Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți

Referat:
Securitatea Munci,Protecţia civilă .

Tema: Accidente nucleare civile

Elaborat:

Verificat:

Bălți, 2019
Sunt cunoscute două accidente nucleare civile majore (Cernobîl,[16] 26 aprilie 1986
și Fukushima-Daiichi,[17] 11 martie 2011) precum și alte câteva incidente. Contaminarea
radioactivă cauzată de către acestea a afectat lichidatorii și este încă prezentă, în
special din cauza unor produși de fisiune precum 90Sr și 137Cs de viață medie (timpi de
înjumătțire de circa 30 de ani).
O altă problemă gravă privește stocarea necorespunzătoare a deșeurilor radioactive,
practicată în special la începuturile energeticii nucleare civile. De exemplu,
la Mayak (uzină de repocesare a plutoniului din fosta URSS), deșeurile radioactive erau
stocate într-un depozit subteran.[15] Sedimentându-se la baza cavității, pe 29 septembrie
1957, în absența răcirii, s-a produs o explozie; 800 de km pătrați au fost contaminați pe
termen lung cu 90Sr și 137Cs. Deși guvernul sovietic nu a dat nici o informație despre cele
întâmplate, se estimează că peste 200 de persoane au murit imediat după accident. Cel
puțin 22 de sate au fost afectate de explozie, 10000 de oameni fiind evacuați. Se
estimează că 8015 persoane au murit pe parcursul a 32 de ani după accident ca
urmare a efectelor contaminării. Pentru a reduce gradul de contaminare după accident,
solul radioactiv a fost excavat și depus în așa numite „cimitire de pământ”.
Cu toate acestea, contaminarea radioactivă a mediului ca rezultat al acestor accidente
este nesemnificativă raportat la activitatea eliberată în mediu ca urmare a celor circa
2000 de teste nucleare efectuate în perioada Războiului rece.[18] Se estimează[19] că
explozia de la Cernobîl a eliberat în atmosferă de 400 de ori mai mult material nuclear
comparativ cu bomba atomică de la Hiroshima; la rândul lor, testele nucleare realizate
în perioada '50-'60 însumează o eliberare de material nuclear a cărei activitate ar fi de
100-1000 de ori superioară celei a exploziei de la Cernobîl.
Este important a se menționa aici că doar 0,2% din expunerea cumulativă de radiații
recepționată de o persoană din public își are originea în depunerile radioactive rezultate
din teste și accidente nucleare (a se compara cu radonul, care contribuie cu 48% din
acestă expunere).[20] Cu toate acestea, numărul și amploarea testelor și accidentelor
nuclear au contribuit la radiofobia generalizată a populației civile.

Clasificarea surselor de radiații nucleare

Sursele de radiații pot fi[6] naturale (de exemplu radiația cosmică, radionuclizii
cosmogeni, radionuclizii primordiali și descendenții acestora) sau artificiale (de exemplu
depuneri radioactive, iradiere în scop medical, teste și accidente nucleare). În funcție de
starea de agregare sursele de radiații pot fi clasificate în gazoase, lichide sau solide. În
funcție de prezența/absența încapsulării, se pot clasifica în surse închise și surse
deschise. Acestea pot provoca efecte adverse prin expunere externă sau contaminare
internă (ingestie, inhalare).

Controlul și monitorizarea contaminării radioactive

Monitorizarea de zonă se face cu ajutorul detectorilor de radiații. Aceștia reprezintă
sisteme care pun în evidență existența radiațiilor nucleare și permit determinarea
calitativă sau cantitativă a unora dintre caracteristicile lor: numărul de particule
nucleare, energia, masa particulelor, etc.
Una din cele mai importante descoperiri ştiinţifice ale secolului – energia atomică, din
an în an tot mai mult se aplică în toate ramurile multor ţări ale lumii: în biologie,
medicină, tehnică, agricultură etc. Însă cea mai remarcabilă descoperire a omenirii
este însoţită de suspinul oamenilor, care deseori sînt afectaţi de acţiunea nocivă a
radiaţiei ionizante.
Problema securităţii atomice este actuală şi pentru Republica Moldova, deoarece în
prezent în lume funcţionează peste 400 de centrale nucleare (CAE), iar în apropierea
nemijlocită a R. Moldova sînt amplasate 7 din ele. În afară de aceasta, radiaţia
ionizantă este utilizată la 340 întreprinderi şi organizaţii din republică.
Ce reprezintă radiaţia? În mediul ambiant există milioane de tipuri de materii formate
ca rezultat a combinării elementelor chimice cunoscute. Majoritatea atomilor ce
formează aceste materii sînt “stabili”, însă există şi atomi “instabili”.
Orice atom este format dintr-un nucleu încărcat cu electricitate pozitivă şi un înveliş
electronic, electronii, încărcaţi cu energie negativă. La rîndul său, nucleul este
constituit din protoni – cu sarcină pozitivă şi neutroni – fără sarcină. Atomul conţine
un număr egal de protoni şi electroni, ceea ce îl face neutru electric.
Numărul de protoni, numit şi număr atomic, caracterizează un element – pe care în
continuare îl vom denumi nuclid.
O mare parte dintre nuclizi nu sînt stabili, datorită numărului de neutroni şi protoni,
configuraţiei lor şi forţelor existente în atom. Astfel, un nuclid instabil se transformă în
mod spontan în nuclidul altui element, cu emisie de radiaţii. Această proprietate de a
emite radiaţii se numeşte radioactivitate, materialele care emit aceste radiaţii sînt
numite materiale radioactive, transformarea = dezintegrarea, iar nuclidul este de fapt
un radionuclid.
Radioactivitatea naturală este definită ca un proces de dezintegrare a nucleelor, ce
se petrece spontan, însoţită de emisia unor tipuri de radiaţii. Însă există şi o
radioactivitate artificială, care este emisă de izotopi radioactivi artificiali.
Procedeele care stau la baza obţinerii energiei nucleare, respectiv la realizarea
exploziilor nucleare, sînt fisiunea şi fuziunea nucleară.
Fisiunea nucleară constă în reacţiile de rupere a nucleelor grele cu ajutorul
neutronilor. Cel mai mare interes în realizarea exploziilor nucleare îl reprezintă
reacţiile de fisiune ale nucleelor atomilor de uraniu 235, uraniu 238 şi plutoniu 239.
Fuziunea nucleară constă în reacţia de unire (sinteză) a nucleelor uşoare (izotopii
hidrogenului), care se realizează la temperaturi foarte ridicate.
Atît reacţiile de fisiune, cît şi cele de fuziune sînt însoţite de formarea unor substanţe
care sînt capabile să emită în spaţiul înconjurător radiaţii invizibile care se
deplasează cu viteză foarte mare.
Procesul de dezintegrare radioactivă este însoţit de apariţia radiaţiilor alfa, beta şi
gamma.
Radiaţiile alfa – reprezintă un flux de particule încărcate pozitiv (nuclee de heliu),
care au o viteză de 10-20.000 km/s şi o mare putere de ionizare a atomilor mediului
cu care vine în contact. Datorită capacităţii mari de ionizare, drumul particulelor alfa
este foarte scurt: în aer – cîţiva centimetri, iar în corpuri solide sau lichide – cîţiva
milimetri. Din această cauză, iradierea exterioară cu particule alfa nu prezintă pericol,
deoarece ele sînt uşor absorbite de îmbrăcăminte şi stratul superior al pielii. Ele sînt
însă extrem de periculoase atunci cînd pătrund în interiorul organismului, deoarece
generrează ionizarea atomilor ţesuturilor vii, producînd boala de iradiere.
Radiaţiile beta – reprezintă un flux de electroni sau pozitroni rapizi. Acestea
ionizează atomi din mediu, avînd însă o capacitate de ionizare de sute de ori mai
mică decît cea a particulelor alfa. În mediu, particulele beta au un drum mai lung
decît particulele alfa: în aer – cîţiva metri, în corpuri solide – cîţiva milimetri.
Radiaţiile gamma – sînt radiaţii electromagnetice, asemănătoare rezelor Röentgen.
Radiaţiile gamma se propagă cu viteza luminii, au capacitate foarte mică de ionizare
şi au o capacitate de penetraţie foarte mare. Astfel, în aer radiaţiile gamma se
propagă pe sute de metri, iar în corpurile solide şi lichide pătrund cu uşurinţă, fiind
foarte puţin absorbite de materialele cu care vin în contact. Protecţia împotriva
radiaţiilor gamma, se calculează avînd la bază grosimea de înjumătăţire (grosimea
materialului care reduce la jumătate intensitatea radiaţiei gamma iniţială). De
exemplu, valoarea grosimii de înjumătăţire a dozelor de radiaţie gamma pentru lemn
= 30 cm, apă-20 cm, pămîntâ-14 cm, beton armat-10 cm, fier-3,5 cm, plumb-2 cm.
Radiaţia gamma, prin doza de radiaţie transmisă organismului, determină apariţia
unor transformări care duc la îmbolnăviri. Afectarea organismului în aceste cazuri
este numit boală de iradiere sau boală actinică, care este diferită în funcţie de doza
recepţionată de organism.
Contaminarea radioactivă a teritoriului R. Moldova poate avea loc în cazul avariilor la
centralele nucleare mai sus-menţionate, cum s-a întîmplat în an.1986, cînd după
avaria de la centrala nucleară din Cernobîl, nivelul de radiaţii în unele raioane ale
republicii a crescut considerabil, atingînd valorile 0,3 – 0,5 mR/oră sau depăşind
fonul radioactiv natural de zeci de ori.
Contaminarea radioactivă a terenului, apei, aerului este posibilă în urma depunerilor
pe suprafaţa solului a izotopilor degajaţi în atmosferă în timpul avariei, care apar în
procesul reacţiei nucleare de fisiune şi dezintegrării izotopilor radioactivi.
Populaţia, animalele şi plantele aflate pe teritoriul contaminat cu substanţe
radioactive sînt supuse iradierii externe de radiaţia gamma, iradierii superficiale,
datorită depunerii radionuclizilor pe haine, piele şi părul oamenilor, animalelor, pe
tulpinele şi frunzele plantelor. Concomitent, radioizotopii pătrund în interiorul
organismului omului şi animalelor cu aerul, apa, produsele alimentare şi furajere
contaminate, determinînd iradierea internă.
Contaminarea terenului cu substanţe radioactive se caracterizează prin puterea
dozei, care se măsoară, folosind unitatea de măsură Röentghen pe oră (R/oră).
Puterea dozei, măsurată la un metru de la suprafaţa solului este aşa numitul “nivel al
radiaţiei”, care poate acţiona asupra organismului viu în decursul unei unităţi de timp.
Toxicitatea radionuclizilor depinde de tipul radiaţiei, perioada de înjumătăţire, de
proprietăţile chimice şi fizice ale substanţelor cu care izotopii interacţionează în
organism, de tipul repartizării în organele şi ţesuturile organismului, de intensitatea
eliminării din organism.

Măsurile de protecţie în focar cu contaminare radioactivă

Pericolul major pe care îl prezintă contaminarea radioactivă este iradierea internă
datorită radiaţiilor beta şi alfa. Aceasta impune adoptarea unor măsuri de protecţie a
oamenilor, animalelor şi plantelor pe toată durata acţiunii nocive, cu o delimitare a
terenului contaminat în 3 zone cu regim special de protecţie.
I. Zona controlului strict sau a contaminării moderate (prima zonă) are
nivelul de radiaţie de la 0,06 mR/oră pînă la 20 mR/oră sau 60-20000
mkR/oră.
II. Zona strămutării sau a contaminării intense (zona a doua) are nivelul
de radiaţie de la 20 – 100 mR/oră sau 20000 mkR/oră pînă la 100000
mkR/oră.
III. Zona înstrăinării sau contaminării periculoase cu nivel de radiaţie mai
mare de 100 mR/oră sau 100000 mkR/oră.
În principiu, măsurile care se aplică în scopul protecţiei populaţiei şi animalelor în
zonele contaminate cu substanţe radioactive sînt măsuri ce prevăd adăpostirea
oamenilor şi animalelor şi măsuri care prevăd evacuarea lor din zona contaminată
într-o zonă necontaminată sau mai puţin contaminată.
Protecţia în fîşia de deplasare a substanţelor radioactive de la obiectul avariat are la
bază 3 factori: timpul, distanţa şi ecranarea.
TIMPUL: pentru izotopii radioactivi rezultaţi din avaria centralei nucleare, nivelul de
radiaţie scade în timp;
DISTANŢA: nivelul de radiaţie descreşte proporţional cu distanţa;
ECRANAREA: radiaţiile sînt stopate cu atît mai mult cu cît ecranul are o densitate şi
grosime mai mare.