Clerul creştin şi funcţiile sale liturgice în Biserica primară

1. Consideraţii generale despre slujitorii cultului

În toate religiile au existat şi există persoane anume orânduite pentru

îndeplinirea obligaţiilor rituale, adică slujitori ai cultului. De altfel, funcţia
primordială şi principală a clerului sau a preoţilor tuturor religiilor, orice nume
ar fi purtat ei (arhierei, preoţi şi leviţi în iudaism, magi la vechii persani şi
chaldeeni, lama la tibetanii budişti, ctişti şi polişti la vechii geto-daci, druizi la
celto-gali ş.a.m.d.), era aceea care îi lega de altarele de jertfă. Preoţia a fost
instituită, adică, la început tocmai pentru îndeplinirea actelor şi a ceremoniilor
cultului public, preotul fiind considerat în general ca un mijlocitor între om şi
divinitate, prin ceremoniile sacrificiilor religioase. «Orice arhiereu, fiind luat
dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce privesc spre Dumnezeu, ca
să aducă daruri şi jertfe pentru păcate...», spune Sfântul Apostol Pavel (Evr. V,
1), definind astfel misiunea religioasă de căpetenie a preoţiei. Chiar dacă preoţii
anumitor religii şi popoare îndeplineau şi alte rosturi, cu caracter social, politic
sau cultural (ca la vechii egipteni, evrei şi celţi), menirea lor esenţială era cea
sacramentală, adică aceea de a face legătura între om şi divinitate, indiferent de
modul cum a fost concepută aceasta.

2. Originea clerului creştin. Preoţia Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli

Religia creştină nu putea face excepţie în această privinţă. Şi ea şi-a avut
de la început slujitorii cultului ei, adică clerul sau ierarhia bisericească. Dar spre
deosebire de religiile naturale sau nerevelate, în care calitatea de slujitor al
cultului era dobândită fie prin alegerea comunităţii religioase (ca le vechii
mexicani, la romani sau la taoiştii chinezi), fie prin moştenire din tată în fiu (ca
la vechii evrei), preoţia creştină este de instituire divină şi nelegată de nici un
neam, de un anumit trib, ori de o anumită clasă socială. Ea este adică întemeiată
de Mântuitorul Însuşi, Care, după cuvântul Psalmistului, este «preot în veac,
după rânduiala lui Melchisedec» (Ps. CX, 4)
A) Mântuitorul este, într-adevăr, mare preot sau arhiereu veşnic.
Arhetipul desăvârşit al preoţiei Vechiului Testament, aşa cum ni-l înfăţişează, de
ex., Sfântul Apostol Pavel (Evrei IV, 14—15; V, 5, 6, 10; VII,11; X, 21 ş.a.).
Născut ca om din tribul lui Iuda, El nu are nici o legătură cu preoţia lui Aaron,
rezervată exclusiv seminţiei lui Levi; uns ca Preot (arhiereu), încă din clipa
zămislirii, El continuă preoţia lui Melchisedec, care era «rege al păcii şi al
dreptăţii» (Ps. CX, 4; Evr. V, 6,10, 20; VI, 20—VII, 4). El şi-a îndeplinit oficiul
de mare preot sau arhiereu mai ales prin jertfa de pe cruce, care constituie
centrul şi punctul culminant al activităţii Sale răscumpărătoare. Sacrificiul Său
este unic şi nerepetabil, dar preoţia Lui e veşnic lucrătoare; sus în ceruri ea se
exercită în «cortul cel nefăcut de mină», unde mijloceşte veşnic pentru oameni
(Evr. VII, 24—25), iar pe pământ sacerdoţiul Său continuă în Biserică.
Acest «arhiereu sfânt fără prihană şi mai înalt decât cerurile», cum îl
numeşte Sfântul Apostol Pavel (Evr. VII, 26), este preotul suprem, prin care se
aduce lui Dumnezeu întreg cultul Bisericii şi fără de care nu se face nimic în
lucrarea celor sfinte. Precum vom vedea, El este liturgul (6 Xei-coopŢoî) prin
excelenţă, minister principalis (cum zic teologii latini) al cultului Bisericii, adică
săvârşitorul de fapt al tuturor lucrărilor sfinte oficiate de preoţii care slujesc în
numele Lui şi al Bisericii.
B) În calitatea Sa de mare preot sau arhiereu suprem şi veşnic,
Mântuitorul nu numai că a întemeiat cultul Legii celei Noi, ci a orânduit şi
persoanele care să-i săvârşească după înălţarea Sa la ceruri, învestindu-le cu
dreptul şi puterea harică necesare pentru aceasta. Într-adevăr, la Cina cea de
Taină, când întemeiază Sfânta Euharistie, Mântuitorul a dat totodată Sfinţilor Săi
Apostoli şi mandatul de a o săvârşi neîncetat, spre pomenirea Lui: «Aceasta (să)
faceţi spre pomenirea Mea!» (Luca XXII, 19 şi 1 Cor. XI, 24—25). Prin această
poruncă, El orânduieşte pe Sfinţii Săi Ucenici ca preoţi ai religiei celei noi,
înfiinţată de El. Împuternicindu-i să săvârşească jertfa euharistică, le dă apoi
puterea şi harul iertării păcatelor (Ioan XX, 23), dreptul de a învăţa şi a boteza
(Matei XXVIII, 19—20; Marcu XVI, 15; Luca XXIV, 47) etc.
Primii preoţi sau slujitori ai cultului creştin au fost deci Sfinţii Apostoli,
precum spun ei înşişi prin Sfântul Pavel: «Aşa să ne socotească pe noi orişice
om, ca pe nişte slujitori ai lui Hristos şi iconomi (chivernisitori) ai tainelor lui
Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1). «Hirotonia» sau învestirea lor definitivă cu puterea
harică a slujirii celor sfinte a avut loc în ziua Cincizecimii, când Sfântul Duh se
coboară asupra lor sub chipul văzut al limbilor de foc şi când putem socoti
începutul slujirii preoţeşti în Biserica creştină.
În prima comunitate creştină din Ierusalim, ca şi în comunităţile din
diaspora, înfiinţate şi păstorite temporar de către ei, Sfinţii Apostoli săvârşesc
toate tainele şi ceremoniile care alcătuiau cultul Bisericii primare: ei oficiază, de
exemplu, Sfânta Euharistie şi prezidează agapele unite cu ea (Fapte XX, 7, 11),
botează şi îşi pun mâinile peste cei botezaţi, pentru transmiterea Harului,
săvârşind deci confirmarea sau mirungerea de azi (Fapte II, 41; VIII, 14—17; X,
44—48; XVI, 33), hirotonisesc diaconi, preoţi şi episcopi (Fapte VI, 6; 2 Tim. I,
6), se roagă împreuna cu fraţii, prezidând, desigur, adunările de rugăciune (Fapte
XX, 36; XXI, 5 ş.a.), acordă, prin punerea mâinilor, diferite daruri duhovniceşti
sau harisme (Fapte XIX, 5—6), primesc mărturisirea păcatelor (Fapte XIX, 10)
ş.a.m.d. Ceva mai mult, ei reglementează cele privitoare la cultul tinerei Biserici
dând dispoziţii şnregîflQrJ3IgI^ Euharistii şi a agapelor (1 Cor. XI, 20), a
sfântului maslu (lacov V, 14 ş.u.), a adunărilor de rugăciune în general (1 Cor.
XI; I "Tim. II, 1 ş.u.) ş.a.
La rândul lor, în virtutea harului primit direct de la Mântuitorul Însuşi
(Ioan XX, 21—23) şi apoi de la Sfântul Duh, Sfinţii Apostoli transmit drepturile
şi puterile lor harice, prin hirotonie sau punerea mâinilor, altor persoane
vrednice, alese în primul rând dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului (Luca X,
1—20), care erau colaboratorii lor cei mai apropiaţi (Fapte VI, 6; 1 Tim. IV şi
V, 22; 2 Tim. I, 6). Aceştia sunt episcopii (arhiereii), preoţii şi diaconii, adică
cele trei trepte (grade) ale clerului sau ale ierarhiei bisericeşti, care alcătuiesc
ceea ce numim, cu un termen general, preoţia creştină sau tagma preoţească (ţepi
tâţt?).

3. Vechimea clerului creştin. Cele trei trepte ale clerului slujitor în

Biserica veche (epoca apostolică şi cea post-apostolică)
A) La început, tuturor celor aleşi de Sfinţii Apostoli pentru sarcina, grea şi
de mare răspundere, a păstoririi primelor comunităţi creştine, li se dădea
denumirea generală de „presbiteri. (jrpsafJtkspot), pentru că aceştia erau aleşi,
de preferinţă, dintre persoanele mai în vârstă (icpsaŞtreepo1= mai bătrân, de la
itpsopo? = bătrân); era vorba, deci, de persoane care prezentau garanţia
maturităţii, a înţelepciunii şi a experienţei necesare pentru conducerea
comunităţilor. Aceşti presbiteri nu sunt însă nişte simpli bătrâni (cum e tradus în
general termenul de presbiter (mHBÎblîue Protestante), care ar fi îndeplinit nişte
simple funcţii onorifice, de natură administrativă, gospodărească sau economică,
cum cred unii. Din. Faptele Apostolilor (XIV, 23) se vede clar că presbiterii erau
instituiţi de Sfinţii Apostoli prin hirotonie şi rugăciuni, după o vreme de post; ei
nu mai erau deci nişte simpli bătrâni, ci persoane alese şi consacrate, consfinţite
printr-o ceremonie liturgică (ceea ce nu era cazul cu bătrânii Evreilor); aceştia
erau înzestraţi cu un har special, în vederea îndeplinirii misiunii lor de păstori ai
primelor comunităţi creştine. Ei formau Ierarhia Bisericii primare.
Caracterul sacru al presbiteratului Bisericii primare reiese deci, clar, atât
din modul sacramental al instituirii lui, cât şi din funcţia principală pe care
membrii lui o îndeplineau şi care era săvârşirea lucrărilor sfinte ale cultului.
Presbiterii aceştia erau deci de fapt preoţi şi cea dintâi dintre funcţiile lor era cea
liturgică, pentru că în epoca apostolică şi încă multă vreme după aceea întreaga
viaţă religioasă a comunităţilor creştine se concentra în cult şi se dezvolta în
strânsă legătură cu el. Împreună cu Sfinţii Apostoli, ei alcătuiau ceea ce Sfântul
Apostol Pavel numeşte mpeofiuT^piov (vezi 1 Tim. IV, 14), adică un fel de
colegiu sacerdotal, ceata preoţească, între ale cărei datorii şi drepturi era şi aceea
de a conliturghisi cu apostolii la săvârşirea hirotoniei sau consacrarea slujitorilor
bisericeşti. Funcţia liturgică a acestor presbiteri (preoţi) se vede, indiscutabil,
mai ales din epistola Sfântului Iacov (V, 14 ş.u.), unde sfântul apostol îndeamnă
pe credincioşi să cheme pe presbiterii lor spre a se ruga pentru bolnavi şi a-i
unge cu untdelemn, adică spre a săvârşi taina pe care astăzi o numim sfântul
maslu.
B) Alături de denumirea unică şi generală de presbiter, care se dădea la
început tuturor membrilor ierarhiei Bisericii primare din Ierusalim, indiferent de
gradul sau de funcţiile pe care le îndeplineau ei în sânul comunităţii, apărute de
curând, chiar în cărţile Noului Testament, şi celelalte două denumiri ale clerului
bisericesc de azi: cea de episcop şi cea de diacon.
Termenul de episcop este de origine grecească (eiua/ono?) şi înseamnă la
origine supraveghetor (de la eiu-oxof = a merge să inspecteze, a cerceta, a
vizita). În cărţile Noului Testament termenul de episcop se întâlneşte de cinci ori
(Fapte XX, 28; Filipeni I, 1; 1 Tim. III, 1—2; Tit I, 7 şi 1 Petru II, 25), fiind
întrebuinţat la început numai în comunităţile creştine din diaspora, dar nu numai
cu însemnarea restrânsă de azi, căci uneori se aplică şi la presbiteri, ca în Fapte
XX, 17, 28; Tit I, 5—7 sau 1 Petru V, 1—2, unde sinonimia dintre episcopos şi
presbyteros e şi mai evidentă: presbiterii sunt îndemnaţi să păstorească turma lui
Dumnezeu supraveghind-o ca episcopi (7rotfj.17. VaTs... âîuaxoTrouvrs?).
Aşadar, în scrierile creştine de la sfârşitul secolului I şi începutul secolului
II, membrii clerului bisericesc din cele mai vechi comunităţi creştine sunt numiţi
când episcopi, când presbiteri (preoţi). Amestecul de numire al acestor trepte,
remarcat şi de vechii exegeţi biblici, se datoreşte pe de o parte faptului că, în
acel timp, atât episcopii cât şi preoţii se recrutau, de preferinţă, dintre bătrâni
(presbiteri, în sensul etimologic al cuvântului), iar pe de alta, faptului că primii
episcopi conduceau Bisericile lor fiind ajutaţi, după modul iudaic, de colegiul
«bătrânilor» sau presbiterilor; Sf. Iacob, episcopul Ierusalimului, era înconjurat
de un astfel de colegiu (vezi Fapte XXI, 18).
Totuşi, deosebirea de grad şi de funcţie dintre aceste două trepte începe să
devină clară foarte de timpuriu, şi anume chiar din epoca apostolică. Astfel,
putem observa că, atâta vreme cât termenii upeoŞuxepo? Şi ETcîaxoTco? erau
echivalenţi, cel dintâi se aplică mai ales pentru rolul sfinţitor al preotului în
mediul evreiesc, iar cel de al doilea, pentru rolul de păstor sau conducător
administrativ şi spiritual al comunităţilor din mediul păgân, în care apare la
început acest termen. Distincţia dintre £7:13x07:0; şi wpsqftoxepoî reiese mai
întâi din faptul că nu toţi episcopii se alegeau dintre bătrâni (presbiteri), ci unii
dintre ei puteau fi destul de tineri, cum e cazul lui Timotei, aşezat de Sfântul
Pavel episcop în Efes (vezi 1 Tim. IV, 12). În al doilea rând, mai ales din
epistolele pastorale ale Sfinţii lui Apostol Pavel se vede că episcopii aveau
drepturi mai mari ca preoţii: dreptul de a hirotoni pe preoţi (1 Tim. V, 22; Tit I,
lî), de a răsplăti pe cei vrednici şi a pedepsi pe cei nevrednici (1 Tim. III, 17—
20), de a supraveghea cultul şi învăţătura (2 Tim. II, 2), de a povăţui şi conduc
Biserica (1 Tim. IV, 11—12 şi V, 1 ş.u.) etc. Această superioritate a episcopilor
se vedea şi din aceea că uneori li se dădea şi denumirea cinstitoare (onorifică) de
apostoli.
Deosebirea dintre episcopi şi preoţi s-a accentuat şi prin unitatea
episcopatului. În această primă epocă din istoria Bisericii, denumirea de episcop
s-a dat mai întâi urmaşilor direcţi ai Sfinţilor Apostoli sau reprezentanţilor lor la
conducerea diferitelor Biserici locale înfiinţate de ei şi recrutaţi, precum am
spus, în primul rând dintre cei 70 ucenici; or, în fiecare Biserică nu putea fi
decât un singur reprezentant al Sfinţilor Apostoli, pe când presbiteri puteau fi şi
erau, de fapt, mai mulţi. Unitatea aceasta a episcopatului este afirmată cu tărie şi
susţinută, încă din primii ani ai secolului II, de către Sfântul Ignatie Teoforul, ca
o condiţie indispensabilă a menţinerii unităţii şi păcii în Biserică. Biserica
(locală) nu este, după el, decât o comunitate euharistică grupată în jurul unui
episcop şi a unui singur altar. Toţi episcopii Bisericilor locale înfiinţate de către
Sfinţii Apostoli au fost numiţi direct de către aceştia şi hirotoniţi de ei; de aceea,
toate listele celor mai vechi episcopi, ca aceea a lui Hegesip, transmisă de
Eusebiu al Cezareei, se urcă până la apostoli.
Întâietatea şi superioritatea episcopilor faţă de presbiteri (preoţi) este, de
altfel, indicată sau sugerată şi de alte denumiri date episcopilor în cărţile Noului
Testament şi în cele mai vechi scrieri creştine, ca de ex: iroiftTjv (păstor, vezi
Fapte XX, 28), ^posaxw?, -/; -fo6{J.Svo?, adică întâistătător, conducător (Fapte
IV, 22 şi Evrei XI, 7, 17, 24), zposopo? Şi irpoia-tâjisvo?, adică cel ce stă în
frunte, (1 Tes. V, 12; Rom. XII, 8), sau cu echivalenţele latine antistes,
presidens, praepositus, pontijex ş.a.)
Unul dintre cei dintâi episcopi a fost, la Ierusalim, Sfântul Iacov, fratele
Domnului, urmat de fratele său Simeon. În epoca apostolică mai avem pe Tit în
Creta (colaborator al Sfântului Apostol Pavel) şi pe Timotei, cel dintâi episcop
în Efes şi cel mai iubit ucenic al Sfântului Apostol Pavel. De altfel, încă mulţi
alţii dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului şi colaboratori ai Sfinţilor Apostoli
au fost hirotoniţi de către aceştia ca episcopi ai diferitelor comunităţi ale
Bisericii primare, înfiinţate şi organizate de ei, ca de ex.: Irodion (amintit la
Rom. XVI, 11), episcop la Neonl'alron, Onisim, sclavul lui Filimon, ajuns
episcop la Efes, Ioan Maieu (evanghelistul), la Alexandria, Silvan, la Tesalonic,
Anania (care 1-a botezat pe Pavel), la Damasc, Evodiu, la Antiohia, Epafrodit
(Filip. IV, 18), la Filipi, Arhip, la Colose (Col- IV, 17), Sila, la Corint, Clement
(Filip. IV, 3), la Calcedon, Urban (Rom. XVI, 9), în Macedonia, Ruf (Rom.
XVI, 13), la Teba, Terţiu caligraful (Rom. XVI, 22), la Iconium în Pamfilia,
Apolo (l Cor. I, 12), la Cezareea ş.a. Probabil că şi cei şapte îngeri ai Bisericilor
din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea, amintiţi în
viziunile Sfântului Ioan Evanghelistul (Apoc. II—III), sunt, după părerea unora,
episcopii de atunci ai cetăţilor respective. Spre sfârşitul secolului I şi începutul
secolului II, cunoaştem pe episcopii Ignatie la Antiohia, Policarp la Smirna,
Anicet şi Clement la Roma, Damas la Magnezia ş.a. Hirotonia acestor primi
episcopi a fost săvârşită direct de către Sfinţii Apostoli, prin punerea mâinilor,
fie de către fiecare în parte (2 Tim. I, 6), fie sinodal, adică de ceata mai-marilor
preoţilor (irpsopmepiov), cum zice Sfântul Apostol Pavel (1 Tim. IV, 14). După
părerea unor exegeţi biblici, acest presbyterion era probabil alcătuit din Sfinţii
Iacob, Petru şi Ioan, care erau socotiţi stâlpi ai Bisericii (Gal. II, 9).
 Întrucât, încă de la început, slujitorii bisericeşti din treapta cea mai de jos
a ierarhiei au dobândit, precum se va vedea îndată, denumirea de diaconi, iar
slujitorilor din treapta cea mai înaltă a ierarhiei Bisericilor din anumite regiuni li
s-a dat denumirea de episcopi, pentru denumirea slujitorilor bisericeşti din
treapta a doua a rămas consacrat termenul de preot (rcpeajiioTepoî).
După cum primii episcopi au fost urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli la
conducerea Bisericilor înfiinţate de ei, tot aşa primii preoţi sunt socotiţi ca
urmaşi direcţi ai celor 70 de ucenici ai Mântuitorului, despre care vorbeşte
Sfânta Evanghelie (Luca X, 1); ei erau ajutători ai episcopilor, ori delegaţi ai lor,
îndeplinind, în locul lor, anumite sarcini şi lucrări, mai ales din domeniul
cultului, dar stând totdeauna în strânsă legătură cu episcopul şi în dependenţă de
el.
C) Precum am spus, atât treapta (funcţia) cât şi denumirea de diacon
apare, ca şi celelalte două trepte şi denumiri ale clerului, încă din epoca
apostolică, în cărţile Noului Testament. Termenul Stâxovo? (lat. diaconus,
minister) înseamnă la origine slujitor, servitor. Cei dintâi diaconi amintiţi
nominal în Noul Testament (Fapte VI, 1—7), în număr de şapte (număr sfânt la
evrei), sunt: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae. Ei au
fost instituiţi prin hirotonie de către Sfinţii Apostoli, în vederea unei mai bune
organizări a ajutorării săracilor şi a meselor frăţeşti de dragoste (agape) din sânul
primei comunităţi creştine, de la Ierusalim; aveau, deci, rolul de simpli ajutători
ai Sfinţilor Apostoli în organizarea operei de asistenţă socială, orânduiţi spre a-i
scuti pe aceştia de serviciul meselor, pentru ca să se poată consacra exclusiv
propovăduirii Evangheliei. După părerea majorităţii exegeţilor, şi aceştia făceau
parte dintre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului, care au alcătuit şcoala şi
pepiniera din care Sfinţii Apostoli au ales şi au hirotonit pe cei lini ii membri ai
ierarhiei creştine din toate treptele, începând de la apostoli (ca Justus şi Matia)
până la diaconi.
Se pare insă că aceşti. Şapte diaconi, aleşi dintre elenişti, n-au fost cei
dintâi diaconi în Biserica creştină. Înaintea lor au existat, probabil, şi alţi
diaconi, recrutaţi dintre evrei şi care aveau de la început atribuţii liturgice. După
părerea unor exegeţi biblici, cei şapte constituiau adică o grupă aparte în cadrul
treptei diaconilor, având la început atribuţia precisă de a îngriji de săraci, văduve
şi bolnavi. Dar instituirea lor s-a făcut prin hirotonie, adică prin punerea
mâinilor Sfinţilor Apostoli (Fapte VI, 6: «... şi rugându-se, şi-au pus mâinile
peste ei». Comp. şi 1 Tim. III, 10), ceea ce subliniază şi Sfinţii Părinţi, care
explică textul biblic respectiv. Având în vedere acest lucru, precum şi faptul că
agapele erau strâns unite cu serviciul Sfintei Euharistii, chiar şi cei şapte diaconi
elenişti, orânduiţi la început pentru organizarea agapelor, au căpătat curând
funcţii şi atribuţii în legătură cu săvârşirea cultului. Astfel, chiar în Faptele
Apostolilor (cap. VIII), vedem pe diaconul Filip predicând şi botezând în
Samaria, unde recrutează noi credincioşi, între care şi pe famenul dregător al
reginei Candachia a Etiopiei, iar mai târziu îl regăsim la Cezareea, ca
evanghelist, adică propovăduitor al Evangheliei (Fapte XXI, 8). Încă din primii
ani ai secolului II, Părinţii Apostolici subliniază că diaconii nu mai sunt simpli
servitori ai meselor, ci că sunt slujitori sau «chivernisitori» ai tainelor Bisericii
(comp. I Cor. IV, 1), alături de episcopi şi preoţi 5-
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească diaconii sunt stabilite, încă
din epoca apostolică, de către Sfântul Apostol Pavel (1 Tim. III, 8—12), care, de
altfel, aminteşte pe diaconi alături de episcopi (Filipeni I, 1) sau îndată după
aceştia (1 Tim. III, 8—10).

Aşadar, preoţia creştină este o instituţie de origine dumnezeiască,

începutul şi puterea ei slujitoare şi sfinţitoare vin, prin Sfinţii Apostoli, de la
Mântuitorul Însuşi, Care este izvorul sfinţeniei şi al preoţiei creştine, iar
existenţa ei se poate constata neîntrerupt, de la întemeierea Bisericii, în tot
cursul istoriei creştine, până astăzi. Precum am văzut, cele trei trepte ale clerului
apar afirmate distinct, deşi sporadic şi separat una de alta, dar cu denumirile şi
funcţiile lor liturgice diferite, încă din a doua jumătate a primului veac creştin,
chiar în cărţile Noului Testament (în afară de locurile biblice citate până aici,
vezi şi Epistola I-a către Timotei, în care Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de toate
cele trei trepte, şi anume despre episcopi şi diaconi în cap. III, 1—10 şi 12, iar
despre preoţi în cap. V, 17—20). Spre sfârşitul secolului I, cele trei trepte ale
clerului creştin apar enumerate una după alta, în ordine descrescândă şi cu
funcţiile precise de azi, în Epistola I-a a Sfântului Clement Romanul către
Corinteni (cap. XL, 4—5), unde, prin analogie cu preoţia Vechiului Testament,
pentru treapta de episcop se întrebuinţează denumirea echivalentă de arhiereu,
iar pentru diaconi cea de leviţi «Aşadar, cei ce aduc la vremile rânduite darurile
lor de jertfă (itpoacpopâ?) sunt bine primiţi şi fericiţi; căci nu păcătuiesc cei ce
urmează poruncile Stăpânului. Arhiereului îi sunt încredinţate slujiri proprii
(XeiToupfîai), preoţilor li s-a orânduit loc propriu şi leviţilor le sunt puse
diaconii (ota/o-vîat) proprii, iar laicului îi sunt date porunci pentru laici». De
asemenea, la începutul veacului al doilea, în epistolele Sfântului Ignatie
Teoforul, toate cele trei grade (trepte) ale clerului apar distinct, cu denumirile şi
funcţiile lor de azi: «Cu toţii urmaţi pe episcop, după cum urmează Iisus Hristos
pe Tatăl, iar pe preoţi ca pe Apostoli; pe diaconi respectaţi-i ca pe porunca lui
Dumnezeu» 7. Sfântul Ignatie pomeneşte, de altfel, \nominal, pe câţiva dintre
episcopii, preoţii şi diaconii Bisericilor cărora le scrie, ca de ex.: episcopul
Onisim şi diaconul Buru din Biserica efesenilor, episcopul Damas al Bisericii
magnezienilor, care era încă tânăr, preoţii Basu şi Apolonie şi diaconul Zotion
din aceeaşi Biserică, diaconul Filon din Cilicia ş.a. 8.
Aşezămintele Sfinţilor Apostoli (Constituţiile Apostolice), redactate spre
sfârşitul secolului IV, dar pe baza unor materiale din documente mai vechi (sec.
III), reglementează (în cartea a opta, cap. 28), foarte pre¬cis şi amănunţit,
funcţiile liturgice nu numai ale celor trei trepte ale clerului, despre care am
vorbit până acum, ci şi ale treptelor clerului inferior de atunci, cu raporturile
dintre ele; «Episcopul binecuvintează, nu se binecuvintează; hiroteseşte,
hirotoneşte, jertfeşte, primeşte necuvântare de la episcopi, iar nicidecum de la
preoţi...; Preotul binecuvintează, nu se binecuvintează, primeşte binecuvântare
de la episcop şi de la un alt preot, asemenea şi dă binecuvântare altui preot.
Hiroteseşte, nu hirotoneşte...; Diaconul nu binecuvintează, nu dă binecuvântare,
primeşte însă de la episcop şi de la preot. Nu botează, nu aduce jertfă. Când
liturghiseşte însă episcopul sau preotul, el dă (Sfânta împărtăşanie) poporului, nu
ca preot, ci ca cel ce slujeşte preoţilor...».

4. Cler şi harismatici în Biserica primară

În epoca apostolică şi cea post-apostolică, de care ne ocupăm în acest
capitol, se pare că ierarhia bisericească (clerul) şi-a Împărţit atribuţiile liturgice
cu aşa numiţii profeţi şi învăţători (didascali), pe care Sfântul Apostol Pavel îi
enumera între harismaticii epocii apostolice (1 Cor. XII, 28), punându-i uneori
între diferitele categorii de slujitori ai Bisericii primare: apostoli, prooroci,
evanghelişti, păstori şi învăţători (Efes. IV, 11—12).
Astfel, Faptele Sfinţilor Apostoli (XIII, 1—4) ne transmit numele unor
«prooroci şi învăţători» din Biserica Antiohiei: Simon Niger, Lucius Cirineanul
şi Manain, care, din poruncă divină, şi-au pus mâinile peste Saul şi Varnava,
după ce postiseră, în vederea trimiterii acestora la predica rea Evangheliei. Un
alt prooroc, Agav, prooroceşte lui Pavel lanţuri în Ierusalim (Fapte XXI, 1).
Către sfârşitul secolului I, învăţătura celor 12 Apostoli (cap. X, 6) acordă
profeţilor oarecare drepturi de favoare în săvârşirea Sfintei Euharistii:
«Profeţilor, însă, îngăduiţi-le să mulţumească atât cât vor» (su^P10"5^ °aa
QeXooot v) lu; în altă parte (cap. XIII), acelaşi document îi numeşte pe profeţi
«arhiereii voştri» J1, ceea ce indică gradul superior de cinste, care li se dădea.
De asemenea, Păstorul lui Herma enumera pe didascali (învăţători) alături de
apostoli, episcopi şi diaconi (Vedenia III, 13)12.
Profeţii şi didascalii erau misionari plini de zel şi de inspiraţie, înzestraţi
cu harisma profeţiei şi a învăţăturii, dar probabil şi consacraţi prin hirotonie
(comp. Fapte XIX, 5—6). Ei făceau parte ori din numărul celor 70 de ucenici ai
Domnului, ori dintre colaboratorii de misiune ai Sfinţilor Apostoli, vizitând şi
însufleţind Bisericile înfiinţate de ei sau de Sfinţii Apostoli. Spre deosebire de
clerici, care aveau stabilitate în sânul comunităţilor păstorite de ei, profeţii şi
didascalii erau nelegaţi în chip permanent de vreo comunitate, ci rătăceau de la
una la alta, şederea lor fiind temporară. Ei dispar aproximativ pe la mijlocul
secolului al doilea, când documentele încep să nu mai vorbească despre ei. De
atunci înainte, ierarhia sau clerul a luat, definitiv şi peste tot, locul harismaticilor
din primele comunităţi creştine, ca un harismatism regulat şi organizat, de
tradiţie şi succesiune apostolică. Prin rugăciunile de hirotonie, atât episcopul cât
şi preotul şi diaconul devin nişte «harismatici», purtători de har, fiecare din ei
primind un dar adaptat funcţiei sale proprii.
Cu instituirea şi justificarea rolului şi necesităţii ierarhiei bisericeşti se
ocupă mai pe larg alte discipline teologice, ca Dogmatica, Apologetica şi
Sectologia; drepturile, prerogativele şi îndatoririle administrative şi canonice ale
clerului sunt tratate în Dreptul bisericesc. În cele ce urmează noi ne vom ocupa
de membrii celor trei trepte ale clerului numai în calitatea lor de slujitori ai
cultului; vom vorbi, deci, despre rolul şi funcţiile liturgice ale fiecărei trepte a
clerului bisericesc.