Forma și stilul eseului ca specie literară sunt flexibile, oferind posibilități vaste pentru consemnarea

unor opinii, asocierea de idei și evidențierea conexiunilor dintre ele, etc. Eseurile pot fi în proză sau
în versuri, de mici sau mari dimensiuni, cu un stil formal sau informal.

 Adrian Marino îl considera ca un gen de frontieră, „hibrid” în care „eseistul încearcă să

ofere o soluție, nu o impune, nici n-o dogmatizează. Doar o propune. El ridică o
problemă, punându-se pe sine și pe alții la încercare. Izbutește și incită adevărul”.

 Nicolae Balotă îl denumește „gen semiliterar”, fixându-l "între structurile imagistice și

cele ideologice".
În prezent, eseurile sunt frecvent folosite în analiza operelor de artă (critică literară, cinematografică,
muzicală, etc.) De exemplu, un eseist poate să abordeze o operă literară, sau un aspect al ei (o
idee, o temă, un simbol) de pe poziții filosofice, poate să apeleze la informații sociologice sau
psihologice, poate să facă asociații pe o temă, etc.

Exemple de eseuri[modificare | modificare sursă]

 Eseuri (Montaigne), de Montaigne (1580, 1588)
 Eseuri, de Francis Bacon (1597)
 Eseu asupra intelectului omenesc de John Locke (eseu de mari dimensiuni) (1689)
 Un eseu despre critică de Alexander Pope (eseu în versuri) (1711)
 Eseu asupra principiului populației, de Thomas Malthus (1798)
 Pseudo-Kynegeticos, de Alexandru Odobescu (1874)
 Pe culmile disperării, de Emil Cioran (1934)
 Mathesis, sau bucuriile simple, de Constantin Noica (1934)
 Minima moralia, de Andrei Pleșu (1988)