12
Masca
V ictor Scoradeţ
CÂT DE TRAGICĂ MAI E TRAGEDIA?
(D)
Prima parié a acestui articol s-a dorit, iniţial, o intro­
ducere la prezentarea a două montări cu piese ce aparţin
speciei aflate în discuţie: tragedia antică. Textul, însă, se
ştie, are viaţa lui, p e care autorul o poate obliga să se
conformeze unor tipare dinainte stabilite sau p e care o
poate lăsa să-şi stabilească propriul traseu, propria
curgere. Faptul că ceea ce s-a dorit o sim plă
introducere, un cadru, s-a „umflat“ şi s-a revărsat până
la dimensiunile unei pagini de revistă semnalează
existenţa unor probleme legate de condiţia tragicului m
general şi de aceea a tragediei antice in special şi p e
cane critica noastră le-a ignorat până acum. Din acest
punct de vedere, faptul că pretinsa „introducere“ s-a
lim itat la o singură pagină de revistă poate ß considerat
el însuşi nesatisfăcător. Oricum, articolul din numărul
trecut a sugerat o serie de direcţii de abordare şi s-a
lim itat la simpla enunţare a unora dintre problemele
centrale ale unei viitoare discuţii p e această temă.
Să revenim insă - înainte ca revărsarea textului să
înghită subiectul propus - la cele două spectacole în
chestiune: Bacantele după Euripide în regia lu i Mihai
Măniuţiu şi Filoctet de Sofocle, m ontat de Andreea
Vulpe, ambele la Teatrul Naţional Bucureşti.
Pentru Mihai Măniuţiu, noua montare nu face decât să
semnaleze continuarea unei preocupări pentru ceea ce ar
trebui să numim tragicul în sine, cu posibilităţile lui de a
mai produce emoţie. Cel dintâi spectacol pus îh scenă de
Măniuţiu după 1989 a fost piesa lui Wolfgang Borchert (el
însuşi, un personaj eminamente tragic) Afară în faţa uşii.
Era o incursiune în tragicul istoriei, al raportului individ-
istorie. Lecţia lui Ionesco a fost o radiografie a tragicului
politic, a deformărilor pe care totalitarismul le produce
prin orice fel de mijloace, deformări cu un deznodământ de
fiecare dată tragic. O culme - încă neegalată - a atins-o cu
Richard III de Shakespeare, realizat la Odeon în stagiunea
1993-1994. E drept, în această perioadă, mai exact până la
,(Richard“, Măniuţiu a avut şi unele „deviaţii“ spre comic,
exprimate în două spectacole clujene (Adunarea fem eilor
şi Prostia e nemuritoare). După ,(Richard“, însă, Măniuţiu
a rămas fidel explorării tragicului, văzut mai degrabă ca o
sumă de ipostaze ale durerii decât în sensul strict, aşa cum
era acesta definit de vechii greci.
O smplă enumerare a titlurilor ce i-au urmat lui „Richard
DI“ în spectacologia lui Măniuţiu spune tot: Săptămâna
luminată, după Mihai Săulescu, Omorul în catedrală de T. S.
Eliot, Caligula de Albert Camus, Antigona lui Sofocle,
Nopţile călugăriţei portugheze (dramatizare după Mariana
Alcoforado, explorând tragicul erotic) - iată montările
măniuţiene care au precedat cel dintâi spectacol pus în scenă
de regizorul clujean la Naţionalul din Bucureşti: Bacantele.
Afirmam, în numărul trecut, că regizorul contemporan
care montează tragedie antică are două posibilităţi: să ră­
mână fidel termenilor tragediei sau să procedeze la actua­
lizări, la adaptări la contexte contemporane, sau, oricum,
mult mai familiare spectatorilor de azi. în „Bacantele“,
Măniuţiu se apropie de zilele noastre prin costumele con­
cepute de Doina Levintza pentru Penteu şi ai lui, dar rămâ­
ne la veşminte de inspiraţie antică pentru tabăra opusă,
aceea a lui Dionysos şi a Bacantelor. Iată, prin urmare, un
prim indiciu: se confruntă o lume veche, a instinctului, a
pasiunii nestăvilite, dacă vreţi, a „pasiunii fără frontiere“,
cu agresiunea noului, caracterizat printr-o încredere
necondiţionată în puterea raţiunii, în capacitatea acesteia
de a domina energia - cândva, pare-se, uriaşă - a eresului.
Arhaicul, excesiv în cultivarea instinctului erotic, faţă îh
faţă cu raţiunea modernă, contemporană?
Nu. Asta ar însemna că Măniuţiu ar fi procedat şi el la
o actualizare care strică echilibrul dilemei tragice. Or,
aceasta se păstrează într-un echilibru perfect. Căci raţiunea
se va dovedi la rândul ei excesivă: excesiv de încrezătoare
îh virtuţile ei, iraţional de încrezătoare şi subapreciind,
inadmisibil, forţa telurică, cosmică a eresului. O încleştare
realmente tragică între cele două principii ar fi putut, cred,
să producă până şi în privitorul contemporan trăiri intense,
ca să nu zic purificatoare.
Din nefericire, concepţia aceasta, lizibilă din scenogra­
fie, nu este acoperită şi regizoral. Ambele tabere sunt tratate
cu acelaşi „amortizor“, sunt stilizate în egală măsură, astfel
încât mesajul dionisiac nu ni se comunică decât în surdină.
Dezlănţuirea pasională nu îşi află o rezolvare adecvată, care
să constituie un contrapunct viabil la raţionalismul sec,
aproape milităros, în ciuda vestimentaţiei apăsat civile (de
clasă politică) a lui Penteu şi a oamenilor lui.
Altminteri, există mult rafinament în stilizarea mişcări­
lor, a fluxului vocal, în ritmul acestui spectacol. Ceea ce
lipseşte cu desăvârşire e dezlănţuirea imaginaţiei... regizo­
rale, ce pare a-şi fi impus acelaşi principiu al „understate­
ment“-ului pe care l-a aplicat apoi întregului spectacol. Şi
asta, în ciuda unor actori de-a dreptul vulcanici precum
Florina Cercel şi Ovidiu Iuliu Moldovan.
Un nume nou în clubul atât de select al regizorilor cu or­
gan pentru tragic în ipostaza lui antică este acela al Andreei
George Călin (stânga) şi Claudiu Bleonţ în „F iloctet”
„jBacantele”, un spectacol nealiazat de M ihai Măniuţiu, după Euripide
Vulpe. Nimic din ceea ce a montat regizoarea până acum nu
anunţa un spectacol precum acest Filoctet. un spectacol
foarte bun, în care tragicul ni se dezvăluie treptat, coordonat
de un rafinat simţ al gradaţiei, prin mijloace modeme prin
simplitatea lor, dar rămânând în sfera unui limbaj
eminamente antic.
Sarcina regiei nu a fost deloc uşoară. încadrat îndeobşte
în specia despre care vorbim, „ F i l o c t e t “ contravine din mai
multe puncte de vedere legilor tragediei. Deşi sunt întrunite
toate condiţiile unui conflict tragic, acesta se reduce la o
confruntare statică de voinţe, principii, stări de spirit, fără o
acţiune propriu-zisă. Iar deznodământul este - culmea! -
unul pe care putem lipi liniştiţi eticheta „Happy ending“.
Să rememorăm, rapid, datele situaţiei. Moştenitor al ar­
cului şi al săgeţilor lui Hercule, Filoctet este abandonat, în
cursul celei de-a doua expediţii troiene, pe o insulă pustie
din cauza rănii produse de o muşcătură de şarpe şi care
emana o duhoare insuportabilă. Debarcarea lui se face -
cum altfel? - printr-un şiretlic al diabolicului Odiseu. Dar
asediul Troiei merge prost. După moartea marilor eroi ai
aheilor, şansele acestora de a cuceri cetatea au scăzut con­
siderabil. O soluţie ar mai fi, totuşi, conform oracolului: ea
se numeşte Filoctet - sau, mai degrabă, armele divine pe
care le-a moştenit acesta.
Spre a reuşi să-l recupereze pe cel atât de nedrept pără­
sit, Odiseu se foloseşte tocmai de Neoptolem, fiul lui Ahile,
tânărul viteaz, demn, drept, onest şi ingenuu. Textul lui
Sofocle surprinde în principal spectacolul confruntării dintre
Filoctet şi Neoptolem, acesta din urmă fiind purtătorul de
cuvânt al lui Odiseu şi al minciunilor inventate de acesta.
în cursul acestei confruntări, poziţiile celor doi se
schimbă. Filoctet se lasă convins de povestea relatată de
fiul lui Ahile şi e de acord să părăsească insula cu corabia
aceluia. Neoptolem, la rândul lui, nu mai suportă minciuna
şi-i mărturiseşte nefericitului adevărul, convins că acesta
va dori să scape de insula lui pustie în orice condiţii. Dar
Filoctet preferă să rămână, chiar lipsit de armele sale,
pradă chinurilor lui, decât să cucerească Treia împreună cu
cei ce l-au părăsit. Şi numai intervenţia divină directă îl va
convinge să meargă la Treia, unde prezenţa lui şi a armelor
sale le va aduce aheilor mult dorita victorie.
Finalul e mai degrabă echilibrat decât fericit: triumfă
ambele tabere. Pe de o parte, slăbiciunea fizică, dublată
însă de forţă morală (Filoctet şi Neoptolem), pe de alta,
luciditatea şi pragmatismul (Odiseu), cel puţin în măsura
în care aceste însuşiri sunt obligate să se supună celor
descrise la început.
Spectacolul realizat de Andreea Vulpe excelează prin­
tr-o tensiune permanentă, de mare intensitate, în ciuda
lipsei de acţiune. S-ar putea spune chiar că tensiunea ţine
loc de acţiune în acest spectacol dens, echilibrat, în care
tragicul se manifestă ca o latenţă atotprezentă. Coregrafia
Roxanei Colceag - în perfectă concordanţă cu scenografia
sobră şi lapidară a Oanei B otez şi, desigur, cu intenţiile
regizoarei - reduce mişcarea - fără a o stiliza, aşadar, fără
a-i reduce concreteţea - la un minim necesar, dar cu atât
mai încărcat de sens, de conţinut. Ai senzaţia că până şi cel
mai mărunt gest contează, că orice mişcare, oricât de
măruntă, poate avea urmări teribile. Jocul actorilor - de la
acela al unor vedete precum Claudiu B leonţ (Filoctet) şi
Florin Zam ßrescu (Odiseu), până la evoluţia unor George
Călin, Mircea Anca, M arius Gâlea - susţine strălucit
intenţiile regiei, rotunjind un spectacol simplu şi totodată
subtil, tensionat şi cald, în care tragicul, manifest sau
numai latent, nu izbuteşte să atrofieze umanul.