FACTORII DEZVOLTĂRII UMANE

ELEV: CîRLIORU COSMINA

PROFESOR: MICU FLORIN

 În accepţiunea majorităţii specialiştilor contemporani, personalitatea este rezultatul
interacţiunii tuturor proceselor psihice şi se referă la organizarea dinamică a unor aspectede
factură cognitivă, afectiv-motivaţională şi comportamentală într-o structură bio-psiho-socio-
culturală de o înaltă complexitate, organizare şi specificitate, structură dotată cu capacitate de
autoreglaj.

Dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii factorilor externi și interni.Cei externi sunt
constituiți din totalitatea acțiunilor și influențelor ce se exercită din exterior asupra formării si
dezvoltării personalității umane. Aceștia sunt mediul și educația. Factorii interni sunt constituiți
din totalitatea condițiilor care mijlocesc și favorizeaza dezvoltarea psihica, conditii care pot fi de
natura biologica, ereditara si psihosociala. Toate aceste influente exercitate asupra personalitatii
umane pot fi grupate prin raportare la trei notiuni de baza: ereditatea, mediul, educatia.

EREDITATEA - FACTOR INTERN AL DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII

Ereditatea reprezintă procesul de transmitere a anumitor caractere de la o generație la alta și, mai
concret, de la generațiile anterioare spre cele posterioare.

Factorul genetic oferă planul de bază pentru dezvoltare, așa cum un arhitect oferă planul
pentru construcția unei case. Planul genetic oferă informația de bază către celulele creierului
(neuroni) și regulile pentru stabilirea conexiunilor între celule, formând circuite, și între circuite,
formând rețele. În această manieră, genele oferă un plan de construcție inițială pentru arhitectura
creierului și determină momentul în care circuitele cerebrale se formează.

Genele joacă un rol important în modul în care se dezvoltă oamenii, în special în ceea ce
privește temperamentul. Temperamentul este firea noastră. Nu ne alegem firea pe care o avem, o
moștenim de la unul dintre părinți. Prin urmare, fiecare copil se naște cu un temperament. Acest
temperament își pune amprenta asupra modului în care percepem și reacționăm la lumea din jur.
Acest mod este înnăscut și nu poate fi schimbat. Fiecare temperament are puncte tari și
provocări. În primii ani comportamentul copilului este într-o măsură mult mai mare influențat de
temperament decât de educație. După 7 ani, raportul se schimbă. Adesea temperamentul
copilului oferă adultului o informație prețioasă care îl ajută să îi ofere copilului un context de
învățare adaptat specificului lui de funcționare. Cele mai importante caracteristici ale
temperamentului la care trebuie să ne uităm pentru a înțelege cum funcționează un copil sunt:
nivelul de activare comportamentală, ritmicitatea, deschiderea spre nou,adaptabilitatea, gradul de
distractibilitate, persistența, intensitatea reacțiilor.
 Nivelul de activare comportamentala este diferit de la un copil la altul. Daca privim
lucrurile pe un continuum, la un capăt avem copiii care simt nevoia să se miște foarte mult,
aleargă, sar,la celălalt capăt avem copiii care preferă activitățile statice, cum ar fi: coloratul,
realizarea unui puzzle. Copiii din prima categorie, vor avea dificultăți în a realiza activități care
necesită să își reducă nivelul de activare, ceilalți se vor antrena mai puțin în activități care
necesită mișcare. Există și copii care au un nivel de activare comportamentală undeva la mijloc,
între cele două extreme.

Ritmicitatea este o altă dimensiune temperamentală. Ea se referă la faptul că unii copii au

ritmuri predictibile, iar alții mu. Astfel, sunt copii cărora li se face foame la intervale regulate de
timp, se trezesc, adorm și merg la baie aproximativ la aceeași oră în fiecare zi. Alți copii au
schimbări de ritm, ceea ce înseamnă că intră greu într-o rutină.

Deschiderea spre nou este condiționată genetic. La un capăt al continuumului sunt copiii
care se adaptează foarte ușor la nou, iar alți copii sunt adaptați, retrăgându-se când ceva se
schimbă în mediul lor.

Adaptabilitatea la schimbare se referă la intensitatea reacției pe care o avem la schimbare.

Copiii care au reacții mai puțin intense la schimbare se adaptează mai repede. Însă sunt și copii
care se adaptează mai greu, într-un interval mai mare de timp. Alți copii au gradul de
adaptabilitate situat undeva între cele două extreme.

Gradul de distractibilitate diferă de la un copil la altul. Unii copii sunt foarte ușor de
distras de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Trec de la o activitate la alta fără să finalizeze, își pierd
repede interesul pentru ceea ce fac dacă apare ceva în raza lor vizuală care le produce o plăcere
mai mare. Se mută dintr-un loc în altul în funcție de ceea ce văd sau aud în acel moment și
termină foarte greu o sarcină de lucru, deoarece atenția lor este mereu distrasă de alte lucruri.

Un rol important în funcționarea zilnică îl are reactivitatea emoțională a copilului.

Reactivitatea este determinată la nivel biologic și este definită prin intensitatea la nivel fiziologic
cu care o persoană răspunde emoțional la stimulii din jur. Copiii diferă sub aspectul modului în
care reacționează la ceea ce li se întâmplă. În aceeași situație, doi copii pot reacționa diferit sub
aspectul intensității emoției.

Copiii cu reactivitate emoțională crescută:

Au reacții mai puternice și au nevoie de un efort mai mare pentru a se liniști;

Au nevoie de un efort mai mare pentru a-și inhiba un comportament atunci când li se
cere, de exemplu, vor depune un efort mai mare pentru a amâna activitatea preferată.

Copiii cu reactivitate emoțională mai scăzută:

Își pot focaliza mai bine atenția pe o sarcină și sunt mai greu de distras într-o situație;
 Se pot adapta mai ușor cererilor adultului și vor solicita un efort mai mic în disciplinare.

Copiii care au dificultăți în a-și inhiba unele comportamente sunt mai predispuși spre a
dezvolta probleme de comportament și a avea dificultăți în relațiile sociale. Acești copii au
nevoie să depună un efort mai mare pentru a învăța autocontrolul și de o susținere constantă din
partea adulților, părinți și educatori, de exemplu, necesită mai multe situații de repetare a
regulilor pentru a le interioriza.

Temperamentul copiilor are o influență puternică asupra modului în care ei se adaptează

la contextul grădiniței și asupra modului în care învață și se dezvoltă. Unii copii vor găsi noul
mediu interesant și palpitant, se vor adapta repede la noile rutine și se vor bucura să-și facă
prieteni noi. Alții vor avea nevoie de multă pregătire și suport pentru a se împrieteni cu noul
mediu și noile rutine. Pentru unii copii este nevoie să se facă o tranziție treptată pentru că
desprinderea bruscă de părinți poate să le genereze probleme emoționale.

Cunoașterea temperamentului copilului îi permite unui cadru didactic să-i ofere copilului
experiențe emoționale mult mai adecvate modului lui de funcționare. În plus, cunoașterea
temperamentului ne ajută să identificăm care sunt contextele în care copiii au nevoie de sprijin
mai mare și ce fel de ajutor trebuie sa le dăm.

Deși nu este posibil să schimbăm temperamentul unui copil, putem identifica punctele
forte ale fiecărui copil. De asemenea, putem identifica provocările fiecărui copil și putem crea un
mediu favorabil, care să-i permită să reușească să facă față.

Un alt aspect al dezvoltării sociale este faptul că nu tuturor copiilor li se ,, potrivește ”

aceeași metodă sau aceeași abordare.

În concluzie, toți copiii trec prin aceleași stadii de dezvoltare, dar o fac în felul lor
propriu.

Rolurile principale ale eredității:

Factor necesar pentru dezvoltarea psihică pentru că nu există nici o manifestare psihică
ce nu este legată de activitatea sistemului nervos. Ren Zazzo considera că ereditatea asigură
premisele dezvoltării psihice; ereditatea asigură condițiile organice ale vieții psihice.

Contribuția eredității este diferita in funcție de: vârsta ființelor respective, constatându-se
că este mai importantă în copilărie; apoi în funcție de tipul de proces sau funcție psihică, cele
comune cu animalul sunt mai puternic influențate de ereditate; în funcție de nivelul de dezvoltare
al aceluiași proces sau funcție psihică: nivelurile simple sunt mai influențate de ereditate;
contribuție mai mare la formarea anumitor componente de personalitate: cea mai puternica
influență este în temperament și în dezvoltarea inteligenței și dezvoltarea unor aptitudini
speciale.
 Factor potențial și polivalent; fiind potențial - daca nu intervin factorii de mediu si
educație, nu se formează componentele psihice esențiale si respectivul potențial se pierde;
polivalenta - pe aceleași premise ereditare se pot forma abilități diferite in funcție de felul în care
au acționat mediul și educația.

Factorul care determină sensibilitatea, receptivitatea si reactivitatea specifice pentru

anumite categorii de stimulări. Astfel, programarea ereditară cuprinde așa-numitele perioade
sensibile care asigură cea mai mare receptivitate pentru anumiți stimuli si cel mai bun moment
pentru dezvoltarea anumitor capacități psihice.

Daca in domeniul biologiei, ereditatea avea nevoie de condițiile de mediu si educație

pentru a se realiza, este cu atât mai necesar in plan psihic. De exemplu: procesele de mielinizare
de la nivelul sistemului nervos au nevoie de stimulări din partea mediului și educației pentru a se
forma și favoriza transmiterea impulsurilor nervoase și a exprima aspectele fine si foarte
complexe din planul dezvoltării psihice.

MEDIU-FACTOR EXTERN AD DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII

Mediul înconjurător, inclusiv familia, comunitatea și cultura, joacă un rol esențial în

dezvoltarea personalității. Copiii crescuți în medii socioeconomice diferite, expuși la diverse
valori și norme culturale, pot dezvolta trăsături specifice în funcție de acest context.

În sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale ce ne

înconjoară și cu care omul este în interacțiune permanenta, pe tot parcursul vieții sale. Factorii de
mediu acționează în anumite contexte sau cadre sociale – grupurile familiale, de joc, de
învățătură – care constituie și ele tot atâtea medii. Influența factorilor de mediu se exercită nu
numai asupra constituirii psihicului in ontogeneză, dar și asupra proceselor fizice – osificarea,
dentiția, greutatea – prin condițiile alimentare, igienice și de protecție pe care le oferă.

- Influențele mediului pot fi studiate pe mai multe planuri:

- Mediul natural geografic: climă, relief;

- Mediul social: familie, grup de joacă;

- Mediul proximal: obiecte personale, situațiile zilnice;

- Mediul distal: influențe venite de la distanță (TV., ziare, calculator).

Mediul poate influența în mod direct personalitatea individului (alimentație, climă etc.),
sau în mod indirect (grad de cultură, nivel de trai, tip de organizare, activități dominante etc.).

Atunci când este favorabil, mediul contribuie la realizarea sau chiar accelerarea punerii in
funcție a potențialului nervos, deci are o acțiune directă asupra dezvoltării psihice. Ea se
corelează cu cea indirectă, de susținere a dezvoltării psihice: creștere si maturizare a sistemului
nervos, osificare, dentiție, greutate, înălțime etc.

Se distinge existența a două planuri majore în care factorii de mediu acționează asupra
individului: planul factorilor natural-geografici ( sau mediul fizic ) și planul factorilor de ordin
social ( sau mediul social ). În rândul factorilor natural-geografici includem relieful, clima,
temperatura, de fapt totalitatea condițiilor bioclimatice in care trăiește omul, iar în factorii de
ordin social includem, alături de educație, familia, grupul de prieteni, contextul cultural al
existenței individului și sistemul relațiilor sociale in general.

Acțiunea mediului fizic este mereu corelată cu cea a mediului social care direcționează
valorificarea posibilităților oferite de mediul fizic și modifică acțiunea acestuia în concordantă cu
nevoile organismului.

Din punctul de vedere al tipului de influențe exercitate din partea factorilor de mediu
distingem influențe ale mediului proximal ( persoane și situații cotidiene ) și influențe ale
mediului distal ( mass-media, Internetul ). Factorii de mediu nu trebuie reduși însă la nivelul
realității lor fizice, fiind necesară luarea în calcul a semnificației acordate de către subiectul
uman acestora, știut fiind faptul că omul nu reacționează la evenimente, ci la modul în care
acesta semnifică și interpretează evenimentele. Accentul se pune astfel nu pe simpla prezență sau
absență a factorilor de mediu, ci pe măsura și modul de interacțiune al individului cu aceștia, în
sensul că un factor de mediu prezent dar indiferent subiectului cu care vine în contact, este inert
din perspectiva dezvoltării acestuia. Altfel spus, condiția dezvoltării este ca factorii de mediu să
acționeze asupra individului, iar acesta să reacționeze prin intermediul unei activități proprii
specifice. Acțiunea factorilor de mediu, la fel ca și cea a eredității, este una de factura aleatorie,
probabilistică, putând fi în egală măsură o șansă a dezvoltării sau un blocaj al acesteia.

Mediul este primul mare „transformator” care acţionează asupra fondului ereditar al
fiecăruia, îl activează şi îl face să contribuie la dezvoltarea psihică.

●Este factor de socializare pentru că în mijlocul celorlalţi fiecare învaţă să comunice, să

coopereze şi să colaboreze cu cei din jur.

●Pregăteşte pe fiecare pentru a avea acces la cultura comunităţii în care s-a născut.

●Dă semnificaţie socială comportamentelor fiecăruia şi le face să fie de tip uman.

●Generează valori şi criterii apreciative care devin factorii principali ai orientării,

dezvoltării individului.

●Mediul poate exercita atât influenţe pozitive, cât şi negative care trebuie contracarate de
cel de-al treilea factor fundamental, educaţia.
 ●Mediul este un factor necesar, dar nu suficient pentru dezvoltarea deplină a fiinţei
umane

EDUCAȚIE-FACTOR HOTĂRÂTOR AL DEZVOLTĂRII PERSONALITĂȚII

Etimologic, termenul ,,educație “ ( de la “ educo, -educare “ ) înseamnă a crește, a instrui,

a forma, a scoate din…, a duce, etc. Deci, am putea spune că educația presupune a scoate
individul ,, din starea de natură “ și a-l introduce ,, în starea de cultură “. Despre rolul sau puterea
educației și ponderea ei în dezvoltarea psihică a omului s-au formulat, de-a lungul timpului,
diverse concepții și teorii.

Formarea omului ca om, iar în acest proces, rolul, posibilitățile și limitele educației, este
o problemă care s-a discutat și se discută intens. Atitudinile posibile în problema eficienței
educației sunt trei: pozitivă, limitat pozitivă și negativă.

Dintre toți factorii de mediu, educația are un rol foarte important în construirea
personalității noastre. Pentru a înțelege cum funcționează un preșcolar, să ne imaginăm cum ar fi
să locuim într-o casă care are doar parterul construit și complet utilat, iar etajul în curs de
construire. Cam așa arată creierul unui preșcolar. Creierul emoțional, care este sălașul tuturor
dorințelor și impulsurilor și se exprimă prin ,, VREAU ACUM ! “ ,este activ și funcțional de la
naștere, iar etajul superior, care este reprezentat de creierul logic și rațional, care ar trebui să
înfrâneze dorințele nerealiste ale creierului emoțional, nu are toate dotările necesare pentru a
putea să-și îndeplinească rolul. Construirea sau dotarea acestui etaj se va face într-un timp foarte
lung, ceea ce face să rămână în faza de construcție mulți ani după ce perioada preșcolară s-a
terminat. El nu va fi pe deplin matur decât după vârsta de 20 de ani ( Siegrl&Bryson,2014,p.54 ).

Educația nu numai că oferă ceea ce urmează să se asimileze, aceasta realizând-o și

mediul, dar se preocupă în plus și de modul "cum să se asimileze", de conștientizarea necesității
de a învinge anumite obstacole. Tocmai de aceea relația dintre educație și dezvoltare are
particularități proprii față de aceeași relație dintre maturizare și dezvoltare sau dintre mediu și
dezvoltare, particularități prin care se exprimă cu pregnanță rolul conducător al educației.

Importanța educației este de a forma ființa socială, de a-l socializa pe copil. În realitate,
educația are un caracter pluridimensional și o definiție adecvată trebuie să ia în considerare în
egală măsură ambele dimensiuni, astfel încât să poată orienta acțiunea educativă pentru a
răspunde atât nevoilor individului, cât și celor ale societății pentru care îl formăm.

În consecință, un creier integrat face mult mai mult decât pot să facă părțile luate separat,
cu alte cuvinte, performanța unui corp este net superioară performanței avute de fiecare cântăreț
luat individual.