgul, meiul si orezul.
Cerealele constituie o grupa fitotehnica de plante ce apartin familiei gramineae
si care prezinta pentru hrana oamenilor si animalelor cea mai mare importanta, ocupand
pe glob cele mai mari suprafete dintre toate plantele de cultura, respectiv de
aproximativ 52% din suprafata arabila a lumii. In tara noastra cerealele ocupa 6,2- 6,5
mil. Hectare , ceea ce reprezinta 62,65% din suprafata arabila.

2. BIOLOGIE
Fructul cerealelor este o cariopsa ( fruct uscat indehiscent) la care se pot distinge
pericarpul , testa, endospermul, embrionul.
Pericarpul ( invelisul fructului) este format din 4-5 straturi de cellule si provine din
peretii ovalului.
Testa (invelisul semintei) provine din peretii ovulei.
Endospermul este partea cea mai dezvoltata a boabalor de cereale si reprezinta
peste 80% din greutatea bobului. Este format din celule mari , bogate in amidon.
Embrionul se gaseste la partea inferioara a bobului si este alcatuit din muguras
(genula), tulpinita(pigela) si radicela.

3. CRESTEREA SI DEZVOLTAREA
In ciclul de crestere si dezvoltare a cerealelor se disting doua etape succesive :
vegetativa si generativa
Etapei vegetative ii corespunde germinatia, formarea radacinilor si infratirea.
Etapa generativa incepe cu momentul alungirii tulpinei si continua pe toata
perioada formarii tulpinei(faza de impaiere) precum si in fazele urmatoare de inspicare,
formarea bobului si maturare.

4. GERMINAREA
Boabele de cereale absorb pentru germinare o cantitate de apa echivalenta cu 50%
din greutatea lor.
Din punct de vedere al temperaturii minime de germinatie cerealele pot fi
impartite in doua grupe :
- cereale la care temperatura minima de germinare este de 1-30 C( grau,
secara, orz si ovaz.)
- cereale la care temperatura minima de germinare este de cel putin 8 0 C(
porumb, mei, sorg, orez)
Temperatura optima pentru toate cerealele se incadreaza in limita a 18- 250 C
In conditii optime de germinatie cand cerintele fata de oxigen , temperatura,
umiditate sunt indeplinite, rasarirea cerealelor are loc in 4-5 zile.
Primele care se dezvolta sunt radacinile embrionare Apoi l ;la suprafata apare
mugurasul.
Primele radacini care se formeaza in timpul germinatiei poarta denumirea de
radacini embrionare si numarul lor difera de la o specie la alta astfel : 3-5 grau, 3 ovaz
, 4 secara, 5-8 sorg, 1 porumb, 1- mei, 1- orez

5. INFRATIREA
La scurt timp de la rasarire cresterea in lungime a tulpinitei cerealelor inceteaza ,
iar in sol aproape de suprafata se formeaza nodul de infratire. Din acesta pornesc lastari
noi numiti frati, iar faza de vegetatie se numeste Infratire. Pe langa acestea din nudul de
infratire se formeaza numeroase radacini denumite coronare. Acestea sunt fasciculate,

32
viguroase, mult mai lungi si abundent ramificate. In nutritia cerealelor radacinile
coronare au rolul preponderent.
In nodul de infratire se acumuleaza cantitati mari de substante nutritive care la
cerealele de toamna joaca un rol deosebit de important pentru rezistenta lor la
temperaturi scazute.
Prin nodul de infratire plantele se pot regenera formandu-se noi lastari. Lastarii
care se formeaza din nodul de infratire dau nastere la alte noduri din care pornesc noi
frati si noi radacini coronare. Astfel la o planta se formeaza frati de ordinul 1-2-3 etc.
Capacitatea de infratire este determinata de numarul de frati pe care poate sa-i formeze
o planta. Dintre cerealele de toamna cea mai mare capacitate de infratire se intalneste
la secara urmata de orz si grau.
Asupra capacitatii de infratire actioneaza pozitiv temperatura, lumina,
umiditatea, marimea semintei, spatiul de nutritie, masurile fitotehnice corespunzatoare.
Infratirea decurge in cele mai bune conditii la temperatura de 8-120 C
Aplicatia ingrasamintelor azotate primavara timpuriu- la orzul si graul de toamna
care au iesit slabe din iarna- asigura dezvoltarea mai multor frati, deci un numar de spice
mai multe.

6. FORMAREA PAIULUI
Este faza de vegetatie care se evidentiaza prin alungirea tulpinei. Pentru trecerea
de la faza de infratire la faza de alungire a paiului cerealelor de toamna trebuie sa
parcurga mai intai stadiul de vernalizare( ierovizare) adica sa parcurga 15-50 zile in
conditii de temperaturi scazute de 1-100 C. Fara parcurgerea stadiului de erovizare
cerealele de toamna nu pot trece din faza de infratire in faza de formare a tulpinei.
Tulpina cu internodiile foarte scurte se formeaza inca din toamna ; in cursul
lunilor februarie- martie lungimea spicului in faza embrionara depaseste lungimea tuturor
internodiilor.
Alungirea tulpinei la cereale se face prin cresterea fiecarui internod in parte.
Cresterea tulpinei incepe cu alungirea primului internod bazal. Fata de celelalte
internodii , internodul bazal este cel mai scurt si cel mai subtire, insa cu elemente
mecanice bine dezvoltate, fapt cei confera o rezistenta mai mare decat al celorlalte
internodii. Lungimea internodiilor creste de la baza spre varf, iar cel mai lung este cel ce
poarta inflorescenta. Internodiile la grau, secara, orz, ovaz, orez sunt lipsite de maduva
pe toata lungimea lor ; iar la porumb, mei, sorg internodiile sunt pline cu maduva pe
toata lungimea lor.
Nodul tulpinii cerealelor este intotdeauna plin, in el regasindu-se fascicolele libere
lemnoase intr-un fel se retea. Deasupra fiecarui nod se gaseste zona de crestere a
internodului ce urmeaza.
Durata fazei de formare a paiului la cereale este determinata de factori : genetici,
temperatura , umiditate, lumina, nutritie.
Pe masura alungirii tulpinei de la fiecare nod se formeaza frunzele. Ele sunt
dispuse alternativ si sunt formate din teaca si limb.
Teaca frunzei pleaca de la nod si inconjoara internodul aproape pe toata lungimea
lui. Teaca frunzei superioare protejeaza pe langa internod si inflorescenta in curs de
formare.
Limbul frunzei este lanceolat cu nervurile paralele. Deci la locul unde incepe
diferentierea limbului de teaca la unele cereale se gasesc doua prelungiri mai mult sau
mai putin dezvoltate denumite urechiuse( pinteni). Orzul are urechiusele mai dezvoltate
decat graul si secara, iar la ovaz acestea lipsesc.

7. INSPICAREA
Concomitent cu formarea paiului sub protectia invelisului de frunze creaste si
inflorescenta formandu-se treptat rahisul., elementele spiculetelor si elementele florale.
33
 Innainte de aparitie teaca ultimei frunze este mai voluminoasa avand aspectul de burduf
din cauza inflorescentei pe care o protejeaza numindu-se faza de burduf. La scurt timp
dupa faza de burduf inflorescenta iese afara din teaca ultimei frunze. Apare deci spicul (
paniculul) reprezentind faza de inspicare.
Un spic este format dintr-o axa cu mai multe segmente denumit rahis. Locul in
care se intilnesc doua segmente poarta numele de calcai (genunchi). La fiecare calcai de
rahis sunt prinse spiculetele, unul sau mai multe imbracate la baza lor de doua
formatiuni numite glume. Un spiculet cuprinde una sau mai multe flori, iar elementele ce
alcatuiesc spiculetul se deosebesc intre ele in functie de specie, varietate si soi.
Paniculul se deosebeste de spic printr-o axa mai lunga compusa din noduri si
internoduri, de la fiecare nod pornind ramificatii de diferite lungimi ; pe aceste
ramificatii sunt prinse spiculetele

8. DESCHIDEREA FLORILOR
Inflorirea la cereale se poate produce in acelasi timp cu aparitia spicului ( orz), la
cateva zile dupa aceea (grau) sau dupa un interval mai mare (secara).
Inflorirea incepe de la mijloc spre cele doua extremitati la spic sau din partea
superioara spre baza si de la varful ramificatiei spre axa.

9. FORMAREA BOBULUI
Dupa fecundare incepe imediat formarea si cresterea bobului. Acesta ajunge la
maturitate in functie de temperatura si umiditate in 24-45 zile de la fecundare, perioada
in care bobul acumuleaza cantitati mari de amidon, proteine si alte substante.
In perioada de crestere a bobului se pot distinge trei faze :
- maturitatea verde sau in lapte
- maturitatea galbene sau in parga
- maturitatea deplina
In faza maturitatii verde ( in lapte) bobul este umflat, de culoare verzuie, iar
sprans intre doua degete lasa sa curga un lichid laptos. Continutul nap al bobului este
mai mare de 50% . Embrionul are formate toate partile care il compun numai ca acestea
nu au atins`dimensiunile normale si continua sa creasca. Frunzele de la baza plantei si
partea inferioara a tulpinei sunt ingalbenite.
In faza maturitatii galbene (in parga) boabele contin o cantitate mai mica de apa
de aproximativ 30% din volumul lor , iar volumul lor apropiindu-se de cel normal. Bobul
se poate strapunge cu unghia si poate fi framantat intre degete ca ceara. Embrionul
ajunge la dimensiuni normale. Planta este galbena cu exceptia nodurilor superioare care
sunt verzui. Intregul lan prezinta aspectul de galben.
Faza de maturitate deplina –boabele contin 15-16% apa sunt tari si nu mai pot fi
strapunse cu unghia. Plantele sunt uscate in intregime , iar frunzele bazale brunificate.

10. CADEREA CEREALELOR

Este unul dintre cele mai daunatoare fenomene care se poate manifesta in timpul
vegetatiei plantelor. Cerealele cazute dau productii mult mai mici , sunt atacate de
diferite boli si daunatori, produc boabe de calitate slaba calitativ. Factorii care
determina caderea cerealelor : intensitatea redusa a luminii, abundenta nutritiei a
plantelor cu azot, densitatea prea mare la semanat.
Rezistenta la cadere este asigurata de factori ereditari si se poate mari si prin
masuri fitotehnice ca stabilirea unei densitati optime , asigurarea unui raport echilibrat
NPK, folosirea unor substante. (ex: clorura de clor).

34
Cerinţele faţă de climă şi sol
Cerinţele faţă de căldură. Seminţele germinează la temperaturi minimede 1 – 3˚C, iar
înfrăţirea se produce la 8 - 10˚C, încetineşte când temperatura scade sub 5˚C. Plantele
înfrăţite rezistă iarna la -15˚, -20˚ când solul este acoperit cu zăpadă.
Primăvara, alungirea paiului are loc la 14 - 18˚C iar înspicatul la 16 -18˚C. Fecundarea,
formarea şi umplerea boabelor necesită temperaturi de 21˚C.

Cerinţele faţă de umiditate. Grâul este o plantă cu cerinţe moderate faţă

de apă. Pentru germinare, seminţele absorb din sol apa, în cantităţi de 40-50 % din
greutatea lor. Cerinţele plantei cresc în primăvară, valorile maxime sunt atinse în
fazele de înspicare, fecundare şi formarea boabelor. Seceta din timpul formării
boabelor provoacă şiştăvirea boabelor (boabe seci).
Cerinţele faţă de sol. Grâul preferă soluri mijlocii, lutoase şi
lutoargiloase, permeabile, cu capacitate mare de reţinere a apei şi cu pH neutru
sau slab acid (6-7,5).
Solurile indicate sunt cele bălane, cernoziomurile, cernoziomurile cambice
şi argilo-iluviale, solurile brun roşcate. Sunt contraindicate solurile grele (pe care
apa stagnează) sau cele nisipoase (foarte permeabile) şi acide.
Zoneecologice
în România cerealele se cultivă pe suprafeţe mari în două zone respectiv :
- zona foarte favorabilă care se situează în Câmpia de Vest, Câmpia Dunării, Câmpia
Transilvaniei şi în nord-estul Moldovei.
- zona favorabilă, care se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile, la care se mai
adaugă Dobrogea în vecinătatea litoralului, în Moldova, zona din dreapta Siretului.

Leguminoase pentru boabe

Importanta. Plantele cuprinse in aceasta grupa fitotehnica au ca produs principal

semintele (boabele) bogate in proteina. Aici sunt incluse: mazarea, fasolea, soia, lintea,
nautul, bobul, lupinul, latirul, arahidele si fasolita. Toate fac parte din
ordinul Leguminosales
(Fabales), familia Leguminosae (fam. Fabaceae sau Papilionaceae). Fiind din aceeasi
familie botanica, aceste plante au anumite insusiri morfologice,, biologice, chimice,
ecologice si tehnologice comune.
Leguminoasele pentru boabe au fost luate in cultura o data cu inceputurile
agriculturii, dupa cum atesta diverse marturii. Cu peste 5.000 de ani i.e.n. locuitorii
asezarilor lacustre de pe teritoriul actual al Elvetiei cultivau mazare, mazariche si alte
leguminoase pentru boabe, in China, cu mai bine de 3.000 de ani i.e.n. se cultiva soia.
In decursul anilor, treptat, numarul speciilor si biotipurilor cultivate a crescut,
datorita importantei lor mari in alimentatia omului si animalelor.
Importanta leguminoaselor pentru boabe consta, in primul rand, in continutul
ridicat in proteina al semintelor, conferindu-le o valoare alimentara ridicata. Unele
dintre ele (soia si arahidele) au si un continut ridicat in ulei, facand posibila extractia
prin procedee tehnice obisnuite, fiind valoroase plante oleaginoase. Soia este planta cea
mai mare producatoare de ulei vegetal pe glob, iar arahidele ocupa locul trei (dupa soia
si floarea-soarelui).
Continutul proteic din boabele leguminoaselor depaseste de 2 - 4 ori pe cel al
cerealelor. La unele dintre ele (soia, lupin) continutul proteic depaseste pe cel glucidic.
Raportul dintre proteina bruta si componentele neproteice este: la soia si lupin de 1/1,7;
la, mazare 1/2,8; la bob. 1/2,4 etc. Deci boabele leguminoaselor reprezinta alimente si

35
furaje concentrate in proteina. Este de remarcat si valoarea proteica ridicata a boabelor,
echivalenta la unele specii cu proteinele de origine animala,- continand aminoacizi
esentiali. Proteina din boabele leguminoaselor are o digestibilitate ridicata (circa 90%) si
nu formeaza acizi urici (ca unele proteine animale) a caror acumulare in organism este
daunatoare.
Principalele leguminoase pentru boabe: mazarea, fasolea, soia, plante la care sunt
create soiuri productive si care intalnesc conditii favorabile de cultura la noi in tara,
trebuie inca extinse in cultura, contribuind astfel mai substantial la asigurarea
necesarului de proteina, iar in cazul soiei si de ulei.

Particularitati biologice

Germinatie - rasarire. Cerintele fata de temperatura si umiditate in procesul

germinatie - rasarire difera in functie de specie. Temperatura minima de germinatie este
de l - 2C la mazare, 3 - 4C la lupin si bob, 6 -7C la soia, 10C la fasole, 12C la arahide etc.
Sub temperatura minima, durata germinatiei si rasaririi se prelungeste mult, o parte din
seminte mucegaiesc, rasarirea este anevoioasa, neuniforma si cu goluri. Cantitatea de
apa absorbita de seminte pentru a germina, raportata la masa lor, este de circa 75% la
naut, 92 - 100% la bob, mazare si linte, 106-110% ia soia si fasole, 116 - 120% la speciile
de lupin etc. Aceasta cantitate de apa este absorbita in 24 - 48 ore, in functie de
temperatura.
Rasarirea leguminoaselor pentru boabe poate fi epigeica, atunci cand hipocotilul
se alungeste mult, ridicand cotiledoanele la suprafata solului (fasolea, soia, fasolita,
lupinul, arahide) sau hipogeica, la care hipocotilul creste putin, cotiledoanele ramanand
in sol (mazare, bob, linte, latir) (fig. in general, leguminoasele cu frunze trifoliolate si
palmate au rasarire epigeica (exceptie facand Phaseolus multiflorus), iar cele cu frunze
penate au rasarire hipogeica (exceptie Arachis hypogaea).
La rasarire, dupa epuizarea rezervelor din cotiledoane, plantele intra intr-o
"perioada critica" (7-12 zile de la rasarire), pana cand patrund bacteriile simbiotice in
radacina si incepe sa functioneze sistemul simbiotic, dupa care planta creste normal. In
solurile sarace in azot, cantitati mici de azot aplicate la insamantare evita aceste
stagnari in cresterea si dezvoltarea leguminoaselor. Nu se recomanda doze mai mari de
azot, deoarece inhiba sistemul simbiotic.
Radacina leguminoaselor este pivotanta. in prima faza de vegetatie, o crestere
mai viguroasa are pivotul principal, care-si continua dezvoltarea pana aproape la
maturitate. Ramificatiile laterale se dezvolta mai lent la inceput, apoi la unele specii
depasesc in crestere pivotul principal. Dupa raportul intre pivotul principal si
ramificatiile secundare, distinge trei tipuri de radacini la leguminoase
Tipul I cu pivotul principal gros, puternic, care patrunde adanc in sol. Radacinile
laterale sunt putine la numar, scurte si se dezvolta mai tarziu (in a doua luna de
vegetatie). Acestui tip ii apartin speciile de lupin.
Tipul II cu pivotul principal mai subtire, avand puterea de patrundere mai redusa
ca tipul precedent; in schimb, ramificatiile secundare sunt mai numeroase si se dezvolta
ceva mai devreme, iar ramificatiile de ordinul intai se apropie de lungimea pivotului
principal.
Nodozitatile si fixarea simbiotica a azotului. Pe radacinile leguminoaselor se
formeaza niste noduli (nodozitati), ca urmare a simbiozei cu bacterii din
genul Rhizobium. Aceste bacterii fixeaza azotul atmosferic, oferindu-1, plantei-gazda,
care la randul ei pune Ia dispozitia bacteriei hidratii de carbon de care aceasta are
nevoie. Valoarea leguminoaselor ca amelioratoare a solului se cunoaste din antichitate,
dar abia scot in evidenta rolul microorganismelor in acest fenomen. izoleaza bacteriile
36
 din nodozitati, denumindu-le Rhizobium. KLAPP (1941, citat de N. SAULESCU, 1947) arata
ca se cunosc 15 rase de Rhizobium, care nu se pot suplini si ca pentru fiecare trebuie
folosite culturi pentru inoculare. Ulterior acestea au fost considerate ca specii diferite,
dupa cum urmeaza (I. STAICU, 1969 etc.).
Tulpina difera in functie de gen (specie), fiind: erecta la fasolea oloaga, soia,
naut, lupin, bob; volubila Ia fasolea urcatoare sau culcata la mazare si latir. Cat priveste
ramificarea, este mai accentuata la soia, fasole, naut, lupin, latir, alune de pamant si
mai putin ramificata la mazare si bob, in sectiunea transversala tulpina poate fi rotunda
(lupin si mazare), prismatica (latir si bob), sau de tranzitie (fasole, soia si linte).
Posibilitatea de mecanizare a recoltatului este conditionata de pozitia erecta a
tulpinii si locul de insertie a ramificatiilor pe tulpina.
Frunzele leguminoaselor sunt compuse, avand o pereche de stipele mai mult sau
mai putin dezvoltate. Frunzele sunt diferite ca tip (conformatie) si dimensiune, forma,
culoare, pilozitatea foliolelor si stipelelor. Au frunze paripenate: mazarea, bobul, latinii,
alunele de pamant, lintea, iar frunze imparipenate: nautul. Frunze trifoliate sunt la
fasole, soia si fasolita, iar la lupin sunt palmate (fig. 4.3, dupa N. ZAMFIRESCU, 1965).
Stipelele la unele specii sunt mai mari decat foliolele (mazare), mai mici (naut,
bob, linte) sau lipsesc (fasole).
Unele leguminoase (lupin, fasole, soia si naut) prezinta miscari heliotrope;
foliolele la lumina puternica se dispun oblic, pentru a o evita, iar la lumina slaba se
orienteaza perpendicular, pentru a o retine.
Florile sunt grupate in inflorescente (raceme) axilare, cu exceptia speciilor de
lupin care au racem terminal. Caliciul este format din 5 sepale concrescute (gamosepal);
corola din 5 petale libere (stindard, aripioare si luntrita), colorate diferit; androceul este
compus din 10 stamine, diadelf (9 unite + l libera) sau monadelf (toate unite); gineceul
cu ovarul superior, monocarpelar, cu numar de ovule diferit dupa gen, iar stigmatul
maciucat.
Florile sunt hermafrodite, avand polenizarea autogama (mazare, soia, linte,
lupinul alb si lupinul albastru), cu diferite grade de alogamie (mazare, soia, fasole etc.)
sau puternic alogame (lupin galben si peren, bobul, fasolita), polenizarea fǎcandu-se prin
insecte.
Un caracter comun al leguminoaselor este infloritul esalonat (de la baza spre
varful inflorescentei) si un procent redus de legare (uneori ajunge la 15 -20%). Printr-o
irigatie prin aspersiune in timpul infloritului, se favorizeaza fecundarea. Una din cauzele
slabei fructificari a leguminoaselor este umiditatea relativa scazuta a aerului in timpul
legarii.
Fructul este o pastaie de forme, marimi si culori diferite, dehiscenta pe linia de
sudura a valvelor (tecilor) pericarpului (fasole, mazare, fasolita) sau indehiscenta (naut,
linte, bob) (fig. 4.4 si 4.5, dupa N. ZAMFIRESCU, 1965).
Semintele (boabele) sunt prinse in fruct pe partea ventrala, avand forma, culori si
marimi diferite, dupa specie. Hilul - locul de fixare al ovulului de ovar, respectiv a
semintei de pericarp - este un caracter de specie, varietate sau chiar de soi, fiind diferit
ca asezare, forma, marime, culoare. In zona hilului cele doua cotiledoane sunt unite
prin tigela. Semintele leguminoaselor n-au endosperm, acesta fiind consumat de embrion
in cursul cresterii; un 'rest' de endosperm se afla doar la naut.
Caracteristic pentru leguminoase sunt asa-zisele "seminte tari", care germineaza
greu, deoarece au in invelis un strat celular palisadic, dens, greu permeabil pentru apa si
aer (fig. 4.6, dupa N. ZAMFI-RESCLU965).
In cotiledoane se afla graunciori mari de amidon si graunciori foarte fini de
aleurona. Formarea fructului si a semintei incepe dupa fecundare, iar dupa un timp intra
in cele trei faze de coacere:
- coacerea in verde (lapte), cand planta, pastaile si semintele sunt verzi, continuand sa
creasca, iar continutul semintelor este moale, laptos;

37
- coacerea galbena (sau parga), cand lanul in intregime devine galben, pastaile sunt
ingalbenite, semintele devin consistente ca ceara, culoarea lor fiind caracteristica
speciei, varietatii si soiului la care apartin;
- coacerea deplina, cand lanul este complet uscat, fructele si semintele sunt tari,
la cele dehiscente fructele plesnesc, scuturandu-se semintele si producand pierderi.
Cerinţe faţă de căldură
Temperatura minimă de germinaţie este 7-8°C (după unii cercetători de 6-7°C). Pentru
răsărire, soia necesită o sumă a temperaturilor pozitive de 110-130o C. 1 ∑TBA (suma
temperaturilor biologic active), cu pragul biologic (temperatura de bază) de 10o C. 79
După răsărire, plăntuţele de soia suportă temperaturi de -2°C...-3°C, pentru perioade
scurte. În schimb, temperaturile de -3°C în faza de 3 frunze trifoliate determină pagube
însemnate. Temperaturile optime sunt în intervalul 21-23°C pentru formarea organelor
de reproducere, 22-25°C pentru înflorirea, 21-23°C pentru formarea fructelor şi
seminţelor şi 19-20°C pentru maturare. 3.2.4.2.
Cerinţe faţă de umiditate
Soia este o plantă cu cerinţe relativ ridicate faţă de umiditate. Consumul specific
(coeficientul de transpiraţie) este cuprins între 500 şi 700. Pentru a germina, seminţele
de soia obsorb 120-150% apă din greutatea lor uscată. Perioada critică pentru apă se
înregistrează în fazele de formare a organelor de reproducere, înflorire, dar mai ales în
perioada de formare şi umplere a seminţelor, faze care calendaristic se încadrează de
obicei între 10-15 iunie şi 15-20 august. Insuficienţa apei în această perioadă duce la
căderea florilor şi păstăilor, formarea de seminţe mici, ceea ce în final duce la obţinerea
unei producţii mici, redusă până la jumătate. Însuficienţa apei de-a lungul perioadei de
vegetaţie afectează negativ toate elementele productivităţii, dar mai ales numărul de
păstăi pe plantă şi mărimea boabelor. În zona de sud, pentru cultura de soia se impune
irigarea, cu excepţia zonelor din Lunca Dunării, unde irigarea este necesară numai în
anumite perioade. În Câmpia de Vest, irigarea este necesară numai în anumite perioade,
în timp ce în zonele de cultură din jumătatea de nord a Moldovei şi din Transilvania
irigarea de obicei nu este necesară. Excesul de umiditate este dăunător în toate fazele
de vegetaţie.
Cerinţe faţă de lumină
După cerinţele faţă de fotoperioadă (lungimea zilei), soia este o plantă de zi
scurtă. La o iluminare intensă, planta de soia ramifică mai mult şi se formează mai multe
păstăi pe plantă. 3.2.4.4.
Cerinţe faţă de sol
Soia are cerinţe relativ mari faţă de sol. Necesită soluri cu textură mijlocie, cu
reacţie neutră (pH în jur de 6,5), bine drenate, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu.
Sunt indicate solurile din seria cernoziomurilor, solurilor brun-roşcate şi aluviale. Nu sunt
favorabile pentru soia solurile argiloase, cu apă stagnantă, acide sau sărăturate, precum
şi cele nisipoase. Pe solurile calcaroase se manifestă frecvent fenomenul de carenţă în
microelemente şi fosfor, iar pe solurile acide trebuie aplicate amendamente. Soia
găseşte condiţii apropiate de optim, atât din punct de vedere al solului cât şi al
climatului, în incintele îndiguite din Lunca Dunării.
Mazarea prefera clima temperata si suficient de umeda. Nu suporta caldura prea mare si
temperaturi prea scazute, nu creste si nu fructifica bine pe vreme secetoasa. Mazarea se
dezvolta necorespunzator cand umiditatea este in exces, mai ales in timpul germinarii si
in conditii de temperatura scazuta.
Momentele critice in cultura mazarii le constituie rasaritul pe de o parte, infloritul si
formarea pastailor pe de alta parte. Fireste ca si in afara acestor momente plantele au
nevoie sa li se asigure in continuare conditiile cerute de specificul lor biologic. Din acest
punct de vedere varietatile de mazare cultivate la noi in tara manifesta unele deosebiri
in ce priveste cerintele fata de temperatura

38
Cerintele mazarei fata de apa
Fata de regimul de apa mazarea este mai pretentioasa mai cu seama in timpul rasaririi si
in faza infloririi si legarii pastailor. Pentru a rasari, mazarea cu bobul neted sau putin
zbircit absoarbe apa in procent de 106-107% din greutatea ei, iar cea cu bobul zbircit de
150-155%.
Semintele cu bob zbarcit manifesta o sensibilitate mai mare fata de excesul de apa si
putrezesc cu usurinta, mai cu seama pe vreme rece. Umiditatea prea mare, asociata cu
caldura insuficienta, micsoreaza rezistenta plantelor de mazare fata de unele boli, la fel
cum temperaturile prea ridicate si uscaciunea le sensibilizeaza si favorizeaza atacul
altora.
Insemnatate mare prezinta si asigurarea conditiilor de umiditate ceruta de plantele de
mazare in perioada infloritului si formarii pastailor, cand seceta din sol si din atmosfera
are influenta asupra productiei. In asemenea imprejurari pe linga irigarea solului e
necesara si umezirea si racorirea aerului printr-o ploaie artificiala.
Atunci cand se cultiva mazarea in afara zonelor favorabile pentru dezvoltarea ei efectul
nefavorabil al secetei poate fi evitat in parte numai prin semanaturi facute cit mai
devreme eu putinta, primavara sau in ferestrele iernii si prin folosirea soiurilor timpurii
care sa fructifice inainte de a surveni conditii nefavorabile.
Conditiile de clima cele mai potrivite pentru cultura mazarii sint : temperatura
moderata, timp insorit, ploi periodice care sa mentina solul suficient de umed si racoros.
Cerintele mazarei fata de sol
Mazarea se cultiva pe solurile cele mai variate, dar prefera pe cele usoare, sanatoase si
revene. Reactia optima a solului se situeaza intre un sol cu pH-ul cuprins intre 5,5 si 6,7.
Solurile grele, argiloase, care retin apa in exces, nu sint recomandate pentru cultura
mazarii pentru ca semintele putrezesc usor, iar plantele nu prezinta rezistenta la
ingheturile tirzii de primavara.
Indeosebi pentru culturile timpurii problema drenajului este esentiala. Ele reclama soluri
mai usoare, nisipo-lutoase, care sa se incalzeasca repede. Culturile de vara sau cele
efectuate in regiuni secetoase, trebuie neaparat sa fie amplasate pe terenuri amenajate
in vederea irigarii.
Orientarea si inclinarea terenului ales pentru cultura mazarii trebuie de asemenea luate
in seama. O usoara inclinare spre sud, mai ales in terenurile grele si pentru culturile
timpurii are insemnatate, deoarece pe linga ca usureaza scurgerea unui eventual surplus
de apa, asigura si o precocitate mai mare.
In fine, solul pe care se cultiva mazarea trebuie sa fie lipsit de seminte de buruieni,
deoarece in culturile compacte mai ales, prasilele sint excluse de indata ce plantele au
atins o oarecare dezvoltare. Buruienile pot inabusi, si compromite total o astfel de
cultura.
Plante oleaginoase
Rapita merge bine in zona de cultura a cerealelor de toamna insa cu ierni mai
blinde.
Saminta germineaza la 1 – 2 grade C. In zonele fara strat acoperitor de zapada,
rapita de toamna germineaza bine, daca temperaturile nu scad sub – 18 – 19 grade C, iar
in zonele care-i asigura strat acoperitor de zapada afinat, suporta si geruri mari – 25
grade C. Daca insa stratul de zapada este gros si pamint umed, atunci, are loc putrezirea
plantelor.
Primavara gerurile tirzii si alternanta de temperaturi ridicate si scazute, stinjenesc
cresterea si dezvoltarea rapitei si pot chiar sa o compromita, ceea ce explica de altfel in
mare masura instabilitatea productiei sale de la an la an.
Formele de primavara suporta temperaturi scazute de – 2 – 3 grade C.
Cerintele fata de umiditate la formele de toamna sunt mai mari la semanat si in
timpul formarii rozetei de frunze, deci in perioada august – septembrie.

39
 In general se apreciaza ca rapita asigura recolte bune in zonele unde cad annual
450 – 630 mm precipitatii cu un maxim in intervalul iulie – august, cu temperatura medie
anuala de 8 – 10 grade C si fara geruri mari si cu strat acoperitor de zapada.
Cerinntele fata de sol ale rapitei sunt relativ mari . Prefera in general solurile
fertile bogate in humus si calciu, cu textura lutoasa cum sunt cernoziomurile mediu
levigate si aluviunile.
Nu reuseste pe solurile grele si joase unde sufera din cauza excesului de apa din
iarna si primavara si nici pe solurile nisipoase. In ceea ce priveste aciditatea solului
rapita merge bine pe solurile cu reactie neutra sau usor alcalina.
Floarea - soarelui este una din plantele care se adapteaza la diferite conditii de
mediu, datorita capacitatii ei de adaptare la oscilatiile mari de temperatura, rezistentei
la temperaturile joase mai ales la inceputul perioadei de vegetatie precum si rezistentei
la seceta.
Temperatura. Floarea soarelui este o planta mezoterma, pentru intreaga perioada de
vegetatie si solicita 2400 - 2800 temperaturi mai mari de 0 grade celsius .Productii
ridicate se asigura insa in zonele unde suma temperaturilor mai mari de 0 grade este mai
mare de 2600 grade celsius. Daca se ia in considerare pragul biologic de 7°C,
temperatura la care se seamana floarea - soarelui, suma temperaturilor utile (grade
zilnice utile de crestere) se situeaza, pentru diferitele forme cultivate la noi in tara,
intre 1400 - 1700°C. Randamente ridicate se obtin la floarea - soarelui in acele zone
unde temperatura medie zilnica in faza de formare si umplere a semintelor ajunge la 18 -
22°C.
Pe faze de vegetatie cerintele plantei fata de temperatura sunt diferite. Astfel
temperatura minina de germinatie este de 3 - 5°C, dar semanatul culturii se va face cand
in sol la adancimea de semanat se inregistreaza 7 - 7,5°C. Plantele tinere cu 1- 2 perechi
de frunze suporta temperaturi scazute pana la - 6 si chiar - 8°C, daca acestea nu sunt de
lunga durata. Brumele tarzii cand floarea soarelui si-a diferentiat inflorescenta, nu
distrug plantele, dar vatama varful de crestere, fapt ce determina ramificarea tulpinii si
aparitia de numeroase calatidii mici cu seminte seci.
In perioada de formare a frunzelor floarea - soarelui solicita temperaturi medii zilnice de
15 - 18°C, iar in faza de diferentiere a florilor temperaturile cele mai favorabile sunt
cele de 18 grade ziua si 9 grade noaptea.
In perioada infloritului floarea soarelui solicita temperaturi moderate de 18 - 20°C.
Temperaturile mai mari de 30°C sunt foarte daunatoare deoarece duc la pierderea
vitalitatii polenului si la cresterea procentului de seminte seci. Temperaturile ridicate
sunt mult mai daunatoare cand se asociaza cu vanturi uscate si cu umiditate relativa a
aerului redusa.
In perioada de formare si umplere a semintelor, floarea soarelui pretinde temperaturi de
20-22°C. In aceasta perioada, temperaturile mai ridicate duc la reducerea continutului
de grasimi, dar se modifica si calitatea acestora, in sensul reducerii continutului de acid
linoleic si cresterii procentului de acid oleic.
Solul. Floarea soarelui solicita soluri cu textura mijlocie, lutoase, luto-argiloase, luto-
nisipoase, profunde, cu capacitate ridicata de retinere a apei. De asemenea prefera
solurile structurate, netasate si fara straturi impermeabile. Nu sunt indicate pentru
floarea soarelui solurile nisipoase sau solurile compacte, grele, reci. Solurile repartizate
cultivarii florii soarelui trebuie sa fie bogate in substante nutritive: continutul in humus 3
- 3,5 %, fosforul asimilabil sa nu fie sub 13 ppm, iar potasiul asimilabil sub 130 ppm.
Plantele se dezvolta normal la un pH cuprins in limitele 6,4 - 7,2. Este o planta toleranta
la salinitate. Dintre solurile aflate pe teritoriul tarii noastre se preteaza cel mai bine a fi
cultivate cu floarea soarelui cernoziomurile, solurile brune si brune-roscate, precum si
solurile aluviale.

40
Zonarea culturii

In Romania floarea soarelui intalneste, in diferite zone, conditii de vegetatie cu

grad ridicat de favorabilitate. Trebuie insa retinut ca potentialul de productie este
adesea diminuat din cauza umiditatii, care nu este limitanta decat in conditii de irigare si
din cauza insusirilor fizice si chimice ale unor soluri pe care cultura de floarea soarelui s-
a extins in ultimii ani. Au fost stabilite sase zone de cultura, in cadrul fiecarei zone
delimitandu-se agroecosistemele in care se pot cultiva diferiti hibrizi.

Plante tubeculifere și radacinoase

Cartoful este o plantă cu utilizări variate, în alimentaţia omului, a

animalelor şi în diferite industrii.
În alimentaţia omului tuberculii se folosesc sub diverse forme,
reprezentând “a doua pâine”, consumul pe glob este cuprins între 80 şi 150 kg pe
cap de locuitor. Ca furaj se foloseşte mai ales în alimentaţia porcilor, dar şi la alte
specii. Cartoful este o valoroasă materie primă pentru industria alcoolului,
amidonului,glucozei. etc.
Importanţa cartofului ca plantă de cultură constă în faptul că valorifică
bine terenurile uşoare, nisipo-lutoase, reuşeşte în zonele umede şi răcoroase şi
este bună premergătoare pentru multe culturi agricole
Tuberculii de cartof reprezintă partea consumabilă a plantei, care conţin
cca. 25% substanţă uscată şi 75% apă, sunt bogaţi în amidon (9- 26%) şi săraci în
substanţe proteice (2%), dar cu conţinut echilibrat în aminoacizi esenţiali.
Cartoful conţine aproape în toate organele plantei alcaloizi(solanina), care în doze
mari determină un gust amar şi deranjamente ale tubului digestiv. Concentraţia în
solanină creşte în tuberculii înverziţi, încolţiţi sau expuşi la soare.
Particularităţi morfologice
Cartoful este o plantă anuală, erbacee care se înmulţeşte prin tuberculi.
Rădăcina este fasciculată, care ajunge în sol până la 70 cm, iar lateral pe o
rază de 30- 50 cm, deci sistemul radicular este slab dezvoltat
Tulpina se dezvoltă din mugurii tuberculilor, este ierboasă, erectă sau
uşor arcuită, înaltă de 30- 100 cm şi groasă de 0,6- 1,2 cm. Are aspect de tufă
deoarece dintr-un tubercul apar 4- 8 tulpini. Tulpina subterană este rotundă, pe ea
se formează rădăcinile şi stolonii.
Stolonii (ramificaţii tulpinale) sunt în număr de 12- 15 la o plantă, având
lungimi de 10- 15 cm, prezintă noduri şi internoduri, se îngroaşă la partea
terminală sub forma unor mici noduli care ulterior se transformă în tuberculi.
Tuberculii sunt tulpini subterane metamorfozate. Pe suprafaţa lor prezintă
nişte proeminenţe (sprâncene) şi adâncituri (ochi) unde există trei muguri din
care, după germinare vor lua naştere tulpinile aeriene.
Frunzele sunt compuse, prezintă foliole de mărimi şi forme diferite.
Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip cimă, sunt de culoare albă,
violacee, roză, galbenă, albastră, sunt hermafrodite, polenizarea este autogamă.
Fructul este o bacă mică, sferică, de culoare verde, care conţine 150- 200
seminţe mici.
Particularităţi biologice
Cartoful este o plantă de cultură care se înmulţeşte pe cale vegetativă, prin
tuberculi, iar prin seminţe, în procesul de ameliorare.
Când sunt puşi în sol din tuberculi pornesc colţii, formând stoloni, iar la
suprafaţa solului, tulpinile aeriene.
Perioada de vegetaţie (75- 150 zile) este formată din următoarele faze de

41
vegetaţie:
- de la plantare la răsărire (15- 30 zile), cresc intens rădăcinile;
- de la răsărire la tuberizare (10- 35 zile), cresc rădăcinile, stolonii,
tulpinile şi frunzele;
- de la tuberizare la încetarea creşterii tufelor (25- 45 zile), cresc organele
aeriene şi foarte intens tuberculii;
- de la încetarea creşterii tufelor la ofilirea lor (20- 40 zile), tuberculii
cresc din ce în ce mai încet, are loc maturarea tuberculilor.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Cartoful este destul de pretenţios faţă de climă şi sol, este o plantă adaptată
la un climat umed şi răcoros.
Cerinţe faţă de căldură. Temperatura minimă de încolţire este de 5- 6oC,
iar cea optimă de răsărire de 12- 15oC. Nu rezistă la temperaturi de 0o. Vrejii cresc
la temperaturi minime de 7oC, optime de 19- 21oC, iar maxime de 42˚C.
Temperatura optimă pentru formarea şi creşterea tuberculilor este de 16-
18˚C, ceea ce înseamnă că plantarea cartofului în zona de câmpie să se facă
devreme.
Recoltarea să se facă când sunt temperaturi de 12- 15˚C, deoarece sub
aceste valori tuberculii sunt sensibili la vătămare.
Cerinţe faţă de umiditate. Cartoful pretinde soluri bine aprovizionate cu
apă, însă fără exces, deoarece limitează încolţirea, determină putrezirea
tuberculilor, reduce tuberizarea, creşterea şi calitatea tuberculilor, scade rezistenţa
la păstrare.
Lipsa apei din sol scade numărul de stoloni, determină degenerarea
cartofului.
Consumul maxim pentru apă este între îmbobocire şi maturitate, având
maximul în timpul înfloritului, iar perioada critică este în timpul creşterii tufei şi
tuberculilor.
Cerinţe faţă de lumină. Lumina este un factor care influenţează mult
creşterea şi dezvoltarea cartofului. Cartoful este o plantă de zi scurtă pentru
producerea de tuberculi, deoarece formarea tuberculilor pe stoloni se face în
condiţii de zi scurtă. Cerinţele faţă de lumină sunt influenţate de temperatură, la
16- 18oC formarea tuberculilor are loc la zi scurtă (12 ore), în schimb creşterea lor
se face în perioada zilelor lungi.
Cartoful dă cele mai mari producţii în condiţii de iluminare intensă.
Cerinţe faţă de sol. Datorită sistemului radicular puţin dezvoltat, cartoful
preferă soluri cu orizontul A adânc, structurat şi permeabil. Preferă soluri afânate,
aerate, cu textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă sau lutoasă, fertile, cu pH = 5- 6,5.
Solurile cu textură grea (argiloase) nu sunt indicate deoarece reduce şi
deformează creşterea tuberculilor, reduc tuberizarea.
Zone ecologice
Zona foarte favorabilă acestei culturi cuprinde depresiunile intra şi
extramontane, cu temperaturi care nu depăşesc vara 18oC, precipitaţii în perioada
de vegetaţie de peste 350 mm, cu soluri luto-nisipoase, lutoase, luto-argiloase. Se
cultivă soiuri semitimpurii, semitârzii şi târzii.
Zona favorabilă cuprinde dealurile şi podişurile din Oltenia, Muntenia şi
Moldova, parte din Transilvania.
Aici temperaturile din vară ating valori medii de 20 - 21oC iar
precipitaţiile sunt între 250 - 350 mm. Se cultivă soiuri semitârzii şi târzii.
Zona de câmpie şi coline joase este favorabilă pentru cartoful
extratimpuriu şi timpuriu.

42
Sfecla face parte din familia Chenopodiaceae, genul Beta, în cultură se
găseşte numai specia Beta vulgaris, care cuprinde 4 varietăţi: Beta vulgaris
var.Saccharifera (pentru zahăr), Beta vulgaris var.Crassa (pentru furaj), Beta
vulgaris var. Cruenta şi Beta vulgaris Cycla (forme legumicole).
Soiurile pentru zahăr sunt grupate în 4 tipuri după greutatea corpului
sfeclei şi procentul de zahăr : tipul E (sub 18% zahăr, rădăcină mare), tipul N
(etalon, rădăcini mai mici, 18,5% zahăr), tipul Z (rădăcini conice, zahăr cu 0,8-
1,6% mai mult ca la tipul N), tipul ZZ (rădăcini conice - alungite, foarte bogate în
zahăr).
Soiurile de sfeclă cultivată la noi în ţară aparţin celor două forme:
plurigerme (glomerule cu mai multe fructe), şi monogerme (glomerule cu un
singur fruct, respectiv cu o singură sămânţă).
Particularităţi morfologice
Corpul sfeclei care se numeşte convenţional “rădăcină” are o greutate
medie de 500 g şi este format din :
- epicotil (cap, colet), creşte la suprafaţa solului, pe el se formează în
primul an rozeta de frunze, iar în anul doi tulpinile florale;
- hipocotil - situat între epicotil şi rădăcina propriu-zisă adică locul de
inserţie a radiculelor;
- rădăcina propriu-zisă - zona dintre hipocotil şi coadă. De-a lungul
rădăcinii se observă două şănţuleţe din care pornesc rădăcinile laterale subţiri,
care pătrund în sol până la 150- 200 cm;
- coada - zona unde diametrul scade sub 1 cm.
Frunzele. Primele frunze după răsărire sunt cotiledoanele care asigură
nutriţia plantei 10- 20 zile, până la apariţia primei perechi de frunze adevărate (8-
10 zile de la răsărire). Celelalte frunze (40- 80) apar la un interval de 2- 3 zile, se
formează din colet, sunt dispuse în spirală având punctul de regenerare în centrul
coletului. Ritmul de creştere este susţinut până spre mijlocul lunii august.
Florile sunt sesile, hermafrodite, solitare (formele monogerme) sau
grupate câte 2- 5 într-o inflorescenţă. Înflorirea este eşalonată timp de 3- 5
săptămâni, polenizarea este alogamă.
Fructul şi sămânţa. Fructul este o nuculă rotundă (forme monogerme) sau
fruct compus denumit glomerul (forme plurigerme). Sămânţa este elipsoidală cu
embrionul sub formă de seceră.
Particularităţi biologice
Sfecla de zahăr este o plantă bienală, în anul întâi formează rădăcina şi
rozeta de frunze, iar în anul al doilea tulpinile florifere şi fructele. Perioada de
vegetaţie este de 167- 210 zile împărţită în 4 faze de vegetaţie:
- de la semănat la răsărit - glomerulele germinează în 12- 15 zile, după ce
s-au îmbibat cu apă, 120- 150% din greutatea lor, la temperaturi de 7- 10oC;
- de la răsărit la începutul îngroşării rădăcinii, durează 60- 70 zile
(începutul lunii iunie). Se formează rozeta de frunze, rădăcina creşte în lungime,
ajunge la 100 cm în sol;
- îngroşare a rădăcinii - are loc creşterea intensă a rădăcinii, la sfârşitul
lunii august aceasta atinge greutatea medie de 500 g, durează 60- 70 zile, creşte
ritmul de depunere a zahărului;
- acumularea intensă a zahărului - începe la sfârşitul lunii august şi
continuă până la 15- 20 septembrie, pe o durată de 35- 50 zile.
Scade ritmul de creştere a rădăcinii, aparatul foliar se reduce treptat.
Cerinţe faţă de climă şi sol
Sfecla este o plantă formată în climat temperat cu veri calde dar suficient
de umede.
Cerinţe faţă de căldură. Glomerulele germinează când în sol sunt 6- 8oC

43
dar şi când sunt numai 3- 4oC în acest caz însă durata de răsărire este lungă, 20-
30 zile.
După răsărire, în faza de cotiledoane, plantula este sensibilă la -2oC, -4oC,
dar în faza de 6- 10 perechi de frunze plantele pot să reziste până la -8oC pentru o
perioadă scurtă de timp. în toamnă planta poate vegeta până când temperatura
scade la 5- 6oC, temperatură care favorizează depunerea zahărului. Rădăcinile
scoase din sol nu rezistă la -1oC.
Cerinţe faţă de umiditate. Faptul că are o perioadă lungă de vegetaţie prin
care valorifică ploile de vară - toamnă şi înrădăcinare puternică, asigură sfeclei o
rezistenţă mai bună la secetă.

În primele 6- 8 săptămâni de la semănat cerinţele sunt destul de ridicate,

suportă greu seceta, datorită sistemului radicular slab dezvoltat. Consumul cel mai
ridicat de apă este în perioada îngroşării intense a rădăcinii (iulie - august). în
timpul acumulării zahărului, timpul umed şi răcoros este nefavorabil, deoarece
reduce fotosinteza.
Cerinţe faţă de lumină. Sfecla de zahăr este o plantă de zi lungă, lumina
influenţând fotosinteza şi producţia de zahăr, deoarece acumularea zahărului are
loc numai în timpul zilei.
Cerinţele faţă de sol. Pentru că sfecla are un consum mare de substanţe
nutritive, pretinde soluri profunde, cu textură mijlocie, bogate în humus, bine
structurate şi aerate, soluri plane sau cu expoziţie sudică.
Sunt contraindicate solurile nisipoase, sărace, pietroase sau cu exces de
umiditate, cele cu aeraţie redusă.
Sfecla pretinde soluri cu pH cuprins între 6,5 - 8,0.
Cele mai potrivite soluri sunt cernoziomurile, aluviunile, solurile brune şi
brun-roşcate.
Zone ecologice
În România sunt două zone mari de favorabilitate, zona foarte favorabilă
ce cuprinde Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei, Depresiunea Jijiei şi Lunca
Siretului iar celeilalte zone favorabile îi corespunde Câmpia Dunării şi a
Dobrogei, Câmpia din Centrul şi Sudul Moldovei.

Grupa plantelor legumicole

Cunoscuta si practicata din cele mai vechi timpuri, legumicultura ramane o practica de
baza a fiintei umane.
La nivel global, peste 1300 de specii de plante legumicole sunt cunoscute si cultivate.
Favorabilitatea climei si a solurilor din Romania, permit cultivarea si dezvoltarea unui
sortiment de aproximativ 70 de specii de plante legumicole.
Legumicultura prezinta un grad inalt de intensivitate. Majoritatea speciilor legumicole au
un potential productiv ridicat. Aceasta se datoreaza unor particularitati ale plantelor
legumicole si tehnologiilor de cultura, obtinandu-se productii mari la unitatea de
suprafata.
Legumicultura se practica tot timpul anului, pe langa cultura din camp, folosindu-se
spatii incalzite (sere) si neancalzite (solarii).
Ansamblul conditiilor in care plantele legumicole cresc si se dezvolta normal este
influentat de factorii climatici, de regimul apei si cel al hranei din sol. Echilibrul
mediului ambiant natural poate fi modificat prin masuri tehnologice si economice,
influentand astfel mediul inconjurator.
Lumina este un factor determinant in viata plantelor legumicole. Intensitatea luminii
influenteaza atat cresterea plantelor, cat si durata si ritmul de desfasurare a proceselor
fiziologice.
Cunoasterea nivelului de intensitate a luminii de la care incepe activitatea fiziologica

44
pentru fiecare specie legumicola, este importanta. In special in ce priveste alegerea
zonelor de cultura, stabilirea epocilor de infiintare a culturilor si aplicarea lucrarilor de
ingrijire.
Printre plantele legumicole pretentioase la lumina se numara: tomatele, ardeii, fasolea,
vinetele, pepenii verzi si galbeni.
Cele mediu si putin pretentioase: morcovul, patrunjelul, varza, salata, telina, ceapa.

Pretentiile plantelor legumicole fata de elementele nutritive sunt diferite, in functie de

faza de vegetatie. Plantelor trebuie sa li se asigure un regim corespunzator de hrana si o
proportie echilibrata intre elementele nutritive, in special macroelementele azot, fosfor,
potasiu si calciu, consumul fiind diferit, in functie de specie, sistem de cultura, sol,
conditii climatice si productiile realizate.
Ingrasamintele sunt sursa de asigurare a plantelor legumicole cu elemente nutritive.
Modul, timpul, cantitatea si forma de administrare se stabilesc pentru fiecare specie, in
functie de sistemul de cultura si pretentiile plantelor. In legumicultura, cele mai bune
rezultate se obtin prin folosirea combinata a ingrasamintelor organice cu cele minerale,
evitandu-se atat excesul cat si deficitul, ambele fiind daunatoare.

Legumele au continut mare de apa, intre 70-95% astfel, apa are un rol extrem de
important in cresterea si dezvoltarea plantelor legumicole.
Majoritatea plantelor legumicole au cerinte ridicate fata de apa. Consumul de apa
variaza in functie de faza de vegetatie, lipsa apei din sol determinand reducerea
productiei si deprecierea calitatii.

Solul
Solul constituie atat suportul material, cat si o importanta sursa de hrana pentru
majoritatea plantelor legumicole. El trebuie sa aiba un grad ridicat de fertilitate, strat
arabil profund, continut ridicat in substanta organica, cu textura usoara, nisipo-lutoasa,
structura buna, capacitate buna de retinere a apei, care se lucreaza usor, se incalzeste si
se zvanta repede.
Cele mai indicate soluri pentru cultura legumelor sunt solurile aluviale, molisolurile
(cernoziom, cernoziom argilo-iluvial) si nisipuri stabile.
Textura reprezinta una dintre cele mai importante insusiri ale solului. Ea influenteaza
structura, capacitatea de retinere a apei, capacitatea de aeratie, permeabilitatea,
rezerva de substante nutritive si eficienta ingrasamintelor aplicate.
Speciile legumicole au pretentii diferite fata de reactia solului. Majoritatea prefera soluri
cu reactie neutra spre usor acida pH 6,7-7,0 si chiar usor alcalina pH 7,5. Cele mai multe
plante legumicole nu suporta un pH sub 5 si nici o reactie prea alcalina a solului. Cand pH
depaseste 8,5 determina o blocare a absorbtiei microelementelor, dar si a unor
macroelemente.
In ce priveste reactia solului, cele mai pretentioase plante legumicole sunt cele de la
care se consuma radacinile si bulbii.
Slab acid spre neutru: tomate, ardei, castraveti, dovlecel, salata, praz, spanac.
Slab acid spre alcalin: varza alba, varza creata, varza rosie, conopida, mazare, fasole,
ceapa.
Neutru: morcov, sfecla rosie, telina, varza de Bruxelles.

2.3.2. Particularități ale formării părții comestibile la legume

Plantele legumicole se clasifica in functie de organele comestibile pentru care se
cultiva si respectiv maturitatea de recoltare si consum a acestora.

In cadrul fiecarei grupe intalnim specii de plante cu durata de vegetatie diferita si din
familii botanice diferite .
45
Conform combinării caracteristicilor biologice și economice, este posibilă clasificarea
culturilor de legume. În utilizarea alimentelor o varietate de părți ale plantelor; pe baza
utilizării uneia sau a alteia parte a plantelor legumicole sunt împărțite în următoarele
grupe.

fruct (roșii, castraveți, vinete, piper, dovlecei, squash, dovlecei, crout, dovleac,
pepene verde, pepene galben, anghinare, fizalis, mazăre, fasole, boabe de soia, porumb
de zahăr etc.).
Rădăcină și tubercul (morcov, rutabaga, sfeclă roșie, ridiche, ridiche, turtă, telina
tuberculoasă, rădăcină de pătrunjel, cartof dulce, anghinare, rădăcină de ovăz, parsnip,
scorzonera etc.).
ceapă (ceapă, șobolan, praz, ceapă-slyzun, ceapă dulce, ceapă multi-gradată, ceapă-
batun, arpagic, ceapă în creștere, usturoi).
Frunze, inclusiv varza (varză albă, varză roșie, chineză, frunze, Savoy, Bruxelles,
Beijing, kahrrabi, conopidă, broccoli).
verde (tipuri de salată, salată de cicoare (vitluf, endive), escarole, spanac, sorrel,
rebarbar, purslane, sparanghel, amarant, sparanghel, marar).
gust picant (anason, kosyr, busuioc, linga, isop, serpentina, cres, marjoram, tarhon,
hrean, katran, coriandru, balsam de lamaie, menta, salvie, cimbru, cimbru, rozmarin, .
ciuperci
În culturile de legume cu frunze, se folosesc diferite părți și organe ale plantei, nu doar
frunzele, așa cum sugerează și numele. Deci, în fruntea varzelor și varză de Bruxelles,
capul de varză și salată tsikornogo (witluff), mănâncă muguri îngroșate, în timp ce
broccoli și conopidă au inflorescențe nedeschise. Frunzele se folosesc în varza Peking și
Savoy, salată, sfeclă, sorrel, spanac și ceapă verde, precum și într-o serie de culturi
aromatice, cum ar fi patrunjelul, țelina, mararul, busuiocul, castravete, muștar de
frunze, multe dintre ele, conform acestei clasificări, aparțin unui alt grup de culturi
vegetale. În astfel de plante, cum ar fi feniculul, sfeclă tânără, telina, rebarbora, tulpini
de frunze sunt folosite ca hrană. Într-un grup mare de plante, numite legume
rădăcinoase, se folosesc rădăcini rădăcinoase, iar în varză de varză se folosește un
tulpină îngroșată, asemănătoare unei culturi radiculare. Lăstarii tineri și varza pot fi de
asemenea folosite ca legume, de exemplu, în sparanghel și portulaca, precum și în
diferite forme de tuberculi pe rădăcini și rizomi ai plantelor, cum ar fi anghinarea din
Ierusalim, cartofii dulci, stachisii. Toate acestea arată o anumită imperfecțiune a acestei
divizări a culturilor de legume în grupuri.

2.4. Fertilizarea de baza a solului

2.4.1. Tipuri de îngrășăminte
Îngrășămintele sunt substanțe chimice care se aplică plantelor pentru a le crește
productivitatea. Sunt utilizate de către fermieri în mod curent, pentru a le crește
producția. Îngrășămintele conțin nutrienți esențiali pentru plante, inclusiv azot, potasiu și
fosfor. Aplicarea de îngrășăminte ajută la creșterea capacității de retenție a apei în sol și
crește fertilitatea plantelor. În plus, îngrășămintele reprezintă un tratament esențial
pentru a avea plante viguroase în terenurile slabe.
Îngrășămintele sunt disponibile în diverse forme. Ele se regăsesc sub formă lichidă, pudră
sau granulare. Îngrășămintele lichide se diluează adeseori cu apa. Împrăștierea acestora
este similară cu irigarea grădinii și adeseori se realizează cu ajutorul unui atașament la
furtun.
Îngrășămintele sub formă de pudră au, de asemenea, nevoie de apă pentru a fi productive.
În general, acestea se aplică manual și sunt udate pentru a fi complet absorbite în sol.

46
Îngrășăminte anorganice (chimice)
Îngrășămintele anorganice sunt îngrășăminte chimice care conțin elemente nutritive
pentru creșterea plantelor, obținute prin mijloace chimice. Îngrășămintele anorganice sunt
alegerea perfectă dacă îți dorești o creștere rapidă a plantelor.
Îngrășămintele chimice au rezultate imediate. În cazul acestei categorii de îngrășăminte,
se cunoaște raportul de nitrogen, fosfor și potasiu pentru fiecare tip de îngrășământ.
Astfel, ai certitudinea că plantele tale beneficiază de cantitatea optimă de elemente
nutritive.
În cadrul acestei categorii de îngrășăminte, există următoarele tipuri:

Îngrășăminte cu azot
Îngrășămintele cu azot conțin necesarul de azot pentru dezvoltarea plantelor. Azotul este
esențial pentru creșterea plantelor, fiind unul dintre principalele constituente ale
proteinelor. Este esențial pentru producția de biomasă și producția de fructe. Azotul
maximizează asimilarea fotosintetică și duce la randamente ridicate. Îngrășămintele cu
azot îmbunătățesc producția și calitatea produselor agricole.
Îngrășămintele cu azot sunt utile în special în fazele de mijloc ale vieții unei plante, atunci
când aceasta are nevoie de ajutor pentru a continua să crească și să aducă frunze noi. Și
îngrășămintele chimice, dar și cele organice, au azot în compoziție.
Carența de azot se evidențiază prin creșteri slabe, frunze clorotice (îngălbenite), mai ales
cele bătrâne (de la baza plantei), care vor cădea datorită translocării azotului în organele
tinere ale plantei. Așadar, dacă observi aceste simptome la plantele tale, este momentul
să utilizezi îngrășăminte cu azot.
Totuși, nici excesul de azot nu este recomandat. Atunci când este în exces, azotul
stimulează creșterea vegetativă în detrimentul fructificării și a calității fructelor,
prelungește perioada de vegetație, întârzie fructificarea și maturarea fructelor și reduce
rezistența la boli și la păstrare.

Îngrășăminte cu fosfor
Într-un îngrășământ cu fosfor, principalul nutrient este fosforul. Eficiența acestui
îngrășământ depinde de eficiența conținutului de fosfor din compoziția sa, de metoda de
fertilizare, precum și de proprietățile solului și ale plantelor. Fosforul găsit în protoplasma
celulei joacă un rol important în creșterea și proliferarea celulelor. Îngrășământul cu fosfor
este benefic pentru creșterea rădăcinilor plantelor.
Fosforul este un nutrient de care planta are nevoie în permanență. Pe întreg ciclul de
viață, plantele au nevoie de fosfor pentru a le întări sistemul de rădăcini și tulpinile. În
plus, fosforul poate îmbunătăți înflorirea, însămânțarea și apariția fructelor.
Carența de fosfor apare mai rar și se manifestă prin creșteri slabe ale plantelor.
Influențează negativ fructificarea, determinând întârzierea coacerii. Din cauza carenței de
fosfor, plantele au o rezistență scăzută la atacul bolilor și dăunătorilor. În cazul în care
observi că plantele au carență de fosfor, este recomandat să utilizezi un îngrășământ cu
fosfor.

Îngrășăminte cu potasiu
Potasiul ajută plantele să aibă rădăcini mai adânci și mai puternice. De asemenea, ajută la
protejarea plantelor de daune atunci când sunt lipsite de alți nutrienți. Potasiul este un
nutrient vital pentru fotosinteză și are capacitatea de a încetini orice boli care atacă
plantele.
Modul și perioada de aplicare a îngrășământului cu potasiu depinde de plantele pe care
vrei să le fertilizezi. Atunci când îl folosești, este esențial să fie aplicat cât mai aproape de
rădăcinile plantelor.

47
Atunci când plantele au o deficiență de potasiu, vei observa că marginile frunzelor devin
galbene sau maro. În cele din urmă, dacă deficiența continuă, frunzele vor muri.
Insuficiența potasiului determină dereglări fiziologice, dezvoltare insuficientă a țesuturilor
mecanice, scăderea calității fructelor și scăderea rezistenței la ger și secetă. În plus,
plantele au aspect de veștejit. În acest caz, este timpul să folosești un îngrășământ cu
potasiu.
Totuși, nici excesul de potasiu nu este recomandat. În cazul excesului, unele specii,
precum cartoful sau sfecla, cresc normal, dar dau produse de calitate inferioară,
caracterizate printr-un procent redus de glucide în rădăcinile de sfeclă sau exces de suber
în tuberculi.

Îngrășăminte organice
Îngrășămintele organice sunt îngrășăminte naturale obținute de la plante sau
animale. Ele îmbogățesc solul prin compuși carbonici esențiali pentru creșterea plantelor.
Acestea cresc conținutul de materie organică al solului, promovează reproducerea
microorganismelor și modifică proprietățile fizice și chimice ale solului. Îngrășămintele
organice sunt considerate a fi printre principalii nutrienți pentru alimentele verzi.
Îngrășământul natural se descompune mai lent în sol, însă, pe termen lung, ajută la
îmbunătățirea calității solului. Ca și costuri, îngrășămintele organice sunt mai costisitoare
decât cele chimice. În plus, deoarece nu se poate stabili raportul de azot, fosfor și potasiu
din compoziția îngrășământului natural, acesta nu îți asigură certitudinea că le oferi
plantelor tale cantitatea necesară de substanțe nutritive.
Îngrășămintele organice pot fi obținute din următoarele produse:

• deșeuri agricole
• gunoi de grajd
• deșeuri industriale
• deșeu municipal

Îngrășământul organic este o sursă excelentă de nutrienți, cu toate că nu se poate

măsura cantitatea specifică a diverșilor nutrienți din compoziția sa. În general,
îngrășămintele organice acționează încet și pe termen lung. Poți utiliza îngrășământ
natural pentru construirea solului de-a lungul timpului. Unul dintre principalele avantaje
ale îngrășământului organic este faptul că pot fi obținute acasă.

2.4.2. Utilaje folosite

Maşinile şi echipamentele pentru aplicat îngrăşăminte chimice şi amendamente
au ca destinație împrăştierea pe suprafața solului sau distribuirea şi încorporarea în sol a
îngrăşămintelor şi a amendamentelor conform cerințelor agrotehnice ale plantelor de
cultură. Ele sunt purtate sau tractate şi trebuie să răspundă următoarelor cerințe:
‐ distribuirea mai multor tipuri de îngrăşăminte; ‐ realizarea normei de îngrăşământ
impusă de cerințele plantelor; ‐ realizarea uniformității distribuției (abaterea
maximă +/‐ 20%); ‐ încorporarea îngrăşămintelor (când este cazul) la adâncimea
necesară; ‐ exploatarea uşoară. Îngrăşămintele chimice se prezintă sub formă de
granule, cristale sau praf, iar amendamentele se prezintă sub formă de praf. Ele au ca
însuşire generală corozivitatea. Pentru ca organele maşinii, care vin în contact direct cu
îngrăşământul să nu fie atacate, se iau măsuri de protejare a acestora prin spălare
imediat după încetarea lucrului, vopsire, ungere, sau utilizarea de materiale
anticorozive. O altă însuşire generală a îngrăşămintelor este higroscopicitatea care
constă în absorbirea vaporilor de apă din mediul înconjurător, dând naştere la aglutinări,

48
ceea ce îngreunează scurgerea îngrăşământului spre organele de distribuție ale maşinilor,
de aceea trebuie luate măsuri de evitare a acestei proprietăți prin ambalarea în saci de
folie, depozitarea în locuri uscate şi păstrarea în depozite o perioadă cât mai mică de
timp. Aplicarea îngrăşămintelor chimice şi a amendamentelor se realizează cu:
‐ maşini de împrăştiat îngrăşăminte chimice şi amendamente;
‐ echipamente de încorporat îngrăşăminte chimice.
Pentru împrăştierea îngrăşămintelor chimice şi a amendamentelor se folosesc maşini
terestre şi aeriene. Maşinile terestre sunt maşini cu acționare mecanică, tractate sau
purtate. Ea se compune din: cadru prevăzut cu roți şi bară de tracțiune, benă pentru
îngrăşământ, transportor, dozator, distribuitor şi mecanism de transmisie. În timpul
lucrului îngrăşămintele sau amendamentele din benă sunt antrenate de banda
transportorului, trec prin fanta dozatorului şi apoi sunt dirijate cu ajutorul unui jgheab
pe discul distribuitor care realizează împrăştierea lor pe sol.
ECHIPAMENTE DE ÎNCORPORAT ÎN SOL ÎNGRĂŞĂMINTE CHIMICE SOLIDE
Echipamentele sunt montate pe diferite maşini agricole (maşini de semănat, maşini de
plantat, cultivatoare, subsoliere etc.) primind mişcarea de rotație pentru aparatele de
distribuție şi agitatori de la roțile de sprijin ale maşinii. Prin deplasarea maşinii,
echipamentul distribuie şi încorporează îngrăşămintele în sol. Schema echipamentului de
încorporat îngrăşăminte chimice solide: 1 ‐ cutie de alimentare, 2 ‐ agitator, 3 ‐ aparat
de distribuție, 4 ‐ tub de conducere, 5 – brăzdar. Ele cuprind un număr de secții
care corespunde cu numărul de rânduri semănate, plantate sau prăşite. O secție se
compune din: cutie pentru îngrăşăminte, agitator, aparat de distribuție, tub de
conducere, brăzdar şi mecanism de antrenare.
Necesită însă instalații speciale de depozitare, utilaje speciale pentru manipulare,
transport şi aplicare, de aceea această metodă de administrare este mai puțin
răspândită. Îngrăşămintele chimice lichide se aplică sub formă de amoniac anhidru,
apă amoniacală sau îngrăşăminte foliare. Amoniacul anhidru are un conținut de 82%
azot şi este foarte volatil. La temperaturi de peste 380 în interiorul rezervorului,
presiunea poate ajunge la 14 daN/cm2 . Apele amoniacale sunt soluții apoase şi au un
conținut de amoniac de 20 – 25%. Presiunea vaporilor de ape amoniacale în interiorul
rezervorului nu depăşeşte 1,5 daN/cm2 chiar dacă temperatura ajunge în jurul valorii de
400 C.

2.5.Lucrari de pregatire a terenului/sol ului/substratului de cultura

2.5.1. Lucrări de bază ale solului

ARATURA. Este lucrarea de baza a solului, prin care se intoarce, se marunteste, se

amesteca si se afaneaza un anumit strat de sol numit brazda. Araturile, indiferent de
timpul in care se executa, trebuie grapate pentru a fi asigurata maruntirea si nivelarea
solului si pentru a evita pierderile mari de apa. Doar aratura care se face pe curbele de
nivel nu se grapeaza (devenind obstacol in calea apelor care se scurg la vale). Adancimile
recomandate la aratura: 16-18 cm primavara pe terenuri nisipoase; 18-20 cm pentru
cerealele paioase; 22-25 cm pentru porumb, soia, floarea s.; 28-30 cm pentru carofi,
sfecla de zahar.
Aratura de vara se efectueaza dupa recoltarea culturilor de vara: imediat pentru
insamantarile de toamna ( 10-15 august - cel tarziu); direct sau dupa dezmiristit daca
este destinata insamantarilor de primavara.
Aratura de toamna se efectueaza dupa recoltarea culturilor-toamna: cu cel putin doua
saptamani inainte de a semana culturile de toamna pentru a se aseza aratura; aratura
destinata culturilor de primavara se face cu sau fara dezmiristire pina cel tarziu 25

49
noiembrie. Araturile de iarna si primavara nu sunt indicate. Plugurile cu latimea variabila
au mai multe avantaje.
LUCRAREA CU GRAPA CU COLTI. Prin lucrarea cu grapa cu colti ficsi sau reglabili se
grapeaza araturile de vara dupa ploi pentru distrugerea crustei si a buruienilor care incep
sa rasara. De asemenea se grapeaza primavara devreme pentru nivelarea terenului,
pentru distrugerea crustei si a buruienilor mici slab inradacinate. Se folosesc grapele cu
colti ficsi in agregat cu grapa cu discuri, pe araturile bolovanoase si foarte denivelate.
LUCRAREA CU GRAPA STELATA. Grapa stelata se foloseste in agregat cu plugul si are rolul
de a asigura maruntirea, nivelarea si o usoara asezare a solului. Grapa stelata se poate
folosii primavara pe semanaturile de toamna descaltate, si la distrugerea crustei pe
aceste semanaturi.
LUCRAREA CU GRAPA INELARA. Grapa inelara se foloseste in agregat cu plugul cand se
execura araturile dupa premergatoare tarzii, destinate insamantarilor de toamna si
realizeaza asezarea solului.
LUCRAREA CU SAPA ROTATIVA. Sapa rotativa se utilizeaza inainte si dupa rasarirea
culturilor pentru distrugerea crustei si a buruienilor in curs de rasarire. Este eficienta
daca se deplaseaza cu viteza mare, si are actiune energica daca se adauga greutati si
coltiI au curbura inainte.
PREGATIREA PATULUI GERMINATIV. Patul germinativ este stratul de la suprafata solului In
care se introduce samanta. Pe un teren maruntit si nivelat, patul germinativ se poate
pregatii printr-o singura trecere cu combinatorul care lucreaza pe o adancime egala cu
adancimea de semanat. La partea inferioara a patului germinativ terenul este asezat,
nederanjat. El constituie patul tare pe care se incorporeaza samanta. Deasupra semintei
se gaseste stratul de sol maruntit si afanat (plapuma moale) prin care patrunde aerul si
caldura la samanta si prin care plantele tinere ajung usor la suprafata. NU SE FOLOSESTE
GRAPA CU DISCURI LA PREGATIT PAT GERMINATIV (In cazul araturilor bolovanoase si
denivelate, se poate folosii grapa cu discuri in agregat cu grapa cu colti, dar aceasta cu
1-2 saptamani inainte, pentru ca terenul sa aiba timp sa se aseze.). In preajma
semanatului se lucreaza cu combinatorul pana la adancimea de semanat. Tipurile de
cutite folosite la combinator sunt: cutite tip sageata, utilizate pe terenuri imburuienate;
cutite tip dalta, pentru afanarea si mobilizarea solului pe adancimea de semanat

2.5.2. Utilaje folosite

Plugul este utilajul agricol de baza atunci cand vorbim de pregatirea solului pentru
plantare. Activitatea de arat este importanta pentru ca terenul sa fie curatat si sa devina
pregatit pentru insamantare.
Aratura, in mod obisnuit se face imediat ce recolta a fost culeasa, pentru a scapa solul
de resturile vegetale si a-l aranja preventiv pentru cultura viitoare.

Pentru activitatile generale de pe camp se poate folosi un plug general sau unul
universal. Pentru gradini si livezi, cel mai recomandat este folosirea unui plug cu
destinatie speciala. Aceste pluguri sunt concepute pentru fiecare tip de cultura.
Plugurile pot varia si in functie de tipul solului.
• Pentru un sol cu o duritate medie-scazuta, sunt recomandate plugurile cu cormana
normala.
• Pentru solurile mlastinoase-argiloase, se recomanda plugurile cu cormana
lamerala.
• Solurile in panta se pot ara cu pluguri reversibile, deoarece acesta vor rasturna
brazda doar intr-o singura directie, asigurand o raspandire uniforma a apei si a
ingrasamintelor.

50
Scarificatorul – este un utilaj de dislocare a pământului, a bolovanilor şi rădăcinilor sau
straturilor dure de materiale fixate in sol.
Adancimea de lucru este mare, intre 20 si 90 cm, insa de regula nu se depaseste
adancimea de 60 cm, deoarece de la aceasta adancime solicitarea tractorului este destul
de mare.
Scarificarea pamantului este foarte utila, “aerisind” pamantul si permitand pastrarea
apei in sol pentru o perioada mai lunga de timp, asigurand astfel o buna irigare si implicit
o mai buna rezistenta a culturilor in perioadele de seceta.
De asemenea este indicata folosirea lui in zonele unde precipitatiile sunt dese si exista
tendinta de a se forma balti, compromitand culturile din acea zona. Scarificarea
pamantului, va permite infiltrarea usoara a apei in sol, evitand baltirea apei.
Grapa cu discuri.
Prgatirea inainte de insamantare a solului pe care s-au cultivat culturi cu tulpina
groasa se face, de asemenea, cel mai bine cu un utilaj agricol de tip disc. Ofera o treaba
mai buna in eliminarea buruienilor si a reziduurilor de cultura. In plus, daca solul este
foarte uscat, dupa un astfel de plug sunt mai putini bulgari de pamant nesfaramati. De
asemenea, folosirea grapei cu disc este justificata pe solurile erodate si in timpul lucrarii
solului inainte de plantarea orezului.Corpul principal de lucru al grapei cu disc, sunt
discurile sferice, al caror diametru poate fi de la 0,6 la 0,8 metri. Rotirea discurilor
mobile in timpul aratului face posibila evitarea obstacolelor cu usurinta. In mod obisnuit,
o grapa cu disc consta dintr-un cadru frontal cu un atasament, pe care sunt fixate doua
carcase pentru discurile din fata si, respectiv, un cadru din spate, avand doua carcase
pentru discurile din spate. Pe cadru sunt instalate si cutite de stabilizare. Plugul are o
roata de sprijin cu mecanism de reglare a adancimii. Lamele de stabilizare sunt montate
in fata discurilor, astfel incat semnele de la cutitul plat si de la disc sa fie aliniate.

III. INFIINTAREA SI INTRETINEREA CULTURII

3.1 Infiinţare a culturilor prin semănat
3.1.1. Cerințe minime de rotație a culturilor
Asolamentul este o tehnică aplicată de sute de ani în agricultură, având rolul de a
preveni bolile, dăunătorii din cultură și dezechilibrele de substanțe nutritive din sol, de a
eficientiza producția și de a obține o recoltă de calitate.
Asolamentul sau rotația culturilor presupune împărțirea unui teren agricol în mai multe
sole, fiecare dintre acestea fiind însămânțate anual cu un anumit tip de plantă, iar în
următorii ani agricoli, fiecare tip de plantă va fi repartizat, succesiv, pe o solă diferită.

Numărul de ani după care o plantă poate fi cultivată pe aceeași solă diferă în
funcție de specia din care aceasta face parte, astfel că rotația culturilor de câmp sau a
celor legumicole vor fi diferite, din punctul de vedere al perioadei. În continuare, vom
prezenta modalitățile optime prin care se poate realiza asolamentul culturilor,
beneficiile acestei proceduri și vom oferi o serie de exemple de rotații ale culturilor.

Principiul de asolament este un termen mai complex, pentru că, pe lângă rotația
culturilor, implică și ajustarea practicilor agricole întreprinse, printre care semănatul,
schemele de protecție a plantelor utilizate, fertilizatul și irigarea. Cu toate acestea,
asolamentul oferă o serie de avantaje importante, iar dacă procedura este executată
corect, se pot obține mai multe beneficii:

Pe parcursul unui an agricol, plantele de cultură vor consuma anumite substanțe

nutritive și apa din sol, iar printr-un asolament corespunzător, refacerea acestora este
51
posibilă. De exemplu, pe parcursul unui an agricol, plantele cu frunze, precum varza,
salata sau spanacul, vor consuma o cantitate foarte mare de azot din sol, iar dacă vor fi
plantate și anul următor pe aceeași parcelă, productivitatea va fi cu mult sub așteptări.
În schimb, dacă în următorul an se decide însămânțarea cu mazăre sau fasole, plante
care acumulează azotul din atmosferă, iar apoi îl eliberează în sol, productivitatea
pentru ambele categorii de culturi va fi mult mai bună.

Atunci când același tip de plantă sau plante din aceeași familie este cultivat
succesiv, pe aceeași solă, șansele producerii unei infestări repetate sunt mult mai mari,
din cauza insectelor și bolilor care rămân în sol pe timpul iernii. În schimb, prin rotația
culturii respective cu una care nu este afectată de același tip de dăunători sau agenți
patogeni, bolile și insectele vor fi eliminate treptat de pe sola respectivă.

De asemenea, asolamentul este o metodă de a diminua costurile cu forța de

muncă și cu materialele necesare combaterii bolilor și a dăunătorilor sau cu cele
necesare fertilizării solului.

Datorită multiplelor beneficii legate de cantitatea și calitatea producției obținute,

dar și pentru a combate toate inconvenientele generate de o monocultură, asolamentul a
devenit o practică de lucru standard pentru agricultorii din întreaga lume.
Pentru a realiza un asolament eficient, este necesar să se realizeze o structură a
culturilor ce urmează a fi însămânțate. În primul rând, trebuie stabilite toate speciile
care vor fi plantate în fermă, suprafața care va fi alocată fiecărei specii și modul în care
se va efectua rotația culturilor pe parcursul anilor agricoli.

Pentru realizarea structurii, trebuie ținut cont de particularitățile fiecărei plante care
urmează a fi cultivată. Printre cele mai importante se numără: cerințele de apă și de
elemente nutritive, dimensiunile sistemului radicular din punctul de vedere al lungimii,
adâncimii și al gradului de ramificare și lungimea perioadei de vegetație.
Este important de stabilit perioada de vegetație a fiecărei plante, întrucât va determina
disponibilitatea unei anumite sole spre a fi folosită pentru înființarea unei noi culturi.

Pe lângă perioada de vegetație, rotația culturilor trebuie efectuată urmând

principiul succesiunii raționale. Conform acestuia, plantele mari, care au tendința de a
consuma cea mai multă apă și cele mai multe substanțe nutritive din sol, trebuie
plantate după cele mai mici, care consumă mai puține resurse. În cazul în care plantele
consumatoare vor fi cultivate cu prioritate sau dacă rotația culturii nu va respecta un
interval de timp optim, se va produce fenomenul cunoscut drept „oboseala solului”,
acela în care substanțele nutritive și apa sunt consumate rapid, iar terenul nu mai poate
fi considerat prielnic susținerii unei recolte mulțumitoare.
O altă modalitate de a efectua un asolament optim este înființarea de culturi cu
plante care lasă în sol elemente nutritive, precum leguminoasele, după care pot fi
plantate și speciile care consumă o cantitate mai mare de azot și fosfor, precum grâul,
porumbul, floarea-soarelui etc.

Atunci când vorbim despre speciile legumicole, este important ca plantele din
aceeași specie agricolă să nu fie plantate pe aceeași solă la un interval mai mic de trei
ani. De aceea, este necesar ca realizarea structurii culturilor și stabilirea solelor să fie
făcute ținând cont de acest detaliu.

Pentru stabilirea unei structuri optime, este necesară o informare suplimentară în ceea
ce privește plantele leguminoase .

52
 În mod normal, un asolament bun poate fi realizat atunci când numărul de culturi
incluse în structură este mai mare de trei, însă, cu cât numărul de sole este mai mare, cu
atât întreaga structură va fi mai complexă, iar productivitatea pe termen lung va fi una
superioară pentru toate tipurile de plante cultivate.

3.1.2 Pregătirea patului germinative

Pat germinativ reprezinta stratul de sol de la suprafata terenului care este prelucrat
si in care urmeaza sa fie asezata samanta. Lucrarile de realizare a unui pat germinativ
sunt foarte importante constituind primii pasi pentru obtinerea unei culturi care sa
rasara uniform si care ulterior sa asigure premisele obtinerii unei recolte bogate.
Obiectivele acestor lucrari sunt de a crea un pat germinativ bine afanat si maruntit pe
aadmincimea de semanat, care sa ofere semintelor conditii identic egale pentru
germinare si rasarire. Un pat germinativ de calitate trebuie sa indeplineasca cateva
cerinte calitative: afanarea solului sa fie realizata numai pana la aadmincimea de
semanat, solul sa fie asezat in continuare pe aadmincime, samanta sa fie pusa in contact
cat mai strans cu solul pentru o buna absorbtie a apei, iar embrionul tinerei plante aflata
in crestere sa poata strabate cat mai rapid solul afanat de deasupra astfel incat rasarirea
sa fie uniforma. In practica se intalnesc situatii foarte diferite in pregatirea patului
germinativ, in functie de:

• umiditatea solului (atat la suprafata cat si in aadmincime);

• tipul de sol lucrat (argilos, nisipos, etc);
• sistemul de lucrari a solului utilizat (daca se poate executa sau nu o lucrare de
arat de calitate);
• gama de masini agricole existenta in ferma;
• cantitatea de resturi vegetale ramase de la cultura precedenta;
• aadmincimea de semanat si marimea semintelor care se seamana (in cazul
semintelor mici patul germinativ trebuie foarte bine maruntit).

In cadrul sistemului cel mai raspandit de lucrare conventionala a solului, patul

germinativ se pregateste initial prin lucrarea de arat, urmata de lucrarile solului cu
diferite tipuri de masini: grapa, tavalug, nivelator, combinator, cultivator.

1. Graparea - se realizeaza cu grapa cu discuri in scopul maruntirii bulgarilor de

pamant si afanarii terenurilor arate si are eficienta maxima atunci cand solul este
reavan. Ideal se realizeaza imediat dupa arat. Avantajele lucrarii: afaneaza stratul de sol
la suprafata impiedicand pierderea apei din straturile mai aadminci ale solului si
faciliteaza crearea unui pat germinativ favorabil.

2. Tavalugirea - se realizeaza cu tavalugi netezi sau inelari si prin lucrare se

efectueaza atat tasarea, cat si nivelarea solului, precum si maruntirea bulgarilor de
pamant. Avantajele lucrarii: taseaza stratul de sol la suprafata cand este foarte afanat,
sfarama bulgarii de pamant si usureaza in continuare lucrarea cu grapa cu discuri,
faciliteaza punerea in contact a semintelor cu solul. Tavalugirea este eficienta in cazul in
care aratura s-a efectuat in conditii de seceta si au rezultat bolovani, precum si inainte
de semanatul plantelor cu seminte mici.

3. Nivelarea - se realizeaza cu nivelatorul sau lame nivelatoare si inlatura

denivelarile existente pe unele terenuri plane. Lucrarea prezinta cateva avantaje, cum
ar fi: impiedica pierderea apei din sol, rasarirea semintelor este uniforma pe terenurile
nivelate, se impiedica stagnarea apei din precipitatii.

53
 4. Lucrarea cu combinatorul - se realizeaza cu combinatoare alcatuite din cultivator
si diferite tipuri de grape (cu colti rigizi, elicoidale, etc.) cateodata succedate in agregat
de diverse tipuri de tavalugi. Lucrarea care are rolul de a marunti bulgarii de pamant,
nivela solul si de a realiza un pat germinativ de buna calitate. Avantaje: afaneaza si
taseaza un strat subtire de sol si creeaza conditii optime pentru semanat si rasarirea
uniforma a plantelor.

5. Cultivatia totala - se realizeaza cu cultivatoare echipate cu diverse tipuri de organe

active (cutite de tip sageata, unilaterale, etc) si are rolul de a pregati solul in scopul
insamantarii Avantajele lucrarii: In zone cu umiditate mai mare, prima lucrare se face
initial la suprafata, si apoi se repeta lucrarea la aadmincimi de lucru mai mari pe masura
ce solul isi mai pierde din umiditate. In zone mai secetoase se poate utiliza cultivatorul
in agregat cu grapa usoara sau elicoidala, iar prima lucrare se face initial la aadmincime
mai mare si se repeta lucrarea la aadmincimi de lucru mai mici pentru a se preveni
pierderea apei din sol. In ultima vreme si in tara noastra au inceput sa fie utilizate
sisteme de lucrari ale solului de tip conservativ care folosesc si se bazeaza pe o gama
noua de masini agricole.

B. Lucrarile de tip conservativ - se realizeaza cu agregate formate din diverse tipuri

de utilaje si echipamente care efectueaza concomitent mai multe tipuri de lucrari la o
singura trecere pe suprafata terenului. Utilajele folosite (combinatoare care au in
componenta cultivatoare si grape cu discuri si grape rotative, etc.) efectueaza atat
afanarea si lucrarea solului fara intoarcerea brazdei, terenul fiind astfel pregatit pentru
semanatul clasic, cat si semanatul direct. Lucrarile de semanat direct se realizeaza cu
semanatori speciale care pot include in fata organelor active ale semanatorii si
echipamente de prelucrare a solului specifice cultivatorului sau combinatorului insotite si
de echipamente de fertilizat. Avantajele lucrarii: conserva umiditatea solului, reduce
tasarea terenurilor, afaneaza solul in aadmincime distrugand hardpanul (urma lasata in
sol de talpa plugului), maresc capacitatea solului de inmagazinare a apei, iar costurile
sunt mai reduse decat in sistemul conventional. Asadar implementarea unor sistemele de
lucrari ale solului de tip conservativ, pe langa principalul avantaj legat de reducerea
costurilor pot aduce pe termen lung beneficii in privinta mentinerii si sporirii fertilitatii
solurilor. Totusi indiferent de sistemul utilizat, realizarea lucrarilor solului la umiditatea
optima in vederea pregatirii unui pat germinativ de calitate constituie una din primele
conditii tehnologice importante pentru obtinerea unei productii agricole ridicate.

3.1.3. Înființarea culturii

Norma de semănat

Necesarul de samanta, cunoscut si sub denumirea de norma de semanat, se stabileste in

functie de densitatea optima a plantelor la unitatea de suprafata. Aceasta, la randul ei
depinde de specie, soi sau hibrid, zona pedoclimatica, posibilitatea aplicarii irigatiei,
modul de pregatire al terenului, metoda de semanat folosita, valoarea culturala a
semintei folosite etc. Pentru calculul cantitatii de seminte necesare la semanat se aplica
formula :

D . MMB

Cs (kg/ha) = ----- ----- ------- in care :

Vu

Cs = cantitatea de samanta necesara in kg/ha

54
D = densitatea exprimata prn numarul de boabe germinate la m 2

MMB = masa a 1000 boabe

Vu = PxG

100

P = puritatea fizica

G = facultatea germinativa.

Condițiile unui semanat si plantat optim se refera la adancimea de semanat, cantitatea

de samanta la hectar si desimea plantelor, suprafata de nutritie, epoca de semanat si
plantat, care difera de la specie la specie si variaza cu zona climatica si textura solului.
Adancimea este determinata de dimensiunea semintei si textura solului: semintele foarte
mici (in) se seamana la 1,5-3 cm, iar semintele mari (porumb, fasole) la 5-8 cm. Pe
solurile usoare semintele se introduc mai adanc, comparativ ci cele grele, umede.

Epoca de semanat

Semanatul plantelor de cultura se face in anumite perioade in functie de particularitatile

biologice ale plantelor.

Prin epoca de semanat, se intelege intervalul de timp in care culturile pot fi semanate in
conditii optime si cu rezultate bune. Pentru conditiile climatice din tara noastra, epocile
de semanat sunt scurte, iar insamantarile se grupeaza in doua campanii : campania
insamantarilor de toamna si campania insamantarilor de primavara.

Campania insamantarilor de toamna. In cadrul acestei campanii se seamana ( in ordine

cronologica ) : rapita (august), secara de toamna, orzul de toamna, graul de toamna.
Graul de toamna, care ocupa la noi cele mai mari suprafete, trebuie semanat in epoca
optima (20 septembrie -20 octombrie in functie de zona) pentru a intra fortificat in
iarna.

Campania insamantarilor de primavara cuprinde trei epoci :

• epoca I-a cuprinde perioada de la topirea zapezii si pana cand temperatura solului
atinge temperatura de 60C.In cadrul acestei epoci se disting doua urgente :

- urgenta I-a incepe chiar de la topirea zapezii si dureaza 7-12 zile, timp in care
temperatura solului se mentine intre 1 si 30C. In aceasta perioada se seamana plantele
care au temperatura minima de germinare relativ scazuta : trifoiul, lucerna, sparceta,
mazarea, mazarichea, graul de primavara, orzul de primavara, orzoaica de primavara,
ovazul etc.

- urgenta a II-a cuprinde perioada in care temperatura solului se mentine intre 3-60C. In
cadrul acestei urgente se seamana inul, canepa, lintea, sfecla de zahar, se planteaza
cartoful.
55
 • epoca a II-a incepe cand temperatura solului s-a stabilizat la peste 80C. In aceasta
epoca se seamana porumbul, soia, fasolea.
• epoca a III-a incepe cand temperatura solului a atins 120C. In cadrul acestei epoci
se seamana orezul, sorgul, bumbacul, bostanoasele, se planteaza tutunul.

Metode de semanat si plantat

Semanatul, pe suprafete mici se executa manual, prin imprastiere, pe suprafete mari ,

mecanizat cu ajutorul masinilor de semanat.

Semanatul se poate face :

• in randuri obisnuite cu semanatoarea SUP-21, SUP-29 si SUP-48 unde distanta intre

brazdare este de 12,5 cm. La aceasta distanta se insamanteaza cerealele paioase,
mazarea, borceagul, inul, trifoiul,etc.
• in randuri distantate , cu semanatoarea de precizie combinata (SPC-6, SPC-12),
folosite la plantele prasitoare, unde distantele variaza in functie de specie, de la
45 la 100 cm intre randuri.
• in benzi (fasii), cand 2-4 randuri distantate la 12-15 cm intre ele, iar intre benzi se
lasa intervale de 25 -80 cm care se prasesc, pentru culturi de fasole, rapita s.a.

3.1.4. Materiale, unelte și mașini pentru semănat

Samanta joaca un rol tot asa de mare in productia agricola ca si factorii de vegetatie. De
valoarea ei interna si externa depinde in mare masura productia. Sub notiunea de
samanta, in sens larg agricol, intelegem toate acele organe ale plantelor care servesc la
inmultirea lor. Deci nu numai semintele in inteles botanic, ci si fructele, tuberculii,
radacinile sau butasii le putem cuprinde in aceasta notiune de samanta sau de material
de semanatTrebuie sa folosim si o samanta valoroasa. Greselile facute la alegerea si
pregatirea semintei, greu le vom compensa prin ingrijiri deosebite date in cursul
vegetatiei.
Unelte pentru semanat si plantatȘ sapă, grebla, plantator manual pentru rasaduri de

legume , picheți, sfoara, tractor, cultivator motocultor, Maşina de semănat universală de

precizie SUP-21, SUP-29, SUP-48 de tuburi; Maşina de semănat de precizie pneumatică

SPC-6, SPC-8, SPC-12 pentru tot atâtea rânduri; Maşina de semănat în mirişte MCSM-6;
maşina de plantat tuberculi de cartofi MPC-2, cântar, riglă, termometru.

3.2 Infiinţarea culturilor agricole prin plantare

3.2.1. Pregătirea terenului pentru plantare

Prin pregatirea terenului se întelege totalitatea lucrărilor ce se aplică pentru

afânarea solului pe o adâncime corespunzătoare, favorizând aerisirea şi încălzirea
acestuia, înmagazinarea şi reţinerea unei cantităţi de apă cât mai mare, acumularea în

56
cantităţi optime a substanţelor nutritive pentru creşterea plantelor, distrugerea
buruienilor, înlesnirea lucrărilor de înfiinţare a culturilor.
Pentru toate culturile ce se înfiinţează primăvara se recomandă ca înainte de
afânarea şi mărunţirea solului să se facă fertilizarea cu circa 100-150 kilograme de azotat
de amoniu la hectar. De asemenea, în vederea irigării culturilor, terenul se modelează
sub formă de straturi înălţate, biloane şi, respectiv, rigole. În cazul înfiinţării culturilor
primăvara foarte devreme (la varza timpurie, conopida timpurie etc.) se recomandă ca
modelarea terenului să se efectueze încă din toamnă, după executarea arăturii de bază.
Bilonatul şi muşuroitul se aplică în mai multe scopuri. Astfel, favorizează apariţia
rădăcinilor adventive (la tomate, castraveţi), contribuie la susţinerea plantelor împotriva
vânturilor (la majoritatea speciilor legumicole), ajută formarea tulpinii subterane
(cartof), apără partea superioară a rădăcinilor îngroşate de înverzire (morcov, sfeclă),
împiedică înverzirea lăstarilor comestibili (la sparanghel) şi serveşte ca metodă de
înălbire (etiolare) a părţii comestibile (la cicoarea de frunze, ţelina pentru peţioli).
Bilonatul se execută mecanizat cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rariţă,
aducându-se pământ de o parte şi de alta a rândurilor de plante. Muşuroitul se execută în
jurul plantelor.
Mulcirea solului constă în acoperirea solului dintre plante cu diferite materiale
care împiedică formarea crustei şi a buruienilor, menţin umiditatea în sol şi permit
încălzirea mai rapidă a acestuia, influenţând favorabil şi precocitatea producţiei. În
vederea efectuării mulcirii se folosesc diferite materiale: paie, pleavă, gunoi de grajd,
frunze, hârtie, carton, materiale plastice (în special pelicule de polietilenă fumurie şi
neagră, dar şi polietilenă uzată). Rezultate bune prin mulcire se obţin la toate speciile
legumicole, mai ales în primele faze de vegetaţie şi în special la plantele cu habitus
redus, la care solul pe intervale este supus uscăciunii (salată, spanac, conopidă, ardei,
sparanghel şi altele).
Pe suprafeţe mari, aplicarea mulciului de material plastic se efectuează în mod
mecanizat, cu ajutorul unui dispozitiv simplu suspendat de tractor, care întinde folia pe
suprafaţa solului. Pe măsura derulării se acoperă marginile cu pământ pentru fixare.

Utilizarea foliei de mulcire reprezinta o tehnologie relativ noua, fiind

implementata de putin timp in Romania. Cu toate acestea, fermierii au inteles ca
utilizarea acestor folii are avantaje numeroase, in paralel cu o investitie minima.
In momentul actual, o parte din fermieri nici nu mai iau in calcul infiintarea
anumitor culturi fara folie de mulcire. Cu toate acestea, o parte din cultivatorii de
legume inca nu au utilizat aceasta tehnologie, ce are beneficii importante
asupra cresterii timpurietatii si calitatii productiei si reducerii fortei de munca pe
parcursul perioadei de vegetatie.

3.2.2. Materiale de plantare

Materiale pentru plantare: bulbi, tuberculi, rasaduri
Înfiinţarea culturilor în câmp se poate face fie prin plantarea răsadurilor cum este
cazul tomatelor, verzei, ardeiului, vinetelor etc., fie prin plantarea unor părţi vegetative
din plantele mamă (bulbi, rizomi, butaşi, marcote), ca în cazul speciilor de legume care
se înmulţesc asexuat.
Metode de plantare. Plantarea răsadurilor se poate executa manual,
semimecanizat sau mecanizat.
57
 Plantarea mecanizată se execută cu maşini de plantat.
Plantarea semimecanizată se face prin deschiderea mecanizată a rigolelor în care
plantarea se face manual.
Plantarea manuală se efectuează în sere, solarii şi parţial la culturile din câmp.
Lucrarea se execută pe faze de lucru, de către o echipă specializată: făcut gropi cu sapa,
distribuirea răsadurilor în gropi şi plantarea propriu-zisă a răsadului.
În cazul răsadului produs la ghivece, plantarea se face cu lingura plantatoare.
3.2.3. Unelte și mașini pentru plantare
Unelte manuale pentru semanarea semintelor: pixuri pentru semanat si plantatoare
manuale pentru plantarea rasadurilor de legume, sape, sapaligi, sfori, pichrti, galeți,
foarfeci,
Mașini pentru plantat: freza, combinator, mașina de bilonat, mașina de întins folia

3.3 Lucrări de ingrijire a culturilor

3.3.1 Combaterea buruienilor
Buruienile reprezintă un grup de specii de plante necultivate, lipsite de valoare
economică, adaptate să se dezvolte alături de plantele cultivate, cărora le înrăutățesc
condițiile de creștere. Principalele consecințe sunt întârzierea dezvoltării culturilor și
micșorarea recoltei, în unele cazuri ajungându-se chiar până la distrugerea acesteia.
Buruieni monocotiledonate: pirul târâtor, coada vulpii, iarba vântului, meișorul, iarba
bărboasă, mohorul, mohorul verde, costreiul etc.
Buruieni dicotiledonate: teișorul, știrul sălbatic, ambrozia, loboda, traista ciobanului,
romanița de câmp, turița, susaiul, muștarul sălbatic, sugelul, busuiocul sălbatic,
mușețelul, urzica moartă, urda vacii, pălămida, spanacul sălbatic, volbura, fumărița,
lingurica etc.
Plivitul. Este o lucrare foarte greoaie, costisitoare si necesita multa forta de munca. In
prezent este folosit mai putin decat in trecut, si pe suprafete limitate (in gradini, pe
pajisti, la soia, la sfecla de zahar, in locuri greu accesibile etc).
Pentru buruienile perene, plivitul trebuie repetat de cateva ori, pentru epuizarea
substantelor de rezerva din organele vegetative de inmultire. Cand se face plivitul la
soia, sfecla de zahar, cartof etc., se smulg doar buruienile cu talie mare.
Plivitul trebuie sa se execute inainte de fructificarea buruienilor. Mai usor se face cu
oticul (un bat din lemn prevazut la varf cu o lama metalica bine ascutita).
Prasitul. Prasitul, ca si plivitul este o lucrare veche de combatere a buruienilor, dar
specifica plantelor care se seamana la distante mari intre randuri. Este o lucrare mai
eficace si in acelasi timp, mai putin costisitoare decat plivitul.
Prasitul se poate face manual cu sapa, sau mecanic cu ajutorul cultivatorului. Numarul
prasilelor este in functie de natura plantei cultivate si de gradul de imburuienare.
Prasilele efectuate la timp si in numar suficient reduc gradul de imburuienare si sporesc
recolta nu doar la planta la care se aplica, dar si la planta care urmeaza in cultura in
anul urmator.
Totusi, prasitul, mai ales cel manual, ramane o lucrare foarte greoaie, scumpa, necesita
multa forta de munca, nu se poate executa in perioadele ploioase. Din acest motiv,
numarul prasilelor trebuie redus prin asociere cu folosirea erbicidelor.
Metode chimice de combatere a buruienilor
Folosirea metodelor chimice reprezintă, în condiţiile ţării noastre, un mijloc foarte util
de combatere a buruienilor şi care are perspectiva de a deveni din ce în ce mai rentabil.
Totodată, combaterea chimică nu constituie un mijloc perfect, nu poate rezolva singura
problemă a luptei cu buruienile şi trebuie aplicată neapărat în complex cu metodele
preventive şi mai ales cu cele agrotehnice. Prin combaterea chimică a buruienilor
înţelegem, după cum afirmă W. Koch, „ţinerea sub control a creşterii plantelor nedorite
58
cu ajutorul unor substanţe chimice numite erbicide, a căror utilizare este justificată din
punct de vedere economic şi biologic“. Detroux L. defineşte drept erbicid „orice produs
care distruge plantele“. În sens mai larg, prin erbicid înţelegem o substanţă capabilă - în
funcţie de concentraţia la care este folosită şi în cazul prezenţei unei constelaţii de
factori naturali favorabili să exercite în mod total sau selectiv asupra ţesuturilor sau a
metabolismului plantelor cu care intră în contact un efect negativ care poate duce la
moartea acestora.
3.3.2 Combaterea bolilor și dăunătorilor
Mana- Boala se manifesta pe toate organele plantei prin aparitia de pete
negricioase. Mana ataca toate organele plantei si la atacurile care nu sunt stopate
produce caderea partilor vegetale ale acesteia, atac care se poate finaliza cu moartea
plantei. Atacul ciupercii se manifesta pe partea superioara a frunzei prin aparitia de pete
de culoare verde-galbuie, care se transforma in timp in pete de culoare brun-deschise.
Petele raman delimitate de varful nervurilor frunzelor. Pe partea de inferior a frunzelor,
atacul sporilor produce un puf cenusiu-violet, care reprezinta fructificatiile ciupercii.
Ciuperca ajunge pe plante in orice perioada din momentul intrarii plantei in vegetatie,
fie prin apa de irigare sau de ploaie, iar in fiecare an ciuperca ierneaza si supravietuieste
printre resturile vegetale. Plante atacate: ardei , bostan, cartof, castravete, ceapa,
conopida, visin, gazon, floarea soarelui, dovlecel, fasole, mazare, morcov, pastarnac,
patrunjel, pepeni, sfecla de zahar, capsuni, ridichi, salata, spanac, tomate, usturoi,
varza, coacaz, trandafiri, vinete, cais, cires, gutui, mar, par, piersic, prun.
Fainarea- (sau mucegaiul alb) este o boală fungică extrem de frecventă, care
afectează unele plante ornamentale și comestibile. Poate afecta aproape orice tip de
plantă, răspândindu-se pe frunze, flori, fructe și legume.
Făinarea apare de obicei între primăvară și toamnă, dar vara, mai ales pe vreme uscată
prelungită, când nu bate vântul, poate fi mai intensă. Făinarea este o boală fungică și se
manifestă pe toată perioada de vegetație, fiind atacate frunzele, florile, lăstarii tineri și
uneori și fructele. Organele atacate sunt acoperite de un miceliu albicios care devine
treptat gălbui. Există diferite tipuri de făinare și fiecare va viza fie un anumit gen
de plante, fie un grup de plante. De exemplu, Podosphaera pannosa afectează
trandafirii, iar Erysiphe polygoni atacă mazărea.
Aceste ciuperci produc spori în aer care se pot dispersa în condiții uscate.
Rugina- este o boala cauzata de un parazit fungic care are nevoie de plante vii
pentru a putea sa supravietuiasca. Cel mai adesea, aceasta boala apare in conditii
umede. Rugina se raspandeste prin uredospori care sunt transferati de la plantele
infectate la plantele sanatoase. Acestia pot fi transferati fie de vant, fie de apa, motiv
pentru care rugina este raspandita adesea prin udare. Rugina apare in diferite moduri si
afecteaza o gama larga de plante.
Taciunele- este o boala a plantelor cerealiere provocata de o ciuperca parazita.
Se manifesta prin distrugerea totala sau partiala a partilor atacate si prin aparitia in locul
acestora a unei pulberi de culoare neagra. Boala devine evidenta in perioada inspicarii
plantelor, cele bolnave inspicand mai repede decat cele sanatoase. Spicele atacate sunt
erecte si sunt de culoare bruna-inchisa sau neagra. Cariopsele, plevele si aristele sunt
distruse si inlocuite cu o masa prafoasa, negricioasa, alcatuita din teliosporii ciupercii.
La aparitia atacului, masa de spori este acoperita de o membrana argintie. In scurt timp
se usuca si se sfasie, astfel ca dupa 2-8 zile, sporii ciupercii se imprastie. Rahisul ramane
golas, pastrand deseori mici ramasite de teliospori in dreptul calcaielor.
Putregaiul umed- apare la culturile din câmp și din depozite. Semnele atacului
pot fi recunoscute după apariția unor pete de culoare galben-maronie în partea
superioară a rădăcinilor, tesutul atacat se transformă într-o masă mucilaginoasă, în timp
ce epiderma rămâne de obicei intactă. Aceste pete se extind treptat și ajung să afecteze
în totalitate partea superioară a rădăcinii. Putrezirea este însoțită de un miros neplăcut,
produs de dezvoltarea secundară a bacteriilor.

59
DAUNĂTORI
Afidele- (Aphidoidea) este o suprafamilie de insecte hemiptere, cuprinzând
păduchii de plante mici, cu forme aripate și nearipate.
Afidele sunt printre cele mai distructive insecte dăunătoare ale plantelor cultivate în
regiunile temperate. Pe lângă slăbirea plantei prin sugerea acesteia, acționează ca
vectori ai virușilor plantelor și desfigurează plantele ornamentale prin depunerea de
nectar și creșterea ulterioară a mucegaiului. Cresc rapid în număr prin reproducerea
asexuată și au o dezvoltarea telescopică.
Controlul afidelor nu este ușor. Insecticidele nu dau întotdeauna rezultate sigure, având
în vedere rezistența lor la mai multe clase de insecticide și faptul că afidele se hrănesc
adesea pe partea inferioară a frunzelor. Jeturile de apă și spray-urile cu săpun sunt
destul de eficiente. Inamicii naturali ai afidelor sunt gândacii prădători (buburuze) și
larvele lor , larvele de muscă , viespii parazitoide , păianjenii crab , larvele de
neuroptera și ciupercile entomopatogene . O strategie prin managementul integrat al
dăunătorilor prin mijloace biologice poate funcționa, dar este dificil de realizat, cu
excepția unor medii închise, cum ar fi serele.
Gânacul din Colorado - (Leptinotarsa decemlineata) este o insectă din
ordinul coleopterelor, din familia chrysomelidelor, amplu răspândită la nivel mondial,
asociată cu locurile de cultură și de depozitare a cartofilor, asupra cărora acționează ca
un dăunător. rin pagubele pe care le produce, din cauza prolificitǎții ridicate cât și ca
urmare a posibilitǎților de rǎspândire (pe cale naturalǎ, ca și prin transportul cu diferite
produse alimentare) aceastǎ specie este consideratǎ un adevǎrat flagel pentru culturile
de legume solanacee de pe majoritatea zonelor globului. Pe lângǎ faptul cǎ este greu de
combǎtut, el se și înmulțește extraordinar de repede, mǎnâncǎ foarte mult și se
rǎspândește la distanțe mari. Pagubele pe care acesta le aduce culturilor, în cazul când
nu se iau mǎsuri imediate, pot ajunge pânǎ la distrugerea suprafeței cultivate.
Combaterea nu este posibilǎ decât prin aplicarea raționalǎ a mijloacelor de combatere.
Nematozi- aparțin diversei clase biologice a viermilor cilindrici. De obicei, sunt
viermi filiformi relativ mici, cu o culoare variind de la alb la incolor. Sunt adaptate la o
gamă largă de habitate din întreaga lume și preferă umezeala. Nematodele se deplasează
în habitatul lor prin târâre, motiv pentru care sunt denumiți și viermi sârmă. Aproximativ
3 000 din cele 20 000 de specii cunoscute de nematode se hrănesc cu plante. Aproximativ
100 de specii sunt dăunători importanți la culturi. Nematodele infestează sistemul
radicular al plantei gazdă și afectează grav metabolismul plantelor.
3.3.3 Pregătirea soluțiilor de pesticide
Reguli la prepararea soluțiilor
Pregatirea solutiei de stropit necesita o atentie deosebita din partea operatorului.
In aceasta faza, pe langa manipularea produselor concentrate, nediluate, exista o serie
de operatiuni cum ar fi amestecarea si umplerea echipamentelor de stropit.
Prepararea solutiei de stropit este o operatiune ce implica un nivel ridicat de
responsabilitate si care trebuie executata doar de personal pregatit si instruit in acest
sens. Este esential sa va asigurati ca nu exista persoane neautorizate sau animale in
vecinatatea locului unde se prepara solutia si sa luati toate masurile necesare pentru
evitarea erorilor sau accidentelor, care ar putea avea consecinte negative asupra calitatii
tratamentului, operatorului sau mediului inconjurator.
Inainte de a prepara solutia, exista cateva reguli de baza pe care trebuie sa le
urmati:
Cititi cu atentie etichetele si urmati instructiunile;
Folositi echipament individual de protectie adecvat;
Verificati daca echipamentul de stropit pe care il veti folosi este calibrat si functioneaza
corespunzator;
60
Verificati daca echipamentul de prim ajutor si numerele de telefon de urgenta sunt la
indemana;
Calculati cantitatea de solutie necesara tratamentelor fitosanitare.
Se recomanda amenajarea unui loc special pentru prepararea solutiei, care sa fie practic,
functional, sigur si care sa protejeze mediul inconjurator. De multe ori, e de preferat ca
aceasta locatie sa fie aproape de depozitul de produse de protectia plantelor. Acest loc,
care poate sau nu sa fie acoperit, trebuie sa nu aiba pereti laterali, podeaua sa fie
impermeabila, cel putin in zona in care se umple echipamentul de stropit, si trebuie sa
aiba capacitatea de a retine eventuale scurgeri.
Aceste locatii trebuie sa fie bine ventilate si departe de izvoare, puturi si cursuri de apa.

3.3.4 Aplicarea tratamentelor cu pesticide

a. Erbicide
Erbicide de contact:
Erbicidele de contact afectează puternic organele plantelor pe care ajung picăturile de
tratament. De asemenea, prezintă un efect rapid. Dezavantajul este că, în anumite
condiții, buruienile au capacitatea de a se reface din rădăcinile rămase în sol, ce nu sunt
afectate de acest tip de substanță active.
Erbicide sistemice
Erbicidele sistemice pot fi aplicate la sol sau foliar. Indiferent de modul de aplicare,
substanța activă este transportată în întreaga plantă. Acest mod de acțiune face ca
efectele să fie vizibile după mai mult timp. Totuși, prin aplicarea acestui tip de erbicide,
se poate ajunge la controlul buruienilor din sola respectivă. De asemenea, este de reținut
faptul că acest tip de substanțe active au nevoie de condiții meteo prielnice, mai exact
de perioade cu precipitații la o perioadă scurtă după aplicare.
b. Fungicidele
Fungicide de contact
Fungicidele de contact au rolul de a proteja planta împotriva ciupercilor, împiedicându-le apariția
și dezvoltarea. Aceste fungicide asigură protecție plantei cât timp substanța acoperă planta. În
general, acestea apără planta între 7 și 14 zile, în funcție de tipul de produs și de condițiile
climaterice. De exemplu, ploaia poate limita foarte mult eficacitatea fungicidelor de contact.
Odată ce boala s-a instalat, aplicarea fungicidelor de contact nu are nicio eficiență. Protecția
oferită poate fi extinsă sau poate fi doar pentru anumite tipuri de spori, în funcție de tipul
produsului. În cazul fungicidelor de contact, substanța nu pătrunde în interiorul plantei, ci oferă
protecție doar la exterior.

Fungicide sistemice
Fungicidele sistemice oferă protecție împotriva apariției și instalării sporilor de ciuperci sau fungi.
Spre deosebire de fungicidele de contact, cele sistemice nu limitează substanța doar la suprafața
plantei, ci aceasta pătrunde în interiorul structurii plantei, oferind protecție din interior și pe
termen lung. Eficacitatea fungicidelor sistemice nu este afectată sau limitată de frecvența ploilor,
singura condiție fiind ca ploaia să nu aibă loc imediat după aplicarea fungicidului sistemic.
Utilizarea acestui tip de fungicide este eficientă și după instalarea ciupercii, în cazul în care
ciuperca este în fază incipientă. Din cauza modului de acțiune, se recomandă ca fungicidele
sistemice să nu se aplice de mai mult de 2-3 ori în fiecare sezon, pentru a nu întări rezistența
plantei la acest tip de tratament.

c. Insecticide
După natura chimică

▪ biologice;
▪ anorganice;

61
 ▪ organo-minerale;
▪ organice naturale;
▪ organice de sinteză;

Tipuri de insecticide
Insecticidele au ca rol principal uciderea insectelor și a ouălor acestora, însă sunt
deosebit de variate. Există, astfel, insecticide:
▪ organofosforice - acționează asupra sistemului nervos, fiind folosit prin diluarea
cu alte substanțe.
▪ piretroide - sunt mai puțin toxice și pot fi folosite în locuințe sau în apropierea
acestora.
▪ Insecticide organoclorurate - dezvoltate pentru înlocuirea compușilor din arsenic.
Din această categorie face parte insecticidul DDT, care a fost interzis la rândul
său.
▪ neonicotinoide - cu acțiune rapidă, aceste insecticide sunt absorbite în celulele și
țesuturile plantelor. Acest tip de insecticid este o amenințare pentru natură.

Metode de aplicare a pesticidelor

a. Aparate portabile
Cele mai utilizate in legumicultura sunt: atomizorul, vermorelul electric si
generatorul de ceata Vector Fog.

Se recomanda purtarea echipamentului de protectie in timpul prepararii solutiei si

aplicarii acesteia, fiind o masura de igiena si protectie a muncii care nu trebuie sa
lipseasca si careia trebuie sa i se acorde importanta cuvenita. Echipamentul
trebuie sa includa salopeta de protectie, manusi din cauciuc, cizme de cauciuc,
ochelari de protective.

b. Echipamente specifice.

In tehnologia de combatere a bolilor si daunatorilor prin metoda chimica cele

mai utilizate sunt masinile si aparatele de stropit, deoarece cca. 75% din
volumul total de tratamente se executa prin stropire.

Masinile de stropit se clasifica dupa modul cum se realizeaza pulverizarea

lichidelor si modul de transport spre plante a picaturilor rezultate, astfel:

Masini cu pulverizare hidraulica.

Masini cu pulverizarea pneumatica.
Masini cu pulverizare combinata (hidro-pneumatica).
Masini cu pulverizare mecanica.
Masini cu pulverizare hidraulica.

Dispersarea hidraulica se realizeaza prin trecerea fortata a pesticidelor lichide prin

orificii calibrate. Picaturile rezultate sunt proiectate direct pe sol sau pe plante.
ceste masini se folosesc pentru tratamente cu erbicide la presiuni de 2-5 bari si pentru
tratamente cu insecto-fungicide la presiuni de 5-50 bari in culturi de camp.
Reglarea debitului de lichid se realizeaza prin: modificarea presiunii de lucru
actionand asupra supapei 8, sau prin utilizarea unor duze cu sectiune de trecere diferita,
care pot realiza debite de lichid de 1-4 G.P.M.

62
 Dimensiunile particulelor dispersate depind de presiunea lichidului si geometria
orificiului (duzei) care are diametre intre 0,5 si 3 mm. Se obtin astfel picaturi cu
diametrul intre 150 si 350 µm.
Pentru a se asigura cresterea gradului de depunere a particulelor de lichid pe
suprafata supusa tratamentului, particulele de lichid sunt supuse unei turbionarii
suplimentare, cu ajutorul unui ventilator.
Masini cu pulverizare pneumatica.
Pulverizarea lichidului pe cale pneumatica consta in aducerea acestuia sub presiune mica
(0,5-1,5 bari) la dispozitivele de pulverizare, intr-un curent de aer cu viteza foarte mare
(100-150 m/s). Datorita impactului intre lichid si aer, lichidul se fragmenteaza in picaturi
fine cu diametrul intre 50-150 µm si este transportat spre suprafata foliala a plantelor.
Masini cu pulverizare combinata (hidro-pneumatica).
In cazul acesta, lichidul este pulverizat pe cale hidraulica la presiuni de 5-50 bari,
picaturile rezultate fiind supuse unui curent de aer cu viteza de 80-120 m/s care
realizeaza o fragmentare suplimentara si le transporta pneumatic spre plante. Finetea
picaturilor este de 40-150 µm.
Masini cu pulverizare mecanica.
Dispersia mecanica se realizeaza pe cale centrifugala cu ajutorul dispersoarelor cu
acelasi nume, formate din discuri suprapuse cu diametre cuprinse intre 100 si 700 mm.

3.3.5 Irigarea culturilor

Metode de irigare
Irigarea pe brazde
Este aplicata in special pentru irigarea plantelor prasitoate (sfecla, porumb,
cartof, floarea-soarelui etc.) dar, in anumite conditii, poate fi aplicata la aproape toate
culturile agricole si horticole.
Principalele elemente ale acestui tip de amenajare sunt: reteaua de distributie a
apei, care este formata din canale distribuitoare de diferite ordine. Partea finala a
retelei permanente este alcatuita din canale distribuitoare de sector, amplasate la
distante care pot ajunge pana la 1000-1200 m si cu lungimi de pana la 1500
m; constructii hidrotehnice pe reteaua de canale, care asigura conducerea si distribuirea
apei: stavilare, poduri, apometre etc. Canalele permanente se captusesc cu beton sau cu
alte materiale indicate pentru permeabilitatea lor.
Suprafata de irigat se amenajeaza cu brazde paralele, intre ele avand o panta
dulce. Departarea dintre brazde, respectiv dintre randuri, variaza in functie de natura
solului, astfel: pe soluri usoare 50-60 cm; pe soluri mijlocii 60-80 cm; pe soluri grele 75-
100 cm.
Apa de pe brazde imbiba progresiv terenul dintre ele si ajunge la radacinile
plantelor.
Sistematizarea si amenajarea terenului se face inainte de semanat, conform
specificului plantelor cultivate.
Orientarea brazdelor trebuie aleasa in asa fel incat apa sa nu circule cu o viteza
prea mare.
Distanta intre brazdele de udare - se stabileste astfel incat sa asigure umezirea
uniforma a intervalelor de sol dintre randuri si sa permita mecanizarea lucrarilor si
distribuirea uniforma a apei pe fiecare brazda.
Lungimea brazdelor de udare variaza intre 50-200 m, sau chiar mai mult, putand
ajunge pana la 600 m. Aceasta este mai mare pe solurile grele si mai putin permeabile,
pe terenuri cu pante mici si in conditiile unei bune nivelari. Productivitatea muncii la
udari creste o data cu lungimea brazdelor.
Sectiunea transversala a brazdelor are initial, la deschidere, forma triunghiulara
sau trapezoidala, luand dupa utilizarea lor, forma rotunjita, in forma de U.

63
 Adancimea brazdelor variaza intre 15-30 cm, deschiderea la partea superioara
poate fi de 40-100 cm, iar latimea la baza brazdei, pana la 25 cm (N.Grumeza, 1979;
V.Ionescu Sisesti, 1982; I.Plesa, 1992; Z.Nagy si E.Luca, 1994).
IRIGAREA PRIN ASPERSIUNE
Irigarea prin aspersiune a castigat in ultimele decenii tot mai mult teren, datorita
unor avantaje pe care le are fata de alte metode de udare.
Avand in vedere posibilitatile de dirijare a intensitatii ploii si de aplicare a unor
norme de udare bine stabilite, irigatia prin aspersiune se recomanda sa se foloseasca la
toate culturile de camp (cu exceptia orezului) si in special in cazul solurilor foarte
permeabile, cu pante mari, cu microrelief accidentat, cu apa freatica la mica adancime
sau supuse tasarii. In conditii normale (fara vant puternic) aspersiunea permite realizarea
unor udari mai uniforme decat irigarea prin brazde. Prin corelarea intensitatii ploii cu
capacitatea de absorbtie a solului se evita scurgerea la suprafata.
Introducerea amenajarilor moderne permite folosirea mai rationala a terenului,
prin reducerea partiala sau totala a retelei de canale de alimentare. In aceste conditii se
realizeaza o gospodarire mai rationala a apei, prin marirea randamentului sistemului.
Specificul acestui tip de amenajare permite o viteza mai mare de executie a tuturor
lucrarilor decat in cazul irigatiei prin scurgere la suprafata.
Din punct de vedere al intretinerii solului si al culturilor, aspersiunea prezinta, de
asemenea, o serie de avantaje si anume: permite aplicarea mecanizarii pe scara larga;
prin aplicarea unor udari cu norme mici este favorizata germinarea semintelor;
contribuie la inbunatatirea fertilitatii solului, ingloband in sol oxigenul si azotul absorbit
din aer; uneori permite o mai mare densitate a plantelor la hectar; face posibila
administrarea ingrasamintelor si a substantelor de combatere a buruienilor, bolilor si
daunatorilor, odata cu apa de irigatie.
Din cercetarile efectuate a rezultat ca prin pulverizarea apei se creaza o
umiditate a aerului favorabila culturilor agricole, mai ales in perioada de seceta
atmosferica pronuntata.
La irigarea prin aspersiune, udarea in camp se realizeaza prin aripi de udare,
prevazute cu aspersoare speciale, care por primi presiune fie de la grupul mobil de
pompare, care formeaza impreuna cu aripile de udare un agregat mobil de aspersiune,
fie printr-o conducta ingropata, cu presiune creata de un grup de pompare termic
semifiz, sau de la o statie centrala de punere sub presiune (J. d`At de Saint Foulc, 1967;
I.Plesa si Gh.Florescu, 1974; V.Ionescu Sisesti, 1982; N.Onu, 1988; Z.Nagy si E.Luca,
1994).
IRIGAREA PRIN PICURARE
Caracteristica principala a metodei consta in distribuirea treptata, lenta, a apei
sub forma de picaturi, in imediata vecinatate a radacinilor plantelor, umectand doar o
parte a solului. Datorita acestei particularitati, metoda se incadreaza in categoria
sistemelor de irigare localizata, fiind cea mai raspandita dintre acestea (N.Grumeza,
1983; N.Onu, 1992; L.Rieul, 1992; E.Sapir, E.Yagev, 1995; R.Nathan, 1996).
Comparativ cu metodele traditionale de irigare (scurgerea la suprafata si
aspersiunea), irigarea prin picurare prezinta mai multe avantaje evidente, intre care:
poate fi aplicata pe terenuri inaccesibile altor metode, pe pante mari, pe suprafete
denivelate, fara a necesita amenajari speciale (modelare, nivelare etc.); nu favorizeaza
cresterea umiditatii relative, care in cazul irigarii prin aspersiune creeaza conditii de
dezvoltare a unor boli criptogamice si a unor paraziti; permite automatizarea totala a
sistemului realizandu-se astfel o insemnata economie cu forta de munca ; creeaza in sol
conditii foarte favorabile cresterii si dezvoltarii plantelor; poate fi aplicata pe orice tip
de sol, de la cele cu textura foarte usoara la cele cu textura foarte grea; permite
aplicarea odata cu apa de irigatie a substantelor fertilizante si a tratamentelor
fitosanitare; contribuie la realizarea unor recolte mai timpurii, ridicate si in unele cazuri

64
la imbunatatirea calitatii productiei; permite utilizarea apei cu un grad mai ridicat de
mineralizare.
Dintre dezavantajele metodei de udare prin picurare sunt de retinut: costul mai
ridicat al investitiei; posibilitatile mai mari de infundare a picuratoarelor; existenta unei
cantitati mari de conducte pe unitatea de suprafata, fapt care presupune o atentie
sporita in timpul lucrarilor mecanice si o supraveghere permanenta a instalatiei; aparitia
in cazul udarii nerationale a excesului de apa sub picuratoare si a spalarii azotului in
straturile profunde ale solului; fragilitatea instalatiilor comparativ cu cele de udare prin
aspersiune etc.

3.3.6 Unelte, mașini și instalații pentru întreținerea culturilor

Sapa este o unealta agricola pentru prasit si sapat, formata dintr-o lama din fier
usor concava, prinsa si fixata in pozitie perpendiculara pe o coada din lemn. Aceasta nu
trebuie sa lipseasca din gospodariile cu gradini care necesita saparea si afanarea
pamantului, cat si pentru eliminarea buruienilor sau plantelor nadorite.
Vermorelul- Pompa de stropit manuala portabila, sigura si eficienta, realizata din
materiale anticorozive rezistente la acizi si substante alcaline. Recomandata pentru
stropit in vederea prevenirii si combaterii bolilor si daunatorilor.
Poate fi folosita in silozuri, depozite, gradini, pentru igienizarea spatiilor etc. Materiale
folosite pentru stropire: pesticide, ierbicide, fertilizatori, apa curata.
Atomizorul - este un un echipament de pulverizare profesionala care se foloseste
pentru pulverizarea unor suprafete mari de cultura, fara realimentare frecventa. Este
destinat utilizarii in prevenirea bolilor plantelor si controlul daunatorilor in culturile
agricole.
Acesta poate fi folosit de asemenea pentru aplicarea ierbicidelor ca tratament de
prevenire a epidemiilor si pentru raspandirea ingrasemintelor si substantelor chimice
granulate.
Tractorul - este un vehicul de tractiune folosit pentru a tracta (remorca), a
impinge sau purta unelte si masini agricole, terasiere, remorci etc., precum si pentru
actionarea, comanda si reglarea organelor de lucru ale unora dintre acestea. Tractoarele
reprezinta principala sursa energetica pentru efectuarea mecanizata a lucrarilor agricole.
Motocultor- este un utilaj agricol cu motor pentru prelucrarea terenului. Are un
motor de mică putere (cu benzină sau motorină), două roți motoare pentru deplasare și
este echipat cu un anumit număr de sape rotative (sau freze), care au sarcina de a
răscoli solul sau de a efectua diverse procedee agricole, după caz. Motocultoarele
profesionale si semiprofesionale pot oferi intre 60 si 100 cm latime de sapare, uneori mai
mult.
Mașini și utilaje pentru combaterea bolilor și dăunătorilor, echipamente de
erbicidat
In functie de modul de aplicare a tratamentelor chimice, aparatele si masinile
utilizate pot fi impartite in: aparate si masini de stropit; aparate si masini de prafuit;
aparate si masini mixte;
Pentru combaterea bolilor si daunatorilor se folosesc masini si agregate care fac
posibila administrarea la culturile de camp a substantelor chimice, sub forma de solutii
sau de praf. Solutiile se raspandesc pe plante prin stropire sub forma de picaturi foarte
fine sau prin pulberi foarte fine.
Cultivatorul(prășitoarea)) servește la întreținerea spațiilor dintre rânduri la
plantele prășitoare ca porumb, floarea soarelui, etc., la distrugerea pe cale mecanică a
buruienilor.

65
 Instalații de irigat
Prin metoda de irigatie se subintelege modul in care se administreaza necesarul de
apa culturilor agricole. Metodele de irigatie, dupa modul in care se administreaza apa
catre culturi, se clasifica in:
· irigatie prin scurgere de suprafata - consta in distribuirea apei catre
culturile agricole prin intermediul unor brazde de pamant, iar umectarea solului se
realizeaza prin infiltratie, in plan orizontal si vertical. In cazul pasunilor irigarea se
realizeaza direct, prin inundare, fara a se mai trasa breazde in acest sens;
· irigatie prin aspersiune - consta in distribuirea apei catre culturile agricole
prin intermediul unor instalatii (retele de conducte si statii de pompare a apei) care o
disperseaza sub forma unei ploi naturale;
· irigatie prin picurare - consta in distribuirea apei catre culturile agricole prin
intermediul unor conducte perforate, dispuse de-a lungul randului de plante, direct catre
sistemul reticular;
· irigatie prin udare subterana - consta in distribuirea apei catre culturile
agricole prin intermediul unor conducte si drenuri subterane, care alimenteaza astfel,
direct stratul activ al solului in care se dezvolta sistemul reticular al plantelor;
· irigatie prin inundare (submersiune) - consta in distribuirea apei catre
culturile agricole (metoda aplicata in cultura orezului) prin inundarea parcelelor de teren
amenajate in acest sens.
Un sistem de irigare prin picurare este compus din:
–Sursa de apă – care poate fi din rețeaua centralizată, sursă locală (fântână) sau
din bazine de stocare. Datorită consumului mare de apă pentru sere și solarii, se va ține
cont de o sursă de apă cât mai ieftină;
–Sistemul de filtrare – obligatoriu, și este dimensionat în funcție de calitatea apei
și de suprafața irigată;
–Conducta distribuitoare – reprezentată de țeava de polietilenă, dimensionată în
funcție de necesarul de apă consumat și tipul sursei de apă (țeavă cu diametru 25 mm
sau 40 mm, în dependență de suprafața irigată);
–Liniile de picurare – care pot fi tip bandă sau tub și se amplasează la o distanță de
50–60 cm una de alta. Pentru legume se recomandă ca banda de picurare să fie cu
diametrul de 17 mm și grosimea peretelui de 25 mil, cu picurătorii amplasați din 20 în 20
cm și cu un debit pe picurător de 1 l/oră/picurător. Picurătorii sunt de tip „Labirint
Cascadă’’, care asigură o durabilitate mare, o înaltă precizie și rezistență la înfundare.
Se recomandă un filtru pentru filtrarea apei de 130 microni. Aceasta este o bandă de cea
mai bună calitate, cu o durată de exploatare de minim 5 sezoane.
–Banda de irigare se montează la suprafața solului, cu liniile colorate orientate în
sus. Sistemul de irigații funcționează la presiuni între 0,5 și 2 bari, în funcție de grosimea
peretelui.

IV. RECOLTARE, DEPOZITAREA SI COMERCIALIZARE A PRODUSELOR

4.1.Tehnici de recoltare si conditionare a recoltei
4.1.1 Metode de recoltare a plantelor
Recoltarea este operaţiunea finală din complexul de lucrări al culturii plantelor,
prin care se strâng de pe teren produsele obţinute în procesul de producţie agricolă.
Acestea trebuie strânse la timp, fără pierderi şi cu cheltuieli minime.
Recoltarea se face mecanizat, semimecanizat şi manual, cu mijloacele adecvate.

66
 Recoltarea mai devreme determină perderi la recoltare, deprecierea productiei şi
păstrarea în condiţii grele. Recoltarea cu intârziere determină pierderi prin
scuturarea cerealelor, prin degradarea cartofilor sau prin scăderea conţinutului de
zahăr la sfecla de zahăr.
La recoltarea manuală, succesiunea operaţiilor este următoarea: desprinderea
produsului de pe plantă prin tăiere, smulgerea plantei din sol, dislocarea produsului
din sol cu diverse unelte (sape, săpăligi, hârleţe, furci speciale). Produsele recoltate
sunt strânse în găleţi, coşuri, lăzi şi depuse în ambalaje de dimensiuni convenabile,
pentru transportul la locul de condiţionare şi desfacere
La recoltarea semimecanizată, ordinea operaţiunilor este următoarea: stabilirea
gradului de maturare al produsului, dislocarea mecanică din sol a produsului (rădăcini
tuberizate, tuberculi, bulbi etc.), îndepărtarea manuală a resturilor vegetale,
manipulare mai uşoară. În acest scop se folosesc lăzi, saci, cofraje, coşuri, felul şi
mărimea acestora depinzând de perisabilitate. Ambalajele vor fi alese astfel încât să
asigure menţinerea calităţii produsului ambalat, să fie rezistente, să aibă o
dimensiune adecvată paletizării, să fie uşoare, ieftine, curate şi uscate. În fiecare
ambalaj vor fi puse produse omogene din punct de vedere al calităţii, calibrului şi
gradului de coacere.
Recoltarea mecanizata. Intervalul de timp dintre două recoltări se stabileşte în funcţie
de specificul plantelor. Astfel, acesta trebuie să fie mai mic în cazul când legumele se
depreciază, rămânând pe plantă (fasole, mazăre), şi se măreşte atunci când atingerea
dimensiunilor optime pentru recoltat are loc eşalonat (varză, ridichi etc.). Legumele
rănite la recoltare se depreciază în scurt timp, pierzând mult din aspectul comercial.
Ca urmare, la recoltarea fiecărei specii de plante se va ţine seama de regulile stabilite
în raport cu destinaţia acestora. Pentru evitarea pierderilor calitative şi cantitativ.
4.1.2 Stabilirea momentului optim de recoltare
Recoltarea diferă de la o plantă la alta. Astfel, cerelalele se recoltează în faza de
coacere în pârgă, cartoful când tuberculii sunt complet formaţi şi coaja nu se exfoliază,
tutunul când frunzele încep să se îngălbenească.
Recoltarea majorităţii plantelor se face la maturitatea fiziologică (la coacere).
Unele plante se recoltează la maturitatea tehnică, în special culturile destinate
industrializării ( sfecla pentru zahăr, tutunul, plantele medicinale etc).
4.1.3.Unelte, materiale și mașini pentru recoltarea culturilor
Maşinile pentru recoltarea culturilor agricole sunt destinate pentru strângerea
produselor agricole principale şi secundare de pe câmp cu pierderi minime şi fără
vătămări. Aceste maşini se clasifică în: maşini de recoltarea culturilor de cereale
păioase; maşini pentru recoltarea culturilor de porumb pentru boabe; maşini pentru
67
recoltarea de leguminoase; maşini pentru recoltarea culturilor furajere; maşini pentru
recoltarea culturilor de cartofi; maşini pentru recoltarea culturilor de sfeclă; maşini
pentru recoltarea culturilor de legume şi fructe; maşini pentru strângerea de pe câmp a
producţiei secundare.
Combinele de recoltat cereale paioase sunt masini complexe care executa toate
operatiile procesului tehnologic de recoltare necesare strangerii produsului principal
(boabe). Ele au fost concepute initial numai pentru recoltarea cerealelor paioase, dar in
timp acestea au fost dotate si cu echipamente de lucru speciale pentru recoltarea si a
altor culturi, cum ar fi: porumb, floarea soarelui, mazare, soia, fasole, etc.
Dupa modul de actionare a organelor de lucru si de deplasare combinele de
recoltat cereale paioase se impart in: combine tractate, combine purtate si combine
autopropulsate.
Combinele de tip tractat sunt de 2 feluri: combine cu motor propriu pentru
actionarea organelor de lucru si combine de tip tractat actionate de la arborele prizei de
putere a tractorului.
Cele mai raspandite sunt combinele autopropulsate cu flux indirect in forma de T
deoarece pot intra direct in lan fara a necesita cai de acces, se manevreaza usor,
necesita zone de intoarcere mici si au stabilitate buna.
Anumite tipuri de combine sunt echipate si cu dispozitive pentru dezaristarea si
decorticarea boabelor si cu un grup suplimentar de organe pentru curatirea boabelor, cu
colectoare pentru paie si pleava.
Combinele de cereale paioase pot fi echipate si cu dispozitiv pentru presarea si
balotarea paielor amplasat in partea posterioara a batozei combinei. Baloturile realizate
au masa volumica de 50-100 kg/m3, lungimea de 900-1200 mm, latimea de 250–800 mm si
inaltimea de 250–300 mm.
Unele combine sunt dotate si cu dispozitive pentru tocarea paielor si cu
dispozitive pentru strangerea plevei.
4.1.4 Condiționarea produselor agricole și legumicole
Cerințe generale privind condiționarea produselor agricole
La depozit se efectueaza receptia cantitativa si calitativa a semintelor. Receptia
calitativa are ca scop asigurarea cu produse corespunzatoare standardelor in vigoare.
Aceasta consta in ridicarea probelor si controlul analitic al semintelor ce consta in
efectuarea urmatoarelor determinari: controlul organoleptic - examinarea aspectului si a
culorii, aprecierea mirosului si gustului semintelor; greutatea hectolitrica - cu ajutorul
careia se poate determina continutul de ulei al semintelor; determinarea corpurilor
straine - este necesara pentru stabilirea puritatii si continutului real in ulei, care se
raporteaza la semintele cu puritate; determinarea umiditatii semintelor - se face pentru
a verifica calitatea conform cu prevederile STAS si pentru a stabili daca este necesara
sau nu uscarea inainte de depozitare; determinarea continutului de ulei - constituie cea
mai importanta determinare pentru industria de extractie a uleiului, deoarece de acesta
depinde randamentul de extractie a uleiului.
Descarcarea si manipularea semintelor se face la depozit cu ajutorul transportoarelor
pneumatice si a celor mecanice.
Impuritatile existente in semintele de floarea soarelui sunt indepartate inainte de
depozitare prin operatia de precuratire. Aceasta operatie se executa in vederea bunei
pastrari a semintelor, impuritatile constituind un mediu favorabil dezvoltarii microflorei
si parazitilor care favorizeaza autoincingerea si incalzirea semintelor. De asemenea
aceste impuritati reduc spatiul de pastrare.
Separarea semintelor (curatirea) se realizeaza pe urmatoarele principii: diferenta de
marime dintre impuritati si seminte; diferenta de masa specifica dintre impuritati si
seminte; diferenta de marime si greutatea specifica; propietatile magnetice ale
impuritatilor feroase.
68
Curatirea se realizeaza cu ajutorul siteor, ventilatoarelor si magnetilor.
Utilajele folosite sunt: vibroaspiratorul sagata, MIAB -ul.
Uscarea semintelor se impune din doua motive: in timpul pastrarii semintele care
prezinta umiditate mare se pot degrada si in timpul prelucrarii creeaza dificultati de
procesare.
Uscarea se poate efectua termic prin evaporare, sau prin vaporizare. Umiditatea inainte
de uscare este 10-15%, iar dupa uscare 6-9%. Instalatiile folosite pentru uscare sunt:
uscatorul rotativ sau coloana de uscare.
Pastrarea semintelor se realizeaza in magazii etajate si silozuri celulare. Temperatura de
pastrare este la inceputul depozitarii de aproximativ 300C, aceasta scazand treptat. In
timpul pastrarii se executa prefirarea cu ajutorul aspiratoarelor cascada ale silozurilor.
Pe perioada pastrarii se urmareste ca temperatura din interiorul masei de seminte sa nu
depaseasca cu mai mult de 50C temperatura mediului ambiant.
Norme generale privind ambalarea fructelor și legumelor proaspete

Pentru realizarea unui comerţ civilizat în sectorul de legume - fructe se impune ca

produsele prezentate spre comercializare să fie ambalate şi etichetate corespunzător.

În acest sens trebuie îndeplinite următoarele reguli prevăzute de actele normative în

vigoare:

• omogenitatea – conţinutul fiecărui ambalaj, trebuie să fie omogen şi să cuprindă

legume sau fructe de aceeaşi origine, varietate, soi sau tip comercial şi calitate.
Partea vizibilă a produsului din ambalaj trebuie să fie reprezentativă pentru
întregul conţinut;
• ambalarea- fructele şi legumele trebuie să fie ambalate astfel încât să fie
protejate corespunzător. Materialele utilizate în interiorul ambalajului trebuie să
fie noi, curate şi de o astfel de calitate, încât să evite producerea oricărei
vătămări externe sau interne a produsului. Utilizarea materialelor, în special a
hârtiei sau etichetelor care poartă specificaţii comerciale este permisă cu
condiţia ca imprimarea sau etichetarea să fie realizate cu cernelă sau clei
netoxice. Dacă fructele sau legumele sunt învelite, trebuie să se folosească hârtie
subţire, uscată, nouă şi inodoră. Folosirea oricărei substanţe care are tendinţa de
a modifica caracteristicile naturale ale fructelor şi legumelor, în special gustul şi
mirosul este interzisă. Ambalajele trebuie să fie total lipsite de corpuri străine;
• etichetarea - fiecare ambalaj trebuie etichetat individual, în mod vizibil şi lizibil
şi să prezinte următoarele menţiuni:

· identificarea ambalatorului şi/sau expeditorului : numele şi adresa sau identificarea

simbolică, eliberată sau recunoscută de un serviciu oficial;
· natura produsului (specia şi în mod facultativ denumirea soiului);
· originea produsului (ţara de origine şi eventual zona de producţie sau denumirea
naţională, regională sau locală);
· specificaţii comerciale: categoria de calitate, iar dacă standardul o cere, calibrul şi
/sau numărul de bucăţi ;
· marca oficială de control (facultativ).

Pentru produsele preambalate, se indică în plus, faţă de informaţiile prevăzute de

standardele de calitate şi greutatea netă

69
4.1.5 Materiale mașini și instalații pentru condiționarea produselor agricole și
legumicole
Există două practici de depozitare: în vrac sau depozitare după ambalare.
Depozitarea în vrac este folosită în cazul legumelor slab perisabile (ex. cartofi, usturoi,
varză, morcovi etc.) și în acest caz, spațiul de depozitare este folosit la capacitate
maximă, dar în același timp, factorii de depozitare sunt greu de controlat (temperatura
aerului și umiditatea). Pentru depozitarea în vrac, produsele trebuie să fie sănătoase,
curate și urcate. Depozitarea sub formă ambalată este practicată pentru păstrarea
vegetalelor în depozite frigorifice, depozite și depozite cu atmosfera controlată și
ventilație mecanică, această versiune oferind o ventilare mai bună pentru produse
datorită spațiului liber care rămâne între pachete(ladițe, saci, pungi,cutii, etichete,
sfoar, folie) .
Instalatiile si utilajele prevazute în depozitele de legume si fructe sunt
determinate deprocesul tehnologic adoptat si permit climatizarea aerului interior,
iluminarea artificiala, transportul si manipularea produselor depozitate cat si
conditionarea lor. Instalatiile de climatizare interioara asigura microclimatul în celulele
frigorifice prin mentinerea în limitele optime a temperaturii, umiditatii si compozitiei
aerului. Instalat iile de racire se folosesc pentru depozitarea pe durate mai îndelungate si
mentin la parametri optimi temperatura, umiditatea, presiunea si continutul de gaze.
Instalatiile de umidificare aaerului au rolul de a mentine umiditatea necesara în celulele
de depozitare. Instalatia de atmosfera controlata se proiecteaza pentru mentinerea
tuturor factorilor de climatinterior specific fiecarui tip de depozitat si anume:

– temperatura
– umiditate
– concentratie de oxigen si bioxid de carbon
– etc.
Instalatiile de iluminat (în general fluorescent), prevazute în depozitele de legume si
fructe sunt diferentiate:
– în hala de sortare iluminarea se face astfel încât sa fie cât mai aproape de ceanaturala;
– în celulele de depozitare nu este necesara lumina deoarece aceasta ar stimula sau
intensifica unele procese nedorite (vegetatie, vestejire etc.);
– pe aleile de circula tie si anexe, o iluminare obisnuita.
Utilajele de transport si stivit sunt necesare pentru manipularea în bune conditii a masei
de depozitat si cu un pret de cost cât mai redus. Aceste utilaje sunt:
– transportoare mobile cu banda de cauciuc
– graifere
– lopeti mecanice
– electrocare cu brat ridicator
– carucioare actionate manual sau mecanic
– motostivuitoare, electrostivuitoare etc.
Masinile si instalatiile pentru conditionare se folosesc pentru pregatirea legumelor si
fructelor pentru depozitare si apoi livrare.

4.2. Depozitarea produselor

4.2.1 Spații de depozitare

Obiectivul principal pe timpul păstrării este menţinerea valorii cantitative şi

calitative iniţiale, şi chiar îmbunătăţirea calităţii la materialul destinat pentru
insămânţări. Boabele se păstrează în magazii sau silozuri celulare iar ştiuleţii de porumb
se păstrează în pătule. Pentru o bună păstrare conţinutul de apă trebuie să fie mai mic
de 15% la cereale, de 8-11% la plantele uleioase, de 12-14% la plantele leguninoase.
70
 Înainte de depozitare recolta trebuie condiţionată. Boabele se păstrează în boxe
separate pentru a nu se amesteca şi trebuie etichetate specificând destinaţia (consum,
sămânţă). Păstrarea produselor este înfluenţată de mai mulţi factori dintre care
umiditatea şi temperatura prezintă o importanţă deosebită.
Silozurile şi magaziile de păstrare a produselor trebuie prevăzute cu posibilităţi de
aerisire, şi de păstrare a produselor la temperatura optimă specifică fiecărui produs.
Pentru uscarea produselor agricole se folosesc instalaţii de uscare. Pentru
ventilare în magaziile obişnuite de depozitarea a seminţelor de cereale în straturi de
grosime de 2-4 m se utilizează instalaţii de ventilare cu canale practicate în pardoseala
magaziei. Maşinile de curăţat şi sortare a boabelor sunt trioarele, vânturătoarele,
selectoarele, maşinile de curăţat, maşinile de sortat.
4.2.2 Tipuri de lucrări
Problemele care apar la depozitarea produselor agricole duc inevitabil la
deprecierea acestora, de aceea obiectivul principal in perioada de depozitare este
mentinerea valorii cantitative si calitative initiale. Pregatirea spatiilor de depozitare
presupune efectuarea curateniei, a dezinsectiei si a deratizarii acestora. Pe langa
maturarea si spalarea spatiilor, o operatiune foarte importanta este curatarea
crapaturilor din pardoseala si pereti, pentru ca acestea sunt locuri de refugiu si
dezvoltare pentru numeroase insecte.
dezinsectia spatiilor de depozitare a cerealelor cu respectarea urmatoarelor etape:
1.Golirea spatiilor, igienizarea si varuirea acestora;
2.Dezinsectia spatiilor, dupa etanseizarea lor prin stropire, folosind unul din urmatoarele
insecticide cu actiune indelungata: ACTELLIC 50 EC-1% (50 – 100 ml sol./mp); K’OBIOL 25
EC – 50 ml/ 5 l apa pentru 100 mp spatiu depozitare; K’OBIOL 25 EC – 100 ml/99 l apa
pentru 100 t cereale; RELDAN 22 EC – 22 ml/t ( in 0,75-1,5 l apa/t).

4.2.3 Operații manuale

Aerisirea masei de seminte se face in timpul pastrarii, concomitent cu racirea
masei de seminte. De asemenea, aerisirea trebuie sa duca la uscarea semintelor si nu la
ridicarea umiditatii. Se recomanda ca aerisirea sa se faca pe timp racoros si cand aerul
de afara este uscat. Metoda cea mai buna de aerisire este vanturarea si lopatarea.
Benzile transportoare sunt de multi ani esențiale pentru transportul cerealelor,
semințelor și multor alte produse granulare sau peletizate. Construcția robusta, consumul
redus de energie si un cost redus , fac din benzile transportoare solutia ideala pentru
facilitatile de depozitare a cerealelor.
Recipientele. Trebuie să permită aşezarea corespunzătoare pentru legume şi
fructe astfel încât să fie uşor de manipulat şi de transportat. De asemenea, fructele şi
legumele trebuie să se potrivească bine în interiorul ambalajului, cu puţin spaţiu rămas
nefolosit. Legumele şi fructele mici care sunt sferice sau alungite (cum ar fi cartofii,
ceapă sau merele) pot fi ambalate utilizând eficient o varietate de cutii, lădiţe sau alte
caserole de forme şi mărimi diferite.

4.2.4 Reguli de depozitare a producției vrac și ambalată

Microclimatul necesar pentru a fi crea în depozite este deosebit de important
deoareceacesta influenteaza productia in mod direct. Temperatura necesara a fi
realizata este importanta deoarece la temperaturi joase se reduc procesele de
metabolism; se prelungeste durata pâna la aparitia îmbatrânirii; se reduc pierderile de
apa (evitându-se astfel vestejirea) iar deprecierile calitative datorate atacurilor
ciupercilor si bacteriilor apar în proportie mult mai mica.

71
 Unelte, mașini și instalații
Instalatiile si utilajele prevazute în depozitele de legume si fructe sunt
determinate deprocesul tehnologic adoptat si permit climatizarea aerului interior,
iluminarea artificiala, transportul si manipularea produselor depozitate cat si
conditionarea lor. Instalatiile de climatizare interioara asigura microclimatul în celulele
frigorifice prin mentinerea în limitele optime a temperaturii, umiditatii si compozitiei
aerului. Instalat iile de racire se folosesc pentru depozitarea pe durate mai îndelungate si
mentin la parametri optimi temperatura, umiditatea, presiunea si continutul de gaze.
Instalatiile de umidificare aaerului au rolul de a mentine umiditatea necesara în celulele
de depozitare. Instalatia de atmosfera controlata se proiecteaza pentru mentinerea
tuturor factorilor de climatinterior specific fiecarui tip de depozitat si anume:

– temperatura
– umiditate
– concentratie de oxigen si bioxid de carbon
– etc.
Instalatiile de iluminat (în general fluorescent), prevazute în depozitele de legume si
fructe sunt diferentiate:
– în hala de sortare iluminarea se face astfel încât sa fie cât mai aproape de cea
naturala;
– în celulele de depozitare nu este necesara lumina deoarece aceasta ar stimula sau
intensifica unele procese nedorite (vegetatie, vestejire etc.);
– pe aleile de circula tie si anexe, o iluminare obisnuita.
Utilajele de transport si stivit sunt necesare pentru manipularea în bune conditii a masei
de depozitat si cu un pret de cost cât mai redus. Aceste utilaje sunt:
– transportoare mobile cu banda de cauciuc
– graifere
– lopeti mecanice
– electrocare cu brat ridicator
– carucioare actionate manual sau mecanic
– motostivuitoare, electrostivuitoare etc.

4.3. Comercializarea produselor

- Tehnici de prezentare a marfurilor

Adevărata artă a vănzării nu se limitează numai la obtinerea de comenzi,ea implicănd
în acelaşi timp şi comunicarea cu clientii reali şi potenţiali.
Comunicarea se poate face direct utilizănd forţa de vânzare a comerciantului sau indirect
apelând la tehnicile promoţionale în cadrul cărora un loc bine individualizat îl deţin
etalarea marfurilor, publicitatea la locul de vânzare, reclama.
Etalarea mărfurilor, privită ca un ansamblu de procedee şi reguli de prezentare a
mărfurilor reprezintă o componentă de bază a tehnologiei comerciale.
Operaţiile, procesele,procedeele şi regulile propria urmăresc realizarea unei oferte
active,apte sa asigure creşterea vânzărilor şi în final sporirea profitului comerciantului.
Modalităţile de realizare tehnică a etalării mărfurilor în vitrine se pot grupa în trei
categorii astfel :
- Etalarea catalog. Se caracterizează prin mulţimea articolelor prezentate,
evitându-se impresia de dezordine prin alegerea unui subiect de décor.
- Etalarea- temă.Constă în realizarea unei vitrine plecând de la o idee
conducătoare.

72
 - Etalarea documentară. Are un anumit caracter tehnic, iar ca scop mai
buna cunoastere a unor produse,cu referire la particularităţile lor contructive şi de
funcţionare, la unele performanţe tehnice şi la modalităţile lor de folosire.
Legea pietei produselor agricole, reglementează modul de valorificare a produselor
agricole proprii de către producătorii agricoli persoane fizice.
Documentele folosite în comercializarea produselor sunt :
- Atestatul de producător, reprezintă documentul care confirmă persoanei
fizice care desfăşoară o activitate economică în sectorul agricol calitatea de
producător agricol,
- Carnetul de comercializare a produselor din sectorul agricol reprezintă
documentul utilizat de persoana fizică care deţine atestat de producător,precum
şi sotul/soţia,rude de gradul I,după caz,pentru exercitarea actuluide comert cu
ridicata sau comert cu amănuntul a produselor obţinute în ferma/gospodăria
proprie.Ambele documente se emit de Primării la solicitarea producătorilor
agricoli persoane fizice care doresc sa-si valorifice produsele obţinute în
gospodăria proprie.
- Atestatul de producător se emite cu avizul consultativ al structurilor
asociative profesionale/patronale/sindicale din agricultură.
- Carnetul de comercializare îndeplineşte un dublu rol :
- de document emis de vânzător care însoţeste marfa comercializată
- de document care însoţeste marfa pe perioada transportului de la locul de
păstrare la locul de comercializare.
Factura care se întocmeşte pentru livrarea de marfă trebuie să conţină
obligatoriu câteva elemente prevăzute în codul fiscal la art.155
- seria şi nr.facturii,
- data emiterii facturii,
- data încasării unui avans,dacă această data diferă de data emiterii facturii
- numele,adresa şi codul de înregistrare fiscal al firmei care emite factura
- numele,adresa şi codul de înregistrare fiscală al beneficiarului
- denumirea şi cantitatea bunurilor livrate
- valoarea bunurilor
- sediul social
- capitalul social
- numărul din registrul comertului
Utilizarea casei de marcat

Conform OUG 28/1999,casa de marcat electronica fiscală este obligatory pentru

toţi operatorii economici care efectuează livrări de bunuri cu amănuntul. Aceştia au
obligaţia să emită bonuri fiscal cu ajutorul casei de marcat şi să le predea clienţilor. La
solicitarea clienţilor,agenţii economici au obligaţia ca pe lăngă bonul fiscal să le
elibereze şi factură fiscal.
Art.103 din Ordonanţa de urgenţă 28/1999 menţioneaza ca” instalarea aparatului de
marcat electronic fiscal se face în prezenţa organului fiscal territorial în a cărui raza se
instalează aparatul, care va verifica integritatea sigiliului fiscal,datele înscrise în bonul
fisca,precum şi provenienţa şi modul de personazare a rolelor de hârtie”.

Tehnici de vânzare a produselor

Arta de a vinde presupune, înainte de toate, a învăţa cum se vinde. Un vânzător
neinstruit sau partial instruit nu-si poate îndeplini cu succes serviciul şi ceea ce este mai
rău, nu poate convinge clientul,partenerul de dialog.Acest lucru îl face răspunzător faţă
de magazinul în care lucrează.
Se poate vorbi de două tipuri de bază a vânzării cu amănuntul:
73
 - vânzarea obişnuită,când vânzătorul vinde în mod classic,bazat pe o
combinaţie de abilităţi care ii permit să servească rapid câţiva clienţi în acelaşi
timp, acesti vânzători lucrează în general într-un mediu bine organizat,
- vânzarea creativă,care cere mai multe cunoştiinţe decât vânzarea obişnuită
vânzătorul trebuie să fie convingător şi sa-şi dovedească aptitudinile de a aprecia
rapid nevoile clienţilor. Descrierea cât mai exacta a însuşirilor marfii constituie
modul cel mai eficace de a se face o bună reclama,pentru a determina decizia de
cumpărare.
Rlelaţia cu clienţii
Cunoasterea clientului, arta de a vinde necesită identificarea rapidă a personalităţii
fiecărui cumpărător şi după caz, alegerea argumentelor de convingere. Cercetările de
psihologie economică au permis stabilirea unei anumite tipologii a consumatorilor care
constituie un instrument eficace în desfăşurarea activităţii comerciale. Pentru a lua în
considerare marea majoritate a consumatorilor se folosesc de trei tipuri de criterii de
clasificare :
- factori demografici : vârstă,sex,ocupaţie,
- factori psihologici : temperament,caracter,
- factori conjuncturali: condiţiile ambientale şi împrejurările specific în care
se realizează actele de vânzare-cumpărare.

74
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. I o a n O a n c e a. - Tehnologii agricole performante. Universitatea de Stinte

Agronomice si Medicina Veterinara Bucuresti. Editura Ceres. Bucurasti. 2003.
2. I u l i u M o g a., M i h a i l M a t e i a s. - Cultura plantelor furajere. Agentia
Nationala de Consultanta Agricola. Bucuresti. 2000.
3. M i r c e a V i n t i l a. - Tehnologia de conservare a plantelor furajere bogate in
substante energetice si a unor produse secundare. Ministerul Agriculturii si Alimentatiei,
Directia Pregatire si perfectionare personal, Consultanta si Propaganda Agrcola. Editura
Tehnica Agricola. Bucuresti. 1995.
4. M i r c e a V I n t i l a. - Tehnologii de conservare a plantelor furajere bogate in
proteine. Ministerul Agriculturii se Alimentatiei, Directia Pregatire si perfectionare
personal, Consultanta si Propaganda Agricola. Editura Tehnica Agricola. Bucuresti. 1995.
5. P a u l B u r c e a., A l e x a n d r u I g n a t. - Culturi furajere. Ministerul Educatiei si
Invatamintului. Editura Didactica si Pedagogica. Bucuresti. 1974.
6. C. B a r b u l e s c u., I. P u i a., C. P a v e l., D. R o s c a., C. O p r i n., -
Producerea si pastrarea furajelor. Ministerul Educatiei si Invatamintului. Editura
Didactica si Pedagogica. Bucuresti. 1976.
7. C. H e n e g a r. , M. A n d r u. , M. D e h e a n. , St. G a c i u. , M. G a l. , M. R a t i
u. , V. D r a g a n e s c u. , - Ghid practic de protectie a plantelor cultivate. Vol. I, II si
III. Directia Fitosanitara Arad. 2003.
8. N. O p r i s a n. , - Curs de Agrotehnica si Tehnica Experimentala. I. A. T. Timisoara.
1966.
9. C. C o j o c a r u. , - Curs de Fitotehnie. I. A. T. Timisoara. 1968.
10. I. F a z e c a s. , - Curs ad Fitotehnie. I. A. T. Timisoara. 1969.
11. N. C e a p o i u. , Gh. B i l t e a n u. , Cr. H e r a. , N. N. S a u l e s c u. , F l o a r
e N e g u l e s c u. , A l. B a r b u l e s c u. , - Griul. Editura Academiei. 1984.
12. F l o r e a G r u i a. , - Porumbul. Departamentul agriculturii de stat. Intreprinderea
poligrafica ,,Oltenia”. 1986. Craiova.
13. G h. B i l t e a n u. , V l. I o n e s c n – S i s e s t i. , C. B a r b u l e s c u. , -
Fitotehnica. Interprinderea poligrafica Sibiu. Editura ,,Ceres”. 1972.
14. G h. B i l t e a n u. , V. B i r n a u r e. , - Fitotehnie. Editura ,,Ceres”. 1989.
15. C a r t i, r e v i s t e, z i a r e, p l i a n t e, ce se gasesc la biblioteca C.L.C.A. Ineu.
16. ORDIN Nr. 121 din 10 iulie 2000 privind aprobarea normelor de prevenire şi stingere a
incendiilor specifice sectoarelor din domeniul de competenţă al Ministerului Agriculturii
şi Alimentaţiei, ediţia 2000

75