Gheorghiță (Marin) Nicoleta

AS, an I, grupa 1

ÎNCREDEREA ÎN SINE ȘI COMUNICAREA EFICIENTĂ

Încrederea facilitează comunicarea eficientă, iar comunicarea eficientă facilitează

încrederea.
Lipsa încrederii în sine poate fi o piedică foarte importantă în calea comunicării
interpersonale.
Importanța încrederii în sine pentru comunicarea eficace
Pentru a putea stabili relații interpersonale de calitate, bazate pe o comunicare
eficace este necesar să putem fi deschiși, să ne dezvăluim sentimentele, motivele,
opiniile, să fim receptivi la feedbackul oferit de ceilalți. Toate acestea solicită încredere în
sine. Cu cât o persoana își sporește încrederea în sine, cu atât aceasta este mai dispusă să-
și asume riscurile asociate autoexpunerii și expunerii la opiniile celorlalți.

De ce este atât de dificil să ne exprimăm deschis sentimentele și ideile și să

acceptăm o comunicare deschisă din partea celorlalți?
Să considerăm de exemplu relația șef - subordonat. Dacă subordonatul își
dezvăluie adevaratele sentimente i se poate cere să acționeze în conformitate cu acestea,
asumându-și mai multă responsabilitate. El se poate teme că nu va fi capabil sa facă față
acestei responsabilitați sporite, ceea ce se va concretiza într-un eșec personal. Pe de altă
parte, dacă subordonații își sporesc gradul de autonomie, asumându-și inițiative și
responsabilități sporite, șeful trebuie să-și modifice comportamentul pentru a sprijini
schimbarea ce se petrece cu subordonații săi. Pe masură ce acesta devine tot mai mult un
egal al subordonaților săi, prin delegarea responsabilităților, va primi tot mai puțină
recunoaștere a statutului său din partea acestora, ceea ce îi poate afecta încrederea în sine.
Astfel, atât pentru șef cât și pentru subordonați există tendința de a reveni la tipul de
relații tradițional, în care subordonații trebuie sa facă ceea ce le spune șeful și, în schimb,
responsabilitatea îi revine acestuia din urmă.
Dezvoltarea competențelor în comunicare și în stabilirea de relații interpersonale
de calitate, ca și sporirea pe această bază a gradului de autonomie a subordonaților și
obținerea de performanțe individuale și organizaționale superioare, necesită încredere în
sine.
Trebuie să avem încredere în noi pentru a accepta riscurile pe care le implică o
relație deschisă și sinceră.

Dezvoltarea încrederii în sine

Încrederea în sine nu este un scop în sine. De altfel, considerăm că numai o
încredere în sine moderată, bazată pe autocunoaștere, pe recunoașterea atât a calităților,
cât și a limitelor proprii poate fi eficace. Supraevaluarea potențialului propriu, ca și
subevaluarea acestuia vor conduce la eșec.
Sporirea încrederii în sine este un proces ciclic:
 Recunoașterea anxietatii;
 identificarea mecanismelor defensive;
 procesul de schimbare prin folosirea comportamentelor compensatorii
adecvate.

Figura nr. 3. Ciclul creșterii încrederii în sine

 Recunoașterea anxietății
Primul pas în creșterea încrederii în sine îl constitutie recunoașterea situațiilor
cărora le sunt asociate sentimente de anxietate.
Anxietatea este o emoție negativă care se manifestă atunci când o persoană este
nesigură în ceea ce privește capacitatea sa de a evita durerea fizică sau psihologică.
Anxietatea se caracterizează prin îngrijorare permanentă, irascibilitate, dureri de cap
frecvente, lipsa energiei în fața dificultăților și capacitate redusă de răspuns în situațiile
tensionate. Adesea i se asociază și sentimentul de inadecvare datorită faptului că individul
se percepe ca fiind incapabil sa facă față unei multitudini de situații.
Mecanismele defensive
Mecanismele defensive sunt metode de a evita sau reduce anxietatea fără a face
față de fapt situației care o produce. Ele protejează individul, dar nu construiesc
sentimentul de adecvare. De exemplu, teama de a vorbi în public poate fi redusă prin
evitarea acestor situații.
Deoarece comportamentele defensive reduc anxietatea, ele devin prin repetare
obisnuințe puternice, extrem de rezistente la schimbare. Conștientizarea mecanismelor
defensive pe care le utilizăm este un pas important în sporirea stimei față de sine și în
perfecționarea modului în care comunicăm.
Cele mai frecvent utilizate mecanisme defensive sunt:
 evitarea;
 reprimarea;
 proiecția;
 regresia;
 raționalizarea.
Evitarea. De exemplu, un manager nou promovat poate utiliza o parte
disproporționată din timpul său pentru activități ce țineau de vechiul său post, în loc să se
ocupe de problemele mai puțin familiare și în consecință mai dificile ale noului său post.
Reprimarea. Aceasta este utilizată pentru a împiedica conștientizarea motivelor și
sentimentelor considerate nepermise sau nedorite. De exemplu, un manager își poate
reprima supărarea față de șeful său deoarece exprimarea acesteia nu este, în general,
socialmente acceptată în cadrul organizațiilor. Aceasta îl poate face să se simtă deprimat,
sa fie nejustificat de dur față de subordonații săi sau să neglijeze să furnizeze anumite
informații unui coleg.
Proiecția. Acest mecanism defensiv constă în transferarea sursei de anxietate de la
individ la mediu. Astfel, un manager poate simți că șeful său, colegii, subordonații sunt
supărați pe el, în loc să conștientizeze că de fapt el este cel supărat. Dacă ceilalți sunt
ostili, atunci desigur, agresivitatea sa este justificată ca o reacție de autoapărare.
Regresia. Aceasta consta în recurgerea la un comportament care asigură
satisfacerea unor nevoi de nivel inferior atunci când individul se confruntă cu o situație
care îi provoacă anxietate. Regresia se poate manifesta la un manager care, pus în fața
unei situații dificile, începe sa se preocupe de dimensiunile biroului său sau de grosimea
covorului.
Raționalizarea. Este cel mai utilizat mecanism defensiv. Oamenii își inventează
adesea scuze pentru actele lor. De exemplu, un manager care nu a fost promovat poate
gândi că aceasta nu are nici o legatură cu abilitățile sale manageriale, ci este efectul
faptului ca nu a jucat tenis cu șeful său, așa cum au făcut alți colegi.
Procesul de schimbare
După ce o persoană recunoaște situațiile care îi provoacă anxietate și sentimente de
inadecvare precum și comportamentele defensive pe care le utilizează, următorul pas este
cel de limitare a folosirii acestor comportamente. Dar acest lucru sporește anxietatea. În
această situație se utilizează comportamentele compensatorii. Acestea sunt folosite
temporar, discontinuu, până când tensiunea se reduce. Câteva dintre cele mai utilizate
comportamente compensatorii sunt:
 comportamentele orale, cum sunt fumatul și ingestia de alimente;
 consumul de băuturi alcoolice;
 somnul;
 discutarea problemelor cu o persoană empatică;
 exercițiile fizice;
 retragerea în fantezie etc.
Numai discutarea problemelor și exercițiile fizice par a fi legate de creșterea
încrederii în sine. Discutarea problemelor poate duce la descoperirea unor alte
perspective asupra lor care pot genera comportamente care să sporească sentimentul de
adecvare, iar exercițiile fizice pot construi o părere mai bună despre propriul corp, care e
strâns legat de conceptul de sine.

Încrederea are legătură cu personalitatea noastră.

În general, este mai probabil să avem încredere în oameni dacă învățăm această
abilitate în primii ani de viață. Părinții care demonstrează încredere în ceilalți au copii
mai încrezători.
Încrederea are legătură cu acceptarea și reciprocitatea.
Încrederea sporește atunci când răspundem cu acceptare la ceea ce ne transmite o
persoană și de asemenea, atunci când vom dezvălui la rândul nostru informații.
Ca o concluzie firească, un comunicator excepțional este unul care folosește
cuvintele cu măiestrie, dar și cu responsabilitate și este conștient de sine în asemenea
măsură încât își poate controla comportamentele defensive care exprimă lipsă de
încredere.

Încrederea în sine poate deveni obiceiul tău sănătos

,,Odată profesorul meu de școală mi-a spus: „Joacă un rol până când acest rol
devine tu”. Eram un copil foarte timid și preferam să tac, fără să-mi exprim niciodată
punctul de vedere și să nu particip la discuții. Ea mi-a spus această frază ca să mă pot
preface că am încredere în mine, nu numai în cercul semenilor mei, ci și în viața de zi cu
zi. Ea spera că, dacă îmi pun o mască, mă voi obișnui atât de mult încât într-o zi
încrederea în mine să rămână cu mine și să nu mai fiu nevoită să mă prefac. La început
m-am simțit puțin jignit, dar apoi mi-am dat seama că profesorul a văzut în mine ceva ce
alții nu l-au luat în considerare în mod deosebit: potențialul meu.
Și am început să vorbesc puțin. Am „exprimat” încet și am luat parte la discuțiile
din lecții, puțin. La început a fost înfricoșător, dar cu timpul m-am obișnuit cumva.
Această frază, auzită în anii mei de școală, m-a schimbat. Ea a devenit o parte din mine, a
inspirat, mi-a creat realitatea.
 Desigur, poți obiecta că a te pretinde a fi o persoană încrezătoare este fundamental
greșit și chiar dăunător. Dar aceasta este o modalitate grozavă de a deveni în continuare
unul, în sfârșit și irevocabil. Încercați să jucați jocul „Joacă până când devii tu însuți” și
în cele din urmă va deveni realitate. Nici nu vei observa că atunci când te obișnuiești cu
acest rol, încrederea în sine va deveni o parte absolut integrală (și cel mai important,
naturală) din tine.”