MATERIALE COMPOZITE

- note de curs -

s.l. Adrian Catangiu

Facultatea IMMR
Universitatea Valahia din Targoviste
 CUPRINS

1. Scurt istoric al materialelor compozite 1

2. Scopul şi obiectivele cursului 2

3. Descrierea capitolelor 3

4. Descrierea materialelor compozite 4

5. Componentele unui material compozit 10

5.1 Răşina 10

5.1.1 Caracteristicile răşinilor 14

5.1.2 Răşinile epoxidice 16

5.2 Fibrele 19

5.2.1 Caracteristicile fibrelor 19

5.2.2 Fibrele de sticlă 22

6. Materiale compozite structurale 28

7. Procedee de punere în formă a materialelor compozite 30

8. Tehnologia preimpregnatelor 36

9. Factori ce influen ţează complexitatea cunoaşterii materialelor 46

compozite
10. Modele de omogenizare a caracteristicilor compozitului pornind de 48

la caracteristicile componentelor
10.1 Modele de omogenizare a caracteristicilor mecanice 48

10.2 Modele de omogenizare a caracteristicilor termice 53

11. Consideraţii despre comportarea în exploatare a materialelor 66

compozite
11.1 Degradarea compozitelor - generalităţi 66
 11.2. Modelarea degradării la oboseală a compozitelor 72

11.2.1 Determinarea curbei de durabilitate 72

11.2.2. Metode hibride micro-macromecanice bazate pe 74

noţiunea de rezistenţă reziduală

11.2.3. Modele bazate pe pierderea de rigiditate 78

11.2.4. Modele bazate pe micromecanisme de degradare 81

11.3. Cumulul degradării 82

12. Materialele utilizate la experimente 84

12.1 Construcţia plăcilor prin tehnologia de termoformare cu sac 84

vidat
12.2 Construcţia tuburilor prin înfăşurare filamentară 90

13. Aparate şi metode utilizate pentru investiga ţii 102

14. Măsurarea caracteristicilor termofizice ale materialelor compozite 123

cu matrice organică
15. Măsurarea difuzivităţii şi conductivităţii termice a plăcilor 135

16. Caracteristicile mecanice ale plăcilor din materiale compozite 149

stratificate [0/90]s
16.1 Tracţiunea epruvetelor asupra cărora forţa de tracţiune s-a 150

aplicat pe direcţia fibrelor din straturile exterioare

16.2 Tracţiunea epruvetelor asupra cărora forţa de tracţiune s-a 160

aplicat pe direcţia ce formează un unghi de 90 0 cu direcţia

fibrelor din straturile exterioare
16.3 Tracţiunea epruvetelor asupra cărora forţa de tracţiune s-a 165

aplicat pe direcţii ce formează unghiuri de 150, 250 respectiv 450

cu direcţia fibrelor din straturile exterioare
17. Măsurarea modulului de forfecare plană 170

18. Modelarea matematică a comportării plăcilor din materiale 180

compozite stratificate sticl ă – epoxi la tracţiune

19. Estimarea degradǎrii materialelor compozite prin intermediul 193
rezistenţei reziduale
20. Degradarea prin încovoiere a plăcilor din materialelor compozite cu 200

matrice organică
21. Caracteristicile mecanice ale tuburilor din materiale compozite 214

stratificate
21.1 Încercarea tuburilor la oboseală 215

21.2 Încercarea tuburilor la presiune internă 220

 1. SCURT ISTORIC AL MA TERIALELOR COMPOZITE

Termenul “compozit” ar fi trebuit probabil s ă dateze din perioada în care s-

a utilizat pentru prima dat ă chirpiciul în construcţii. De asemenea, betoanele au
fost fabricate cu mult înainte ca termenul s ă le fie asociat.
Compozitele polimerice au ap ărut la începutul secolului XX, când s-a
înregistrat primul patent de ob ţinere a răşinilor fenol – formaldehidice, depus de
Leo Hendric Baekeland, iar în 1910 a luat fiin ţă în SUA General Bakelite
Company.
Utilizarea pentru prima dată a fibrelor de sticlă ca material de armare a
polimerilor datează din 1940 dup ă care apare o adevărată explozie a
“fenomenului compozit”, datorată în principal începerii produc ţiei de r ăşini
epoxidice. Firma Ciba-Geigy unul din principalii furnizori mondiali de r ăşini
epoxidice a produs primele răşini de acest tip în 1946.
Deşi fundamentele industriale ale producerii materialelor compozite
datează de la mijlocul secolului trecut, trecerea de la aplica ţii de uz curent la
aplicaţiile de înalt ă performanţă s-a realizat dificil, datorit ă în principal nevoii de
utilizare a materialelor în medii de lucru agresive, tendin ţei de utilizare la
temperaturi din ce în ce mai ridicate şi nu în ultimul rând necesit ăţii de atingere a
unor caracteristici specifice de excepţie.
Astfel, pe lâng ă rafinarea din punct de vedere compozi ţional a matricilor
polimerice s-a urmărit producerea de materiale de ranforsare cu caracteristici
superioare: fibrele de sticlă, fibrele de carbon Union Carbide (1957), fibrele de
bor, kevlarul (patent al firmei Du Pont de Nemour).
Funcţie de aplicaţii, în ultimii ani accentul s-a mutat nu atât pe materialele
în sine (din punct de vedere compoziţional), cât pe ameliorarea caracteristicilor
legate de creşterea proporţiei de element de ranforsare, m ărirea aderenţei fibre -
matrice (tratarea suprafeţei fibrelor) şi respectiv, caracterizării materialelor
compozite în principal la solicit ări de lungă durată.
 2. SCOPUL ŞI OBIECTIVELE CURSULUI

Scopul cursului este familiarizarea studenţilor cu noţiuni legate de obţinerea

materialelor compozite, componentele şi punerea în formă a acestora, metodele de
testare, comportarea la solicit ările termice şi mecanice.
Sistemul compozit ales tratat în detaliu, răşina epoxidică armată cu fibre de
sticlă lungi, ce face parte din clasa materialelor compozite de înalt ă performanţă,
prezintă o anizotropie accentuat ă şi unul din scopurile cursului este eviden ţierea
acesteia. Funcţie de orientarea elementului de armare faţă de direcţia de aplicare a
sarcinilor în exploatare, comportamentul materialului compozit este diferit. Lucrarea
îşi propune să completeze baza de date referitoare la degradarea mecanic ă a
materialelor compozite şi să se constituie într-un instrument util proiectanţilor de
structuri.

3. DESCRIEREA CAPITOLELOR

Multe structuri moderne necesit ǎ materiale care sǎ aibǎ proprietǎţi variabile

de la un punct la altul, cu o funcţionalitate mărită. Posibilitatea conferirii
caracteristicilor diferite pe direcţii diferite (anizotropie) reprezintă un pas important în
cunoaştere la care şi-au adus contribuţia cercetători din întreaga lume. Sunt
renumite “şcolile” din Franţa, Marea Britanie, SUA, Germania, iar în ultimii ani se
înregistrează o masivă ofensivă asiatică. Cercetările materialelor anizotrope au în
centrul atenţiei la ora actuală materialele cu gradient (caracteristici variabile continuu
pe o anumită direcţie) în principal datorită aplicaţiilor medicale, dar materialele
compozite armate cu fibre lungi (caracteristici diferite funcţie de direcţia de armare)
chiar dacă sunt utilizate de mai multe decenii, nu sunt suficient descrise mai ales din
punct de vedere al comport ării la solicitări ciclice.
Primele capitole ale lucrării (partea I) prezintă un cadru general asupra
cursului.
Lucrarea îşi propune (în partea a II a), după o descriere generală a
materialelor compozite (Capitolul 4) şi detalierea elementelor componente (Capitolul
5), prezentarea materialelor compozite structurale (Capitolul 6).

2
 În Capitolul 7 sunt trecute în revist ă principalele procedee de punere în form ă
a materialelor compozite şi sunt evidenţiate particularităţile acestora. Capitolul 8
prezintă în detaliu tehnologiile care utilizeaz ă ca materie primă preimpregnatele şi
evidenţiază locul şi rolul lor în obţinerea materialelor compozite de înaltă
performanţă. Problemele legate de complexitatea ‘înţelegerii fenomenului compozit’
sunt explicate succint în Capitolul 9, iar în Capitolul 10 am prezentat un studiu
bibliografic referitor la modelele matematice simple utilizate la ‘omogenizarea’
caracteristicilor termice şi mecanice ale materialelor anizotrope.
În Capitolul 11 sunt tratate principalele etape care apar în degradarea
mecanică a structurilor din materiale compozite stratificate şi un studiu bibliografic
asupra modelării matematice a fenomenelor de degradare.
Construcţia plăcilor şi tuburilor din material compozit stratificat este descrisă
detaliat, cu accent asupra modului de func ţionare a maşinii de înfăşurare
filamentară, în Capitolul 12. Capitolul 13 prezint ă aparatura utilizată în decursul
experimentelor precum şi principiile de funcţionare (unde am considerat că este
cazul). Capitolele 14 şi 15 prezintă analiza termică a materialelor compozite din
răşini epoxidice armate cu fibre de sticl ă realizată prin calorimetrie diferenţială
scanning (determinarea temperaturii limită de utilizare a materialului (temperatura
de tranziţie vitroasă), căldura specifică), printr-o metodă în regim tranzitoriu (flash
laser) în vederea determinării difuzivităţii şi conductivităţii termice respectiv, prin
dilatometrie.
Capitolul 16 prezintă experimentele de tracţiune asupra epruvetelor prelevate
din plăci cu evidenţierea determinării modulelor de elasticitate, funcţie de orientarea
fibrelor faţă de direcţia de aplicare a forţei de tracţiune, iar în Capitolul 17 este
descrisă procedura de evaluare a modulului de forfecare plan ă.
Modalitatea de comportare în spa ţiul tensiune-deformaţie observată în
Capitolul 16 este modelat ă în Capitolul 18, pornind de la un model cu un parametru
dezvoltat de Sun şi Chen pentru materialele unidirec ţionale şi adaptat de Ogihara şi
Reifsnider pentru ranforsări de tip ţesătură. Modelul cu parametrii proprii determina ţi
din analiza datelor experimentale, modeleaz ă foarte bine comportarea stratificatelor
cu secvenţa de împachetare [0/90/90/0].
În Capitolul 19 sunt prezentate rezultate ale tracţiunii aplicate epruvetelor
prelevate din plăci care au fost supuse în prealabil unui anumit nivel de degradare.
3
Experimentele au fost realizate în scopul determin ării corelaţiei dintre valorile
parametrului de degradare exprimat ca reducere relativ ă a modulului de elasticitate
şi valorile parametrului de degradare exprimat ca rezistenţă reziduală a stratificatului.
Capitolul 20 tratează o serie de experimente de oboseal ă prin încovoiere
aplicate epruvetelor plane, cu o maşină de concepţie proprie construită în
laboratoarele Universităţii Valahia din Târgovişte. Este prezentat modul de
comportare la oboseală a epruvetelor unidirecţionale şi stratificate [0/90/90/0] cu
fibrele din straturile exterioare plasate pe direcţia longitudinală şi respectiv la un
unghi de 250 faţă de direcţia longitudinală.
Comportarea la oboseală prin întindere şi la presiune internă a tuburilor din
compozite stratificate construite prin procedeul de înf ăşurare filamentară este
prezentată în Capitolul 21.
În Capitolul 22 sunt prezentate concluziile finale şi respectiv, perspectivele de
cercetare oferită de ‘lumea’ constituită de materialele compozite.

4. DESCRIEREA MATERIALELOR COMPOZITE

Compozitul în sensul cel mai general este definit ca o combina ţie de materiale
diferite prin natura compoziţiei chimice, formei sau structurii microscopice.

După punerea în formă a materialului, componentele păstrează propria lor

identitate şi apar distincte din punct de vedere fizic (în toat ă masa materialului există
interfeţe bine definite).
Un material compozit este un solid alc ătuit prin combinaţia fizică a două sau
mai multe materiale, pentru a produce un sistem multifazic cu proprietăţi diferite de
ale materialelor iniţiale [4.1].
Materialele compozite sunt întâlnite pretutindeni: de la compozitele naturale -
osul din lumea animal ă şi compozitele minerale – betoanele pân ă la materialele de
înaltă performanţă realizate exclusiv artificial utilizate în industria arospaţială.
Compozitele cu matrice polimeric ă sunt prin excelenţă materiale cu
caracteristici duale; fazele constitutive, răşina şi fibrele prezintă caracteristici care le
plasează la extremele caracteristicilor materialelor. Compozitul sub forma de straturi
4
aranjate funcţie de direcţia de aplicare a sarcinilor în exploatare (stratificat) permite
printr-o astfel de împachetare optimizarea construc ţiei unei structuri (crearea
corespondenţei între axele de solicitare şi axele de rigiditate).
Pentru trecerea din stadiul de materie prim ă în cel de produs finit sunt
dezirabile echipamente ieftine şi eficiente în vederea reducerii preţului de cost. De
asemenea sunt de dorit caracteristici mecanice ridicate (rezilien ţă şi rigiditate) în
condiţiile păstrării unei densităţi reduse.
Prin satisfacerea acestor cerinţe, materialele compozite (în special
compozitele cu matrice organic ă armate cu fibre) au devenit cele mai utilizate tipuri
de materiale pentru un domeniu larg de aplica ţii.
Aplicabilitatea deosebită, a avut ca efect desfăşurarea unor campanii
experimentale vaste, în care lumea ştiinţifică a fost şi este implicată, dar
multitudinea de sisteme compozite (matrici, elemente de armare, tipuri de dispunere,
proporţii relative între componente) constituie o lume care niciodat ă nu poate fi în
totalitate investigată. Datorită complexităţii problemei la ora actuală se poate
considera că se cunoaşte comportamentul compozitelor la încerc ări mecanice
statice, dar campaniile de încercări pentru determinarea modului de comportare în
exploatare (testele de oboseal ă), sunt încă departe de a fi finalizate, unul dintre
motive fiind durata şi costurile relativ ridicate pe care le implică.
În absenţa unor modele foarte precise de descriere a comportamentului
structurilor, se apelează la supradimensionarea acestora, fapt care are ca efect
reducerea interesului în aplicarea solu ţiilor compozite. Un plus în cunoaştere
(identificarea unor legi mai mult sau mai puţin realiste de modelare a fenomenelor de
comportare în exploatare a materialelor compozite stratificate) ar permite
optimizarea proiectării structurilor de acest tip, respectiv reducerea masei, a
costurilor şi creşterea fiabilităţii.

Datorită multitudinii de combinaţii posibile, există o diversitate de modalităţi de

clasificare a materialelor compozite, dar cele mai generale sunt func ţie de tipul
materialului de armare şi de matura matricei [4.2].

Funcţie de natura materialului de armare compozitele pot fi:

5
 - armate cu particule (sfere din sticlă sau alte materiale, pline sau goale în
interior cu diametrul în gama 5÷500 µm).
Datorită dimensiunilor reduse are elementului de armare şi distribuţiei relativ
uniforme în matrice prezintă cel mai ridicat grad de izotropie.
- armate cu fibre scurte (whiskers).
Armătura se prezintă sub forma monocristalelor filiforme cu lungime foarte mică,
uzual sub 0,5 mm, foarte rar până la 2,5 mm din metale (Al, Ti, Cu, Ni) sau ceramice
(oxid de aluminiu, nitrură de aluminiu, carbură de bor, carbon,nitrură de siliciu, etc. )
- armate cu fibre lungi sau tocate.
Orientarea agentului de armare conduce la o puternic ă anizotropie, dar acest tip de
compozite posedă cele mai bune caracteristici.
Natura matricei în general defineşte domeniul de temperatură la care sunt
utilizate materialele compozite:
- matrice ceramică (destinată utilizării la temperaturi extrem de ridicate).
Materialele matricei pot fi carbura de siliciu, carbonul, oxidul de zirconiu, etc.
- matrice metalică (Al, Mg, Ti, Ni, Co şi aliajele acestora) destinate utilizării în
domeniul de temperaturi medii.
- cu matrice organică (polimerică).
Sunt ideale pentru utilizări la temperaturi în general reduse. Expunerea la
temperatură ridicată conduce la degradarea matricei. Matricile pot fi termorigide
(epoxidice, poliesterice, fenolice) sau termoplastice (PVC, poliamide, polipropilen ă,
poliuretani).

6
 Figura 4.1 Constituenţii materialelor compozite cu matrice organică

O caracterizare mult mai generală dar şi mai relevantă plasează compozitele

funcţie de performanţe în două mai categorii:
- de uz general (UG) – 95% din materialele utilizate;
- de înaltă performanţă (IP).
Compozitele de uz general sunt materiale plastice armate, la care propor ţia
volumică de element de armare nu dep ăşeşte de regulă 30%. Ponderea cea mai
mare în ceea ce priveşte componentele utilizate la fabricarea materialelor compozite
de uz general, o au fibrele de sticlă (aproximativ 99%) respectiv, răşinile poliesterice
(aproximativ 95%)
Compozitele de înaltă performanţă sunt destinate aplicaţiilor aeronautice,
militare, domenii unde preţul de cost nu reprezint ă un impediment. În majoritatea
cazurilor elementul de armare aflat în proporţie volumică limitată inferior la 50%, se
prezintă sub formă de fibre lungi. Spre deosebire de materialele compozite de uz

7
general, caracteristicile specifice ale compozitelor de înalt ă performanţă le pot
depăşi pe cele ale materialelor metalice (Figura 4.2).

Figura 4.2 Rezistenţa specifică a materialelor metalice uzuale şi a materialelor

compozite de înaltă performanţă

Caracteristicile prezentate în Figura 4.2 corespund raport ării rezistenţei la

rupere a materialului, la densitatea acestuia.
Apar tot mai frecvent situa ţii în care materialele tradiţionale nu pot satisface în
totalitate multitudinea restricţiilor legate de lejeritatea punerii în formă, rezistenţă
ridicată, densitate redusă şi cum configuraţia geometrică a structurilor este în
general impusă, singura pârghie asupra c ăreia se poate acţiona rămâne cea a
utilizării materialelor noi, cu calităţi deosebite. În aceste condi ţii, pentru o structură
mecanică cu o geometrie cunoscut ă şi condiţii de lucru de asemenea cunoscute,
este necesar să se proiecteze şi să se realizeze materialul adecvat din care aceasta
să fie confecţionată. Necesitatea utilizării pe scară tot mai largă a materialelor

8
compozite, în vederea ob ţinerii unor structuri uşoare şi fiabile, a condus şi la
perfecţionarea metodologiilor de analiză a acestora.
Pentru obţinerea unui material compozit performant trebuie îndeplinite trei
condiţii de bază [4.3]. Prima dintre acestea este identificarea propor ţiei fiecărui
constituent necesară obţinerii caracteristicilor finale. Variaţia proprietăţilor unui
material (ex. Pc1 şi Pc2 ) funcţie de compoziţie, ilustrată în Figura 4.3 poate fi un
instrument util în alegerea compoziţiei optime.

Figura 4.3 Variaţia proprietăţilor unui material compozit (ex. Pc1 şi Pc2 ) cu
proporţia volumică a elementului de armare Vf [4.3]

Deoarece nu sunt efectuate experimente pentru fiecare propor ţie de

constituent în parte, foarte utilă este „omogenizarea”, un procedeu de modelare a
caracteristicilor compozitului funcţie de caracteristicile matricei, ale elementelor de
armare şi de proporţia fiecărui component al amestecului.
A doua condiţie ce trebuie respectată la fabricare este dozarea componen ţilor
şi asigurarea legăturii între materialul de ranforsare şi matrice. Întreruperea interfeţei
matrice-element de armare (decoeziunea), conduce la apari ţia defectelor cu
suprafaţă din ce în ce mai mare şi la reducerea caracteristicilor mecanice [4.4,5].
Rolul interfeţelor este atât de important, încât produc ătorii acoperă suprafaţa
elementelor de armare (a fibrelor în special) cu substan ţe (aditivi), care asigură o
compatibilitate mărită cu materialul matricei (umectare) şi contribuie la mărirea
suprafeţei de contact interfazic, astfel încât eforturile să poată fi transmise optim de
la o fibră la alta prin intermediul matricei. În cazul compozitelor cu caracteristici

9
magnetice (magneţi permanenţi) este esenţială calitatea interfeţei (separarea
particulelor de pulberi magnetice pentru conferirea propriet ăţilor dorite) [4.6].
A treia condiţie este alegerea procedeului de punere în form ă, astfel încât
produsul final să prezinte compactitate maxim ă şi o repartiţie uniformă sau nu (dacă
se impune acest lucru) a elementului de armare.

Interesul acordat subiectului este sus ţinut şi de faptul că pe plan mondial au

loc numeroase simpozioane şi conferinţe, se publică monografii şi articole, există
reviste de prestigiu dedicate materialelor compozite.
Materialele care vor fi tratate pe parcursul expunerilor, se plasează în
categoria materialelor compozite de înaltă performanţă şi provin din asocierea
unei matrici organice cu elemente de armare de tip fibros.

Materialul compozit este prin excelen ţă multifazic, componentele acestuia

(elementele de ranforsare, respectiv r ăşina) având caracteristici foarte de diferite,
care conduc la o anizotropie pronun ţată a caracteristicilor.
Punerea în evidenţă a anizotropiei poate fi făcută printr-o analiză diferenţiată
la diverse niveluri (micro, mezo sau macroscopic) şi implică cunoaşterea
caracteristicilor elementelor componente ale sistemului compozit. În acest sens se
va analiza diferenţiat fiecare component: matricea polimerică respectiv, fibrele cele
mai utilizate în producţia de compozite armate cu fibre. Urm ătorul pas este analiza
caracteristicilor materialului compus din ambele faze (cu punerea în eviden ţă a
anizotropiei geometrice), iar în final identificarea comportării mecanice a materialului
compozit solicitat pe diverse direcţii faţă de direcţia elementului de ranforsare, cu
modelarea matematică a comportamentului neliniar şi simularea curbelor de
tracţiune.
5. COMPONENTELE UNUI MATERIAL COMPOZIT

5.1 RĂŞINA
Cerinţele pe care ar trebui s ă le îndeplinească materialul matricei pentru ca
acesta să fie bine adaptat la tipul de fibre utilizat şi să conducă în consecinţă la o
bună comportate în funcţionare a materialului sunt:
- să prezinte o bună adeziune la suprafaţa fibrelor [5.1];
10
 - să fie destul de deformabilă;
- să aibă rezistenţă ridicată la oboseală, la condiţiile de mediu (termice şi
chimice);
- să fie uşor de stocat, pus în formă şi nu în ultimul rând să aibă un preţ de
cost accesibil.
Diversele tipuri de materiale utilizate ca matrice în fabricarea materialelor
compozite sunt prezentate în Figura 5.1.

Figura 5.1 Reprezentare schematică a tipurilor de matrici utilizate la fabricarea

materialelor compozite

Toţi polimerii prezină o caracteristică comună, sunt constituiţi din lanţuri lungi
de molecule, provenite dintr-o structur ă simplă care se repetă. Polimerii sintetizaţi
artificial sunt denumiţi ‘sintetici’ sau răşini.
Elastomerii sunt caracterizaţi prin elasticitate ridicată, dar prezintă un modul
de elasticitate foarte redus.
Materialele cele mai utilizate în fabricarea materialelor compozite, din punct
de vederea al comport ării la ciclurile încălzire – răcire se plasează în două mari
categorii: termorigide şi termoplastice.

Polimerii termoplastici se comportă similar aliajelor metalice, prin încălzire se

constată o reducere a caracteristicilor mecanice, unii dintre ace ştia pot fi chiar topiţi
şi se durifică la răcire. Procesul de încălzire-răcire se poate repeta (reversibilitate) cu
păstrarea aproximativ nealterată a caracteristicilor fiecărei stări în parte. Materialele

11
termoplastice tipice sunt nylonul şi polipropilena şi se ranforsează uzual numai cu
fibre scurte (în general sticlă).
Polimerii termorigizi sunt formaţi printr-o reacţie chimică în care răşina şi
agentul de durificare sau catalizatorul sunt amesteca ţi, iar în urma reacţiei chimice
ireversibile, formează compusul dur utilizat în materialele compozite. În unele r ăşini
(ex. fenolice), în timpul procesului de polimerizare se degaj ă substanţe volatile
(reacţie de condensare). Răşinile epoxidice polimerizeaz ă prin mecanisme care nu
implică degajarea de produ şi volatili (reacţii de adiţie). După încheierea polimerizării,
aceste tipuri de răşini nu vor mai deveni lichide prin înc ălzire, cu toate acestea peste
o anumită temperatură (temperatura de tranziţie vitroasă - Tg) caracteristicile
mecanice se modifică semnificativ. Temperatura de tranzi ţie vitroasă este
dependentă de tipul de r ăşină şi de gradul de reticulare al polimerului. Înc ălzirea la
temperaturi mult mai ridicate conduce la sublimarea acestora (distrugerea structural ă
a materialului compozit).
Deasupra Tg structura moleculară a răşinii polimerizate se modifică dintr-o
structură polimerică rigidă într-una amorfă, mult mai flexibilă. Această modificare
este reversibilă prin răcirea sub Tg. La temperaturi superioare celei de tranzi ţie
vitroasă, caracteristici cum ar fi modulul de elasticitate, se reduc considerabil.

Matricea utilizată în cadrul prezentului studiu este de tip termorigid.

Printre răşinile folosite ca matrice organică se pot enumera:
• Răşinile Epoxidice – sunt cele mai utilizate conferind cele mai bune
caracteristici structurale. Rezistă în serviciu la temperaturi în jurul a 100 0C
şi sunt facil de utilizat;
• Răşinile Bismaleimidice – pot fi utilizate pân ă 1800C şi sunt facil de utilizat;
• Răşinile Poliimidice – rezistă până la 260-3150C, dar sunt dificil de stocat
şi pus în formă;
• Răşinile Poliesterice - facil de utilizat dar au cele mai reduse caracteristici
structurale;
• Răşinile Fenolice – dificil de utilizat şi au caracteristici structurale slabe.
Cercetările efectuate asupra materialelor polimerice în ultimii ani au progresat
rapid şi sunt orientate către răşini care să prezinte o temperatură redusă de

12
polimerizare, timp de autopolimerizare îndelungat (intervalul de timp din momentul
fabricaţiei până la punerea în formă), netoxicitate.

În Tabelul 5.1 sunt prezentate spre comparaţie preţurile de cost ale răşinilor
folosite uzual ca matrice la fabricarea compozitelor.

Tabelul 5.1. Comparaţie între costul diverselor tipuri de răşini [5.2]

Tip răşină Cost (£/kg)
Poliesterică 1-2
Viniesterică 2-4
Epoxidică 3-15
Fenolică 2-4
Cianat ester 40
Poliuretanică 2-8
Bismaleimidică (BMI) >50
Poliimidică (PMR15, LaRC160) >80

Se evidenţiază diferenţe extrem de mari între diverse tipuri de răşini în privinţa

preţului de cost, datorate în cea mai mare m ăsură costului precursorilor utilizaţi la
obţinere, respectiv complexit ăţii procesului tehnologic.
Răşina epoxidică are caracteristici superioare celor poliesterice sau
vinilesterice în ceea ce prive şte rezistenţa, cât şi rigiditatea. De asemenea
temperatura la care are loc reticularea conduce la caracteristici diferite chiar şi
pentru acelaşi tip de răşină. Răşinile bismaleimidice prezintă stabilitate până la
temperatura de 2600 C şi au o comportare foarte bună la foc, radiaţii, agenţi chimici,
dar preţul de cost extrem de ridicat le recomand ă numai pentru construcţia pieselor
pentru motoare în industria aeronautică şi aplicaţii militare.
O caracteristică importantă în ceea ce priveşte procesul de reticulare de care
trebuie să ţină cont proiectanţii şi constructorii sunt abaterile dimensionale datorate
rearanjării şi reorientării moleculelor răşinii în faza lichidă şi semilichidă. Răşinile
poliesterice şi vinilesterice implică rearanjări considerabile ale moleculelor, astfel
încât atingerea st ării de reticulare poate conduce la contracţii de până la 8%. Natura

13
diferită a reacţiilor din sistemele epoxidice, în care nu sunt implica ţi şi compuşi
volatili conduce la abateri dimensionale de pân ă la 2%. Absenţa contracţiilor este
într-o anumită măsură explicaţia caracteristicilor mecanice superioare ale sistemelor
epoxidice, datorită faptului că modificările dimensionale sunt asociate cu apari ţia
tensiunilor interne în material şi conduc la fragilizarea acestuia.
Răşina după ce este polimerizat ă, are rolul esenţial de a adera la suprafaţa
fibrelor şi a transfera eforturile de la o fibră la alta.

Funcţie de masa moleculară şi temperatură răşina comportă trei stadii

diferite :
a. Starea fluidă : Răşinile cu masă moleculară redusă sunt fluide la temperatură
ambiantă. Prin încălzire, într-o primă etapă vâscozitatea se reduce (r ăşina poate
umecta optim materialul de armare şi limitează tendinţa de apariţie a golurilor de
aer). Această reducere de vâscozitate se produce înaintea etapei de reticulare a
polimerului.
b. Starea de gel : reprezintă etapa de debut a reticulării. Pe măsură ce reacţia de
reticulare avansează, vâscozitatea răşinii creşte şi are loc tranziţia într-o stare
intermediară, semisolidă.
c. Starea solidă : Pe măsură ce temperatura de încălzire creşte, mecanismul de
reticulare avansează şi polimerul se durifică. Structura materialului este amorfă.
Dacă temperatura la care se face polimerizarea depăşeşte cu mult temperatura de
tranziţie vitroasă se poate produce degradarea r ăşinii.

5.1.1 Caracteristicile răşinilor

Figura 5.2 prezintă curba tensiune-deformaţie pentru un sistem polimeric
‘ideal’. Curba pune în evidenţă o ridicată rezistenţă la rupere, rigiditate bună (indicată
de panta iniţială a curbei) şi alungire la rupere semnificativă. Aceasta ar presupune
că răşina este rigidă dar în acelaşi timp nu prezintă un aspect fragil al ruperii.
Dacă materialul compozit este supus întinderii, pentru a utiliza în totalitatea
capacitarea fibrelor de a r ăspunde la solicitări, răşina trebuie să se poată deforma
cel puţin la fel de mult ca şi fibrele.

14
 Fig. 5.2 Comportarea mecanică ideală a unei răşini (stânga) respectiv, comparaţia
între comportarea la tracţiune a unei răşini şi a elementelor de armare [5.3]

Figura 5.2 prezintă alungirea la rupere pentru diverse tipuri de fibre folosite
uzual la fabricarea materialelor compozite (sticlă tip E, sticlă tip S (R), fibre aramidice
şi fibre de carbon de înalt ă rezistenţă). Curbele caracteristice definesc
comportamentul materialului fără ca acesta să facă parte dintr-un compozit. Spre
comparaţie este prezentată şi curba caracteristică pentru răşina epoxidică.
Se poate observa că rezistenţa la rupere a r ăşinii este net inferioară
materialului de armare. Fibrele care prezintă o alungire la rupere ridicată (ex. fibrele
de sticlă de tip S aproximativ 5,3%), se asociaz ă cu răşini care să aib ă o alungire la
rupere cel puţin egală. În caz contrar, sub tensiuni de întindere, materialul matricei
începe să cedeze înainte de ruperea fibrelor, determinând o slab ă exploatare a
caracteristicilor acestora.
Comportarea mecanică a fibrelor este de tip elastic pe întreg domeniul de
încărcare.
Aderenţa între răşină şi fibre este determinantă pentru orice sistem polimeric
folosit ca matrice. Aceasta favorizează transferul eficient al tensiunilor între fibre şi
previne propagarea fisurilor, respectiv decoeziunile fibr ă-matrice (defecte care după
un proces rapid de cumulare, conduc la distrugerea structural ă a materialului
compozit).

15
 Rezilienţa este o măsură a capacităţii răşinii de a se opune propag ării
fisurilor, dar în materialele compozite este destul de dificil de m ăsurat cu precizie.
Există unele modele micromecanice care încearc ă să explice comportarea
materialului după apariţia unei fisuri, prin redistribuirea tensiunilor în elementele
rămase nedeteriorate, dar care rămân la nivel empiric datorită dificultăţii verificărilor
experimentale.
Cu toate acestea curba tensiune-deforma ţie a polimerului furnizează o
orientare, în sensul că o alungire la rupere mai ridicată, sugerează de asemenea, o
rezistenţă superioară la propagarea fisurilor. În mod similar, o r ăşină cu alungirea la
rupere redusă va favoriza un comportament fragil al materialului compozit. Este
foarte importantă corelarea acestei caracteristici a matricei cu proprietăţile fibrelor.
Rezistenţa ridicată la acţiunea factorilor de mediu (apa sau alte substan ţe
corozive), corelată cu o bună comportare la solicitări ciclice (oboseală), sunt de
asemenea caracteristici esen ţiale pentru sistemele polimerice folosite ca matrice.
Aceste caracteristici sunt importante în particular pentru utilizarea în mediu marin.
Costurile relativ reduse ale răşinilor epoxidice comparativ cu r ăşinile cu
caracteristici speciale (bismaleimidice, poliimidice) le recomand ă ca fiind materialele
cu cel mai bun raport calitate/preţ.

5.1.2 Răşinile epoxidice

Răşinile epoxidice sunt utilizate pentru o multitudine de aplica ţii ca adezivi

structurali, matrici pentru fabricarea materialelor compozite, elemente izolatoare
electric.
Caracteristici de bază [5.4]:
• caracteristici mecanice deosebite;
• rezistenţa la acţiunea factorilor de mediu şi a agenţilor chimici;
• la fabricarea stratificatelor se remarcă prin aderenţă deosebită la agentul de
armare şi comportare excelentă la acţiunea apei (componente pentru ambarca ţiuni
de înaltă performanţă);
• reacţia răşină-agent de polimerizare nu are loc cu eliminarea de compu şi volatili
(ca în cazul răşinii poliesterice);

16
 • stabilitate dimensional ă;
• prezenţa grupărilor oxiranice conferă capacitate de reacţie cu o mare varietate de
grupări funcţionale care participă la polimerizare. Efectul funcţional constă în
atingerea unei game largi de caracteristici ce pot fi ob ţinute.
Termenul epoxi [5.5-6] se referă la o grupare care con ţine un atom de oxigen
legat de doi atomi de carbon (Figura 5.3)

Figura 5.3 Gruparea epoxi (oxiranic ă)

Sunt comercializate mai multe tipuri de r ăşini epoxidice dar peste 95% din
acestea sunt de tip DGEBA (diglicidil eter al bisfenolului A) [5.7-8], un produs
macromolecular liniar, obţinut prin policondensarea bisfenolului A (2-2 bis (p-
hidroxifenil) propan) cu epiclorhidrina în prezenţa NaOH cu rol de catalizator de
reacţie (fig. 5.4).

Figura 5.4 Obţinerea unei molecule de răşină epoxidică DGEBA

Se pot obţine răşini cu mase moleculare diferite funcţie de raportul dintre

reactanţi. Răşinile epoxidice prezintă stări de agregare şi vâscozităţi diferite funcţie
de masa moleculară (lichidă – pentru n=0-1, solidă pentru n>2)[5.9].

17
Tabelul 5.2. Proprietăţile răşinilor epoxidice [5.9]
Lungimea catenei Masa moleculară Temperatura de
(n) (aprox.) topire (0C)
0-1 400 Lichid
2 1000 70
4 2000 100
8 3500 130
12 6000 150

Agenţii de durificare pot avea structur ă chimică diversă, dar cu toţii sunt
caracterizaţi prin prezenţa hidrogenului activ. Cei mai utiliza ţi durificatori sunt
aminele alifatice primare şi secundare, poliaminele primare şi secundare, etc.
Funcţie de temperatura de lucru, există aditivi care conduc la polimerizarea la
rece, agenţi durificatori pentru lucrul în atmosferă umedă sau temperatură ridicată.
Dacă amina şi răşina epoxidică nu sunt amestecate în propor ţia corectă, vor
rămâne cantităţi de durificator în exces sau de r ăşină nepolimerizată, care au ca
efect alterarea caracteristicilor mecanice obţinute în urma polimerizării. Răşinile
epoxidice pot reticula într-un interval extrem de larg de temperaturi func ţie de
agentul de polimerizare.
Spre deosebire de reticularea răşinilor poliesterice, unde este nevoie de un
catalizator să declanşeze reacţia între componentele care sunt amestecate în
prealabil şi nu reacţionează în lipsa acestuia, răşinile epoxidice polimerizează prin
adăugarea unui durificator care participă activ la reacţie (adiţie).

18
 Figura 5.5. Reacţia epoxi-amină

În urma reacţiei de adiţie, se crează o reţea complexă funcţie de tipul aminei.

Caracteristicile mecanice ale compozitului sunt dependente direct de gradul

acestuia de compactitate (lipsa porilor), de aderen ţa fibre-matrice şi nivelul de
impregnare a fibrelor. Se poate pune în evidenţă o variaţie destul de însemnat ă a
acestor caracteristici chiar şi în cazul folosirii aceleiaşi proporţii fibre-matrice, şi tip de
fibre respectiv, răşină.
Cu cât reţeaua spaţială creată în urma reticulării matricei polimerice este mai
complexă, cu atât materialul compozit prezintă caracteristici termice şi mecanice mai
bune.

5.2 FIBRELE
5.2.1 Caracteristicile fibrelor

Fibrele folosite ca elemente de ranforsare sunt extrem de variate în ceea ce

priveşte compoziţia chimică şi caracteristicile mecanice. Comportarea în exploatare
a compozitului depinde în mod esenţial de comportarea fibrelor. Principalele
materiale utilizate ca elemente de armare sunt prezentate în Figura 5.6.

19
 Fig. 5.6 Elemente de armare

Elementele de armare cu cele mai ridicate performanţe se prezintă sub formă

de fibre. Tipurile de fibre utilizate uzual sunt: fibrele de sticlă, fibrele de carbon şi
fibrele aramidice.

Fibrele de tip aramidic, cunoscute sub denumirea comercial ă Kevlar, au la

origine fibre de poliaramide sau poliamide aromatice tratate prin sintez ă la
temperatură joasă (-100C), urmată de tragere. Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor
mecanice (modulului de elasticitate), sunt ulterior tratate termic. Prezint ă
performanţe excelente la şoc şi au densitate redusă.
Fibrele de carbon sunt ob ţinute pornind de la fibre acrilice supuse
descompunerii termice prin procedee de oxidare la 300 0C, urmată de carbonizare
într-un mediu de gaz inert care să conducă la grafitizare şi oxidare controlată
folosind acid azotic. Acest tip de fibre prezint ă un excelent raport modul de
elasticitate/densitate. Densitatea fibrelor de carbon reprezint ă aproximativ 80% din
cea a celor de sticlă, în timp de modulul de elasticitate ajunge pân ă la de 8 ori mai
mare.
Fibrele de sticlă de înaltă rezistenţă (tip R), prezintă în schimb o rezistenţă la
rupere superioară.

20
 Spre deosebire de fibrele de sticlă şi carbon, fibrele ceramice pot fi
considerate ca fiind de o nou ă generaţie, dezvoltate abia în ultimii ani. Diverse tipuri
de fibre ceramice sunt ob ţinute prin depunere chimic ă din fază de vapori pe un fir
suport (în general wolfram sau carbon cu diametru de 10 µm): fibre de bor (B), fibre
de bor-carbură de bor (B4C), fibre de carbură de siliciu (SiC) şi fibre de bor-carbură
de siliciu (BorSic). Caracteristica de bază a acestor tipuri de materiale este
rezistenţa la temperaturi ridicate, domeniu în care compozitele cu matrice polimerică
nu mai pot fi folosite.

Tabelul 5.3 Comparaţie între caracteristicile diverselor tipuri de fibre

Caracteristica Tip fibre

Sticlă E Kevlar HM Carbon Bor
HM
Modul de elasticitate (MPa) 73000 130000 400000 430000
Rezistenţa la rupere (MPa) 3400 3100 2200 3500
Densitatea (kg/m3) 2600 1450 1800 2630
Preţ (comparativ) 1 30 65-70
Diametru (µm) 3 -30 12 7 100-150

Fig. 5.7 Costul fibrelor utilizate uzual

21
 5.2.2 Fibrele de sticlă
Fibrele de sticlă prezintă cel mai bun raport performanţe/preţ.

Sunt obţinute prin tragerea filamentelor din sticlă topită, cu o viteză şi un timp
de răcire extrem de bine controlat prin filiere de platină. Pot fi obţinute în două
variante: continue sau discontinue. Elementele constitutive ale topiturii sunt în
general oxizi: oxid de siliciu,oxid de aluminiu, oxizi de fier, oxid de titan, oxid de bor,
oxizi de sodiu şi potasiu. Funcţie de compoziţie, caracteristicile fibrelor de sticlă sunt
diferite, fapt pentru care sunt clasate în 6 categorii:
A – comportare bună în medii alcaline;
C – rezistenţă chimică;
D – caracteristici dielectrice ridicate;
E – bune proprietăţi electrice;
R,S – înaltă rezistenţă mecanică (R – simbolizarea europeană).

Imediat după filare, fibrele de sticlă sunt supuse unor tratamente de finisare,
aceasta făcându-se cu o soluţie ce conţine agent de finisare, lubrifiant, antistatizant
şi agent de cuplare. Funcţiile acestora sunt următoarele:
− agentul de finisare (un polimer peliculogen: alcool polivinilic, poliacetat de
vinil) uneşte filamentele de sticlă şi formează o peliculă care le protejează
de distrugere prin abraziune;
− lubrifiantul (de obicei un ulei vegetal) micşorează coeficientul mare de
frecare al fibrelor, reducând uzura;
− antistatizantul previne sau reduce încărcarea electrostatică de suprafaţă;
− agentul de cuplare (de obicei un organosilan bifuncţional) asigură
compatibilitatea dintre fibră şi matrice.
Caracteristicile diverselor tipuri de fibre de sticlă sunt dependente de
compoziţia lor chimică.

22
 Tabelul 5.4 Compoziţia chimică a diverselor tipuri de fibre de sticl ă [5.10]
Compoziţie [%] E R C
SiO2 52-56 65 64-68
Al2O3 12-16 25 3-5
B2O3 5-10 - 4-6
Na2O sau K2O 0-2 - 7-10
MgO 0-5 10 2-4
CaO 16-25 - 11-15
BaO - - 0-1
TiO >1,5 - -
Fe2O3 0-0,8 - 0-0,8
Fe 0-1 - -

Un interes deosebit a fost acordat în ultimii ani studiului calit ăţii interfeţei între
fibre şi matrice în conferirea caracteristicilor fizico-mecanice ale compozitului.
Structura acestei regiuni, depinde de agentul de cuplare aplicat pe suprafa ţa fibrelor
înainte de impregnarea cu răşină.
Se consideră că interacţiunea dintre organosilani ca şi agenţi de cuplare şi
fibrele de sticlă constă în crearea unei reţele la suprafaţe fibrei, care are ca efect
principal mărirea suprafeţei de contact fibră – matrice polimerică şi implicit creşterea
capacităţii de transmitere a eforturilor de la o fază la alta a compozitului.
În Tabelul 5.5 sunt prezentate câteva caracteristici ale fibrelor de sticlă în
comparaţie cu ale altor materiale uzuale. Se remarcă cu uşurinţă faptul că aceste
tipuri de fibre au caracteristicile specifice uşor superioare celor ale oţelurilor inox.

Tabelul 5.5. Caracteristicile fibrelor de sticlă în comparaţie cu ale altor materiale

Tip material Rezistenţa la Modulul de Densitatea Modulul
3
rupere (MPa) elasticitate (GPa) (g/cm ) specific
Sticlă E 2400 69 2,5 27
Sticlă R 3450 86 2,5 34
Cuarţ 3700 69 2,2 31
Aliaj aluminiu 400 69 2,7 26

23
 (7020)
Titan 950 110 4,5 24
Oţel inox 800 196 7,8 25
Oţel HS 1241 197 7,8 25

După normele ISO 2078-1976 fibrele pe baz ă de sticlă sunt simbolizate

funcţie de următorii parametri:
- tip de sticlă (ex. E, C, A, R etc.);
- tip de fibră (C – continuă, D - discontinuă);
- diametrul nominal al fibrei (µm);
- masa liniară a fibrei exprimată în tex (mg/km).
Sunt prezentate în continuare elemente caracteristice ale fibrelor de sticl ă de
înaltă performanţă tip R şi ale fibrelor E furnizate de Vetrotex, unul dintre marii
producători de fibre de sticlă ai lumii.
Conform Tabelului 5.4, fibrele tip R con ţin o proporţie mai ridicată de SiO2 şi
Al2O3 decât fibrele E. Temperatura de procesare în aceste condi ţii este mai ridicată
iar caracteristicile fizice şi termice sunt superioare fibrelor E. Lipsa B 2O3 din
compoziţia chimică a fibrelor R conduce la cre şterea rezistenţei chimice şi la
acţiunea factorilor de mediu.
Durata de utilizare în condi ţii de ploaie acidă a cablurilor de fibre optice din
fibre de sticlă R ajunge la 20 ani, comparativ cu cele construite din sticlă E de numai
2 ani [5.11]. Caracteristicile termice ale fibrelor R sunt superioare celor de tip E nu
numai în privinţa coeficientului de dilatare termică mai redus (Tabelul 5.6), ci şi a
comportării sub solicitări mecanice Figura 5.8.

Tabelul 5.6 Caracteristicile fibrelor de sticlă furnizate de producător [5.12].

Caracteristica Fibre sticlă R Fibre sticlă E
Coeficient de dilatare termică [1/0C] 4 ·10-6 5,3 ·10-6
Căldura specifică [J/gK] 0.732 la 200C 0.764 la 200C
0.982 la 2000C 0.958 la 2000C
Coeficient de conductivitate termică [W/mK] 1 1

24
 Figura 5.8 Rezistenţa la rupere funcţie de temperatură pentru fibra de sticlă
neimpregnată [5.12]
Fibrele R manifestă la temperaturi cu 2000C mai ridicate, aceeaşi rezistenţă
ca fibrele E [Figura 5.8].
În general, testele aplicate fibrelor neimpregnate sunt prezentate de
producătorii de fibre de sticlă, dar rezultatele acestora nu pot fi aplicate la calculul de
proiectare a structurilor compozite, datorită faptului că rezistenţa este o funcţie de
mai mulţi parametrii, nu numai de cei ai elementului de armare.
Din acest motiv testele reprezentative pentru materialul compozit sunt
efectuate asupra fasciculelor de fibre impregnate şi se aplică după polimerizarea
răşinii.
În Tabelul 5.7 sunt prezentate spre comparaţie caracteristicile mecanice ale
fibrelor individuale şi ale fasciculului de fibre impregnate, dar raportate la sec ţiunea
transversală a fibrelor.

25
Tabelul 5.7 Caracteristici ale fibrelor neimpregnate respectiv, impregnate furnizate
de producătorul Hexcel Composite
Caracteristica Sticlă R Sticlă E
Rezistenţa la rupere (fibra 4400 3400
neimpregnată) [MPa]
Rezistenţa la rupere (fascicul de 3400 2400
fibre impregnate) calculată la
secţiunea fibrelor [MPa]
Modulul lui Young [GPa] 86 72

Se observă diferenţe semnificative între caracteristicile fibrelor măsurate pe

fibre individuale şi cele măsurate pe fasciculele impregnate: (30%) pentru tipul R
respectiv, 42% pentru tipul E.
De asemenea se eviden ţiază importanţa purităţii oxizilor utilizaţi ca materie
primă la fabricarea fibrelor de sticlă. Prezenţa Fe şi B2O3 în fibrele de sticlă E, au ca
efect reducerea rezistenţei la rupere cu 22% în cazul testului efectuat asupra fibrelor
neimpregnate respectiv, 30% asupra celor impregnate, fa ţă de rezistenţa la rupere a
fibrelor tip R.
În Tabelul 5.8 sunt prezentate caracteristicile unui material compozit
unidirecţional cu 60% propor ţie volumică de fibre R respectiv, E şi matrice din răşină
epoxidică.
Tabelul 5.8 Caracteristicile compozitului armat cu 60% fibre
Caracteristica compozit cu 40% Standard Sticlă R Sticlă E
vol. răşină epoxidică
Rezistenţa la rupere [MPa] ISO 3258 1750 1300
Modulul lui Young [GPa] ISO 3258 52,8 45,6
Rezistenţa la încovoiere [MPa] ISO 178 1440 1300
Modulul de elasticitate la ISO 178 51.6 43,2
încovoiere [GPa]

26
 Figura 5.9 Comportarea la oboseal ă a compozitelor armate cu fibre de sticl ă R
respectiv, E [5.12]

Rezistenţa la oboseală a fibrelor de sticlă R este cu un ordin de m ărime

superioară fibrelor E în cazul solicitării sub aceeaşi tensiune. Figura [5.9] ilustrează
curbele lui Wohler pentru compozitele sticlă R respectiv, E impregnate cu r ăşină
epoxidică, pentru solicitarea la oboseal ă, furnizate de producătorul Saint-Gobain
Vetrotex.
De asemenea, materialul compozit armat cu fibre de sticl ă tip R, solicitat cu
aproximativ 200 MPa peste valoarea solicit ării materialului compozit armat cu fibre
E, rezistă la oboseală acelaşi număr de cicluri.
Indiferent de calitatea materialului de ranforsare sau al matricei,
caracteristicile globale ale materialului compozit sunt dependente în foarte mare
măsură de calitatea legăturilor dintre componentele compozitului şi proporţia
acestora, nu mumai în cazul polimerilor armaţi cu fibre. Spre exemplu, anumite
tipuri de betoane cu con ţinut redus de ciment, prezint ă caracteristici superioare
betoanelor clasice din clasa lor, în cazul folosirii sistemelor de liere complexe, care
conduc la formarea legăturilor mai puternice matrice-element de armare [5.13].

27
 Structura regiunii de interfaţă, depinde de agentul de cuplare aplicat pe
suprafaţa fibrelor înainte de impregnarea cu răşină.
În majoritatea cazurilor agentul de cuplare este un silan organofuncţional care
poate reacţiona la suprafaţa sticlei cu grupările silanol şi favorizează mărirea
aderenţei între matricea polimerică şi fibrele de sticlă.
Se consideră că interacţiunea dintre organosilani ca şi agenţi de cuplare şi
fibrele de sticlă constă în crearea unei reţele la suprafaţe fibrei ca are ca efect
principal creşterea rugozităţii fibrei (mărirea suprafeţei de contact fibră – matrice
polimerică) şi implicit creşterea capacităţii de transmitere a eforturilor de la o faz ă la
alta a compozitului.
Caracteristicile mecanice ale reţelei sunt dependente de natura agentului de
cuplare depus (tipul de silan depus din solu ţia apoasă la suprafaţa fibrelor de sticlă).
Structura acestui strat intermediar nu este la ora actuală foarte bine cunoscut ă.
Efectul agenţilor de cuplare ca o consecin ţă a structurii interfeţei fibre-matrice
a fost analizată în lucrări de dimensiunea tezelor de doctorat. Caracteristicile
interfeţei sunt studiate prin mijloace care iau în considerare efectele micromecanice
(testul de fragmentare [5.14]) sau teste mecanice macroscopice (torsiune [5.15]).

6. MATERIALE COMPOZITE STRUCTURALE

Din punct de vedere al structurii macroscopice, materialele compozite

stratificate, se pot clasa în trei mari categorii:
- lamină;
- stratificat;
- sandwich.
Lamina reprezintă elementul de bază al structurii compozite şi reprezintă un
strat din secvenţa de împachetare a materialului compozit stratificat. Laminele sunt
diferenţiate funcţie de caracteristicile şi tipul elementului de armare (fibrelor). Fibrele
din componenţa compozitelor pot fi: continue (unidirecţionale UD), bidirecţionale
(sub formă de ţesătură) sau orientate aleator (fibre unidirec ţionale scurte cu
orientare aleatorie).

28
Figura 6.1 Diverse moduri de dispunere a fibrelor în lamine (ordonat ă bidirecţional –
ţesătură respectiv, aleatorie)

Stratificatele sunt realizate prin împachetarea mai multor lamine care prezint ă
orientare proprie faţă de sistemul de referinţă al stratificatului.
Secvenţa de de împachetare a laminelor componente şi orientarea elementului de
armare în cadrul laminei au un rol esenţial asupra caracteristicilor mecanice ale
materialului.

Figura 6.2 Sistemul de coordonate ataşat unui stratificat

29
 Compozitele stratificate armate cu fibre lungi sunt de trei tipuri:
a. simetrice – laminele stratificatului sunt dispuse simetric faţă de un plan mediu;
b. ortogonale – stratificatul este constituit din lamine cu fibrele orientate la 00 şi
din lamine cu fibrele orientate la 900 faţă de una din axele planului
stratificatului;
c. echilibrate – stratificatul conţine acelaşi număr de lamine cu fibrele orientate
la +α respective, - α faţă de axa longitudinală.
Structurile de tip sandwich sunt formate din dou ă straturi exterioare subţiri dar
cu rigiditate mare (în general răşini armate cu fibre) şi o zonă interioară cu grosime
ridicată dar rigiditate redusă (carton, aluminiu, diverse tipuri de spume (ex.
poliuretanică)).
Ex: material compozit stratificat de tip placă constituit din 4 lamine cu
fibre lungi.
Fibrele formează unghiuri de 00 (cele corespunzătoare laminelor exterioare)
respectiv, 900 (cele corespunzătoare laminelor interioare) cu axa longitudinală
a stratificatului. Stratificatul se simbolizează [0/90/90/0] caz în care este redată
întreaga structură de împachetare, sau [0/90]s.
Simbolul s semnifică faptul că stratificatul este simetric.

7. PROCEDEE DE PUNERE ÎN FORMĂ A MATERIALELOR COMPOZITE

Există la ora actuală o multitudine de tehnologii de fabricaţie a materialelor

compozite, tehnologii care în cea mai mare măsură iau în considerare tipul
materialului utilizat ca matrice. Polimerii termoplastici necesită în general tehnologii
mai costisitoare [7.1-2]. Procedeele de punere în formă a materialelor compozite
sunt descrise în detaliu în literatura de specialitate.

În continuare sunt trecute în revistă tehnologiile de punere în formă a

compozitelor cu matrice polimerică termorigidă.

De metoda de fabricare a materialului compozit depind direct performan ţele

mecanice ale structurii finale. Indiferent de procedeul ales, tehnologia de punere în
formă cuprinde următoarele etape:
30
 • impregnarea elementelor de armare cu răşina;
• mularea amestecului pe matriţă sau formarea pe utilaj;
• tratamentul termic de durificare a structurii.
Procedeele de punere în form ă sunt considerate cu atât mai performante cu
cât permit obţinerea unui material compozit cu o propor ţie volumică mai ridicată de
element de armare şi conferă produsului compactitatea maximă (lipsa golurilor de
aer).

Principalele tehnologii de punere în formă a materialelor compozite sunt:

1. Pulverizarea simultană a fibrelor şi răşinii (Figura 7.1)
Fibrele tăiate într-un dispozitiv specific sunt introduse în jetul pulverizat de
răşină amestecată în prealabil cu agentul durificator şi depuse direct pe matri ţă
(formă). Compozitul astfel depus se durific ă (polimerizează) în condiţiile mediului
ambiant. Metoda se remarcă prin simplitate şi are aplicabilitate optimă la fabricarea
produselor de dimensiuni mari. Datorită dificultăţilor de dozare, piesele obţinute au o
proporţie relativ ridicată de r ăşină. Sunt utilizate numai fibre tăiate, fapt ce limitează
caracteristicile mecanice ale compozitului. Nu pot fi pulverizate decât r ăşini cu
vâscozitate redusă.

Figura 7.1 Pulverizarea simultană a fibrelor şi răşinii

Aplicaţii specifice:

31
- panouri supuse la încărcări uşoare, caroserii simple, tuburi pentru canaliza ţii,
ambarcaţiuni uşoare.

2. Formarea manuală (Figura 7.2)

Fibrele sub formă de ţesătură, cu dispunere regulată sau aleatorie, scurte sau
lungi sunt impregnate cu răşină manual, direct pe matriţa suport.
Pentru impregnare sunt utilizate pensule sau dispozitive cu rulou. Se
urmăreşte impregnarea completă a materialului de ranforsare şi compactarea
produsului direct pe suprafa ţa formei.
Deşi pare extrem de simplu la o primă apreciere, operatorul trebuie să
cunoască bine caracteristicile polimerului utilizat (vâscozitate, timp de gelifiere),
datorită faptului că în momentul începerii gelifierii răşina nedepusă nu mai poate fi
aplicată. Prin acest procedeu este destul de greu de evitat apari ţia bulelor de aer,
mai ales în cazul folosirii ţesăturilor dense din fibre. Metoda se preteaz ă la
construcţia structurilor de dimensiuni mari care nu sunt produse în serie mare
(ambarcaţiuni, rotoare ale generatoarelor eoliene).

Figura 7.2 Procedeul de formare manual ă

Caracteristicile piesei obţinute depind în mare m ăsură de calificarea

operatorului (nu pot fi obţinute proporţii ridicate de fibre decât dacă răşina este foarte
fluidă, datorită dificultăţilor de impregnare manuală).

32
 3. Procedeul de termoformare cu sac vidat
Este o extensie a procedeului de formare manual ă, prin care se urmăreşte
consolidarea produsului (o compactitate superioar ă şi eliminarea tendinţei de
formare a golurilor de aer), care reprezint ă de fapt defecte de structur ă, ce conduc la
limitarea caracteristicilor mecanice şi accentuarea degrad ării prin oboseală.
Stratificatul pus în formă prin procedeul de formare manual ă este acoperit cu
o folie de material plastic etanşată pe matriţa suport. Aerul este evacuat cu ajutorul
unui sistem de vidare (pompă de vid), astfel încât procesul de polimerizare se
desfăşoară în condiţiile aplicării asupra compozitului stratificat a presiunii
atmosferice. Polimerizarea poate s ă aibă loc la temperatura ambiantă sau la
temperatură ridicată.
Procedeul se aplic ă în general răşinilor epoxidice şi fenolice. Din răşinile
poliesterice şi vinilesterice se degajă cantităţi importante de compuşi volatili care
împiedică realizarea unui nivel ridicat de vidare.
Acest procedeu este unul dintre cele ce se pretează cel mai bine la utilizarea ca
materie primă a preimpregnatelor.

Figura 7.3 Procedeul de termoformare cu sac vidat

4. Procedeul de înfăşurare filamentară

Prin această tehnologie se obţin materiale compozite de înaltă performanţă de
tipul pieselor de revoluţie (tuburi, rezervoare) din materiale compozite stratificate.

33
 Figura 7.4 Înfăşurarea filamentară
Pentru aplicarea acestui procedeu de punere în form ă sunt necesare utilaje
specializate dotate cu sisteme suport pentru piesa ce urmeaz ă a fi construită, care
sunt antrenate în mişcare de rotaţie, un sistem de distribuţie a filamentului (permite
ghidarea fibrelor şi poziţionarea acestora în vederea ob ţinerii unghiului de înfăşurare
dorit), sisteme de impregnare cu răşină, de tensionare, etc.
Caracteristicile mecanice ale produsului compozit (comportarea la trac ţiune,
presiune internă, etc.) sunt dependente de modul de aplicare a straturilor succesive
componente ale stratificatului şi de unghiul de înf ăşurare. Obţinerea unghiului de
înfăşurare dorit se realizează prin corelarea mişcării de rotaţie a suportului piesei cu
cea de translaţie a sistemului de pozi ţionare. O asemenea maşină permite un grad
înalt de automatizare a procesului, distribuţia optimă a elementului de armare pe
direcţiile de solicitare a produsului, atingerea unei propor ţii importante de fibre.
Tehnologia este limitată la obţinerea pieselor de revoluţie fără concavităţi iar fibrele
utilizate sunt numai de tip roving (fibre lungi).

5. Pultruziunea
Pultruziunea este un procedeu continuu prin care se ob ţin produse cu
secţiune constantă. Fibrele sunt trecute printr-o baie de r ăşină, unde se

34
preimpregnează, iar ulterior printr-o matriţă încălzită pentru polimerizarea finală a
compozitului.

Figura 7.5 Pultruziunea [7.3]

Există şi o variantă cunoscută sub denumirea ‘pulforming’ care permite

producerea de profile cu mici variaţii de secţiune. Această tehnologie implică
existenţa unor dispozitive de presare mobile, care con ţin matriţe cu diverse sec ţiuni
ce se aplică pe profilul preformat şi se deplaseaz ă împreună cu acesta, eliberându-l
când polimerizarea este complet ă (deplasarea se realizeaz ă cu actuatori hidraulici).
Procesul devine relativ discontinuu, dar permite introducerea unor mici variaţii
dimensionale în secţiune.
Tehnologia este rapidă şi economică şi permite obţinerea produselor cu propor ţie
foarte ridicată de fibre, dar se limitează la producerea de componente cu sec ţiune
constantă sau aproximativ constant ă de tipul elementelor de structur ă pentru
construcţii.

6. Transferul răşinii în matriţă (Resin Transfer Moulding)

Procedeul presupune stratificarea iniţială a elementelor de ranforsare (fibre,
adaosuri de umplere), presarea acestora în matri ţă, eventual adăugarea unor adezivi
pentru păstrarea poziţiei relative a diverselor straturi. Aceste preforme sunt mai uşor
de poziţionat în cavitatea matriţei.

35
 Figura 7.6 RTM

După închiderea celor două semimatriţe, r ăşina se injectează sub presiune în

cavitate. Procedeul poate fi completat prin ad ăugarea unui sistem de vidare, pentru
o mai bună umplere a matriţei, cu precădere în cazul matriţelor complexe cu cavităţi
subţiri (injecţie de răşină asistată de vid). După umplerea matriţei, polimerizarea se
face la cald sau la temperatura ambiant ă (produsul este menţinut în matriţă până la
durificare).
Produsele obţinute au o proporţie foarte ridicată de element de armare, în
condiţiile prezenţei unei proporţii extrem de scăzute de goluri de aer, dar procedeul
este limitat la obţinerea de piese cu dimensiuni reduse.

8. TEHNOLOGIA PREIMPREGNATELOR

Preimpregnatele (prepreg) sunt constituite din fascicule de fibre sau ţesături

acoperite în prealabil de producător, în condiţii specifice de presiune şi temperatură
sau în prezenţa unui solvent, cu răşina precatalizată. Acestea se prezint ă sub formă
de benzi cu diverse l ăţimi funcţie de aplicaţiile specifice pentru care sunt destinate,
acoperite pe ambele fe ţe cu folii din material plastic, ce se îndepărtează în momentul
punerii în formă de către utilizator.

Termenul prepreg defineşte cele două etape importante din tehnologia de obţinere:

36
- preimpregnarea cu răşină a materialului de armare,
- prepolimerizarea răşinii.

Figura 8.1 Preimpregnatele armate cu fibre continue lungi unidirecţionale sau cu

diverse alte tipuri de ţesături

Răşinii i se reduce vâscozitatea printr-un procedeu de prepolimerizare, astfel

încât în timpul stocării sau manipulării, aceasta să rămână aderentă la suprafaţa
fibrelor. Prepregul trebuie să permită răşinii, într-o primă etapă de încălzire ulterioară
în vederea punerii în formă a compozitului, să devină suficient de fluidă pentru
umplerea completă a spaţiilor dintre straturile de preimpregnat.

Figura 8.2 Modalităţi de distribuţie a fibrelor în preimpregnatele armate cu

ţesătură
Componentele prepregurilor sunt:
- materialul de armare;

37
- matricea (uzual sisteme epoxidice în amestec cu agentul de întărire şi eventual
acceleratorul de reacţie).
Materialele ce pot fi utilizate la fabricarea preimpregnatelor sunt dintre cele
mai diverse: răşini epoxidice, poliesterice, fenolice, precum şi răşini pentru formare
la temperatură înaltă (poliimidice şi bismaleimidice) iar ca elemente de armare se
utilizează toate tipurile de fibre.
Principalele avantaje ale folosirii preimpregnatelor la fabricarea materialelor
compozite sunt următoarele:
- proporţia răşină-agent de polimerizare este dozat ă optim de către producător,
produsele ating propor ţii ridicate de fibre;
- siguranţă deplină în manipulare şi punere în formă;
- costul fibrelor este minim în cazul preimpregnatelor unidirecţionale;
- compoziţia răşinii este optimizată de producător pentru atingerea performanţelor
mecanice ridicate (polimer cu mas ă moleculară ridicată), nu se pune problema
fluidităţii pentru punerea în formă;
- adăugarea de către producător la suprafaţa elementelor de armare a unui agent
de cuplare optim pentru tipul de răşină ales ;
- posibilitate de automatizare a procesului.

Principalele dezavantaje :
- costurile preimpregnatelor sunt mai ridicate decât ale componentelor individuale;
- produsele de înaltă performenţă necesită polimerizarea în autoclav ă (procedeu
lent, care limitează şi dimensiunile acestora).
Aplicaţii specifice:
- componente de structură pentru aeronave (sec ţiuni de aripă şi fuselaj),
componente auto de înaltă performanţă (F1), schiuri, rachete de tenis, etc.

În Figura 8.3 este prezentată schematic tehnologia de obţinere a

preimpregnatelor.
Lucrările de specialitate care tratează modalitatea de obţinere a
preimpregnatelor evidenţiază aceleaşi etape tehnologice principale, chiar dac ă apar
mici variaţii de la o tehnologie la alta [8.1-2].

38
 Figura 8.3 Schema simplificat ă a tehnologiei de fabricaţie a prepregurilor [8.1-2]

O altă variantă tehnologică decât cea prezentat ă în Figura 8.3, presupune

formarea preimpregnatului în două etape distincte: prima urmăreşte formarea filmului
de matrice între foliile de protecţie, iar cea de a doua plasarea agentului de armare
pe filmul de răşină deja creat.
Foliile de protecţie au rol antiadeziv (împiedică lipirea straturilor sucesive din
rulou). Prin încălzirea în cuptor se realizează etapa de prepolimerizare în care
răşina capătă o vâscozitate controlată şi astfel este facilitat transportul şi
manipularea preimpregnatului.
Preimpregnatele, indiferent de modul de amplasare a fibrelor, pot fi t ăiate cu
uşurinţă la dimensiunile dorite (Figura 8.4), iar foliile de protecţie sunt înlăturate
numai în momentul creării secvenţei de stratificare. Tehnologiile de punere în formă
cele mai utilizate în care preimpregnatele sunt utilizate ca materie prim ă sunt
termoformarea cu sac vidat sau termoformarea în autoclav ă (ambele, tehnologii care
presupun încălzirea ulterioară în vederea reticulării totale a răşinii).
În timpul încălzirii preimpregnatului pentru polimerizare, catacteristicile
polimerului prezintă variaţii importante.
Variaţia difuzivităţii termice în timpul operaţiei de polimerizare a fost investigat ă
experimental de Garnier şi Sommier, care au reuşit măsurarea acesteia printr-o
metodă în regim periodic. Materialele termorigide sunt dificil de caracterizat în
decursul reacţiei de polimerizare pe de o parte datorit ă prezenţei reacţiei chimice
exoterme de polimerizare, iar pe de altă parte datorită dependenţei caracteristicilor
termofizice ale materialului cu temperatura şi cu gradul de polimerizare. Măsurările
de difuzivitate termică (măsurată cu un calorimetru care permite şi modularea

39
temperaturii) arată o creştere neliniară a acesteia, care depăşeşte 100% în timpul
polimerizării compozitelor sticlă-epoxi, pe când creşterea căldurii specifice nu
depăşeşte 10% [8.3]

Figura 8.4 Preimpregnat unidirec ţional din răşină epoxidică armat cu fibre de sticl ă

Pentru prelungirea duratei de stocare, preimpregnatul se men ţine la

temperaturi scăzute (de exemplu preimpregnatul HexPly M10 produs de Hexcel
Composite pe bază de fibre de sticlă E continue, impregnate cu răşină epoxidică, se
stochează până la 12 luni la -180C, iar după aducerea la temperatura ambiant ă
poate fi pus în formă în termen de 2 luni).
Catalizatorul introdus în amestecul răşină-durificator este latent la
temperatura ambiantă timp de câteva săptămâni după decongelare.
Răşina este semisolidă la temperatura ambiantă şi prezintă aderenţa unei
benzi adezive. Preimpregnatele se formeaz ă manual sau într-o matriţă şi sunt
polimerizate la temperaturi cuprinse în intervalul 120-180 0C prin procedeul de
termoformare cu sac vidat. Ciclul de polimerizare recomandat de produc ător este de
1 oră la 1200C.

40
Figura 8.5 Dependen ţa vâscozităţii şi a timpului de gelifiere al matricei preimpregnatului
HexPly M10 de temperatur ă [8.4]

Prin încălzire, se reduce iniţial vâscozitatea răşinii şi are loc acoperirea

completă a cavităţii matriţei. Preimpregnatele pot fi polimerizate şi în autoclavă unde
asupra laminatului se aplică suplimentar presiune de până la 5 atmosfere.

Figura 8.6 Preimpregnat HexPly M10 polimerizat natural

Figura 8.6 prezintă un fragment de preimpregnat rămas la temperatura
ambiantă timp de 12 luni. Catalizatorul se activează dup ă un anumit interval de timp

41
(peste 2 luni) şi în matricea polimerică începe procesul de reticulare. Ajuns într-un
asemenea stadiu preimpregnatul nu mai poate fi utilizat.
Răşina devine din ce în ce mai vâscoas ă, iar în final se solidifică
(polimerizează parţial), astfel încât la o încălzire ulterioară nu mai poate deveni fluid ă
şi preimpregnatul nu mai poate fi pus în form ă.
Figura 8.7 prezintă vederea laterală a unei epruvete din material compozit,
fabricat după ce preimpregnatul folosit ca materie primă a fost păstrat la temperatura
ambiantă timp de 3 luni de la decongelare. Procesarea a respectat condi ţiile
standard de punere în form ă, cu excepţia duratei de utilizare de la decongelare care
a fost depăşită.
Creşterea vâscozităţii răşinii datorată proceselor de prereticulare, nu mai
permite curgerea optimă a acesteia în timpul înc ălzirii pentru polimerizare şi are ca
efect apariţia golurilor, cu densitatea maximă la limita dintre straturile de
preimpregnat. Epruveta conţine 4 lamine de preimpregnat cu aceeaşi orientare.

Porozitate deschisă în marginea unei

epruvete tip unidirecţional debitată la
450 faţă de direcţia fibrelor.

Figura 8.7 Defecte în secţiunea la 450 a unei epruvete unidirecţional

În Figura 8.8 sunt prezentate defecte într-o epruvetă şlefuită în plan

longitudinal. Defectele de tip goluri de aer, a căror cauză a fost explicată anterior au
marginile rotunjite datorită tendinţei de expansiune (dilatare a gazului r ămas, prin
încălzirea la temperatura de polimerizare a preimpregnatului).
Acestea se orientează paralel cu fibrele datorită rezistenţei slabe opusă de
matricea încălzită pentru polimerizarea finală.

42
 Figura 8.8 Defecte (goluri de aer) paralele cu fibrele într-un stratificat fabricat din
preimpregnat cu durata de stocare dup ă decongelare depăşită.

Verificarea afirmaţiei că răşina din preimpregnat este prepolimerizat ă poate fi

făcută prin spectrofotometrie în infraroşu. Principiul determinării se bazează pe
evaluarea benzilor de absorb ţie caracteristice unor grupări care ‘se consum ă’ în
timpul reacţiei de polimerizare.
Fiecare tip de legătură a unui compus chimic absoarbe diferen ţiat radiaţia cu
o anumită lungime de undă. Chiar şi în cazul aceluiaşi tip de legătură, lungimea de
undă a radiaţiei absorbite poate să depindă de modalitatea de vibraţie a acesteia.

43
Grupările epoxi, care se deschid prin polimerizare, absorb energie în domeniul 910-
916 cm-1 [8.5-7]
Aceste numere de und ă sunt plasate în domeniul IR mediu care este cel mai
bogat în informaţii din punct de vedere analitic, cu aplica ţii în studiul sistemelor
polimerice aflate în etapa de reticulare.
Diverşi autori propun ca metodă de determinare a gradului de desf ăşurare a
reacţiei de reticulare a r ăşinii epoxidice, compararea varia ţiilor în intensitate a
semnalelor caracteristice benzii grupării epoxi cu variaţia unui peak de referinţă.
⎛ Aepoxi (t ) ⎞⎛ Arefer int a,0 ⎞
a =1− ⎜ ⎟⎜ ⎟ (8.1)
⎜ Aepoxi,0 ⎟⎜ Arefer int a (t ) ⎟
⎝ ⎠⎝ ⎠
Indicele 0 semnifică absorbanţa grupării înainte de reacţia de reticulare.
În [8.5] este folosit ca peak de referinţă cel caracteristic 2920 cm -1 cauzat de –
CH2 (vibraţie de forfecare) care rămâne nemodificat în timpul reticulării.
Fraga şi al. [8.7] consideră ca referinţă peak-ul de la 830cm-1 datorat grupării
fenilen. Aceştia au demonstrat că peak-ul datorat forfecării legăturii –OH de la 3450
cm-1 este utilizabil în locul celui caracteristic grupării epoxi.
Mijovic şi al. [8.8] folosesc peak-ul de la 4530cm -1 pentru absorbţia grupării
epoxi şi cel de la 4673cm -1 (atribuit vibraţiei de forfecare a C-H din inelul benzenic,
combinat cu forfecarea legăturii C = C)
Musto şi al. [8.9] au comparat rezultatele obţinute prin analiza peak-ului
4524cm-1 (similar celui prezentat în [8.8]) şi cel de la 6064 cm-1 caracteristic de
asemenea grupării epoxi. Conversiile obţinute (gradul de reticulare) calculate pentru
cele două peak-uri au fost diferite.
Aplicaţii ale FTIR în domeniul IR apropiat au fost raportate şi de alţi cercetători
[8.10,11].
Pentru a putea urmări evoluţia procesului de reticulare a unei r ăşini epoxidice
Iovu [8.12] foloseşte raportul dintre benzile de la 906 cm-1 (banda ce corespunde
vibraţiei de intindere a inelului epoxidic, band ă care variază în cursul procesului de
reticulare datorită faptului că gruparea epoxidică se consumă) şi banda de la 1601.7
cm-1 (asociată vibraţiei inelului benzenic, care nu se consum ă), aceasta fiind utilizată
ca bandă de referinţă. În Figura 8.9 este prezentat spectrul FTIR al răşinii epoxidice
tip DGEBA nereticulată.

44
 Figura 8.9 Spectrul FTIR iniţial al răşinii epoxidice de tip DGEBA (nereticulată) [8.12]

Tabelul 8.1 prezintă lungimile de undă ale radiaţiei absorbite de diverse

legături prezente în răşina epoxidică.
Tabelul 8.1. Principalele atribuiri spectrale ale răşinii epoxidice DGEBA [8.12]
Grupa ν , cm-1 Atribuire spectrală
3062 ν

O 906 ν
-CH2- 2925 νas
2873 νs
C-Caromatic 1601.7 ν
C-Haromatic 767 γ
C-O-C 1263 ν

45
 9. FACTORI CE INFLUENŢEAZĂ COMPLEXITATEA CUNOAŞTERII
MATERIALELOR COMPOZITE

La ora actuală, cercetătorii studiază „fenomenul compozit” în principal datorit ă

potenţialului imens de utilizare pe care îl reprezintă aceste tipuri de materiale.
Numărul mare de tipuri de elemente de armare, tipuri de matrici, gama larg ă de
proporţii în care se pot combina, conduc la posibilit ăţi nelimitate pe care tehnologii le
au la dispoziţie în exploatarea materialelor compozite.
Problema se complică suplimentar datorită caracterului anizotrop al
materialului pus în formă şi necesităţii creării de modele de estimare a
comportamentului în exploatare a materialului.
Dificultatea modelării constă în primul rând în estimarea caracteristicilor
materialului compozit (teste efectuate pe epruvete stratificate [0/90]s solicitate la
diverse unghiuri faţă de direcţia fibrelor confirmă o împrăştiere destul de ridicată a
datelor experimentale), iar curbele tensiune-deforma ţie nu sunt identice chiar şi
pentru pentru acelaşi tip de epruvetă ).
Mecanismele de degradare şi de rupere sunt numeroase, intervin la scări
diferite (micro, mezo, macro) şi sunt în general cuplate între ele. Noţiunea de cuplare
semnifică faptul că apariţia unui anumit tip de defect, care influenţează un mod de
degradare, poate genera apari ţia şi a altor tipuri de defecte.
Elucidarea acestor mecanisme şi modelarea fenomenelor, implică un volum
de muncă considerabil şi necesită optimizarea studiului acestora.

Un exemplu de cooperare în lumea ştiinţifică, în studiul materialelor

compozite, este constituit de reuniunile periodice ale reprezentan ţilor institutelor de
cercetare şi producătorilor francezi, în cadrul seminarelor AMERICO (Analise Multi-
Echelles : Recherches Innovantes pour les Composites a Matrices Organique).
Programul presupune repartizarea resurselor, diseminarea rezultatelor cercet ării şi
optimizarea rezultatelor acesteia.
Modul în care este necesar ă descrierea în detaliu a materialelor compozite
este mult mai complex decât cel necesar descrierii materialelor metalice
(Tabelul.9.1-2).

46
 Tabelul 9.1. Nivele dimensionale caracteristice studiului metalelor
Scara Constituenţi Dimensiune m
Nano atomi angstromi 10-10
Micro grăunţi câţiva microni 10-6
Intermediară VER (volum elementar zecimi de mm 10-4
reprezentativ) fictiv
Macro structura industrială decimetri-metri 10-1

Tabelul 9.2. Nivele dimensionale caracteristice studiului materialelor

compozite
Scara Constituenţi Dimensiune m
Nano atomi angstromi 10-10
Intermediara interfaţa fibre/matrice zeci de nanometri 10-8
Micro fibre câţiva microni 10-6
Intermediară lamina zecimi de mm 10-4
Intermediară stratificat câţiva mm 10-3
Macro structura industrială decimetri-metri 10-1

Elementul principal în calculul structurilor compozite, în absen ţa unor teste,

este estimarea caracteristicilor materialului compozit în ansamblu, pornind de la
caracteristicile individuale ale componetelor (fibre şi matrice) în general cunoscute
din specificaţiile tehnice ale producătorilor.
Procedeul poartă numele de OMOGENIZARE şi permite realizarea unui calcul
aproximativ, prin considerarea ulterioară a compozitului ca fiind un material omogen.

Procedura, deşi simplă în aparenţă, a condus la estimarea unor caracteristici

folosind diverse modele (prezentate în capitolul urm ător), dar prezintă importante
limitări datorită diferenţelor locale reale de proprietăţi (neomogenitate uneori la scară
macroscopică) şi imposibilităţii de cuantificare a efectelor interfeţelor.

47
 10. MODELE DE OMOGENIZARE A CARACTERISTICILOR COMPOZITULUI
PORNIND DE LA CARACTERISTICILE COMPONENTELOR

10.1 MODELE DE OMOGENIZARE A CARACTERISTICILOR MECANICE

La scara corespunz ătoare dimensiunii elementelor de ranforsare, compozitele
sunt materiale eterogene. Pentru determinarea caracteristicilor compozitului masiv,
ar trebui să se ţină cont de toate aceste eterogeneit ăţi, lucru imposibil de realizat.
Astfel, se impune idealizarea materialului, prin considerarea acestuia ca fiind
continuu, în condiţiile medierii caracteristicilor la o anumită scară, funcţie de
microstructură.
Procedeul de omogenizare se aplic ă la nivel de volum elementar
reprezentativ (domeniu din materialul masiv c ăruia i se atribuie caracteristici identice
cu caracteristicile medii ale materialului masiv).
Volumul elementar reprezentativ trebuie s ă îndeplinească două condiţii :
• să fie suficient de mic pentru a lua în considerare structura microscopic ă a
materialului şi suficient de mare pentru a putea descrie comportamentul global al
materialului ;
• caracteristicile să fie independente de locul de unde este prelevat.

Figura 10.1 Secţiune transversală printr-un compozit unidirecţional

Chiar dacă în condiţii reale materialul compozit nu este constituit dintr-o reţea
regulată de fibre (Figura 10.1), el poate fi schematizat ca în Figura 10.2 pentru
determinarea caracteristicilor volumului elementar reprezentativ. Suprafa ţa ocupată
de fibre în Figura 10.2, raportată la suprafaţa totală reprezintă proporţia volumică de

48
fibre a materialului compozit. De asemenea, în acela şi raport se află şi suprafaţa
fibrei raportată la suprafaţa pătratului ce reprezintă volumul elementar reprezentativ.

Figura 10.2 Aranjament pătratic pentru aprecierea VER

Modele matematice pentru estimarea modulului de elasticitate

Evaluarea modulelor de elasticitate longitudinal şi transversal pentru un
material compozit unidirecţional se poate realiza pornind de la caracteristicile
constituenţilor (fibre şi matrice) şi proporţiile lor relative.

Dacă sunt impuse tensiuni şi deformaţii la frontiera volumului elementar

reprezentativ, calculul de omogenizare presupune determinarea câmpului de
tensiuni şi deformaţii în acest volum.
Deformaţia şi tensiunea medie se calculeaz ă prin integrare pe volumul elementar
reprezentativ, cu relaţia (10.1);
1 1
εi =
V
∫ ε dVi
σi =
VV
∫ σ dV
i
V (10.1)
Pornind de la valorile medii ale tensiunilor şi deformaţiilor din totalitatea
volumelor elementare reprezentative din care este constituit materialul compozit este
posibilă determinarea proprietăţilor elastice ale materialului omogenizat.

49
 Omogenizarea modulului de elasticitate longitudinal

Modulul lui Young se determin ă practic printr-o încercare la tracţiune în

direcţia fibrelor.

Figura 10.3 Volumul elementar reprezentativ în cazul tracţiunii longitudinale

Indicii f şi m denotă fibrele şi respectiv matricea. Indicii x şi y denotă direcţia pe care

o mărime este măsurată (x – longitudinal, y-transversal).
V f ,Vm – proporţia volumică de fibre respectiv, matrice.

1 1
σx = ∫σ x dV + ∫σ x dV
Vf Vf Vm Vm (10.2)

1 1
σ fx = ∫ σ x dV si σ mx = ∫σ x dV
Vf vf Vm vm (10.3)

Tensiunea totală din materialul compozit aplicată pe direcţia de tracţiune este suma
tensiunilor medii aplicate fibrelor şi matricei:
σ x = v f σ fx + v m σ mx (10.4)

50
 σ x = ( v f E f + v m E m )ε x (10.5)
Expresia modulului de elasticitate longitudinal va fi :

E x = vf Ef + vmEm
(10.6)

Omogenizarea modulului de elasticitate transversal

În acest caz deformaţia medie este dată de suma deformaţiilor cumulate ale
fibrelor şi matricei şi este definită prin :
ε y =Vf ε fy + Vm ε my (10.7)

Figura 10.4 Volumul elementar reprezentativ în cazul tracţiunii transversale

Tensiunea aplicată transversal este transmisă integral de la fibre la matrice şi invers.

σ y = E mf ε my + v f ε fy
(10.8)
⎛v v
ε x = ⎜⎜ f + m σ y
⎝ Ef Em (10.9)
Modulul de elasticitate transversal va fi definit sub forma :

1 vf v (10.10)
m
= +
E y E f E m

51
Expresiile obţinute sunt similare celor pentru calculul rezisten ţei echivalente a unui
circuit electric cu rezistorii legaţi în serie respectiv, paralel.

Date
experimentale

Figura 10.5 Valorile modulelor de elasticitate longitudinal şi transversal funcţie de

proporţia de fibre

Dacă aproximarea modelului paralel oferă rezutate corecte pentru modulul de

elasticitate longitudinal, modelul serie dă în general valori subevaluate pentru
modulul de elasticitate transversal. Aceasta pune în eviden ţă faptul că materialele
compozite unidirecţionale solicitate transversal nu pot fi modelate printr-un model
serie fără corecţii.
Se poate considera c ă pentru o compoziţie dată (valoare dată a proporţiei de
fibre) valorile Ex şi Ey definite mai sus încadrează valorile posibile pentru modulele
de elasticitate ale unui compozit).
Se desprinde concluzia c ă modelarea simplistă a caracteristicilor materialului
pornind de la componente furnizeaz ă uneori soluţii eronate.

52
 10.2 MODELE DE OMOGENIZARE A CARACTERISTICILOR TERMICE

Sub influenţa temperaturii fibrele şi matricea sunt supuse variaţiilor

dimensionale care conduc la apari ţia tensiunilor interne în material. Tensiunile
interne sunt efectul nu numai al prezen ţei unui gradient de temperatur ă în materialul
compozit ci şi al coeficienţilor diferiţi de dilatare termică al fibrelor şi matricei.
Sunt analizate aceste influen ţe în cazul unui strat de material compozit
(lamină) constituit din fibre lungi impregnate cu r ăşină.

Tensiunile interne din materialul compozit au la origine două procese fizice:

1. Reticularea reţelei durificabile termic (polimerizarea), care se manifestă printr-o
contracţie a matricei (pentru răşina epoxidică, contracţia nu depăşeşte 2%).
Aceasta se produce la o temperatură apropiată de temperatura de tranzi ţie
vitroasă iar vâscozitatea reţelei permite relaxarea unei proporţii importante din
tensiunile interne. Într-o primă aproximare putem considera că nu există tensiuni
reziduale importante la temperatura de polimerizare.

2. La răcire, din cauza contracţiei termice diferite a fibrelor şi matricei sunt generate
tensiuni interne care acţioneaz ă la două nivele :
• La scară microscopică, în fiecare lamină a stratificatului.
Matricea are un coeficient de dilatare termică mai mare decât cel al fibrelor
(Tabelul 10.1.), fibrele tind să intindă matricea iar ele sunt supuse la compresiune.
De asemenea, matricea supune suprafa ţa fibrelor unor tensiuni radiale de
compresiune.
• La scară macroscopică, anizotropia coeficientului de dilatare termică a fiecărei
lamine induce dezvoltarea de tensiuni între lamine. Fiecare strat (lamină) tinde să fie
supus variaţiilor dimensionale datorate temperaturii, dar deformaţia rezultantă se
opune reacţiei straturilor adiacente. Dacă stratificatul este dezechilibrat, tensiunile
create conduc la apari ţia unei curburi.
În Tabelul 10.1 se evidenţiază caracteristicile fizico-mecanice ale fibrelor de
sticlă comparativ cu caracteristicile răşinii epoxidice. Se remarcă diferenţe
semnificative, care în unele cazuri depăşesc un ordin de m ărime.

53
 Tabelul 10.1 Principalele caracteristici fizice ale elementelor de ranforsare şi ale
matricei [10.1].
Material Densitate Modul de Coeficient Coef. de dilatare Conductivitate
3
[kg/m ] elasticitate Poisson termică la termică la
°
longitudinal 20 C 20°C
[MPa] x10-5 [K-1] [W/mK]
Sticlă R 2500 86000 0,2 0,4 1

Sticlă E 2600 74000 0,25 0,53 1

Răşină epoxidică 1200 4500 0,4 11 0,2

[10.1]

Omogenizarea coeficienţilor de dilatare termică ai unei lamine

Coeficientul de dilatare termică longitudinal sau transversal al unui strat
unidirecţional (lamină) poate fi estimat pornind de la o abordare simplificat ă similară
celei utilizate pentru determinarea modulului de elasticitate.
Calculul poate fi efectuat dacă sunt cunoscute caracteristicile termice
(coeficienţii de dilatare termică) ai fibrelor şi matricei, respectiv, caracteristicile
mecanice (modulele de elasticitate şi coeficienţii lui Poisson).

Coeficientul de dilatare termică longitudinal

Un calcul interesant în care sunt corelate efectele termice şi mecanice într-un
material anizotrop este prezentat în [10.2].

Deformaţiile totale induse în fibre şi matrice sunt rezultatul tensiunilor σ fx respectiv,

σ mx şi a variaţiei dimensionale datorate diferen ţei de temperatură. Simbolul x denotă
direcţia longitudinală a compozitului (direcţia fibrelor).
σ fx σ mx
ε fx = + α f ∆T ε mx = + α m ∆T (10.11)
Ef Em

fx - deformaţia fibrelor pe direcţia longitudinală a materialului compozit (direcţia

fibrelor);
mx - deformaţia matricei pe direcţia longitudinală a materialului compozit (direcţia
fibrelor);

54
Ef - modulul de elasticitate longitudinal al fibrelor;

Em - modulul de elasticitate al matricei;

αf , αm - coeficienţii de dilatare termică ai fibrei şi matricei;
∆T - variaţia de temperatură.

Se consideră comportarea materialul compozit ca fiind cea a unui corp masiv

(deformaţia fibrelor este egală cu cea a matricei):
εx = fx = mx

Datorită faptului că forţele interne trebuie să fie în echilibru,

σ fx ⋅ V f + σ mx ⋅ Vm = 0 (10.12)
V f , Vm – proporţiile volumice de fibre şi matrice din compozit
Din egalitatea deformaţiilor rezultă:
σ mx Vm
+ α m ∆T = −σ mx + α f ∆T
Em Vf E f

σ mx =
(α f − α m ) ∆T
(10.13)
1 Vm 1
+
Em Vf E f

Deformaţia longitudinală devine :

⎛ α f E f V f + α m EmVm ⎞
ε mx = ε fx = ⎜ ∆T (10.14)
⎜ E f V f + EmVm ⎟⎟
⎝ ⎠
şi permite deducerea coeficientului de dilatare termică longitudinal al laminei :
⎛ α f E f V f + α m EmVm ⎞
αl = ⎜ (10.15)
⎜ E f V f + EmVm ⎟⎟
⎝ ⎠

Prin această metodă de calcul s-a determinal coeficientul de dilatare termic ă

longitudinal al laminei (compozitului) pornind de la caracteristicile individuale ale
fibrelor şi matricei. Coeficientul determinat αl echivalent cu αx , caracterizează
compozitul omogen la dilatarea în sensul fibrelor.

55
 Coeficientul de dilatare termică transversal

Se consideră deformaţia transversală a materialului compozit ca fiind suma

deformaţiilor fibrelor şi matricei ponderată prin proporţiile lor volumice (ipoteza
sistemului paralel).
Simbolul y semnifică direcţia perpendiculară pe direcţia fibrelor.

ε y = ε fy ⋅ Vf + ε my ⋅ Vm (10.16)

Deformaţiile transversale sunt calculate pornind de la tensiunile longitudinale σ fx şi

σ mx precum şi de la coeficienţii lui Poisson ν fx şi ν mx ai fibrelor şi matricei.

⎛ νm ⎞ ⎛ νf ⎞
εy = ⎜− σ mx + α m ∆T ⎟ Vm + ⎜ − σ fx + α f ∆T ⎟ V f (10.17)
⎝ Em ⎠ ⎜ Ef ⎟
⎝ ⎠

⎧⎪ (ν m E f + ν f Em ) ⎫⎪
ε y = ⎨(α f V f + α mVm ) + VmV f (α f − α m ) ⎬ ∆T (10.18)
E f V f + EmVm
⎩⎪ ⎭⎪

(ν m E f − ν f Em )
α y = α f V f + α mVm +
Em Ef
(α f −α m ) (10.19)
+
Vf Vm

Coeficientul de dilatare termică transversal, caracterizeaz ă comportarea

globală a materialului compozit.
În Figura 10.6 este ilustrată variaţia coeficienţilor de dilatare termică liniară
longitudinal şi transversal pentru un material compozit din răşină epoxidică armat cu
fibre de sticlă, funcţie de proporţia volumică de element de armare.
Se constată o variaţie neliniară a coeficientului de dilatare termică transversal
pentru proporţii reduse de fibre după care o variaţie aproximativ liniară. Alura curbei
de dependenţă depinde foarte mult de valoarea coeficientului lui Poisson.

56
 Figura 10.6 Coeficienţii de dilatare termică longitudinal şi transversal pentru un
compozit sticlă-epoxi funcţie de proporţia de fibre [10.2].

Diverşi cercetători [10.3-4], au afirmat că în unele materiale compozite

stratificate, în mod deosebit în cele echilibrate (număr de lamine egal pentru orientări
de tip ±θ) se pot obţine valori ale coeficientului lui Poisson într-un interval extrem de
larg, uneori chiar negative. În aceste condiţii dilatarea în plan creşte. Unele materiale
pot să prezinte valori negative ale coeficientului de dilatare liniară [10.5].

Omogenizarea coeficienţilor de conductivitate termică

Conduc ţia termică, definită în cel mai simplist mod, referă transmiterea
căldurii într-un material prin vibraţii moleculare. Fluxul de căldură se transmite dintr-
un punct de temperatur ă θ1 către punctul cu temperatura θ2, dacă θ1>θ2 . În cazul

57
conducţiei termice prin materiale izotrope, fluxul de căldură are direcţia dreptei ce
uneşte cele două puncte.
Materialele anizotrope fac excepţie de la aceast ă regulă datorită tendinţei
căldurii de a se transmite cu precădere prin materialul cu conductivitatea termic ă mai
mare.

Modele ale conductivităţii termice pentru materiale compozite

Există diverse modele de omogenizare pentru ob ţinerea coeficientului de

conductivitate termică.
Datorită diferenţelor semnificative între conducţia termică pe direcţie
longitudinală şi transversală faţă de direcţia fibrelor şi influenţei proporţiei de fibre,
sunt tratate iniţial modelele limită.
Se consideră materialul compozit ca fiind format dintr-o succesiune de zone
de dimensiuni ∆ xf respectiv, ∆ xm formate din material corespunzător fibrelor respectiv,
matricei expus unui gradient de temperatură.
Sunt cunoscute caracteristicile termice ale componentelor compozitului λf –
conductivitatea termică a fibrelor, λm – conductivitatea termică a matricei şi proporţiile
lor volumice V f , Vm .
λc – conductivitatea termică globală a compozitului ;

Într-o primă aproximare se consider ă comportarea materialului similară cu cea

a unei bare conductoare (în ipoteza c ă nu există pierderi laterale de căldură, iar
fluxul q este acelaşi pentru întreaga bară). Datorită modului de dispunere a
elementelor componente din Figura 10.7, fluxul de c ăldură parcurge compozitul într-
un mod similar cu cel în care un curent electric parcurge un circuit cu consumatori
legaţi în serie.
Dacă se consideră că materialul are secţiunea constantă:
∆T
q = −λ (10.20)
∆x
a. Se poate admite (într-o primă aproximare) că fluxul de căldură este constant
şi parcurge fiecare component în parte.

58
 q f = q m = qc (10.21)

Figura 10.7 Modelul serie al conducţiei termice

Variaţia de temperatură pe lungimea epruvetei este dat ă de suma variaţiilor

de temperatură în matrice şi fibre.
qc
∆T = − ∆x = ∆T f + ∆Tm (10.22)
λ

Variaţiile de temperatură pe fiecare component în parte, conform legii Fourier, sunt

date de relaţiile (10.23) şi (10.24):
qc
∆T f = − ∆x f (10.23)
λf

qc
∆Tm = − ∆x m (10.24)
λm

Din definiţia proporţiei volumice, dacă se consideră S secţiunea transversală a

materialului rezultă:
∆xm S
Vm = ∆xm = xVm ∆x f = xV f (10.25)
xS
qc
∆T f = − ∆xV f (10.26)
λf

59
 qc
∆Tm = − ∆xVm (10.27)
λm

Variaţia totală de temperatură poate fi scrisă sub forma:

qc ⎛V Vf ⎞
∆T = − ∆x = −q c ∆x⎜ m + ⎟ (10.28)
λ⊥ ⎜ λ λ ⎟
⎝ m f ⎠

Rezultă coeficientul de conductivitate termică perpendicular pe direc ţia fibrelor

pentru materialul omogenizat:

1 1 Vm V
λ⊥ = = + (10.29)
Vm Vf λ⊥ λm λf
+
λm λf

b. fluxul de căldură traversează fiecare component

Se consideră că fluxul de căldură parcurge materialul compozit pe direc ţia

fibrelor.
Datorită modului de dispunere a elementelor componente din Figura 10.8, fluxul de
căldură parcurge compozitul într-un mod similar cu cel în care un curent electric
parcurge un circuit cu consumatori lega ţi în paralel.

Dacă se notează cu q fluxul de c ăldură raportat la unitatea de suprafa ţă,

⎛ ∆T ⎞
qS = S ⎜ − λl ⎟ (10.30)
⎝ ∆x ⎠
Secţiunea transversală a compozitului exprimat ă pentru fiecare component
funcţie de proporţia volumică V f ,Vm , va fi:
S f = SV f , S m = SVm (10.31)

60
 Figura 10.8 Modelul paralel al conducţiei termice

Pentru că variaţia de temperatură este aceeaşi pentru ambele materiale în

lungul barei,
∆T ∆T ∆T
− λl S = −Vm λ m S −Vf λf S (10.32)
∆x ∆x ∆x
λl - coeficientul de conductivitate termică longitudinal al materialului compozit
omogenizat

Coeficientul de conductivitate termică longitudinal :

λl = Vm λm + V f λ f (10.33)

Extinderea aplicabilităţii modelelor de estimare a conductivităţii termice

Nu există un model cu aplicabilitate universal ă datorită complexităţii
materialelor compozite, mai ales în ceea ce priveşte tipul de element de armare şi
forma în care acesta se prezint ă (fibre lungi, scurte, wiskers, granule) respectiv,
proporţia acestora.
Modelele care încearcă să aproximeze conductivitatea termică au ca limite
modelele serie şi paralel expuse anterior [10.6].
În continuare, este prezentată o trecere în revist ă a modelelor matematice de
omogenizare a caracteristicilor termice ale materialelor compozite, care încearcă să
aducă corecţii modelelor prezentate anterior.
Se notează generic cu V – proporţia volumică de fibre.

61
 1 . Modelul paralel :
λc = Vλf + (1-V) λm (10.34)
2 . Modelul serie :
1 V 1−V
= + (10.35)
λc λf λm

3. Modelul geometric :
λc = λ Vf λm(1−V ) (10.36)
În cazul particular al materialelor compozite care conţin fibre [10.7] (aflate în
majoritatea cazurilor sub formă de plăci) devine importantă conducţia perpendicular
pe direcţia fibrelor λ⊥ .
4. Modelul Tsai şi Halpin
Relaţia Halpin-Tsai este frecvent utilizat ă în cazul compozitelor armate cu fibre
(ex. carbon). Aceasta pune în evidenţă anizotropia proprietăţilor.
λ⊥ 1 + ξηV
= (10.37)
λm 1 − ηV

λ⊥ - coeficientul de conductivitate termică transversal

λf ⊥ - coeficientul de conductivitate termică al fibrelor în direcţie transversală
λf ⊥
−1
λ
η= m (10.38)
λf ⊥
+ξ
λm

ξ - mărime dependentă de dimensiunile axelor fibrelor în sec ţiune transversală

log ξ = log ( a / b ) 3

Constantele a şi b au fost introduse de Adams şi Doner în scopul obţinerii de

rezultate numerice corecte pentru fibre cu secţiune circulară şi eliptică.
- pentru fibre circulare ξ = 1
5. Modelul Rayleigh
λ⊥ V
= 1− 2 (10.39)
λm 3V 4
ν +V − 4
S
2
4
νπ

62
 λf ⊥
1+
λm
ν = şi S4 = 0,0323502π 4
λf ⊥
1−
λm

6. Metoda autocoerentă
Ecuaţia a fost propusă de Polder şi van Santen dar originea ei este nesigur ă
şi este numită generic formula autocoerent ă.
λ⊥ λ f ⊥ + λm + V (λ f ⊥ − λm )
= (10.40)
λm λ f ⊥ + λm − V (λ f ⊥ − λm )

7. Modelul Springer şi Tsai

O abordare diferită de teoria potenţialului Rayleigh, este analogia cu
rezistenţa electrică. Fluxul total de căldură care traversează materialul (la nivel de
volum elementar reprezentativ) este divizat în trei fluxuri, din care două traversează
matricea q1 şi q 3, iar unul q2 atât matricea cât şi fibrele. Abordarea este o combinare
a modelelor serie şi paralel care coduce la o mai bună aproximare a conductivit ăţii
termice.

Figura 10.9 Modelul Springer şi Tsai de evaluare a coeficientului de conductivitate

termică transversal al compozitului

63
 ⎡ ⎛ VS
2 ⎞⎤
⎢ ⎜1+ ⎟⎥
λ⊥ V 1⎢ 4 π ⎟⎥
= 1− 2 + π− tan −1 ⎜ (10.41)
λm π S⎢ VS
2 ⎜ VS
2 ⎟⎥
⎢ 1 − ⎜ 1 − ⎟⎥
⎣⎢ π ⎝ π ⎠ ⎦⎥

⎛ λm ⎞
unde S =π ⎜ − 1⎟
⎜ λf ⊥ ⎟
⎝ ⎠

Cercetătorii Pan şi Hocheng au prezentat un model numeric pentru conduc ţia

termică într-o direcţie oarecare [10.8], pornind de la axele principale de anizotropie.
Pentru validarea modelului au investigat experimental zona de influen ţă termică (prin
microscopie optică), generată de deplasarea unui fascicul laser pe suprafa ţa unei
plăci compozit carbon-epoxi.
Urmărirea câmpului de temperatur ă al unei epruvete supuse solicit ărilor
mecanice ciclice (oboseal ă), în jurul unei zone în care s-a creat din fabrica ţie un
defect, poate furniza informaţii despre modul de propagare a fisurii.

Zinoviev şi Smerdov [10.9] omogenizează caracteristicile compozitelor

unidirecţionale armate cu fibre pornind de la premiza că rigiditatea, caracteristicile
termoelastice şi disipative pot fi modelate pornind de la modelul Voigt în câmp
uniform al deformaţiilor pentru caracteristicile pe direcţie longitudinală şi modelul
Reuss în câmp uniform al for ţelor generalizate pentru tensiunile de forfecare şi cele
normale pe direcţia fibrelor.
Caracteristicile materialelor compozite cu matrice polimeric ă sunt dependente
de temperatură, mai ales în domeniul temperaturii de tranziţie vitroasă, când au loc
profunde modificări în structura polimerului. Unii autori au încercat modelarea
caracteristicilor şi în acest domeniu termic [10.10].
După o sumară consultare a literaturii de specialitate se desprind câteva
concluzii simple şi recomandări în ceea ce priveşte omogenizarea caracteristicilor
materialelor compozite:
Se poate considera c ă pentru o compozi ţie dată (valoare dată a proporţiei de
fibre) valorile Ex şi E y definite mai sus încadreaz ă valorile posibile pentru modulul de

64
elasticitate ale unui compozit în cazul modific ărilor aduse materialului : de formă
(fibre, particule) sau de dispunere a acestora ( ţesătură).
Pentru o caracteristică mecanică dată P (care poate fi: E1 (Ex),E2 (Ey), ν12,
G12), pot fi utilizate următoarele relaţii de aproximare pentru materialul compozit
pornind de la caracteristicile fibrelor şi ale matricei, cu luarea în considerare a
proporţiilor lor volumice:
Modelul paralel: P = Pf V f + PmVm
1 Vf Vp
Modelul serie: = +
P Pf Pp

⎡ Pf + ξ Pm + ξ V f (Pf − Pm )⎤
Modelul Halpin-Tsai: P = Pm ⎢ ⎥
⎢⎣ Pf + ξ Pm −V f (Pf − Pm ) ⎥⎦
Pentru ξ → 0 modelul Halpin-Tsai se reduce la modelul serie, iar pentru
ξ → ∞ la modelul paralel.

În cazul aproximării modulului de elasticitate longitudinal (E1) sau

coeficientului lui Poisson ( ν12), se utilizează frecvent modelul paralel care conduce la
cele mai bune rezultate (caracteristicile calculate sunt foarte apropiate de
caracteristicile măsurate experimental).
În cazul aproximării modulului de elasticitate transversal E 2 sau al modulului
de forfecare G12 , modelul paralel furnizează valori mai ridicate decât cele
experimentale, iar modelul serie mai mici decât valorile experimentale. Cea mai
bună aproximare se ob ţine în cazul folosirii modelului Halpin-Tsai: pentru estimarea
modulului de elasticitate transversal ( 1 ≤ ξ ≤ 2 ), iar pentru estimarea modulului de
forfecare ( ξ = 1 ).
Parametrii procedeelor de punere în formă (temperatură, durată de
menţinere) contribuie la definirea caracteristicilor prin intermediul tipurilor de legături
create. Astfel, în cazul compozitelor de tip cermet, apar modific ări semnificative ale
caracteristicilor chiar şi pentru aceeaşi compoziţie dacă temperatura la care se
realizează cermetizarea este diferită [10.11].

65
 11. CONSIDERAŢII DESPRE COMPORTAREA ÎN EXPLOATARE A
MATERIALELOR COMPOZITE

11.1 DEGRADAREA COMPOZITELOR - GENERALITĂŢI

Materialele compozite utilizate în condiţii de solicitare la oboseală, sunt

supuse apariţiei unor defecte ce produc în final distrugerea structurii, ca şi în cazul
altor materiale structurale. Mecanismele de degradare sunt diferite de cele
caracteristice materialelor omogene şi izotrope şi de aceea este necesar ă
evidenţierea şi cuantificarea lor în vederea stabilirii criteriilor de siguranţă în
exploatare a structurilor realizate din materiale compozite. În continuare, sunt
prezentate principalele metode de estimare a degrad ării la oboseală a materialelor
compozite pe baz ă de fibre şi răşini şi legile de acumulare a defectelor. Rezultatele
studiului au fost prezentate în [11.1].
Materialele compozite produse pe baza fibrelor de sticl ă şi matrice polimerică
sunt supuse în condi ţiile concrete de lucru unei diversităţi de factori care contribuie la
degradarea lor.
Extinderea utilizărilor industriale a materialelor compozite se bazeaz ă pe
caracteristicile mecanice specifice ridicate care sunt dependente de : frac ţia
volumică a fibrelor, orientarea lor în raport cu direcţia tensiunilor aplicate, istoria
încărcării(oboseală), acţiunea mediului (temperatura, umiditate, radiaţii UV, radiaţii X
etc.) şi la fel ca în cazul metalelor, de dimensiunea şi forma diferitelor defecte [11.2].
Determinarea tensiunii de rupere a unui compozit este dificilă, deoarece ea
este dependent ă de diferite procese de creştere a fisurilor, procese ce
interacţionează între ele şi devin operante la nivel microscopic, respectiv
macroscopic.
De obicei, se presupune c ă în cazul compozitelor realizate din fibre
unidirecţionale şi matrice polimerică, proprietăţile mecanice sunt determinate de cele
ale fibrelor, dacă solicitarea are loc în direcţia fibrelor, neglijându-se contribuţia
matricei dar, recent s-a eviden ţiat faptul că modulul de elasticitate şi rezistenţa
compozitelor unidirecţionale variază cu până la 20%, în direcţia fibrelor, pentru o
variaţie a temperaturii într-un interval de 1500C. În consecinţă, influenţele
caracteristicilor vâsco-elastice ale matricei nu pot fi ignorate [11.3].
66
 În afară de acţiunea factorilor fizici, ca în cazul oricărui material real,
materialele compozite prezintă o serie de dezavantaje legate de condi ţiile de
procesare şi de defectele inerente ale fibrelor şi ale matricei. În consecinţă, aceste
materiale sunt considerate a fi elasto-plastice degradate. Elasto-plastice deoarece,
chiar dacă în cazul compozitelor unidirecţionale solicitate pe direcţia fibrelor,
comportamentul liniar se păstreaza până la rupere, în cazul celor cu fibre cu diferite
orientări s-a observat un comportament neliniar datorat pe de o parte
comportamentului plastic al matricei şi pe de altă parte evoluţiei defectelor cum ar fi :
decoeziunile fibră-matrice, creşterea golurilor (goluri existente datorit ă porozităţii
inerente a compozitelor), ruperii fibrelor.

Dacă se analizează modul de deteriorare a compozitelor stratificate în cazul

încărcării cuasistatice, deteriorarea se produce mai întâi prin fisurarea matricei pe o
direcţie transversală faţă de direcţia de încărcare, urmată apoi de ruperea fibrelor.
Ruperea fibrelor determină apariţia unor concentrări de tensiune de forfecare la
interfaţa fibră-matrice şi în consecinţă decoeziunea şi delaminarea.
Ţinându-se seama de observa ţia conform căreia 80% dintre structurile
mecanice sunt deteriorate prin oboseal ă, comportarea la oboseal ă a compozitelor a
constituit subiectul unui număr mare de cercetări în ultimii ani. Principalele moduri de
degradare ale compozitelor stratificate în condi ţii de solicitare la oboseală sunt :
fisurarea matricei, delaminarea, ambele producându-se în fazele iniţiale de solicitare,
în timp ce decoeziunea fibră-matrice şi ruperea fibrelor sunt iniţiate la începutul
solicitării dar, se acumulează rapid în fazele finale de solicitare şi conduc la ruperea
compozitelor [11.4].

În privinţa interfeţelor, când legatura la interfaţă este slabă, decoeziunea şi

alunecarea cu frecare se produc o dat ă cu extinderea fisurilor, permiţând fibrelor să
rămână intacte şi să blocheze creşterea fisurilor. O interfaţă puternică va inhiba
alunecarea la interfaţă şi va determina ruperea fibrelor [11.5].
Ca o regulă generală, stratificatele dezvoltă fisuri care se propagă în straturile
cele mai dezorientate, în raport cu direc ţia de încărcare, iar sensibilitatea la oboseală
descreşte dacă numărul de straturi orientate în afara axei de încărcare scade.
Afirmaţia este confirmată de rezultatele experimentelor de oboseal ă la încovoiere
67
prezentate în capitolul rezervat rezultatelor experimentale, precum şi de alţi autori
[11.6].
Evoluţia degradării depinde de asemenea de condi ţiile de încercare la
oboseală: coeficientul de asimetrie a ciclului de oboseal ă, frecvenţa solicitării,
tensiunea maximă aplicată în cadrul ciclului de oboseal ă. În cazul compozitelor al
căror comportament la rupere este determinat de ruperea fibrelor, dependen ţa de
frecvenţă este limitată, prin comparaţie cu compozitele al c ăror comportament este
determinat de distrugerea matricei, caz în care comportamentul vâscos al acesteia
face ca dependenţa de frecvenţă să fie importantă [11.7-8].
Rezultate recente au ar ătat că în cadrul încercărilor la oboseală ale celor mai
frecvent utilizate compozite, testele pot fi accelerate de la 2-10 Hz, parametri utilizaţi
în mod obişnuit, la câteva sute de hertzi, fără a fi influenţat comportamentul la
oboseală al acestora [11.9].
Este necesară o răcire intensă a epruvetelor, pentru a se evita modificarea
caracteristicilor mecanice ale matricei.
Influenţa valorii coeficientului de asimetrie a ciclului de oboseal ă (R – raportul
dintre tensiunea maximă şi tensiunea minimă) pentru compozite unidirecţionale
sticlă/răşini fenolice s-a concretizat prin scăderea duratei de viaţă a compozitelor o
dată cu creşterea lui R [11.10].
În ceea ce priveşte influenţa tensiunii minime asupra duratei de via ţă s-a
observat creşterea acesteia pe măsură ce tensiunea minimă se apropie de
tensiunea maximă, în cazul compozitelor sticlă/epoxi [11.11].
Pentru evidenţierea şi cuantificarea degradării sunt utilizate, în mod curent,
două categorii de metode:
- studiul caracteristicilor mecanice sensibile la degradare (rigiditate,
histerezisul curbei tensiune-deformaţie, deformaţia plastică);
- studiul modificărilor unor caracteristici fizice (opacitate, rezistivitate, emisie
acustică).
De exemplu, rigiditatea stratificatelor se reduce în timpul procesului de
acumulare a defectelor în compozitele stratificate şi în consecinţă modificarea
rigidităţii poate fi considerată ca parametru de deteriorare nedistructiv [11.10,12].
Influenţa fenomenelor menţionate mai sus poate fi sintetizată sub forma unor
modele matematice care conţin ecuaţii de evoluţie pentru defectele ce pot ap ărea în
68
timpul diferitelor tipuri de încărcări şi descriu mai mult sau mai pu ţin realist modul de
comportare la oboseală a materialelor compozite stratificate.
Indiferent de modelele utilizate, acestea trebuie să ţină cont de principalele
etape de degradare la oboseal ă a materialului compozit, care pot fi descrise astfel:
a) etapa iniţială a degradării prin fisurarea matricei are un moment de
saturare CDS (characteristic damage state) caracterizat printr-un
aranjament relativ regulat al fisurilor apărute în matricea stratului orientat
la 90˚ (Figura.11.1).

Figura 11.1. Starea caracteristică de degradare într-un stratificat [0/90/90/0]

Figura 11.2. Starea caracteristică de degradare în stratificatul sticlă-epoxi

[0/90/90/0] supus încovoierii perpendicular pe planul epruvetei
Acest proces de degradare determină scăderea rigidităţii şi desigur a
rezistenţei materialului.

b) consecinţa imediată a acestor fisuri este apariţia ruperii fibrelor în zonele

de concentrare a tensiunii, determinate de fisurile formate în etapa
anterioară [11.13], (Figura 11.3).

69
 Figura 11.3. Ruperea fibrelor în zona concentratorului de tensiune

c) decoeziunea fibre-matrice în stratul la 90˚ este însoţită, adeseori, de fisurări

transversale, greu de distins de decoeziune, datorită faptului că cele două defecte au
aceeaşi orientare, (Figura.11. 4).

Figura 11.4. Decoeziunea fibre/matrice cuplat ă cu fisurarea printre fibre

d) un al doilea tip de fisuri în straturile la 0˚ pot să apară normal pe fisura

iniţială [11.13-14]. Cele două tipuri de fisuri se combină şi duc la
producerea delaminării, deteriorare gravă ce are ca efect separarea
laminelor stratificatului şi în final ruperea fibrelor, (Figura. 11.5).

70
 Figura 11.5. Delaminarea

Influenţa globală a etapelor de degradare men ţionate mai sus asupra duratei
de viaţă a materialelor compozite poate fi estimată pe baza următoarelor metode:

1. Determinarea curbei de durabilitate prin încercări la oboseală la diferite

valori ale tensiunii aplicate şi determinarea unei curbe de tip Wohler
(abordare macroscopică);
2. Aplicarea unei metode hibride micro-macromecanice prin care se
urmăreşte evoluţia diferitelor elemente de degradare a structurii, care
permite definirea unei rezistenţe reziduale;
3. Urmărirea evoluţiei în timp a diferitelor tipuri de modul (elastic, secant, de
oboseal ă) în combinaţie cu evaluarea statistică a datelor experimentale;
4. Abordări micromecanice şi stabilirea unor legi macroscopice de cumulare
a defectelor, de exemplu de tip Miner.

71
 11.2. MODELAREA DEGRADARII LA OBOSEALA A COMPOZITELOR
11.2.1 Determinarea curbei de durabilitate

Comportarea preponderent elastic ă a acestor materiale a sugerat ini ţial

utilizarea aceloraşi metode de estimare a rezisten ţei la oboseală ca şi în cazul
metalelor de înaltă rezistenţă, prin încercări în control de tensiune şi utilizarea unor
ecuaţii similare.
Astfel, în (Figura. 11.6) este dată curba de anduranţă în coordonate
semilogaritmice [11.15-16] pentru un stratificat [0/90/90/0] sticl ă /epoxi, în condiţiile
în care σ este o funcţie liniară de logN de forma:
σ = σlim –Alog(Nr) (11.1)
unde
-σlim reprezintă rezistenţa stratificatului după un singur ciclu de solicitare, care
poate să fie egală cu limita statica de rupere ( σRS), dar uneori σlim variază cu
frecvenţa de solicitare [11.17];
-A este panta dreptei, exprimată în unităţi de tensiune pe decada de cicluri.
O relaţie similară este raportată şi de Fawaz şi Ellyin în [11.18]

Figura 11.6. Curba de durabilitate pentru un stratificat [0/90/90/0] sticlă/epoxi [11.16]

72
 Este interesant de remarcat c ă raportul A/ σlim (pierderea de rezistenţă pe
decada de cicluri raportată la limita statică de rupere) se află în vecinătatea valorii
0,1 pentru un număr mare de materiale sticlă/epoxi solicitate la tracţiune sau
încovoiere [11.16].
O corelaţie bună a datelor experimentale s-a obţinut şi în cazul utilizării
coordonatelor logaritmice pentru o relaţie de tip Coffin-Manson:
σ /σlim = Na (11.2)
Ca şi în cazul metalelor, s-au obţinut deviaţii de la comportamentul liniar atât
în domeniul de solicitare oligociclică cât şi în domeniul corespunzator durabilit ăţilor
mari (Figura 11.7). În concluziei, pentru anumite stratificate se poate determina o
durabilitate limită, ca şi în cazul oţelurilor de medie rezistenţă.
Limita de oboseală este considerată ca fiind valoarea tensiunii corespunzând
unei anumite durabilităţi de exemplu, 106 cicluri de solicitare.
Limita de anduranţă este considerată tensiunea maximă care poate fi suportată la o
durabilitate de N cicluri de solicitare.

Figura 11.7. Abaterile de la liniaritate ale curbei de durabilitate la oboseală

73
 11.2.2. Metode hibride micro-macromecanice bazate pe noţiunea de
rezistenţă reziduală
Aceste metode utilizează rezistenţa reziduală a materialului ca indicator al
degradării şi au la bază premiza că ruperea structurilor apare când rezistenţa
reziduală devine egală cu tensiunea aplicat ă (Figura 11.8)

Figura 11.8. Modul de definire a rezistenţei reziduale pentru două tensiuni

aplicate σa1 si σa2, unde SN este graficul curbei σ/ σRS =f(log(n))

Ca o regulă generală, aceste teorii sunt dezvoltate pe baza a trei ipoteze:

-Limita statică de rupere σRS urmareşte o distribuţie statistică tip Weibull cu 2
parametri;
-Rezistenţa reziduală dupa n cicluri este legată de σRS printr-o relaţie de tipul:
σr(n) = σr(σRS,n,σa);
-Ruperea apare cand σr(Nr) = σa (σa este tensiunea aplicat ă).
Pentru estimarea rezistenţei reziduale se utilizeaza diferite forme func ţionale,
de exemplu Daniel [11.6] în studiul acumul ării degradării stratificatelor 0/90 sub
solicitări ciclice, propune un model bazat pe varia ţiile normalizate ale rezistenţei
reziduale :

σr
−σa σa
σ RS ⎛ n ⎞ S= (11.3)
= g ⎜⎜ ⎟⎟
1− S ⎝ Nr ⎠ σ RS

cu: g(0) = 1 g(1) = 0; g- funcţie de numărul normalizat de cicluri.

Degradarea se poate scrie sub forma:

74
 m
⎛ n ⎞ ⎡ ⎛ n ⎞⎤ (11.4)
D⎜⎜ ⎟⎟ = ⎢1 − g ⎜⎜ ⎟⎟⎥
⎝ N r ⎠ ⎢⎣ ⎝ N r ⎠⎦⎥

Calculul numărului de cicluri la rupere rezultă din integrarea degradării între 0 şi 1.

D =1
dD
Nr =
D =0
∫ dn
(11.5)

Cercetătorii remarcă faptul că modelul nu este satisf ăcător deoarece depinde

de o foarte bună definire a curbei rezistenţei reziduale.

Un alt tip de abordare este descris ă de Stinchcomb şi Reifsnider, [11.19],

care propun un concept original de predicţie a duratei de funcţionare.
Această abordare se bazeaz ă pe noţiunile de element subcritic şi critic, definite
astfel:
-stratul supus degradării, dar a cărui rupere nu provoaca distrugerea întregului
stratificat, este denumit element subcritic şi ruperea lui determină doar modificarea
stării de tensiuni în material. Amplitudinea acestei redistribuiri poate fi estimată prin
măsurarea variaţiei rigidităţii. Starea de tensiuni este verificată periodic şi recalculată
ţinându-se cont de degradarea elementelor subcritice;
-elementele critice sunt prin definiţie straturile care controlează ruperea
stratificatului.
În cadrul acestui model comportarea la oboseală este descrisă prin ecuaţia
curbei de durabilitate tensiune-num ăr de cicluri (S-N), iar rezistenţa reziduală a
stratificatului, funcţie de numărul de cicluri, este dată de relaţia:
α
⎡ σ ⎤⎡ n ⎤
R ( n) = 1 − ⎢1 − a
⎥⎢ ⎥ (11.6)
⎣ σ ⎦⎣ N ⎦
rs r

unde α este un parametru de neliniaritate a curbei σr(n), iar σa este tensiunea

în elementele critice.

75
 Figura 11.9. Curba rezisten ţei reziduale

In (Figura 11.9) este redat modul de determinare a tensiunii de rupere ca

intersecţie între curbele SN(n) şi ∆R(n) = 1- R(n). Datorită faptului că degradarea
elementelor subcritice determină o redistribuire continuă a stării de tensiune în
elementele critice, σa devine o funcţie de n şi în consecinţă, Nr (numărul de cicluri
până la rupere) trebuie calculat la fiecare incrementare a degradării, în funcţie de
σa(n) sub forma:
α −1
⎡ σ ( n) ⎤ ⎡ n ⎤
n
⎛ n ⎞
R (n) = 1 − ∫ ⎢1 − a
⎥α⎢ ⎥ d ⎜⎜ ⎟⎟ (11.7)
⎣ 0 σ ⎦ ⎣ N ( n) ⎦
RS r⎝ N ( n) ⎠ r

unde n este o valoare data pentru N.

Termenul Nr(n) defineşte empiric, durata de via ţă a elementului critic şi se
determină cu relaţia:

σ a ( n) B
= A− (11.8)
σ RS log( N r (n)) α

unde A si B se determin ă prin prelucrarea statistică a datelor experimentale,

pornindu-se de la curbele de durabilitate ale elementelor critice, iar σa(n) (tensiunea

76
în elementul critic) poate fi determinată printr-un model micromecanic ce reevaluez ă
distribuţia tensiunilor pornind de la măsurători de rigiditate.
Datorită faptului că starea de tensiuni în elementul critic nu este practic
niciodată unidimensională, în majoritatea cazurilor este bidimensional ă, sau în
anumite situaţii tridimensională, ecuaţia rezistenţei reziduale se poate modifica prin
introducerea unui criteriu de rupere de tip Hill, Tsai-Wu [11.20] care reprezint ă un set
de relaţii empirice ce conţine caracteristicile mecanice ale materialului compozit.

Rotem [11.21] arată că rezistenţa statică iniţială se menţine relativ ridicată până
aproape de momentul ruperii prin oboseal ă. Acesta defineşte o rezistenţă iniţială
imaginară σ0 în primul ciclu de încărcare, care are o valoare mai mare decât limita
statică de rupere. Dacă exprimăm curba S-N sub forma:
σa
= 1 + K ⋅ log( N ) (11.9)
σ0

unde σa - tensiunea de solicitare la oboseală la amplitudine constant ă.

Durata de utilizare rezidual ă după un anumit număr de cicluri poate fi descrisă
de o curbă similară celei date de relaţia (11.9) care trece prin punctul σ0 . Dreapta
iniţială poartă numele de curb ă de degradare iar familia acestor drepte este
caracterizată de coeficienţi unghiulari mai reduşi.
Bazată pe aceast ă teorie Rotem dezvoltă o teorie de cumul al oboselii pentru
estimarea curbei S-N caracteristice compozitelor stratificate supuse la înc ărcări
arbitrare dar cu coeficient constant de asimetrie a tensiunii [11.22].
O lege empirică de estimare a degrad ării prin oboseală pentru solicitarea de
tracţiune în sensul fibrelor , perpendicular pe fibre şi forfecare pentru un compozit
epoxi-carbon, este prezentat ă de Sims şi Brogdon în [11.23].
Relaţia se prezintă sub forma:
b c
σ max − σ min − a + x
= (11.10)
A Ny

σ max − σ min
A= (11.11)
σ med

Parametrii a,b,c,x,y sunt determinaţi prin regresia datelor experimentale

folosind metoda celor mai mici pătrate.

77
 Modelele care au la baza rezisten ţa reziduală prezintă două principale
inconveniente:
♦ Necesită un număr mare de încercări experimentale în vederea
caracterizării diverselor materiale stratificate;
♦ Rezistenţa reziduală nu poate fi estimată direct prin intermediul unor
încercări nedistructive.

11.2.3. Modele bazate pe pierderea de rigiditate

Asa cum s-a men ţionat în introducere, un parametru global de caracterizare a
degradării este pierderea de rigiditate, parametru care prezint ă următoarele
avantaje:
♦ o sensibilitate foarte mare la degradare şi în special la fisurare;
♦ accesibilitate la determinarea valorii acestui parametru prin control
nedistructiv.
În cazul solicitării la tracţiune Charentenay [11.24], Yoon [11.25] au propus un
model de degradare bazat pe reducerea valorii modulului de elasticitate E, pentru
compozitele carbon/epoxi[+/-45] 2s.

Figura 11.10. Variaţia degradării D

Notând cu E0 modulul de elasticitate iniţial, atunci parametrul de degradare D
este dat de relaţia:
(11.12)
E
D = 1−
E0
78
 Pentru solicitarea la oboseal ă, variaţia lui D funcţie de numărul de cicluri,
poate fi descrisă de relaţia:

n
D − Dr = D1 + (1 − D1 − Dr )
Nr (11.13)
unde D1 reprezintă degradarea după primul ciclu,
(1-Dr) reprezintă degradarea după ultimul ciclu;
Dacă notăm cu σr tensiunea aplicată în cazul solicitării la oboseală, atunci
variaţia degradării în funcţie de numărul de cicluri poate fi reprezentată prin
diagrama din (Figura 11.10).
În cazul în care se utilizează diferite nivele de încărcare, cumularea degradării
este descrisă de relaţia:

dD n
D − Dr = D1 + ∑ n dn N (11.14)
r

unde dD/dn este ob ţinut pentru fiecare amplitudine a sarcinii din diagrama din
Figura 11.10.
O altă formulare pentru pierderea de rigiditate a fost propus ă de Withworth
[11.26] sub forma:

α n
E 0α − E ⎛α n = A[E 0 − B ]
⎜
⎞
⎟
⎜N ⎟ Nr (11.15)
⎝ r⎠

unde A, α sunt constante de material, iar B = B(σ) este un parametru

dependent de tensiunea aplicat ă.
Degradarea D este definită cu relaţia:
α
⎛ σ ⎞
⎜⎜1 − a ⎟⎟
D= A
⎝ σ RS ⎠ n
⎛σ
α
⎞ Nr (11.16)
1 − ⎜⎜ a ⎟⎟
Dacă se ţine cont ⎝ σ RS ⎠ de relaţia (11.15) atunci pentru α =
1 cumularea degradării urmează regula lui Miner.

În compozitele cu cu o proporţie redusă de fibre relaţia tensiune-deformaţie

este neliniară şi alegerea unui modul de rigiditate nu este atât de u şor de realizat ca
79
în cazul compozitelor cu o concentraţie mare de fibre. Pentru această situaţie au fost
definite mai multe tipuri de module de elasticitate (Figura. 11.11) şi anume:
-modulul elastic E(n);
-modulul secant S(n);
-modulul de oboseală F(n).

Figura 11.11. Moduri de definire a modulului de elasticitate

Un alt caz al abordării globale a efectelor oboselii asupra rigidit ăţii este
prezentat de Philipidis şi Vassilopoulos [11.27], care pentru un compozit sticl ă-epoxi
corelează curba S-N a materialului cu reducerea rigidit ăţii. În formă normalizată
legătura este dată de relaţia:
c
EN ⎛ ∆σ ⎞ N
= 1 − K ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅ (11.17)
Eo ⎝ E0 ⎠ Nr
K,c - parametri de material
Legea de dependen ţă prezintă un inconvenient major prin considerarea în
calcul a amplitudinii tensiunii ciclului de oboseală şi nu a tensiunii maxime. Un
asemenea model nu poate fi verificat experimental decât pe cazuri particulare.

80
 11.2.4. Modele bazate pe micromecanisme de degradare

Modelele precedente (rezistenţa reziduală sau pierderea rigidităţii) integrează

degradarea de o manieră macroscopică, aceasta fiind estimată pe baza varia ţiei
unor mărimi macromecanice ale materialului.
Anumiţi autori au preferat descrierea la scară microscopică a mecanismelor
de degradare (prin considerarea volumului elementar reprezentativ). Calculul
caracteristicilor compozitului la nivel de volum elementar reprezentativ, se realizeaz ă
prin considerarea caracteristicilor componentelor, prin metode de analiz ă numerică
[11.28].
Toţi autorii admit că în straturile orientate la 900 modul dominant de rupere
este fisurarea matricei.
Prin folosirea ca variabilă de degradare a densit ăţii de fisuri [11.29], cinetica
acesteia este:
dD
= f ( ∆σ , D ) (11.18)
dn

unde ∆σ =σmax-σmin
Integrarea acestei ecua ţii între valorile D = 0 şi D = Dr (valoarea degradării la
rupere) permite calculul numărului de cicluri la rupere.
D = Dr
1
Nr = ∫
D =0 f (∆σ , D)
dD (11.19)

Solicitările ciclice generează microfisuri care reduc modulul de elasticitate.

Densitatea de fisuri devine:
1
D=
V
∑a w
n
2
n
(11.20)

an - lungimea fisurii;
w - deschiderea fisurii;
V - volumul compozitului.

81
 11.3. CUMULUL DEGRADĂRII
Problema estimării duratei de funcţionare a materialului supus la
diverse nivele sau tipuri de încărcări este studiată de mai mulţi ani.
Toate modelele care prezintă o cinetică a degradării de tipul ec. (11.21) (unde
degradarea poate reprezenta pierderea de rigiditate, rezisten ţa reziduală), posedă
implicit o regulă de cumul al degrad ării.
dD
= f (σ , D, n) (11.21)
dn
Forma acestei ecuaţii defineşte liniaritatea sau neliniaritatea legii de cumulare
[11.30].
Astfel, dacă (11.21) este o ecuaţie diferenţială cu variabile separabile atunci
cumulul este liniar şi neliniar în caz contrar (Figura.11.12).

Figura 11.12. Cumulul liniar şi neliniar al degradării

Cumulul liniar este o caracteristică a tuturor ecuaţiilor de forma:

dD
= g (σ ) f ( D) (11.22)
dn
În cazul cumulului neliniar al degradării ecuaţia diferenţială care guvernează
cinetica degradării nu are variabile separabile.
Aceasta presupune că degradarea este o funcţie de tensiune:
dD
= f ( D(σ ), σ , n) (11.23)
dn

82
 Dacă tensiunea nu este constant ă, se poate calcula o tensiune echivalent ă
folosind legea cumulului liniar [11.31].
Pentru cumulul liniar se poate utiliza regula lui Miner definit ă sub forma:
dD 1
= (11.24)
dn Nr

caz în care, ca variabilă a degradării este considerata expresia:

⎛ n ⎞
⎜⎜ D = ⎟. (11.25)
⎝ N (σ ) ⎠⎟
r

Regula cumulului devine:

ni
∑N (σ i )
=1 (11.26)
r

Datorită simplităţii sale, această lege este intens folosită dar prezintă
deficienţe în cazul încărcărilor cu amplitudini diferite.
Importanţa modelării matematice a degradării compozitelor este relevată de
numărul mare de lucrări de specialitate care tratează fenomenul [11.32-37], precum
şi de faptul că obţinerea de date experimentale este condi ţionată de efectuarea unor
campanii îndelungate şi costisitoare de încercări mecanice. În vederea reducerii
duratei campaniilor de încercări Hwang şi Su [11.38], au realizat teste la frecven ţă
ridicată asupra unidirecţionalelor şi au arătat că rezistenţa la oboseală creşte cu
creşterea frecvenţei şi a coeficientului R de asimetrie a ciclului de oboseală.
Diverşi autori au încercat monitorizarea continuă a degradării prin diverse
procedee: înglobarea fibrelor optice în structura materialului compozit şi urmărirea
modificării caracteristicilor fasciculelor luminoase transmise prin acestea sau emisia
acustică [11.39]. Pe lângă testele de estimare a degradării din punct de vedere al
solicitărilor mecanice, comportarea materialului în exploatare este determinat ă şi de
o serie de alţi factori (expunerea la cicluri termice, radiaţie solară, umiditate etc.).
Absorbţia de apă conduce la slăbirea legăturii fibre-matrice cu efect direct
asupra rezistenţei mecanice a materialului compozit. Intensitatea efectelor expunerii
la umezeală este dependentă în principal de caracteristicile matricei polimerice şi de
capacitatea de absorbţie a acesteia [11.40].

83
 12. MATERIALELE UTILIZATE LA FABRICAREA ŞI STUDIUL
MATERIALELOR COMPOZITE

Pentru obţinerea materialelor compozite studiate se utilizeaz ă preimpregnate

compuse din fibre de sticlă lungi impregnate cu răşină epoxidică. Se vor investiga
experimental două sisteme epoxidice compuse din:
S1. răşină epoxidică DGEBA + agent durificator de tip amină aromatică
(diaminodifenilmetan) folosit ca matrice în preimpregnate armate cu fibre de sticlă
lungi de tip E; polimerizare: 1h la 1200 C;
S2. răşină epoxidică DGEBA + agent durificator (anhidridă
metiltetrahidroftalică) + accelerator (amină heterociclică) utilizat ca matrice la
preimpregnarea fibrelor de sticl ă lungi (roving) tip R; polimerizare: 4h la 1500 C.

12.1 CONSTRUCŢIA PLĂCILOR PRIN TEHNOLOGIA DE TERMOFORMARE

CU SAC VIDAT

Din sistemul compozit S1 se analizează plăci plane compuse din 4 lamine

dispuse în secven ţa de împachetare [0/90/90/0], sau echivalent [0/90] s, cu
dimensiunile 250x300x3 mm. Secven ţa defineşte un stratificat care prezintă la
exterior două lamine orientate în acelaşi sens, iar la interior două lamine orientate cu
direcţia fibrelor la 900 faţă de direcţia fibrelor laminelor exterioare. Proporţia de fibre
în fiecare lamină este identică, laminele fiind decupate din acelaşi preimpregnat
unidirecţional.
Prin aceeaşi tehnologie este fabricat ă şi o placă unidirecţional cu acceaşi
grosime din care se debitează epruvetele necesare experimentului flash şi epruvete
cu diverse orientări faţă de direcţia fibrelor pentru teste de încovoiere.

84
 Figura 12.1 Preimpregnatul unidirecţional utilizat ca materie primă la obţinerea
plăcilor

Pentru fabricarea plăcilor din material compozit am folosir ca materie primă un

preimpregnat tip (HexPly M10 – Hexcel Composite, Figura 12.1). Preimpregnatul se
prezintă sub forma de fibre continue lungi înglobate în r ăşina semisolidă. Materialul
este livrat de producător sub forma de bandă, utilizatorul realizează debitarea la
dimensiune, secvenţa de împachetare caracteristică stratificatului şi respectiv,
polimerizarea, fără să fie necesară adăugarea unei cantităţi suplimentare de răşină.
Produsele obţinute rezistă condiţiilor severe de mediu şi prezintă un grad
ridicat de finisare a suprafe ţei plăcii. Preimpregnatul se proceseaz ă într-un domeniu
larg de temperatură (de la 850C până la peste 1500C).
Procedeul cu sac vidat presupune plasarea unei folii etan şe deasupra
stratificatului plasat pe o placă (suport) şi evacuarea aerului de sub folie cu pompa
de vid. Eliminarea aerului conduce la presarea foliei asupra stratificatului de c ătre
presiunea atmosferică.
Întregul ansamblu se introduce în etuvă sau într-un cuptor în care
temperatura poate fi controlată, unde are loc procesul de reticulare.
În Figura 12.2 este prezentată schematic o pies ă compozit amplasată pe o
matriţă suport şi acoperită cu folia de etan şare. Între folie şi matriţă etanşarea se
realizează prin intermediul unui strat de mastic care nu-şi pierde caracteristicile de
etanşare la temperatura de reticulare a răşinii.

85
 Figura 12.2 Modul de aplicare a sacului de vid peste piesa compozit

Evacuarea aerului for ţează apăsarea sacului pe suprafaţa materialului

compozit sub presiunea atmosferic ă (1 bar). Pentru obţinerea unei piese compozit
de calitate, tehnologia cu sac vidat presupune folosirea componentelor prezentate în
Figura 12.3.
Folia exterioară din polimer termorezistent, acoper ă stratul de drenare şi
stratul de absorbţie a răşinii, ambele constituite dintr-un material de consistenţa
pâslei. Materialele textile au rolul de finisare a suplafeţei plăcii, iar filmele de
demulare facilitează extragerea stratificatului din matriţă (răşina epoxidică este unul
dintre cei mai performanţi adezivi).

Figura 12.3 Împachetarea stratificatului în vederea polimerizării. Modul de

aplicare a sacului vidat peste piesa compozit

86
 Stratificatele sticlă-epoxi trebuie menţinute în cuptorul de încălzire pentru
polimerizare din Figura 12.4 , (pentru exemplul dat 1 h la 1200C).

Figura 12.4 Cuptor de încălzire pentru reticularea compozitului sticlă-epoxi

Stratificatele care conţin straturi orientate perpendicular unele pe celelalte

Figura 12.5, sunt intens utilizate la analiza caracteristicilor mecanice ale materialelor
compozite din dou ă motive principale: pe de o parte au o structur ă complexă
comparativ cu compozitele unidirec ţionale (sunt prezente mai multe mecanisme de
degradare şi rupere), iar pe de altă parte prezintă un grad de simetrie care
presupune efectuarea unui num ăr mai redus de experimente pentru determinarea
caracteristicilor de material, comparativ cu materialele compozite care con ţin în
secvenţa de împachetare şi lamine cu alte orientări.

Figura 12.5 Secţiune transversală în placa stratificat [0/90]s, secvenţa de

împachetare şi direcţiile de prelevare a epruvetelor

87
 Debitarea epruvetelor plane

Epruvetele se preleveaz ă din plăcile de material compozit stratificat tip [0/90] s,

a căror metodă de fabricaţie a fost descrisă anterior, la diferite unghiuri faţă de
direcţia fibrelor din straturile exterioare (00,150, 250, 450, 900).
Epruvetele se notează Pl a-b-c (a-numărul plăcii din care s-a prelevat
epruveta, b -unghiul dintre direc ţia fibrelor straturilor exterioare şi direcţia de aplicare
a forţei de tracţiune, c-numărul epruvetei prelevate la unghiul b). Aspectul şi
dimensiunile acestora sunt prezentate în Figura 12.6 şi respectiv Tabelul 12.1.

Figura 12.6 Schiţa epruvetelor prelevate din pl ăci

Tabelul 12.1 Dimensiunile epruvetelor

Dimensiunea Simbol Valoare [mm]

Zona amplasare extensometru G 50
Lungime zonă calibrată A 65
Lăţime zonă calibrată W 14
Grosime T 3
Rază racordare R 200
Lăţime zonă de prindere C 25
Lungime capete prindere B 35
Lungime totală L 175

88
 Epruvetele se debiteaz ă cu dispozitive de t ăiere cu disc diamantat pentru
limitarea încălzirii acestora în zona de tăiere şi evitarea apariţiei efectelor de margine
(smulgerea fibrelor, delaminare).
Prelucrarea ulterioară până la forma prezentată în Figura 12.7 se realizează cu
dispozitive de prelucrare similare celui prezentat în Figura 12.8.

Figura 12.7 Epruvetele prelevate din plăci de material compozit stratificat din
răşină epoxidică armată cu fibre de sticlă

Se pot prelucra simultan mai multe epruvete (aşezare în pachet) fixate în

sistemul de strângere 1, al c ărui profil simulează profilul epruvetei. Sistemul de
strângere este fixat pe căruciorul mobil 2, care se poate deplasa longitudinal şi
transversal faţă de freza diamantat ă 3. Prin aplicarea manuală a unor mişcări
combinate de avans, epruvetele sunt prelucrate pân ă la dimensiunea dorită (limitată
de contactul dintre rulmenţii 4 şi sistemul de strângere).

89
 1 2

Figura 12.8 Dispozitiv de prelucrare a epruvetelor plane

12.2 CONSTRUCŢIA TUBURILOR PRIN ÎNFĂŞURARE FILAMENTARĂ

Este descrisă în continuare tehnologia de fabricare a tuburilor din

sistemul compozit S2 (roving preimpregnat). Spre exemplificare se tratează cazul
fabricării tuburilor cu diametrul interior de 60 mm şi grosimea de perete de
aproximativ 1,6 mm. Configuraţia stratificatului tubular este tip [+55/-55]4 şi constă
din 8 straturi succesive cu orientare alternant ă. Direcţia fibrelor filamentului aplicat
face un unghi de 55 0 cu generatoarea cilindrului (tubului). Acest tip de orientare
conferă cele mai ridicate caracteristici ale stratificatului tubular, unghiul optim de
înfăşurare pe considerente de elasticitate şi comportare la presiune internă fiind de
550 [12.1-5] .

90
 Figura 12.9 Tub compozit stratificat

Preimpregnatul folosit ca materie primă la construcţia tuburilor (Figura 12.9)

este de tipul RC 10 800 P9 HT C2 (80) cu caracteristicile:
- roving - filamentul conţine aproximativ 4000 de fibre de sticlă de tip R ;
- diametrul mediu al fibrei= 10 µm;
- masa liniară = 800+/- 25 tex sau mg/km.
Materialul este livrat sub formă de bobină (Figura12.10) care conţine
aproximativ 6500m de filament cu l ăţimea de 2,5 mm şi grosimea 0,2 mm format din
aproximativ 4000 de fibre.
Tabelul 12.2 Caracteristicile fibrelor de sticlă de tip R şi ale răşinii polimerizate [12.6]
Caracteristica Fibrele de sticlă Răşina
Modul de elasticitate longitudinal (MPa) 86000 3200-3600
Modul de forfecare (MPa) 35000 1300
Rezistenţa la rupere (MPa) 3600 80-90
Coeficientul lui Poisson 0,22 0,3
Alungirea la rupere (%) 5,2 3-5
Densitatea (kg/m3) 2530 1300
Temperatura de tranziţie vitroasă (0C) - 130-155

91
 Filament

Figura 12.10 Bobină de preimpregnat tip roving utilizat ca materie prim ă la

obţinerea tuburilor prin procedeul de înfăşurarea filamentară

Structura stratificatului
Structura stratificatului este constituită din straturi succesive orientate simetric
faţă de generatoare sub un unghi [+/- φ]. Numărul de straturi din care este realizat
tubul are un rol important în ceea ce prive şte omogenitatea acestuia, cu atât mai
bună cu cât numărul de straturi succesive depuse este mai mare [12.7].
Într-o primă fază cilindrul suport pe care se realizează tubul se acoperă
uniform de primul strat în sensul + φ, următorul strat este înfăşurat în direcţia – φ şi
procedura se repetă până la atigerea numărului de straturi prevăzut.

Figura 12.11 Structura tubului compozit

Tehnologia ce oferă cea mai mare versatilitate în obţinerea pieselor de

revoluţie din materiale compozite o constituie înf ăşurarea filamentară. Metoda
constă în depunerea succesiv ă a unui filament constituit dintr-un ansamblu de

92
fibre impregnate sau preimpregnate cu r ăşină, asupra modelului suport, de forma
piesei ce urmează a fi realizată (suportul poate fi un tub cilindric, un rezervor,
etc), aflat în mişcare de rotaţie. Fibrele sunt ghidate printr-un dispozitiv de
poziţionare astfel încât tubul suport este acoperit func ţie de geometria dorită (mod de
suprapunere a fibrelor, distribuţie a grosimii pe secţiune, unghi de înfăşurare etc.).

Figura 12.12 Produse fabricate prin tehnologia de înfăşurare filamentară

Forma piesei fabricată cu ajutorul unei maşini de înfăşurare filamentară,
influenţează complexitatea tehnicii de acoperire şi implicit preţul de cost. Formele
complexe necesit ă strategii şi metode deosebite, în majoritatea cazurilor fiind nevoie
de asistenţa computerului pentru ob ţinerea produselor de calitate.
Cel mai simplu sistem, reprezentat schematizat în Figura 12.13 con ţine:
cilindrul suport, maşina echipată cu sistemul de distribuţie, un compensator de
tensiune (necesar creării unei tensiuni aproximativ constante în filament – acoperirea
este mai uniformă şi caracteristicile mecanice optime, prin eliminarea tendinţei de
ondulare a fibrelor) şi un sistem de preimpregnare a fibrelor cu răşină (nu este
necesar dacă materia primă este de tip roving preimpregnat).

93
 Figura 12.13 Componentele unei maşini de înfăşurare

Maşina de înfăşurare filamentară

Tuburile din material compozit stratificat sticlă-epoxi au fost fabricate cu o

maşină de înfăşurare filamentară aflată în dotarea LMARC Besancon construit ă
iniţial de Feuvier şi Moniot [12.8] şi dezvoltată ulterior de Rousseau [12.9] (mai ales
în ceea ce priveşte comanda acesteia de c ătre computer – strategia de acoperire a
cilindrului suport ).

94
 Figura 12.14 Imagine de ansamblu a maşinii de înfăşurare din dotarea LMARC
Besancon cu care au fost realizate experimental tuburile din compozit stratificat r ăşină
epoxidică/fibre de sticlă.

Principiul de funcţionare a maşinii

Principiul de funcţionare a maşinii este relativ simplu, dar obţinerea unghiului

de înfăşurare dorit implică corelarea rotaţiei cilindrului suport cu deplasarea
sistemului de ghidare a filamentului. Pentru ob ţinerea unor tuburi de calitate ma şina
trebuie să fie comandată de calculator.
Maşina de înfăşurare prezintă 5 axe de deplasare, mi şcarea pe 4 dintre acestea fiind
comandată automat, iar una necomandată (Figura 12.15).
• axa X – translaţie orizontală paralelă cu generatoarea cilindrului (comandată);
• axa Y – translaţie transversală faţă de axa cilindrului (comandată);
• axa Z – translaţie verticală (comandată);
• axa θ – rotaţia cilindrului (comandată);
• axa ξ – rotaţia sistemului de distribuţie a filamentului în planul XY (necomandată).

95
 Figura 12.15 Schema de funcţionare a maşinii de înfăşurare

Deplasările pe fiecare axă sunt independente, fiind comandate de motoare de

curent continuu, ce facilitează deplasarea individual ă a fiecărei axe pilotate.
Mişcările de translaţie se realizează prin ghidarea pe glisiere metalice fixate pe
suportul maşinii pentru axa X, pe c ăruciorul X pentru axa Y, respectiv pe c ăruciorul Y
pentru axa Z. Cilindrul suport al tubului este plasat între două puncte de rotaţie, unul
fix pe suportul maşinii, celălalt pe o păpuşă mobilă. Sistemul permite extragerea
suportului, respectiv adaptarea ma şinii pentru realizarea de tuburi de lungimi diferite.

Toate axele pilotate sunt echipate cu motoare de curent continuu cuplate cu

reductoare de turaţie care asigură o viteză de rotaţie nominală de 30 rot/min.
Traductoare optice permit în permanen ţă monitorizarea poziţiei cu o precizie
superioară sutimilor de mm sau de grad.
Comanda întregului sistem este realizat ă de calculator prin intermediul a dou ă
carduri de date: unul pentru achizi ţie (transmiterea semnalelor de poziţie), celălalt
pentru comandă (transmiterea comenzilor din format digital de la computer în format
analogic la motoare).
Programul care conduce opera ţiile este interactiv şi execută întreaga
procedură de fabricaţie funcţie de datele de intrare: unghiul de înfăşurare, lăţimea
filamentului, grosimea filamentului, raza cilindrului suport, numărul de straturi.

96
 Strategia de acoperire a cilindrului suport
Suportul pe care urmeaz ă să se obţină tubul este un cilindru cu suprafa ţa
acoperită cu hârtie teflonată, în vederea facilitării demulării, după operaţia de
polimerizare a compozitului.
Dacă cilindrul care trebuie acoperit are lungimea L şi raza R, prin
desfăşurarea suprafeţei acestuia (Figura 12.16) ne putem raporta la un sistem de
coordonate xy. Coordonata x corespunde lungimii, iar coordonata y rota ţiei θ a
cilindrului.

Figura 12.16 Coordonatele de lucru

xmax − x0 = L ∆ x = δ cos y = R ⋅θ ∆y = δ sin (12.1)

Traiectoria definită în coordonatele de lucru (Figura 12.16), poate fi raportată

la reperul maşină (Figura 12.17), în care T este punctul calculat situat pe
generatoarea superioar ă a cilindrului, căruia îi corespunde punctul pilotat al ma şinii
O, unde este amplasat sistemul de distribu ţie a filamentului. Dacă coordonatele lui T
pe suprafaţa cilindrului sunt (xT,yT) şi impunem o lungime constant ă ρ a segmentului
TO, coordonatele punctului pilotat devin:

yT
X O = X T + ρ cosϕ YO = − ρ sin ϕ Z =R θ = (12.2)
R

97
 Figura 12.17 Reperul maşină

După o primă înfăşurare a filamentului pe suprafaţa cilindrului cu respectarea

unghiului φ, la întoarcere, cilindrul trebuie să-şi schimbe sensul de rotaţie astfel încât
filamentul să fie depus sub acelaşi unghi.
Schimbarea sensului de rota ţie, impune menţinerea filamentului de către
elemente de poziţionare (ştifturi montate radial la capetele cilindrului), care împiedică
filamentul să alunece. Detalii legate de strategia de acoperire a cilindrului suport şi
prezentarea ecuaţiilor traiectoriei filamentului sunt prezentate în [12.10]
Modele de acoperire prin înfăşurare filamentară sunt descrise şi în [12.11,12].

Cilindrul suport
Funcţie de sistemul de acoperire ales, suportul trebuie să prezinte două zone
la extremităţile tubului în care traiectoria filamentului nu mai este geodezic ă.
Materialul depus pe aceste regiuni (unde unghiul de înf ăşurare nu mai este
respectat), va fi eliminat, înainte de opera ţia de demontare a cilindrului suport şi a
polimerizării tubului compozit.
Cilindrul din aluminiu constituie piesa principală şi reprezintă de fapt suprafaţa
pe care se obţine zona utilă a tubului compozit fabricat. Partea inutilă a tubului, este
constituită din doi cilindri intermediari, care nu sunt acoperiţi cu hârtie teflonată,
pentru asigurarea unui coeficient de frecare cu filamentul mai ridicat.
Traiectoriile după care se realizează acoperirea cilindrului suport sunt
geodezice până la atingerea elementelor de pozi ţionare şi se modifică după
depăşirea acestora.

98
 Figura 12.18 Reprezentarea schematică a cilindrului suport (vedere şi secţiune)

1 – tub de aluminiu; 2 – hârtie teflonată; 3 – piesă de centrare; 4 – ax filetat (oţel);

5 – flanşă cu elemente de poziţionare (ştifturi montate perpendicular pe flanşă)

Figura 12.19 Metoda de acoperire cu filament a cilindrului suport

99
 Sistemul de distribuţie a filamentului
Figura 12.20 prezintă schematic ansamblul distribuitorului de filament, care
este construit din dou ă părţi: una fixată de c ăruciorul care se deplaseaz ă pe axa Z şi
o parte mobilă ce poate executa o mi şcare de rotaţie paralelă cu axa Z. Partea fixat ă
pe c ărucior este constituită din doi cilindri de mici dimensiuni din aluminiu monta ţi în
poziţie verticală, acoperiţi cu o ţesătură din teflon (pentru micşorarea coeficientului
de frecare cu filamentul). Aceştia au rolul de ghidare a filamentului care se derulează
de pe bobina de alimentare, şi se rotesc pe rulmenţi fixaţi pe câte un ax rigid. A treia
rolă, construită din teflon, este de asemenea montată pe partea fixă a dispozitivului,
dar în poziţie orizontală.
Ultimele două role, din acelaşi material cu a treia, sunt fixate tot în pozi ţie
orizontală, pe partea mobilă a distribuitorului, având un rol esen ţial în ghidarea
filamentului şi poziţionarea acestuia pentru ob ţinerea unghiului dorit de înfăşurare.

Sistem
susţinere role
cu rotaţie
liberă în jurul
axei verticale
sub tensiunea
filamentului

Figura 12.20 Sistemul de distribuţie a filamentului (schiţă respectiv, imagine de

ansamblu)

Componenta mobilă trebuie să se deplaseze cât mai u şor (frecări minime în

lagăre) datorită faptului că orientarea acesteia se realizează numai sub ac ţiunea
tensiunii din filament. Din acest motiv este necesar ca tensiunea din filament s ă
depăşească o valoare minimă care să asigure pe lâng ă compactitatea dorită a

100
produsului final şi orientarea corespunzătoare a filamentului (evitarea defectelor
datorate alunecărilor, suprapunerilor nedorite etc.).
Unghiul de înfăşurare este asigurat dac ă planul perpendicular pe axele rolelor
montate pe componenta mobil ă a sistemului de distribuţie, care conţine centrele
acestora, trece în acelaşi timp şi prin punctul de tangenţă dintre filament şi suprafaţa
cilindrului. Este extrem de greu de controlat pozi ţia şi din această cauză, orientarea
optimă se obţine prin repoziţionare sub acţiunea tensiunii.

Figura 12.21 Detaliu - compensatorul de tensiune

Compensatorul de tensiune permite în general reglarea nivelului tensiunii de

întindere a filamentului într-o gamă cuprinsă între zero şi o valoare prestabilită
dependentă de tipul de element de frânare şi gabaritul sistemului.
În vederea realizării unui produs fără defecte (aderare perfect ă între straturile
succesive ale tubului) şi reducerea la minim a posibilităţii reţinerii bulelor de aer în
timpul procesului de înf ăşurare, pe lângă tensionarea filamentului, necesară şi
datorită cerinţelor legate de respectarea unghiului de înf ăşurare, se recomandă
încălzirea cilindrului suport la temperaturi în jurul a 500C.
Sub cilindru sunt plasate rezisten ţe electrice montate într-un suport de por ţelan, care
asigură preîncălzirea prin convecţie liberă.
Polimerizarea tuburilor este ultima etapă din fabricarea tubului compozit. .

101
 Prin încălzirea la temperatura de polimerizare (1500C), scade rapid
vâscozitatea răşinii şi apare pericolul curgerii acesteia în interiorul cuptorului de
polimerizare (reticularea polimerului tuburilor compozite s-a realizat în acelaşi cuptor
ca şi reticularea plăcilor). Tubul este antrenat în mişcare de rotaţie pe toată durata
expunerii la temperatură ridicată (efect benefic şi în privinţa obţinerii uniformităţii
grosimii). Anterior operaţiei de polimerizare, tubul a fost acoperit cu dou ă straturi
succesive de band ă protectoare.
Primul strat are scopul de a conferi o suprafa ţă de calitate şi constă dintr-o
ţesătură rugoasă de nylon, iar cel de al doilea este un film de poliamidă
termoretractabil.
Conform recomandărilor producătorului răşinii, polimerizarea este complet ă
după menţinerea tubului la 1500C timp de 4 ore. Demularea are loc după ce
ansamblul suport-tub compozit a atins temperatura ambiant ă.

Strategia de înf ăşurare descrisă se adaptează foarte bine fabricării tuburilor din
materiale compozite, chiar dac ă problemele legate de r ăsucirea filamentului sunt
inevitabile la zonele de capăt ale tubului în timpul schimb ării direcţiei de înfăşurare.

13. APARATE ŞI METODE UTILIZATE PENTRU STUDIUL MATERIALELOR

COMPOZITE

Este descrisă în continuare comportarea materialelor compozite stratificate supuse

următoarelor tipuri de teste:
• Tracţiune (epruvete prelevate din pl ăci, tuburi)
• Presiune internă (tuburi)
• Oboseală prin întindere (tuburi, plăci)
• Oboseală prin încovoiere (epruvete prelevate din plăci)
• Analiză prin calorimetrie diferenţială scanning
• Analiză caracteristici termice prin metoda flash
• Analiză dilatometrică
• Analiză spectrofotometrică FTIR

102
 Maşina de încercat la tracţiune cu şurub INSTRON 6025
Testele de tracţiune aplicate epruvetelor prelevate din plăci se pot efectua cu
o maşină de tipul Instron 6025 (Figura 13.1) cu următoarele caracteristici tehnice:
sistem tracţiune cu şurub, capacitatea de încărcare ±100 kN, cursa ±120 mm.
Maşina, utilizată la încercări cu viteze reduse de aplicare a sarcinii este prev ăzută cu
sistem de achiziţie date, care permite măsurarea forţei şi deformaţiilor longitudinale,
respectiv transversale la intervale de aproximativ 0,1 secunde, prin intermediul
celulei de forţă a maşinii şi a două extensometre amplasate longitudinal şi
transversal pe epruvete (Figura 13.2).

Figura 13.1 Maşina de încercat la tracţiune INSTRON 6025

Datele stocate de sistemul de achiziţie tip Labtech în fişiere ASCII, pot fi

prelucrate ulterior în Excel în vederea analizei de regresie şi determinării
caracteristicilor de material (modulul de elasticitate longitudinal, coeficientul lui
Poisson, modulul de forfecare plan ă).

103
 Extensometru măsurare
deforma ţie transversală

Extensometru măsurare
deforma ţie longitudinală

Figura 13.2 Amplasarea extensometrelor pe epruvetă

Maşina de încercat la oboseală ISTRON 8501

Figura 13.3 Maşina de încercare Instron 8501

104
 Maşina prezentată în Figura 13.3 permite aplicarea solicitărilor statice şi
dinamice cu forţe de până la ±100 kN şi o cursă de ±50 mm. Este complet
instrumentată (comandată de computer atât în privinţa comenzilor sistemului
hidraulic de acţionare cât şi a achiziţiei de date). Rezultatele returnate sub form ă de
fişiere ASCII sunt prelucrate ulterior în vederea analizei de regresie.
A fost utilizată la testarea la oboseală a tuburilor compozite stratificate.

Maşina de încercare INSTRON 8501+POMPĂ HIDRAULICĂ

Testele de presiune asupra tuburilor din material compozit pot fi efectuate pe

o maşină complexă tip Instron 8501 (Figura 13.4) dotat ă şi cu pompă hidraulică.
Maşina poate fi utilizată la efectuarea de teste statice (trac ţiune, compresiune),
dinamice şi la aplicarea eforturilor biaxiale de tip presiune internă combinată cu
tracţiune (presiune internă cu efect de capăt). Capacitarea de încărcare este de
±100 kN, 2000 bar şi cursa de ±5 mm.
Maşina este dotată cu placă de achiziţie date şi pilotată de un sistem
MaxInstron. Datele sunt preluate de la celula de for ţă a maşinii şi de la traductoare
care preiau componentele deformaţiilor longitudinală şi radială a tubului respectiv,
presiunea de la traductorul de presiune al pompei.
Asupra tuburilor se efectuează teste de tracţiune, oboseală şi presiune
internă. La încercarea tuburilor, extrem de important este sistemul de prindere al
epruvetelor care diferă funcţie de tipul de încercare. Sistemele de fixare a
epruvetelor au fost proiectate şi realizate în atelierele proprii de cercet ătorii LMARC
Besancon.
Ansamblul constituit de bacurile de prindere şi tubul supus testelor, la
încercarea ce presiune este introdus într-o incintă de protecţie în vederea prevenirii
accidentelor.

105
 Figura 13.4 Maşina de încercare Instron 8501 +pomp ă hidraulică

Maşina de încercare la oboseală prin încovoiere

Ideea realizării unei maşini pentru încercări simple de oboseală prin
încovoiere este fezabil ă chiar dacă există maşini de testare servohidraulice mult mai
complexe capabile să realizeze aceste tipuri de teste.
Componenţa şi modul de funcţionare a maşinii sunt descrise în [13.1]

Epruvetele solicitate la încovoiere au sec ţiunea transversală constantă

(dimensiunile aproximative 15 x 3 mm) şi diferite lungimi funcţie de particularităţile
încercării.
Epruveta este o grindă cu secţiune dreptunghiulară, suspendată prin
încastrare în partea superioară. Solicitarea se aplicată în partea inferioară, astfel
106
încât deformaţia maximă (săgeata) rămâne constantă în cursul experimentului.
Schiţa de principiu a mecanismului este prezentată în Figura 13.5.

Figura 13.5 Schiţa de principiu a maşinii de încercare la oboseală prin încovoiere

Principiul de funcţionare a maşinii este următorul:

Un mecanism de transla ţie 5 (Figura 13.6), cu rolul de aplicare a for ţei pe
epruvetă cât mai aproape de condi ţiile încovoierii pure, transmite mişcarea prin biela
secţionată 4 care conţine traductorul de forţă, sistemului de prindere al epruvetei 3.
Toate articulaţiile mecanismului sunt prevăzute cu lagăre de rostogolire sau
alunecare, în scopul reducerii la maxim a frec ărilor şi eliminării introducerii de forţe
care să acţioneze pe alte direcţii decât cea de încovoiere.

Mişcarea principală este dată de motorul electric 10, ce acţionează printr-o

transmisie prin curea 9 (în scopul eliminării vibraţiilor) un arbore cu excentric 8.
Excentricitatea poate fi modificată, astfel încât sistemul permite aplicarea solicit ării
cu diverse amplitudini ale deforma ţiei. Mai mult decât atât, solicitarea se aplică
simetric, sau asimetric funcţie de poziţia sistemului de fixare a epruvetei 2, fa ţă de
axul cu excentric.

107
 Figura 13.6 Mecanismul de translaţie, biela secţionată şi sistemul de prindere a
părţii inferioare a epruvetei

Toate componentele ma şinii sunt montate pe un cadru rigid (Figura. 13.7).

Frecvenţa de aplicare a sarcinii de încovoiere se preseteaz ă înainte de
începerea experimentului prin intermediul unui convertor de frecvenţă care reglează
turaţia motorului electric trifazat de acţionare.

Figura 13.7 Sistemul de fixare a epruvetei (vedere generală)

108
 Pentru o grindă încastrată la un capăt supusă încovoierii la deformaţie
constantă, forţa aplicată este direct proporţională cu modulul de elasticitate
longitudinal al materialului, conform relaţiei 13.1 [13.2]:
F ⋅ l3
u max = (13.1)
3EI Z

umax – deformaţia maximă a barei încovoiate (săgeata);

F – forţa care produce încovoierea;
E – modulul de elasticitate longitudinal;
IZ – momentul de inerţie al grinzii.

b ⋅ h3
IZ = (13.2)
12
Momentul de inerţie este dependent numai de caracteristicile geometrice ale
epruvetei (b,h – dimensiunile secţiunii transversale a epruvetei).
Toţi parametrii de natură geometrică pot fi măsuraţi, astfel încât prin
monitorizarea forţei se determină evoluţia modulului de elasticitate, în cursul
experimentului de oboseală.

Parametrii experimentului
Parametrii presetaţi sau monitorizaţi :
• Frecvenţa de aplicare a solicitării ;
• Funcţie de tipul solicitării aplicate (încovoiere simetrică sau asimetrică) pot fi
definiţi coeficienţi de asimetrie ai deformaţiei, similar coeficientului de asimetrie a
tensiunii :
u min
Rd = . (13.3)
u max

Deformaţia minimă poate fi diferită de 0.

• Deformaţia constantă se măsoară la începutul experimentului ;
• Forţa maximă de încovoiere în cursul unui ciclu (forţa care produce s ăgeata
maximă), se măsoară prin intermediul traductorului şi plăcii de achiziţie date (pentru

109
valori mari ale forţei) sau cu un sistem de aplicare a unor greut ăţi pentru forţele
reduse la care sistemul de achiziţie de date nu poate fi calibrat;
• Numărul de cicluri este înregistrat automat (semnal dat de un microcontact
acţionat în poziţia extremă a mecanismului de translaţie şi înregistrat de un
calculator de buzunar).

Rigiditatea se poate măsura frecvent în cursul degradării materialului fără a

afecta cinetica degrad ării şi reprezintă un parametru nedistructiv pentru
monitorizarea degradării.

Degradarea graduală a materialelor compozite (însoţită de reducerea

progresivă a rigidităţii) conduce la redistribuirea tensiunilor şi reducerea concentrării
acestora în componenta structural ă. Estimarea stadiului final al degrad ării (când şi
unde se preconizeaz ă producerea ruperii finale) necesit ă simularea tuturor stărilor
intermediare de degradare.
În decursul experimentului de încovoiere ciclică, pe măsură ce structura se
degradează în zonele cel mai intens solicitate (fisur ări ale matricei polimerice, ruperi
ale fibrelor), axa neutră a barei se deplasează către zona mai puţin intens solicitată.
Cea mai utilizată variabilă de degradare D, este asociat ă cu reducerea rigidit ăţii
longitudinale.
∆E E0 − E
D= = (13.4)
E0 E0

E0 – modulul de elasticitate longitudinal iniţial al barei compozit;

E – modulul de elasticitate după aplicarea degadării D.
În ultimii ani s-au realizat cercetări ample care au vizat modelarea materialelor
compozite ranforsate cu fibre. Au fost propuse o varietate de modele pentru
predicţia acumulării degradării şi a duratei de utilizare a materialelor compozite cu
diferite secvenţe de împachetarea a laminelor, diverse tipuri de polimeri utilizaţi ca
matrici, respectiv fibre pentru ranforsare, sub diverse condiţii de încărcare.

110
 Printre multiplele modele de degradare a materialelor compozite se poate
remarca modelul Sidoroff – Subagio [13.3]:
A ⋅ (∆ε )
c
dD
= (13.5)
dN (1 − D )b

pentru tracţiune respectiv,

dD
= 0 la compresiune.
dN

Pentru cazul experimentelor la deformaţie constantă se recomandă folosirea unui

model similar, cu luarea în considerare a nivelului tensiunii în locul deforma ţiei
(13.6):
A ⋅ (∆σ )
c
dD
= (13.6)
dN (1 − D )b
D – variabila locală de degradare;
N – numărul de cicluri aplicate;
A,b,c – constante de material;
∆σ - amplitudinea tensiunii aplicate.

Calorimetrul diferenţial scanning Q100 TA

Datorită faptului că materialul compozit cu matrice din răşină epoxidică poate

fi utilizat la construcţia de structuri care vin în contact cu medii cu temperaturi
ridicate, este necesară cunoaşterea caracteristicilor lui termice. Metoda de
investigare cea mai utilizat ă la analiza termică a materialelor este calorimetria
diferenţială scanning (DSC). Caracteristicile de material măsurabile prin DSC sunt:
• căldura specifică;
• temperatura de tranziţie vitroasă;
• gradul de reticulare;
• transformările de fază însoţite de efecte termice endoterme sau exoterme;
• temperatura de topire şi măsurarea căldurii latente care însoţeşte fenomenul;
• căldura latentă de vaporizare a diverselor substanţe volatile.

111
 Au fost, cu Calorimetrul diferenţial Q100 prezentat în Figura 13.8, permite
testarea în modul dinamic a mostrelor prelevate din placa din material compozit cu
matricea notată S1 armată cu 57% proporţie volumică de fibre de sticlă E (masa
probei 9,013 mg) şi respectiv dintr-un tub cu matricea notat ă S2 armată cu
aproximativ 76,7 % proporţie volumică de fibre de sticlă R (masa probei 9,67 mg). La
efectuarea experimentului, materialul de analizat a fost introdus într-o capsul ă
ermetică de Al astfel încât la apariţia eventualelor topiri să nu umecteze sau s ă
interacţioneze cu materialul creuzetului.

Figura 13.8 Calorimetrul diferenţial Q100 TA Instruments utilizat la efectuarea

analizelor

Domeniul temperaturii de lucru al calorimetrului este (-180÷550 0C), iar viteza

de încălzire a creuzetelor reglabilă. Experimentele s-au efectuat cu viteza de
încălzire de 100C/min. Termogramele experimentale obţinute sunt prezentate în
Figura 13.9.
Trebuie făcută precizarea că probele au fost preluate din materialele
polimerizate şi conţin şi fibre de sticlă. Acesta este motivul pentru care
caracteristicile legate de căldura specifică sunt atribuite nu numai polimerului
reticulat, ci materialului compozit în ansamblu. Datorit ă proporţiei reduse de polimer,
amplitudinea curbelor care denot ă modificările fizico-chimice ale matricei este mult
estompată.

112
 Figura 13.9 Termogramele DSC pentru compozitul polimerizat S1 (stânga)
respectiv S2 (dreapta)

Transformarea cea mai importantă în analiza polimerilor este tranziţia

vitroasă. Temperatura la care are loc aceast fenomen reprezint ă limita
superioară a domeniului de temperatură la care polimerul poate fi utilizat în
exploatare.

Principiul de funcţionare al calorimetrului diferenţial:

Calorimetrul conţine un cuptor cilindric în care sunt introduse dou ă creuzete
identice ce pot fi încălzite simultan. Unul dintre ele conţine eşantionul din materialul
analizat, iar celălalt este un creuzet de referin ţă. Pentru urmărirea parametrilor
procesului (viteză de încălzire, temperatura cuptorului, temperaturile creuzetelor),
calorimetrul este dotat cu un sistem de achizi ţie date care furnizează computerului
informaţii despre mărimile de intrare şi transmite comenzile sistemului de încălzire.
Simultan, este monitorizată evoluţia temperaturii şi respectiv, variaţia
diferenţei de temperatură (datorată transformărilor fizico-chimice din materialul
analizat) dintre creuzetul de referinţă şi cel în care se afl ă eşantionul de măsurat.
Această diferenţă de temperatură este proporţională cu fluxul de c ăldură absorbit de
epruvetă.

113
 Figura 13.10 Schiţa de principiu a unui calorimetru diferenţial

Prin raportarea fluxului de căldură la viteza de încălzire, se obţine cantitatea

de căldură necesară variaţiei temperaturii pe un anumit interval (căldura specifică a
materialului).
H
- fluxul de căldură furnizat creuzetului;
t
H
t = H =C - căldura specifică a epruvetei;
∆T ∆T p

t
∆T - diferenţa de temperatură.
Studiul complet prin calorimetrie diferenţială al modului de comportare al unui
polimer funcţie de temperatură, comportă două etape distincte:
a. Încălzirea iniţială a reactanţilor (etapă care implică reticularea propriuzisă),
în care se pune în evidenţă entalpia de reacţie, calculată din estimarea
suprafeţei de sub curba limitată de tangenta comun ă.

114
 Figura 13.11 Termograma caracteristică încălzirii unui amestec răşină +
durificator supus pentru prima dat ă încălzirii (amestec nereticulat)

În Figura 13.11 este prezentată termograma DSC caracteristică încălzirii

amestecului răşină – agent durificator. Prin atingerea temperaturii de reticulare Ti
materialul polimerizează, iar căldura reacţiei de polimerizare este eviden ţiată prin
apariţia unui peak.
b. La al doilea ciclu de încălzire (încălzirea materialului polimerizat în
prealabil), după depăşirea unei anumite temperaturi, pe curba flux de
căldură – temperatură apare un salt datorat căldurii absorbite de
epruvetă. Se constată o creştere a căldurii specifice, atribuite tranziţiei
vitroase (Tg). Polimerii au căldura specifică mai ridicată la temperaturi
superioare temperaturii de tranziţie vitroasă, iar moleculele polimerului
prezintă o mobilitate însemnată.

• Tgmin este temperatura de debut a domeniului tranzitiei vitroase ;

• Tgcalc este temperatura obţinută la intersecţia dintre dreapta corespunz ătoare
curbei caracteristice stării vitroase (amorfe) şi tangenta în punctul de inflexiune.
• Tgmax este temperatura atinsă în maximul peak-ului de relaxare ;
• Tgmed este temperatura punctului de inflexiune (m ăsurată dacă nu există un peak
endotermic de relaxare).

115
 Unii autori consideră T g temperatura la care tranziţia a evoluat în propor ţie de
63% (valoare aflată aproximativ în jurul celei corespunzătoare punctului de
inflexiune) pe curba Cp – T.

Figura 13.12 Variaţia căldurii specifice cu temperatura în domeniul tranziţiei

∆ Cp topire
EXO

Tranzitie vitroasa

cristalizare

Temperatura

Figura 13.13 Exemplul unei curbe DSC caracteristică unui polimer iniţial amorf
care trece şi prin stadiul cristalin înainte de topire

116
 La temperaturi mai ridicate decât Tg, când polimerul are suficientă energie, au
loc deplasări ale moleculelor al căror efect este atingerea unei stări ordonate (starea
cristalină). Trecerea în aceast ă stare este însoţită de degajare de căldură,
evidenţiată de un peak accentuat în reprezentarea grafic ă flux de căldură –
temperatură (Figura 13.13).
Continuarea încălzirii conduce în final la apariţia unei alte tranziţii termice –
topirea. La atingerea temperaturii de topire Tm, lanţurile polimerice pierd orientarea
ordonată şi încep să se deplaseze liber. În timpul topirii (proces endoterm) sistemul
de încălzire trebuie să furnizeze energie suplimentară pentru păstrarea vitezei
constante de încălzire. Peak-ul corespunz ător cristalizării apare numai în cazul
polimerilor care au modificări structurale (unii dintre aceştia rămân amorfi pe întreg
domeniul de temperatură).
Există câteva diferenţe semnificative între tranziţia vitroasă şi celelalte două
tranziţii termice (cristalizarea şi topirea). În cazul tranziţiei vitroase nu se poate
evidenţia un peak deoarece fenomenul nu se manifest ă prin cedare sau absorb ţie de
căldură de către polimer. Singura caracteristică termofizică ce se modifică la Tg este
căldura specifică a polimerului. Datorită modificării căldurii specifice, fără să fie
implicată şi căldură latentă, tranziţia vitroasă este o tranziţie de ordinul II.

Analiza flash laser LASERUL SPIC 3

Metoda de măsurare în regim tranzitoriu, cunoscută şi sub denumirea flash

laser a fost propusă în 1961 de Parker şi colab. [13.4].
În ultimii ani metoda a fost îmbunătăţită în ceea ce prive şte partea teoretică
dar şi tehnica de m ăsurare, facilitată de mijloacele moderne de achizi ţie şi tratare a
datelor, mai ales datorită necesităţii de caracterizare a materialelor noi, multe dintre
ele anizotrope.

Principiul metodei
Una din feţele unei epruvete plane (fa ţa superioară) este supusă unui impuls
de flux termic a cărui durată trebuie să fie foarte scurtă, înainte de măsurarea
caracteristicii temperatură – timp pe faţa opusă.
In cazul ideal în care durata aplic ării impulsului este neglijabilă, distribuţia
117
fluxului omogenă şi pierderile termice neglijabile, această temperatură, pe o scară la
care zero este temperatura ini ţială a epruvetei aflată în ehilibru termic cu mediul în
care este expusă, este o funcţie numai de numărul Fourier relativ la epruvetă.
at
Fo =
L2 (13.7)
a – difuzivitatea termică a probei (considerată constantă în timpul măsurării);
L – grosimea epruvetei ;
t – timpul.
∞
T (L, t )
T max
∑ (− 1)
= f (Fo) = 1 + 2
n =1
n
(
exp − n π Fo
2 2
) (13.8)

Tmax – temperatura finală atinsă de epruvetă, măsurată pe faţa inferioară a acesteia.

Figura 13.14 Termograma tipică obţinută printr-un experiment flash

Pornind de la identificarea diverselor puncte de pe termograma experimental ă am

determinat difuzivitatea şi conductivitatea termică a materialelor compozite.

118
 A – incintă
B – elemente de încălzire
D – detector de temperatură
E – epruveta
L – element de separare

Figura 13.15 Schema bloc a unei instalaţii de măsurare a difuzivităţii prin metoda flash

Temperatura epruvetei a fost măsurată cu un termocuplu tip K (cromel -

alumel), termocuplu care furnizează cea mai mare tensiune termoelectromotoare la
o temperatură dată, dintre termocuplele uzuale.

Figura 13.16 Înregistratorul XY tip SEFRAM-T2Y

119
 Variaţia în timp a temperaturii s-a monitorizat cu un înregistrator XY tip
SEFRAM-T2Y (Figura. 13.16) care poate prelua pân ă la trei semnale în tensiune
simultan (unul pe axa X şi două pe axa Y). Am utilizat numai unul din canalele
corespunzătoare axei Y, termograma trasându-se func ţie de timp (înregistratorul
prezintă bază de timp încorporată).
La trasarea termogramelor s-au utilizat dou ă viteze de deplasare 5 cm/s
respectiv, 10 cm/s în timp ce pentru semnalul în tensiune furnizat de termocuplu s-a
lucrat cu sensibilitatea maxim ă 0,04 mV/cm. Sursa de aplicare a impulsului termic
folosită la experimentări a fost un laser cu impulsuri YAG –Nd (Figura 13.17) tip
SPIC 3.
Instalaţia laser permite focalizarea fasciculului pe suprafaţa iradiată respectiv,
reglarea energiei acestuia. Principalele caracteristici tehnice ale laserului sunt
următoarele: lungimea de und ă a radiaţiei λ = 1,06 µm, timpul de generare a
impulsului t = 3 ms. Laserul poate genera şi trenuri de impulsuri, frecvenţa de
generare fiind de asemenea reglabil ă.

Figura 13.17 Laserul SPIC-3 de tip YAG-Nd utilizat la măsurări

120
Spectrofotometrul FTIR GX PERKIN ELMER 10000-20 cm-1

Analiza spectrofotometrică este o tehnică bazată pe absorbţia radiaţiei

datorită mişcării de oscilaţie a moleculelor în jurul pozi ţiilor lor de echilibru.
Chiar dacă moleculele se află într-o stare stabilă, acestea prezint ă diverse
moduri de oscilaţie (vibraţii, rotaţii, răsuciri).
Frecvenţa de oscilaţie este unică pentru fiecare moleculă sau grup de
molecule. Astfel, prin analiza absorbţiei radiaţiei cu o anumită lungime de undă se
poate pune în evidenţă prezenţa anumitor tipuri de molecule sau leg ături. Prin
această tehnică se monitorizează consumarea componen ţilor în reacţia studiată,
precum şi formarea compuşilor noi.
Fiecărei frecvenţe a spectrului îi corespunde un număr de undă definit astfel:
f
ν = (13.9)
c

f - frecvenţa radiaţiei;
c – viteza luminii (3·108 m/s).
Spectrul infraroşu acoperă gama de frecvenţe între 300GHz şi 300THz [13.5].
Numerele de undă corespondente sunt aproximativ (10 – 14000 cm -1)
Spectrul infraroşu este compus din trei domenii spectrale:
- infraroşu apropiat (14000 – 4000 cm-1);
- infraroşu mediu (4000 - 400 cm -1), domeniul semnificativ din punct de vedere
analitic;
- infraroşu îndepărtat (400 - 10 cm-1).
Componenţa unui spectrofotometru FTIR este prezentat ă schematic în Figura13.18.

Figura 13.18 Componen ţa de bază a unui spectrofotometru FTIR

121
 Radiaţia este furnizată de o sursă termică, dacă este necesar ă acoperirea
unui spectru larg şi continuu sau de surse laser pentru analiza într-un spectru îngust
(analize specializate).
Aparatul spectral conţine un interferometru (monocromator) cu rolul de
separare a radiaţiei incidente în fascicule monocromatice care iradiază proba.
Proba de analizat se introduce de obicei în capsule de NaCl sau din alte materiale
transparente la radiaţia IR.
Radiaţia ce traversează proba ajunge pe detector, semnalul optic este
convertit în semnal electric şi înregistrat de înregistratorul care reproduce spectrul
caracteristic materialului analizat.
Peak-urile înregistrate (maximele de absorbţie) au aspectul de benzi şi sunt
asociate vibraţiilor unei legături specifice din molecula materialului analizat. Vibraţiile
moleculare sunt datorate întinderilor, forfecărilor, diverselor tipuri de alte legături,
efectul asupra radiaţiei incidente fiind absorbţia unei anumite lungimi de undă
specifice tipului de legătură respectiv, tipului de vibraţie moleculară.

Absorbanţa probei analizate A, se defineşte ca logaritmul raportului între

intensitatea radiaţiei care ajunge pe detector şi intensitatea radiaţiei incidente pe
probă şi corespunde legii Beer.
⎛ I ⎞
A = log⎜⎜ ⎟⎟ = a ⋅ g ⋅ C (13.10)
I
⎝ 0⎠
a – absorbtivitatea radiaţiei cu o anumit ă lungime de undă de către specia
moleculară studiată;
g – grosimea probei;
C – concentraţia componentului absorbant;
A – absorbanţa caracteristică speciei moleculare studiate.
Legea lui Beer se consider ă a fi aditivă, mai multe specii moleculare pot s ă
absoarbă radiaţia cu aceeaşi lungime de undă:
A= ∑ a gC
i
i i (13.11)

122
14. MĂSURAREA CARACTERISTICILOR TERMOFIZICE ALE MATERIALELOR
COMPOZITE CU MATRICE ORGANICĂ

Răşinile epoxidice ranforsate cu fibre de sticl ă lungi în care proporţia de fibre

este limitată inferior la 50% fac parte din categoria materialelor compozite de înalt ă
performanţă destinate aplicaţiilor speciale. Datorită caracterului dual al acestora,
materialul se utilizează numai în condiţiile în care componentul cu rezisten ţa
mecanică scăzută îşi păstrează integritatea.
Din acest motiv este necesar ă cunoaşterea limitei maxime de temperatură pe
care o poate suporta în exploatare materialul compozit, fără ca răşina să-şi piardă
caracteristicile şi rolul de liant al structurii. Valoarea limită a acestei temperaturi este
temperatura de tranziţie vitroasă.

Sistemele epoxidice folosite în acest studiu sunt de tip DGEBA (diglicidil eter
al bisfenolului A), un produs macromolecular liniar, obţinut prin policondensarea
bisfenolului A (2-2 bis (p-hidroxifenil) propan) cu epiclorhidrina în prezenţa NaOH cu
rol de catalizator de reacţie.

Au fost investigate experimental două sisteme epoxidice compuse din:

S1. răşină DGEBA + agent durificator de tip amin ă aromatică (diaminodifenil
metan) folosit ca matrice în preimpregnate armate cu 57% proporţie volumică fibre
de sticlă lungi de tip E),
S2. răşină DGEBA + agent durificator (anhidridă metiltetrahidroftalică) +
accelerator (amină heterociclică) utilizat ca matrice la preimpregnarea cu 76,7 %
proporţie volumică a fibrelor de sticlă lungi (roving) tip R.

Reticularea răşinii epoxidice cu agenţi de durificare de tip amine (mecanism

caracteristic sistemului epoxidic S1 care a constituit matricea materialelor compozite
armate cu fibre E din care s-au confec ţionat plăcile investigate experimental în
această lucrare) are loc după mecanismul prezentat în Figura 14.1.
În Figura 14.1, pentru simplificarea reprezentării s-au considerat numai
grupările epoxidice terminale (grupările reactive). De asemenea, amina poate fi de
tipul dimetilendiamina (prezentată în Figura 14.2) sau orice alt tip de amină care să
123
reacţioneze cu grupările funcţionale epoxi. Funcţie de reactivitatea aminei condi ţiile
de reticulare (temperatură, timp) sunt diferite [14.1]. Reactivitatea în anumite condiţii
poate fi modelată prin adiţia de catalizatori de reacţie, inhibitori, diluanţi reactivi, etc.

Figura 14.1 Mecanismul generic de reticulare al unei grupări epoxidice cu o amină

Mecanismul de reticulare din Figura 14.1 este caracteristic sistemului S1

prezentat anterior.

NH2 CH2 NH2

Figura 14.2 Dimetilendiamina (diaminodifenilmetan) CH2(C6H4NH2)2 (agentul durificator

al sistemului S1)

Rezultatul reticulării este crearea unei reţele polimerice spaţiale care conduce
la durificarea materialului. Cu cât legăturile create sunt mai ramificate, produsul
polimerizat este mai stabil termic şi mai rezistent la acţiunea factorilor de mediu.

Mecanismul de reticulare al sistemului S2 (cu agent durificator anhidrida

metiltetrahidroftalică Figura 14.3), diferă de cel prezentat anterior datorit ă necesităţii
deschiderii ciclul anhidridic pentru ca reacţia de reticulare să poată avea loc.
Anhidrida reacţionează cu grupările epoxidice ale răşinii şi formează legături
esterice. Legăturile esterice au o stabilitate termică mai mare (decât legăturile create
cu amine) şi produsul reticulat prezintă rezistenţă chimică superioară. Acesta este şi

124
motivul pentru care sistemul epoxidic de tip S2 se utilizeaz ă la construcţia
recipientelor de stocare sau a reţelelor de canalizaţie, structuri supuse unor condi ţii
mai agresive de mediu.

Figura 14.3 Anhidrida metiltetrahidroftalică (C9H10O3), agentul de durificate al

sistemului polimeric S2.

Datorită faptului că materialul compozit cu matrice din răşină epoxidică poate

fi utilizat la construcţia de structuri care vin în contact cu medii cu temperaturi
ridicate, este necesară cunoaşterea caracteristicilor lui termice.

Cele două sisteme polimerice folosite la experimente sunt în prealabil

dozate şi prepolimerizate de producător astfel că experimentul de calorimetrie
diferenţială se analizează numai asupra materialului reticulat complet.

14.1 Măsurarea temperaturii de tranziţie vitroasă şi a căldurii specifice

S-au testat în modul dinamic, cu calorimetrul diferenţial Q100 prezentat în

Capitolul 13, mostre prelevate dintr-o placă compozit cu matricea notată S1 şi
respectiv dintr-un tub cu matricea notată S2 .

Probele preluate din materialele polimerizate conţin şi fibre de sticlă. Datorită

proporţiei masice reduse de polimer, amplitudinea curbelor care denot ă modificările
fizico-chimice ale matricei este mult estompată.
Datele experimentale au fost importate în utilitarul Microsoft Excel cu care s-a
efectuat şi prelucrarea acestora (adăugarea liniilor de tendinţă pentru determinarea
temperaturii de tranziţie vitroasă respectiv, ecuaţiile dreptelor de variaţie a căldurii
specifice cu temperatura).
Rezultatele experimentelor sunt publicate integral în [14.3].

125
 Figura 14.4 prezintă evoluţia fluxului de căldură preluată de mostrele testate,
funcţie de temperatură. Încălzirea de la temperatura ambiantă până la temperatura
de aproximativ 700C pentru S1 şi respectiv 400C pentru S2 a avut loc cu vitez ă
ridicată, după care regimul de încălzire a fost stabilizat la 100C/min. Din acest motiv
modificările de pantă evidenţiate pe termograme în domeniul temperaturilor reduse
sunt datorate modificării vitezei de încălzire şi nu reprezintă puncte de tranformare
(în acest domeniu polimerul nu prezintă transformări).

0.17
] 0.16
/g Modificări de pantă care nu
[W
0.15 implică o transformare de fază
a
r 0.14
u
ld 0.13
a
c
x 0.12
lu
F 0.11

0.1
30 80 130 180
Temperatura [grd. C] S1 S2

Figura 14.4 Termogramele DSC caracteristice materialelor compozite studiate care au

ca matrice sistemele epoxidice S1 şi S2

Materialele în general, prezintă o variaţie aproximativ liniară a căldurii

specifice cu temperatura. În domeniile de temperatură în care nu au loc transform ări
structurale panta curbei de dependen ţă este aproximativ constant ă.
Tranziţia vitroasă se caracterizează prin modificarea vitezei de variaţie a
căldurii specifice a polimerului cu temperatura.
În Figura 14.5 este ilustrată procedura de determinare a temperaturii de
tranziţie vitroasă pentru sistemul compozit S1. Sunt evidente modificările vitezelor de
creştere a căldurii specifice a materialului cu temperatura şi punctele de început
respectiv, de sfârşit de transformate pot fi identificate cu uşurinţă. Temperatura de
tranziţie vitroasă pentru sistemul epoxidic S1 este 1360C.

126
 ] 0.9
K Tg2=144 grd.
g 0.85
/
J
[ 0.8
a Tg=136 grd.
c
fii 0.75
c 0.7
e
p Tg1=128 grd.
s 0.65
a
r
u 0.6
d
l
a 0.55
C
0.5
60 80 100 120 140 160 180
Temperatura [grd. C]

Figura 14.5 Determinarea temperaturii de tranziţie vitroasă pentru sistemul polimeric

S1

Pentru compozitul cu matricea din sistemul epoxidic S2, care con ţine fibre de
sticlă în proporţie volumică de 76,7%, evidenţierea temperaturii de tranziţie vitroasă
este mai dificilă. Această particularitate presupun că se datorează pe de o parte
proporţiei mai ridicate de fibre, iar pe de alt ă parte existenţei unor legături mai
puternice între moleculele polimerului datorită temperaturii mai ridicate de
polimerizare (1500C în comparaţie cu 1200C pentru sistemul S1) şi respectiv, unui
timp de menţinere la temperatura de polimerizare mai ridicat (4h în compara ţie cu 1h
pentru sistemul S1).

127
 1 Tg2 =145.6 grd.
]
K
/ 0.95
g
J
[
a 0.9
c
if
i
c
e 0.85
p
s
a
r 0.8
u
d
l
a 0.75
C
0.7
0 50 100 150 200
Temperatura [grd. C]

Figura 14.6 Determinarea temperaturii de tranziţie vitroasă pentru sistemul polimeric

S2

Pe termogramă se evidenţiază o modificare a vitezei de variaţie a căldurii

specifice la temperatura de 145,60C ce poate fi atribuită tranziţiei vitroase (Figura
14.6).

1 y = 0.0003x + 0.8991
] 2
R = 0.9218
K 0.95
y = 0.0019x + 0.6594
/g 0.9
J
[ 2 y = 0.0011x + 0.6949
R = 0.9952
a 0.85 2
R = 0.9416
ifc 0.8
i
c 0.75
e S1 T<Tg
p
s 0.7 S1 T>Tg
a y = 0.0012x + 0.6233
r 0.65 2 S2 T<Tg
u R = 0.9863
d
l 0.6 S2 T>Tg
a
C 0.55 Linear (S2 T<Tg)
0.5 Linear (S1 T<Tg)
30 80 130 180 Linear (S1 T>Tg)
Temperatura [grade C] Linear (S2 T>Tg)

Figura 14.7 Dependenţa căldurii specifice de temperatur ă pentru materialelor

compozite studiate care au ca matrice sistemele epoxidice S1 şi S2

În [14.4], testele efectuate de nouă cercetători, care au utilizat patru tipuri de

calorimetre (două Perkin Elmer şi două Du Pont (la ora actuală TA Instruments)),
asupra unei răşini epoxidice reticulate cu acela şi durificator şi accelerator prezintă ca

128
temperatură de tranziţie vitroasă valori cuprinse între 134,8 0C şi 164,80C, pentru
viteza de încălzire de 100 C/min. Mai mult decît atât, aceştia evidenţiază o creştere a
Tg cu creşterea vitezei de încălzire.
Căldura specifică este dependent ă de temperatură după o relaţie de tipul:
Cp = a + bT [J/gK] (14.1)

Tabelul 14.1. Coeficienţii ecuaţiei de dependenţă a căldurii specifice a materialului

de temperatură (a - ordonata la origine, b-coeficientul unghiular) corespunzători
relaţiei (14.1):
Material S1 S2
Domeniu T<Tg T>Tg T<Tg T>Tg
temperatură
a 0,623 0,694 0,659 0,899
b (x 103 ) 1,2 1,1 1,9 0,3

Termogramele DSC eviden ţiază căldura specifică mai ridicată a materialului

compozit care are ca matrice sistemul epoxidic S2, pe întreg domeniul de
temperatură studiat. O explicaţie ar putea fi proporţia mai ridicată în fibre de sticlă a
acestuia. Termograma compozitului cu sistem polimeric S2 prezint ă o variaţie mai
lentă a căldurii specifice cu temperatura în domeniul de tranzi ţie vitroasă, fapt ce
confirmă prezenţa unor legături puternice între macromolecule (grad avansat de
reticulare).
Stabilitatea sistemului compozit S2 este confirmat ă şi de viteza redusă de
variaţie a Cp la temperaturi superioare tranziţiei vitroase (panta dreptei de
dependenţă a căldurii specifice de temperatur ă este foarte mică 0,0003).
Datorită faptului că destinaţia de bază a materialelor compozite cu matrice din
sistemul polimeric S2 este fabricarea corpurilor de revolu ţie (tubulaturi, recipiente),
acestea pot fi utilizate în condi ţii de extremă siguranţă până la temperatura de
fierbere a apei.

129
 14.2 Măsurarea coeficientului de dilatare termică al materialelor
compozite
În scopul determinării comportării la dilatare a materialului compozit stratificat
au fost determinate valorile limit ă ale coeficienţilor de dilatare liniară pentru fiecare
material în parte respectiv, orientare. Aceste valori corespund măsurărilor
dilatometrice efectuate pe direc ţia fibrelor şi perpendicular pe aceasta.
Experimentele s-au efectuat la Universitatea Valahia din Târgovi şte cu un
dilatometru SADAMEL cu temperatura maxim ă de încălzire de 15000C. Măsurările
au inclus domeniul de temperatur ă 0-1500C.
Din materialul compozit cu sistemul polimeric S1 (din care sunt construite
plăcile), s-au prelevat epruvete dintr-un stratificat [0/90] s pe direcţia fibrelor (notaţie
Pl0/90-0) şi dintr-un unidirecţional, perpendicular pe direcţia fibrelor, notat UD - 90.
Din materialul compozit cu matrice polimerică din sistemul S2 a fost
confecţionată o epruvetă cilindrică cu fibrele orientate pe direcţia generatoarei (
notaţie T-0). Din acest preimpregnat nu se poate construi o epruvet ă cu fibrele
orientate perpendicular pe direcţia de prelevare, decât dac ă s-ar construi iniţial o
placă.
Rezultatele măsurărilor sunt prezentate în Tabelul 14.2.

Tabelul 14.2 Coeficienţii de dilatare liniară ai materialelor studiate

Simbol epruvetă Tip fibre de Direcţia fibrelor faţă de Coeficientul de
-1
ranforsare cea a epruvetei dilatare [K ]
Pl 0/90 -0 E 50% orientare 00 8,06 ·10-6
50% orientare 900
UD-90 E orientare 900 3,85 ·10-5
T-0 R orientare 00 4,6·10-6

Se remarcă anizotropia accentuat ă a comportării materialului la dilatarea

liniară. De asemenea se eviden ţiază comportarea superioară la dilatare a
materialului din care este confecţionat tubul din două cauze principale: fibrele R
prezintă un coeficient de dilatare termică mai redus, iar proporţia de fibre orientate
longitudinal este mai mare.

130
 În cazul testelor efectuate pe direcţia fibrelor, s-a obţinut pentru materialul
utilizat la construcţia tuburilor (armătura din fibre R) un coeficient de dilatare liniară
4,6·10-6 [K-1] superior celui determinat de producător numai pentru fibre, 4·10-6 [K-1]
(Tabelul 5.6). Acest fapt este datorat şi prezenţei răşinii în compozit (proporţia
volumică de fibre 76,7%). Spre comparaţie, sunt prezentate din [14.5], pentru un
material similar cu cel al tubului (roving), din care a fost construită o placă
unidirecţional (nu este precizat ă proporţia de fibre), rezultatele măsurărilor efectuate
la ONERA Chatillon, care au condus la valoarea coeficientului de dilatare liniar ă
longitudinal 4,7·10-6 [K-1] respectiv, transversal 2,6 ·10-5 [K-1].
În cazul materialului prelevat din placă (armătura din fibre E), diferenţa dintre
valoarea obţinută experimental 8,06·10-6 [K-1] şi cea caracteristică fibrelor
determinată de producător 5,3·10-6 [K-1] (Tabelul 5.6) este mult mai mare (65%),
datorită pe de o parte unei propor ţii totale de fibre în materialul compozit mai redus ă
decât în cazul tuburilor (57% vol.), iar pe de alt ă parte faptului că numai jumătate din
proporţia totală de fibre sunt orientate longitudinal faţă de axa epruvetei.
În ceea ce priveşte comportarea la dilatare a materialului plăcii pe direcţie
transversală celei a fibrelor se constată o influenţă semnificativă a caracteristicilor
matricei. Coeficientul de dilatare termică liniar pe direcţia fibrelor (chiar dacă această
orientare o au numai ½ din propor ţia totală) este de aproape 4 ori mai mic decât
coeficientul de dilatare termică transversal. Valoarea ob ţinută pentru coeficientul de
dilatare termică transversal faţă de fibre, 3,85·10-5 [K-1] este de aproximativ 3 ori mai
mică decât cea caracteristică răşinii nearmate, 11 ·10-5 K-1 [10.1].

14.3 Analiza spectrofotometrică FTIR

Materialele folosite ca obiect de studiu în prezenta lucrare sunt dou ă sisteme
polimerice comerciale.
Studiul FTIR a constat în ridicarea spectrelor caracteristice celor două stări
de bază cea de materie primă (prepreg) şi cea de produs finit. Pornind de la spectrul
răşinii epoxidice nereticulate au fost studiate spectrele răşinilor epoxidice din
sistemele S1 şi S2 în stadiul de preimpregnat (r ăşină combinată cu întăritor şi
accelerator de reacţie – stare în care se livrează prepregul) respectiv, de produs finit,
după efectuarea ciclului de polimerizare complet recomandat de produc ător.

131
 85.08

2293.64
84.5 2267.74

84.0
431.51
3737.24
83.5
3908.26
83.0

3978.48
82.5 2432.26
2594.96

82.0 2535.36 2064.94

1757.08

81.5 2485.61 2115.69

1888.33 582.08
512.59
81.0
1656.13
1361.02
80.5 844.22
1604.43 1341.48 1189.63 912.80

80.0 2760.59 1581.87 1294.12

%T
1243.03
79.5
1511.56
2165.76
79.0
2204.69 1504.25

78.5

78.0

77.5

3175.82
77.0
3336.19

76.5 3037.96 2871.06

2969.16 C331 BEM 10-1DILUATA CU KBr

76.0

75.5

74.93
4008.8 3600 3200 2800 2400 2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 600 340.8
cm-1

Figura 14.8 Spectrul FTIR al sistemului polimeric S1 corespunzător preimpregnatului

înainte de polimerizare
90.2

85 C332 RC BEM 10-2 DILUATA CU KBr

80

2341.05

75 2541.35 2069.54

1886.12
70

65 2168.77
3036.65 1382.19
1413.17
1581.62
60
3237.43 1736.05

3376.27
2872.76
%T 55
2928.77 1362.14
1642.99
2965.04
50
1462.53

1295.14
1607.52
45

758.73 639.26
40

1230.43 735.97
564.14
35 1509.13 828.99
436.32

464.11
1182.13
30
487.54 450.31

25 1035.60

21.0
3995.6 3600 3200 2800 2400 2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 600 354.0
cm-1

Figura 14.9 Spectrul FTIR al sistemului polimeric S1 corespunzător materialului

compozit după polimerizare

132
 Trebuie menţionat că spectrele prepregurilor sunt mult mai complexe decât
cel prezentat în Figura 8.9 datorită prezenţei pe lângă răşina epoxidică DGEBA, a
întăritorului, acceleratorului de reacţie, eventual fibre de sticlă şi implicit compuşi de
tip silan utilizaţi ca agenţi de cuplare. Se remarc ă prezenta unui peak extrem de bine
definit la 906,4 cm-1 în spectrul răşinii epoxidice tip DGEBA caracteristic vibra ţiei
inelului din gruparea reactivă epoxi (Figura 8.9).

În spectrul din Figura 14.8 (caracteristic prepregului) peak-ul apare mult mai
estompat la 912,8 cm -1, diferenţa de lungime de und ă o atribuim diferenţelor de
calibrare dintre aparatele pe care s-au ridicat spectrele şi respectiv, diluţiei cu KBr.
Estomparea peak-ului este atribuit ă procesului de prepolimerizare aplicat
preimpregnatului, care a deschis o parte din leg ăturile epoxidice. Acestea nu mai
participă la absorbţia lungimii caracteristice de undă, iar peak-ul este mai pu ţin
evidenţiat. În spectrul prezentat în Figura 14.9 (material compozit polimerizat), nu se
evidenţiază nici un peak între 829,99 şi 1035,6 cm-1. În acest caz se poate considera
că reacţia de reticulare este completă şi toate grupările reactive epoxi au reacţionat
participând la crearea structurii tridimensionale durificate a polimerului.
Figurile 14.10 şi 14.11 prezintă spectrele FTIR ale sistemului polimeric S2 în
starea corespunzătoare preimpregnatului înainte de punerea în form ă (prepreg) şi
după obţinerea produselor polimerizate (tuburile).
Ca şi în cazul sistemului polimeric S1, în Figura 14.10 se eviden ţiază un peak
la 913,05 cm-1 mai estompat decât cel caracteristic r ăşinii pure, datorită reacţiei
parţiale a grupărilor epoxi din cursul etapei de prepolimerizare de la obţinerea
prepregului. În spectrul FTIR al sistemului S2 polimerizat (Figura 14.11) nu mai
există nici un peak între 830,9 şi 1044,97cm-1, fapt ce evidenţiază deschiderea
completă a ciclurilor epoxi (reacţia de reticulare este finalizată).
Pentru ambele sisteme polimerice S1 şi S2 în starea de preimpregnat
(Figurile 14.8 şi 14.10), raportul amplitudinii peak-urilor de la 906,4 cm -1 şi cel
caracteristic vibraţiei inelului benzenic 1601,7 cm -1 este inferior raportului aceloraşi
peak-uri pentru răşină (Figura 8.9).
Analiza FTIR confirmă prepolimerizarea răşinii din prepreg în cazul ambelor
sisteme compozite.

133
 90.0

C328 RC 10-1 diluata cu KBr

89

88
3908.69
411.90
87 3977.65

2295.06

86
2429.95

85 2485.71
1389.33
2542.60 2067.81
84 1416.41
1741.80

83 2760.70 1345.42 581.70

1888.89

82
1362.13

81 1133.47
%T
3502.85 913.05
831.65
80 1034.87

1460.36
1581.96 1296.99
79
1185.17
1606.93

78 1249.17

77

3055.19 1511.72
76

2872.17
75

2929.13
74
2967.37

73

72.1
3995.6 3600 3200 2800 2400 2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 600 340.8
cm-1

Figura 14.10 Spectrul FTIR al sistemului polimeric S2 corespunzător preimpregnatului

înainte de polimerizare
76.34
76.0

75.5
2591.23 2494.94
75.0
1413.55
74.5

74.0 3903.80
2335.41
73.5 2540.58 2070.98
1648.02 488.33
73.0 2428.64 1361.80 468.85

72.5 1734.69
1889.12
72.0

71.5
1296.01
71.0

70.5 1467.32
1581.80
70.0 1607.31 830.90

69.5

69.0 3056.21
%T
68.5 3451.61

68.0 3036.84

67.5
1223.70
67.0

66.5
1509.13
66.0
1183.01
65.5

65.0 1084.22
2963.67 2872.92 1044.97
64.5

64.0 2929.22

63.5

63.0

62.5 C329 RC 10-2 DILUATA CU KBr

62.0
61.66
3982.3 3600 3200 2800 2400 2000 1800 1600 1400 1200 1000 800 600 382.9
cm-1

Figura 14.11 Spectrul FTIR al sistemului polimeric S2 corespunzător materialului

compozit după polimerizare

134
Concluzii:
1. Procesul de reticulare a sistemelor compozite notate S1 şi respectiv S2 diferă nu
numai prin parametrii termici şi temporali (S1 – 1h la 1200C; S2 – 4h la 1500C), ci
şi prin mecanismul de reticulare, dependent de tipul de agent durificator.
2. Pentru sistemul compozit S1 temperatura de tranziţie vitroasă este 1360C iar
pentru sistemul polimeric S2 145,60C.
3. Tranziţia vitroasă pentru sistemul compozit S2 nu este la fel de evident ă datorită
proporţiei volumice ridicate de fibre a compozitului (76,7%) şi stabilităţii termice a
polimerului reticulat la temperatură şi durată de menţinere mai ridicate decât în
cazul compozitului cu matrice din sistemul S1 şi proporţie volumică de fibre de
numai 57%.
4. Căldura specifică a materialului creşte cu creşterea temperaturii, dar viteza de
creştere a acesteia scade peste temperatura de tranzi ţie vitroasă. Au fost
identificaţi coeficienţii ecuaţiilor de dependenţă a Cp de temperatură.
5. Analiza dilatometrică evidenţiază anizotropia pronunţată a comportării la diatare
termică a stratificatelor.
6. Prin spectrofotometrie FTIR s-a pus în evidenţă că preimpregnatul este
prepolimerizat.

15. MĂSURAREA DIFUZIVITĂŢII ŞI CONDUCTIVITĂŢII TERMICE A

PLĂCILOR

La ora actuală există foarte multe metode de evaluare (m ăsurare) a

difuzivităţii termice respectiv, conductivităţii materialelor, metode ce prezintă
particularităţi funcţie de tipul materialului testat şi natura acestuia.
Aceste metode de măsurare pot fi plasate în două mari categorii:
• măsurare în regim de transfer termic staţionar (metoda plăcii calde izolate
(aplicabilă materialelor izolatoare termic), metoda barei (aplicabilă conductorilor));
• măsurare în regim variabil.
Prima clasă, presupune independenţa de timp şi măsurarea numai a
conductivităţii termice, regimul variabil permite în schimb identificarea şi a altor
parametri cum ar fi difuzivitatea termică. Cea mai largă utilizare în ultimul timp o au

135
metodele de măsurare în regim tranzitoriu care prezintă o caracteristică comună:
aplicarea unei perturbaţii termice asupra epruvetei aflată în condiţii de echilibru
termic urmată de măsurarea răspunsului termic al acesteia [15.1].

În ultimii ani, metoda clasică a lui Parker (prezentată sumar în Capitolul 13) a
fost îmbunătăţită în ceea ce priveşte partea teoretică dar şi tehnica de măsurare,
facilitată de mijloacelor moderne de achizi ţie şi tratare a datelor, mai ales datorită
necesităţii de caracterizare a materialelor noi, multe dintre ele anizotrope.

Pentru determinarea difuzivităţii termice a materialului compozit, au fost

testate epruvete plane prelevate dintr-o plac ă de material unidirecţional, cu matrice
polimerică de tipul sistemului epoxidic S1, armată cu 74% proporţie masică de fibre
de sticlă E şi notate U1-4.
Metoda de măsurare aleasă este o metodă în regim variabil, care a constat în
aplicarea unui puls termic (laser) cu durata de 3 ms pe o fa ţă a epruvetei, în timp ce
pe cealaltă s-a monitorizat răspunsul termic al acesteia cu ajutorul unui termocuplu
tip K(cromel-alumel), cuplat la un înregistrator de temperatur ă. Sudura caldă a
termocuplului a fost lipită pe epruvetă prin intermediul unei paste termoconductoare
pe bază de Ag.

Pe o scară la care 0 este considerată temperatura epruvetei înainte de

aplicarea pulsului (experimentele au fost efectuate la temperatura ambiant ă) s-a
reprezentat normalizat evoluţia temperaturii epruvetei pe faţa opusă celei pe care a
fost aplicat impulsul energetic (normalizarea este realizat ă în raport cu Tmax , unde
Tmax este diferenţa dintre temperatura maximă atinsă de epruvetă şi temperatura
iniţială a acesteia). Din datele caracteristice ale termogramei, prin diverse rela ţii
prezentate în literatura de specialitate, se calculeaz ă difuzivitatea termică respectiv,
conductivitatea termică a materialului studiat.
Pentru fiecare epruvetă în parte s-a obţinut experimental dependenţa
temperatură-timp. Nu a fost necesară calibrarea semnalului de temperatur ă în
vederea determinării temperaturii absolute. În calcul se ţine cont numai de cre şterea
de temperatură peste temperatura iniţială a epruvetei, nu a fost necesar ă nici
stabilirea unei referinţe pentru determinarea temperaturii sudurii reci şi compensarea
136
eventuală a acesteia. Principiul de baz ă al metodei este descris succint în Capitolul
13.
Principiul metodei
Una din feţele unei epruvete plane (fa ţa superioară) este supusă unui impuls
de flux termic a cărui durată trebuie să fie foarte scurtă, înainte de măsurarea
caracteristicii temperatură – timp pe faţa opusă.
In cazul ideal în care durata aplic ării impulsului este neglijabilă, distribuţia
fluxului omogenă şi pierderile termice neglijabile, această temperatură, pe o scară la
care zero este temperatura ini ţială a epruvetei aflată în ehilibru termic cu mediul în
care este expusă, este o funcţie numai de numărul Fourier relativ la epruvetă.
T
Dacă se consideră funcţia (t ) = care este de fapt termograma experimentală,
Tmax

(t ) = f ( Fo ) = f ⎛ at ⎞
⎜ 2⎟
⎝L ⎠ (15.1)
din care rezultă expresia:
L2
a= f −1(θ( t ) )
t
a – difuzivitatea termică a probei (considerată constantă în timpul măsurării);
L – grosimea epruvetei ;
t – timpul.
f-1 – funcţia inversă funcţiei f definită anterior.

Aceasta nu are o expresie analitică. În practică se obţine prin interpolare dintr-

un tablou numeric de tip (x, f(x)), sau prin utilizarea unei expresii aproximative (de
exemplu un polinom).

Intr-un caz particular pentru valoarea θ = 0,5

L2 −1 L2
a= f (0, 5 ) ≅ 0,139 = a1
t1 t1 2
2 2 (15.2)

Aceasta este metoda lui Parker, care constă în identificarea difuzivităţii pentru un
t1
singur timp 2 (acela în care se atinge jumătate din temperatura maximă (Tmax) din
cursul experimentului).
La fiecare moment de timp poate fi calculat ă valoarea difuzivităţii, care

137
rămâne constantă în timp dacă ipotezele de impuls Dirac respectiv, lipsa pierderilor
de căldură prin convecţie sunt verificate efectiv.

Influenţa fenomenelor parazite

Chiar dacă metoda pare extrem de simplă la o primă evaluare, în practică
sunt dificil de realizat condiţii ideale:
- impuls Dirac perfect al fluxului de căldură;
- izolarea adiabatică a eşantionului înainte de încălzirea prin impuls;
- uniformitatea spaţială a impulsului.

Au fost propuse soluţii care să ţină cont de aceste efecte, dar n-au f ăcut
altceva decât să încerce să corecteze coeficientul lui Parker corespunz ător unicului
punct de atingere a jumătăţii din valoarea maxim ă a creşterii de temperatură.
Fiecare punct al termogramei conţine informaţii care trebuie să contribuie la
determinarea mărimii de măsurat. Metodele dezvoltate după cea a lui Parker, permit
identificarea difuzivităţii pornind de la toate punctele termogramei şi în special de la
partea crescătoare a acesteia (Balageas [15.2]).

Degiovanni [15.3], propune o metod ă mai precisă pentru calculul difuzivităţii

termice.
Cu ajutorul unor relaţii de calcul foarte simple este permisă calcularea difuzivităţii fie
t1, t1 , t2
pornind de la puncte particulare ale termogramei ( 3 2 3 ), fie pornind de la
momentul de ordin zero M0 al temperaturii calculată între doi timpi aleşi arbitrar:

t5
6 Tt
M0 = ∫ dt (15.3)
t1 Tmax
3

138
 Figura 15.1 Mărimi identificate pe termogramă necesare calculului difuzivit ăţii
termice prin metoda Degiovanni [15.3]

Toate elementele urm ătoare de calcul vor fi raportate la termograma din (Figura
15.1).
Relaţiile propuse de Degiovanni [15.3], sunt liniare, dar expresii parabolice mult mai
precise sunt prezentate în [15.4]:

⎡ ⎛ t2 ⎞
2
⎛t2 ⎞ ⎤
L ⎢
2 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎥
a 2 = ⎢7,1793⎜ 3 ⎟ −11,9554⎜ 3 ⎟ + 5,1365⎥ (15.4)
3
t5 ⎢ ⎜⎜ t 5 ⎟⎟ ⎜⎜ t 5 ⎟⎟ ⎥
6 ⎢ ⎝ 6 ⎠ ⎝ 6⎠ ⎥⎦
⎣

⎡ ⎛ t1 ⎞
2
⎛ t1 ⎞ ⎤
2 ⎢ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎥
L
a1 = ⎢0,6148⎜ 2 ⎟ − 1,6382⎜ 2 ⎟ + 0,968⎥ (15.5)
2
t5 ⎢ ⎜⎜ t 5 ⎟⎟ ⎜⎜ t 5 ⎟⎟ ⎥
6 ⎢ ⎝ 6 ⎠ ⎝ 6 ⎠ ⎥⎦
⎣

⎡ ⎛ t1
2
⎞ ⎛ t1 ⎞ ⎤
L ⎢2 ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎥
a1 = ⎢1,0315⎜ 3 ⎟ − 1,8451⎜ 3 ⎟ + 0,8498⎥ (15.6)
3
t5 ⎢ ⎜⎜ t 5 ⎟⎟ ⎜⎜ t 5 ⎟⎟ ⎥
6 ⎢ ⎝ 6 ⎠ ⎝ 6 ⎠ ⎥⎦
⎣

⎡ ⎛ ⎞
2
⎛ ⎞ ⎤
L ⎢ 2 ⎜ M0 ⎟ ⎜M ⎟ ⎥
aM0 = ⎢1,356⎜ ⎟ + 0,339⎜ 0 ⎟ − 0,053⎥ (15.7)
t5 ⎢ ⎜⎜ t 5 ⎟⎟ ⎜⎜ t 5 ⎟⎟ ⎥
6 ⎢ ⎝ 6 ⎠ ⎝ 6 ⎠ ⎥⎦
⎣

139
 Metoda propusă de Parker este în aparen ţă cea mai simplă, dar
implică respectarea unor condi ţii deosebite în ceea ce prive şte pierderile de
căldură (inerente în cazul evalu ării epruvetelor subţiri şi slab conductoare,
cum este cazul materialelor polimerice care constituie în majoritatea cazurilor
matricea materialelor compozite).
Degiovanni propune metode mai precise datorit ă corecţiilor care ţin
cont de pierderile termice şi utilizează pentru determinare o mai mare parte a
termogramei, din cauza faptului că experimentul este supus influen ţei mai
multor factori perturbatori (care conduc la nerespectarea condi ţiilor la limită
impuse):
Alegerea sistemului de citire a temperaturii este dependent în primul
rând de gama de temperaturi la care se efectueaz ă experimentul şi de
caracteristica de timp a epruvetei (L2 / a ). Primul parametru fixează domeniul
spectral pentru care sensibilitatea detectorului trebuie să fie maximă, iar cea
de a doua fixează constanta sa de timp (termocuplele sunt utilizate limitat
datorită inerţiei ridicate).
Compozitele cu agent de armare orientat, constituite din fibre care
urmează direcţii preferenţiale, reprezintă o categorie aparte de materiale,
care pun probleme deosebite din punct de vedere al determin ării
caracteristicilor termofizice.
Datele experimentale proprii au fost prelucrate în Excel şi prin
normalizare s-au obţinut termogramele experimentale. Programul s-a dovedit
a fi un instrument puternic de tratare a datelor şi a permis stabilirea ecuaţiilor
termogramelor normalizate (Figurile 15.2-5), cu ajutorul cărora s-au calculat
integralele necesare determinării momentului de ordin 0 al temperaturii
(15.3). Difuzivitatea termică a materialului compozit a fost determinat ă
folosind toate relaţiile trecute în revistă: formula lui Parker (15.2), respectiv
ecuaţiile Degiovanni (15.4-7).
Calculul conductivităţii termice a materialului compozit a fost efectuat
cu valorile pentru densitate, ρ=1998 kg/m3 respectiv, căldura specifică, cp=
880 J/kgK. Termogramele experimentale ale celor patru epruvete testate
sunt prezentate în (Figurile 15.2-5)[15.5].

140
 U1
y = -0.1717x2 + 0.8165x + 0.0342
T/T max
R2 = 0.9988
1
0.9
0.8
0.7
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
0 0.5 1 1.5 2 2.5 3
Timp (s)

Figura 15.2 Termograma experimentală a epruvetei 1

y = -0.1361x2 + 0.7337x + 0.036 U2

T/T max
R2 = 0.9968
1
0.9
0.8
0.7
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
0 0.5 1 1.5 2 2.5 3
Timp (s)

Figura 15.3 Termograma experimentală a epruvetei 2

141
 U3
T/T max
y = -0.1741x2 + 0.851x + 0.0149
R2 = 0.9964
1
0.9
0.8
0.7
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
0 0.5 1 1.5 2 2.5
Timp (s)

Figura 15.4 Termograma experimentală a epruvetei 3

y = -1.1536x3 + 2.341x2 - 0.3635x + 0.0609 U4

T/T max
R2 = 0.994
1
0.9
0.8
0.7
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2 1.4 1.6
Timp (s)

Figura 15.5 Termograma experimentală a epruvetei 4

142
 T/T max
1
0.9
0.8
0.7
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
0 0.5 1 1.5 2 2.5
Timp (s)
U1 U2 U3 U4

Figura 15.6 Termogramele experimentale ale celor 4 epruvete din material

compozit.

În Figura 15.6 sunt prezentate termogramele celor patru epruvete

testate.
Termogramele epruvetelor 1 şi 2 s-au obţinut pentru o viteză de
deplasare a înregistratorului de 10 cm/s, iar cele ale epruvetelor 3 şi 4 cu
5cm/s. De asemenea au fost utilizate energii ale impulsului incident diferite
pentru fiecare experiment, cu men ţiunea că epruveta 4 a fost iradiată cu o
defocalizare superioară celorlalte, astfel încât suprafaţa care a primit fluxul
termic să fie mai mare.
Energia pulsului laser trebuie limitată, pentru a nu volatiliza local
matricea polimerică sau induce transformare de faz ă în cazul unui alt tip de
material. În asemenea condiţii o parte din cantitatea de căldură furnizată ar fi
consumat ă în alt mod, iar termogramele nu mai ilustrează din punct de
vedere al transferului energetic numai propriet ăţile conductive ale
materialului.
Indiferent de energia pulsului şi de precizia ridicării termogramei
(viteză de deplasare a înregistratorului de temperatur ă) după normalizarea
temperaturii, curbele caracteristice sunt aproape identice pentru epruvetele

143
 1, 2 şi 3, fapt ce demonstrează reproductibilitatea experimentului pentru un
regim termic dat.
In cazul epruvetei 4 datorit ă defocalizării (distribuţia fluxului termic
incident pe o suprafaţă diferită) se constată o reducere a vitezei de cre ştere a
temperaturii în prima jumătate a termogramei, respectiv o accelerare a
acesteia în partea a doua, faţă de epruvetele 1, 2 şi 3. Este de remarcat
faptul că timpul de atingere a 1/2 din cre şterea de temperatură este acelaşi,
fapt ce confirmă coerenţa experimentului şi justifică utilizarea modelului
Parker la determinarea difuzivităţii termice (ecuaţia 15.2.).
Valorile difuzivităţii şi conductivităţii termice pentru fiecare epruvet ă în
parte sunt prezentate în Tabelele 15.1 şi 15.2. Valorile difuzivităţii respectiv,
conductivităţii termice cu metoda propus ă în [15.4], le-am prezentat şi în
[15.5] în condiţiile utilizării unei valori pentru densitatea materialului
prezentată în literatura de specialitate. În Tabelele 15.1 şi 15.2 caracteristicile
termice sunt recalculate cu valoarea m ăsurată a densităţii materialului
compozit (1,998 g/cm3).

Tabelul 15.1. Difuzivitatea termică măsurată

Epruveta Difuzivitatea termică (x 10-7 m2/s)
Modalitatea de calcul
aP a2/3 a1/2 a 1/3 aMo
(rel. 15.2) (rel.15.4) (rel.15.5) (rel.15.6) (rel.15.7)
[15.4] [15.4] [15.4] [15.4]
U1 2.10 1.97 2.34 3.14 3.38
U2 1.82 1.58 1.95 2.59 2.94
U3 2.17 2.18 2.36 2.92 3.27
U4 1.98 2.02 0.73 1.42 2.36

Conform relaţiei de dependenţă λ = Cp ⋅ ϕ ⋅ a în care:

Cp - căldura specifică a materialului compozit;
ϕ - densitatea;

144
a – difuzivitatea termică.
Valorile conductivităţii termice prezentate în Tabelul 15.2, au fost
calculate pe baza difuzivit ăţilor determinate anterior în Tabelul 15.1.

Tabelul 15.2. Conductivitatea termică rezultată din calcul

Epruveta Conductivitatea termică [W/mK]
Modalitatea de calcul
λP λ2/3 λ1/2 λ1/3 λMo
(rel.15.2) (rel.15.4) (rel.15.5) (rel.15.6) (rel.15.7)
U1 0.37 0.34 0.41 0.55 0.59
U2 0.32 0.27 0.34 0.45 0.51
U3 0.38 0.38 0.41 0.51 0.57
U4 0.35 0.35 0.12 0.25 0.41
Media 0.35 0.33 0.32 0.44 0.52

O altă metodă de calcul este propus ă de Degiovanni în [15.6], prin

care identificarea difuzivităţii se obţine având ca baz ă de calcul momentele
de ordin 0 (Mo) şi –1 (M-1) ale temperaturii calculate între timpii t0,1 şi t0,8 care
corespund pentru T/Tmax=0,1 şi respectiv, 0,8.
În Figura 15.7 sunt prezentate spre comparaţie valorile medii ale
conductivităţii termice determinate prin toate relaţiile de calcul menţionate
anterior respectiv, valorile conductivităţii calculate prin utilizarea modelelor
serie şi paralel a regulii amestecurilor prezentate anterior în Capitolul 10.
Regula amestecului s-a aplicat cu valorile λrăşină=0,2 W/mK, λfibre=1 W/mK.
Se poate observa din Figura 15.7 c ă o parte a valorilor măsurate sunt
plasate în afara intervalului determinat prin aplicarea regulii amestecurilor.
Explicaţia ar putea consta în faptul că nu sunt îndeplinite condi ţiile ideale de
efectuare a măsurărilor pentru ca o relaţie precum cea a lui Parker (15.2), să
conduc ă la valori rezonabile, dar conform unor date orientative furnizate de
producătorul preimpregnatelor [8.1], conductivitatea termică pentru
compozitul ranforsat cu 50% ţesătură de fibre de sticlă se plasează în
domeniul 0,16-0,33 W/mK, de asemenea în afara acestui interval.

145
 Se desprinde concluzia c ă modelele clasice de omogenizare a
caracteristicilor termice nu pot estima suficient de precis conductivitatea
termică.

0.9
]
K 0.8
/m Model serie
W
[
a 0.7 Model paralel
ic
m λP
r
te 0.6 λ2/3
a
te
tia λ1/2
v
ti 0.5 λ1/3
c
u
d
n 0.4
λMo
o
C

0.3

0.2
0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6 0.7 0.8 0.9 1
Proportia fibre

Figura 15.7 Valorile medii ale conductivităţii termice calculate

Din datele bibliografice se desprinde concluzia c ă metoda Degivanni

prezentată în [15.4] este mai precisă decât metoda Parker, datorită faptului
că utilizează pentru calcul mai multe puncte sau o suprafa ţă a termogramei şi
în acest caz sunt limitate influenţele fenomenelor parazite (pierderea de
căldură în mediul ambiant după aplicarea pulsului termic).
Azumi şi Takasashi propun pentru creşterea preciziei măsurării, corectarea
momentului iniţial al termogramei, prin considerarea acestuia ca fiind cel
corespunzător baricentrului energetic al impulsului termic [15.7].
Valorile conductivităţii termice calculate cu metodele propuse de
Degiovanni în [15.4] şi metoda Parker sunt prezentate în graficul din Figura
15.8.

146
 λMo

e
r
ra λ1/3
u U4
s
a
m U3
e λ1/2
d U2
a
d U1
o
t λ2/3
e
M

λP

0 0.2 0.4 0.6 0.8

Conductivitatea ter mica [W/mK]

Figura 15.8 Valorile comparative ale conductivit ăţii termice calculate prin cele
cinci metode

Producătorul preimpregnatelor [8.1], furnizează valoarea orientativă

0,4 W/mK pentru conductivitatea termică a compozitului unidirecţional
ranforsat cu 50% fibre de sticlă. Pentru a putea compara rezultatele
experimentale obţinute cu cea din datele bibliografice, prin considerarea ca
liniară a dependenţei conductivităţii termice cu temperatura, rezultă prin
interpolare pentru proporţia de fibre corespunzătoare compozitului testat
(57%), valoarea 0,48 W/mK.
Se constată că diferenţele minime faţă de rezultatele experimentale se ob ţin
pentru cazul folosirii metodei Degiovanni care presupune calculul
conductivităţii termice pornind de la momentul de ordin 0 al temperaturii
(relaţia 15.7) , caz în care diferen ţa este (8,3%).

Se desprinde concluzia c ă omogenizarea conductivit ăţii termice a

compozitului pornind de la caracteristicile constituen ţilor este complexă şi nu
poate fi redată prin aproximările simple date de modelele serie sau paralel.

147
Concluzii:
1. Difuzivitatea termică este măsurată printr-o metodă în regim tranzitoriu
(metoda flash), cu durata de aplicare a pulsului laser (3 ms) astfel încât poate
fi considerat un impuls tip Dirac. Alura termogramelor experimentale este
dependentă de suprafaţa pe care se aplică impulsul fasciculul laser.

2. Datorită înregistrării analogice a temperaturii se remarc ă o corelaţie foarte

bună a datelor ce reprezintă sursa termogramelor experimentale (ex.
R2=0,9988 pentru termograma probei 1.)

3. Pentru că temperatura a fost înregistrată continuu, iar materialul are

caracteristici de izolator termic, folosirea ca senzor de temperatură a
termocuplului este posibilă deoarece inerţia termică a acestuia este
constantă pe toată durata efectuării experimentului. Dacă se consideră ca
timp de aplicare a pulsului laser momentul unei infime cre şteri de
temperatură, termograma obţinută este utilizabilă.

4. Conductivitatea termică obţinută experimental 0,52 W/mK se plasează în

domeniul datelor calculate prin utilizarea modelelor serie şi paralel a
amestecurilor compozite (Cpserie=0,65 W/mK , Cpparalel=0,36 W/mK).

5. Valoarea măsurată experimental diferă cu 8,3% de valoarea estimată a

conductivităţii termice furnizată de producătorul preimpregnatelor pentru
aceeaşi proporţie de fibre 0,48 W/mK.

6. Pentru aceeaşi proporţie de fibre (50%) producătorul estimează

conductivitatea 0,4 W/mK pentru unidirecţional şi între 0,16 şi 0,33 W/mK
pentru ranforsarea tip ţesătură, în ambele cazuri direcţia de deplasare a
fluxului termic fiind perpendicular ă pe fibre. Se desprinde concluzia c ă
modelele matematice de omogenizare a caracteristicilor materialului
compozit trebuie să ia în considerare nu numai propor ţia relativă a
constituenţilor ci şi parametri dependenţi de felul armăturii.

148
 16. CARACTERISTICILE MECANICE ALE PLĂCILOR DIN MATERIALE
COMPOZITE STRATIFICATE [0/90]s

Comportarea la tracţiune a plăcilor

Scopul experimentelor de tracţiune în regim static a fost determinarea
caracteristicilor mecanice ale materialelor compozite stratificate şi validarea
datelor obţinute prin extinderea unui model matematic aplicabil materialelor
compozite unidirecţionale (propus de Sun şi Chen) şi adaptat de Ogihara şi
Reifsnider la materialele compozite armate cu ţesătură.

Pentru identificarea comportării la tracţiune a plăcilor din material

compozit stratificat sticlă / epoxi cu secvenţa de împachetare [0-90-90-0], au
fost prelevate epruvete a c ăror axă longitudinală formează cu direcţia fibrelor
din straturile exterioare unghiuri de 00, 150, 250, 450 şi respectiv, 900, debitate
din zonele centrale ale pl ăcilor, în scopul eliminării efectelor de margine.
Fabricarea stratificatului, cu grosimea totală de aproximativ 3 mm, este
realizată din 4 lamine unidirecţionale, constituite din răşină epoxidică armată
cu fibre de sticlă continue de tip E. După polimerizare, la efectuarea testului
de determinare a proporţiei volumice de fibre prin procedeul de evaporare a
răşinii, a rezultat o proporţie volumică de fibre de 57%.
Epruvetele au fost testate la tracţiune cu o maşină tip Instron 6025
prevăzută cu placă de achiziţie date. Datele au fost preluate la intervale de
aproximativ 0,1s sub form ă de fişiere ASCII, care conţin pentru fiecare punct
de măsură, valoarea forţei preluate prin intermediul traductorului de for ţă al
maşinii şi valorile deformaţiilor longitudinală respectiv, transversală preluate
prin intermediul a două extensometre montate în zona calibrat ă a epruvetei.
Stabilirea caracteristicilor de material a avut la baz ă analiza de
regresie efectuată ulterior. Modulul de elasticitate şi coeficientul Poisson al
epruvetelor, s-au determinat corespunz ător domeniului de deformaţie
0,1÷0,3% [16.1] respectiv, corespunz ător coeficientului de corelaţie maxim
rezultat din regresia datelor experimentale.

149
 În cazul determinărilor care au ţinut cont de întreg domeniul de date
validate prin regresie, acest detaliu este menţionat explicit în text. Se
evidenţiază faptul că domeniul de măsurare a modulului de elasticitate pentru
materialele compozite este centrat pe 0,2%, valoare a deformaţiei
corespunzătoare limitei de curgere a materialelor metalice.
Rezultatele experimentelor, publicate par ţial în [16.2] sunt ilustrate mai
jos:
16.1 Tracţiunea epruvetelor asupra cărora forţa de tracţiune s-a
aplicat pe direcţia fibrelor din straturile exterioare
Cele 5 epruvete (simbolizate Pla-0-b) solicitate pe direc ţia fibrelor din
straturile exterioare prezintă curbele tensiune-deformaţie din Figura 16.1.
Faţă de direcţiile principale ale epruvetei, stratificatul [0/90]s, prezintă
secven ţa [0/90/90/0].

600

500
]
a
P
[M400
lă
a
in
d
u
it 300
g
n
lo
a
e
n 200
iu
s
n
e
T
100

0
0 0.005 0.01 0.015 0.02 0.025 0.03 0.035 0.04

Deforma ţia longitudinală Pl1-0-1

Figura 16.1. Curba complet ă tensiune-deformaţie a epruvetei 1

Se remarcă o primă discontinuitate la aproximativ 430 MPa

caracteristică degradării uneia din laminele exterioare (cea mai mare parte a
efortului la tracţiune este preluat de fibrele orientate pe direc ţia aplicării
forţei). Cea de a doua discontinuitate la aproximativ 470 MPa ar putea fi

150
atribuită degradării laminelor interioare (în care eforturile sunt preluate în
principal de răşină datorită faptului că fibrele sunt orientate perpendicular pe
direcţia de aplicare a for ţei de tracţiune). În etapa finală este ruptă şi ultima
lamină cu fibrele orientate în direcţia forţei de tracţiune. Aspectul ruperii
epruvetelor este prezentat în Figura 16.2.

Figura 16.2. Aspectul ruperii epruvetelor din material compozit sticl ă-epoxi [0/90]s
solicitate la tracţiune pe direcţia fibrelor din laminele exterioare

Se observă că ruperea este controlată de distrugerea fibrelor din

straturile exterioare, fenomen însoţit de variaţii importante ale formei
epruvetelor în zona calibrat ă. Mecanismul ruperii este complex şi implică
ruperea fibrelor, decoeziunea între fibre şi matrice precum şi fenomene de
delaminare (distrugerea legăturii dintre laminele adiacente).

În cazul materialului testat se remarcă o legătură puternică fibre –

matrice, secţionarea fibrelor în fascicule confirmă faptul că matricea
transmite eforturile de la o fibră la alta.

151
 Curbele tensiune-deformaţie corespunzătoare celor 5 epruvete
testate sunt prezentate în Figura 16.3. Din fişierele de date s-au eliminat
datele caracteristice etapei premergătoare ruperii, astfel rezistenţa la rupere
nu poate fi dedusă din Figura 16.3.

600
]
a
P 500
M
[
lă
a 400
in
d
u
it 300
g
n
lo
a 200
e
n
iu
s 100
n
e
T
0
-0.005 0 0.005 0.01 0.015 0.02 0.025
Deforma ţia longitudinal ă

PL1-0-1 Pl1-0-2 Pl2-0-1 Pl2-0-2 Pl3-0-1

Figura 16.3 Curba tensiune-deformaţie a epruvetelor din material compozit sticlă-

epoxi [0/90]s solicitate la tracţiune pe direcţia fibrelor din laminele exterioare

Figura 16.3 ilustrează împrăştierea redusă a datelor experimentale şi

o reproductibilitate ridicată a experimentului. Comportarea materialului
solicitat pe direcţia fibrelor poate fi considerată liniară (dacă proporţia de fibre
este ridicată influenţa matricei devine nesemnificativă), chiar dacă în stadiul
iniţial al aplicării sarcinii se poate observa o pant ă mai accentuat ă a curbelor.
Cu datele corespunzătoare domeniului de deforma ţie 0÷0,1% s-a
determinat modulul de elasticitate ini ţial al materialului compozit.
În Figura 16.4 este determinat modulul de elasticitate mediu realizat prin
regresia datelor corespunz ătoare celor 5 epruvete corespunzător domeniului
de deformaţie cuprins între 0,1 şi 0,3%.

152
 y = 22925x + 14.801
R2 = 0.9467
]
a 100
P
M[ 90
ă 80
l
a
n 70
i
d 60
u
it
g 50
n 40
ol Modul mediu
a 30
e
n 20 Linear (Modul mediu)
ui
s 10
n 0
e
T
0 0.001 0.002 0.003 0.004
Deforma ţia longitudinală

Figura 16.4 Modulul lui Young mediu pentru materialul compozit sticl ă-epoxi
solicitat [0/90]s solicitat la 00 faţă de direcţia fibrelor din straturile exterioare

Pentru toate determinările se evidenţiază coeficienţi de corelaţie

cuprinşi între 0,9958 (pentru epruveta 1) şi 0,9899 (pentru epruveta 3) fapt
datorat achiziţiei de date cu frecven ţă ridicată (aprox. 10Hz). Chiar şi în cazul
determinării modulului mediu prin centralizarea rezultatelor pentru toate cele
5 încercări (Figura 16.4) coeficientul de corelaţie este foarte bun 0,9467.
Rezultatele celor 5 determinări sunt centralizate în Tabelul 16.1. Se
observă c ă eroarea maximă în determinarea modulului de elasticitate ajunge
la 14,5%.

Tabelul 16.1. Rezultatele centralizate la determinarea modulului de

elasticitate pe criteriul deformaţiei cuprinse în intervalul 0,1-0,3%.
Epruveta Pl1-0-1 Pl1-0-2 Pl2-0-1 Pl2-0-2 Pl3-0-1 Media Estim.
(Fig.16.4)
Modulul lui 26,1 22,8 21,1 23,7 20 22,74 22,92
Young 0,1-
0,3% (Gpa)
Eroarea (%) 14,7 0,2 7,2 4,2 12 0,8

153
 Diferenţa dintre valoarea modulului lui Young determinat ă ca medie
aritmetică a modulelor celor 5 epruvete şi valoarea determinată prin regresia
datelor centralizate pentru toate epruvetele este de 0,8%, mult inferioar ă
erorilor fiecărui experiment individual şi evidenţiază că modalitatea de calcul
a modulului mediu nu prezint ă o importanţă semnificativă.
Trebuie ramarcat faptul că dacă regresia se realizează pe un domeniu
mai mare al datelor experimentale, rezultatele corespunzătoare modulului de
elasticitate sunt sensibil diferite. Rezultatele obţinute publicate şi în [16.3],
sunt prezentate în Tabelul 16.2.

Tabelul 16.2. Modulul de elasticitate determinat prin analiza de regresie a

datelor experimentale pe criteriul coeficientului maxim de corelaţie
Simbol epruvetă Pl1-0-1 Pl1-0-2 Pl2-0-1 Pl2-0-2 Pl3-0-1 Media
Modul de elasticitate 25,8 23,7 23,4 25,3 22,1 24,02
longitudinal (Gpa)
Coeficient corelaţie 0,9998 0,9995 0,9999 0,9998 0,9997
Eroarea (%) 7,4 1,3 2,5 5,3 7,9

Erorile în determinarea modulului de elasticitate pe criteriul alegerii

coeficientului maxim de corelaţie nu depăşesc 8%.
Pornind de la aceste considera ţii modulul de elasticitate va fi calculat în
continuare prin analiza de regresie conform coeficientului maxim de corela ţie.
În Tabelul 16.3 sunt centralizate datele corespunzătoare rezistenţelor la
rupere a epruvetelor testate. Valorile rezistenţei la rupere sunt apreciate ca
fiind cele corespunzătoare ruperii primei lamine orientate la 00 faţă de direcţia
de aplicare a forţei de tracţiune.

Tabelul 16.3 Rezisten ţa la rupere a celor 5 epruvete

Simbol epruvetă Pl1-0-1 Pl1-0-2 Pl2-0-1 Pl2-0-2 Pl3-0-1 Media Calculat
Tensiunea la 430 370 490 530 450 454 434,64
care a apărut [16.3]
ruperea (Mpa)
Eroarea (%) 5,2 18,5 7,9 16,7 0,8

154
Se observă o împrăştiere a datelor experimentale mult mai mare (eroarea
maximă 18,5%) la determinarea rezistenţei la rupere faţă de cele
corespunzătoare determinării modulului de elasticitate.
Împreună cu un grup de colegi [16.3], pe baza unui model
micromecanic consacrat publicat în [16.4], am realizat un program de calcul
al caracteristicilor mecanice ale unui material compozit stratificat simetric
supus tracţiunii, ce conţine lamine orientate la 0 0, 900, şi ±450, dezvoltat în
Matlab.
Datele de intrare caracteristice unei lamine unidirec ţional au fost
preluate din [8.1]. Prin setarea egală cu 0 a propor ţiei de lamine orientate la
±450 respectiv, 50% proporţiile laminelor orientate la 00şi 900, programul
calculează caracteristicile unui stratificat similar celui tip [0/90]s supus
tracţiunii.
Interfaţa grafică a programului este prezentată în Figura 16.5.

Figura 16.5 Interfaţa grafică a programului de calcul al unui stratificat simetric

supus tracţiunii

Se observă c ă rezultatul corespunzător tensiunii de rupere a laminelor

orientate la 00 este 434 MPa , care prezint ă faţă de valoarea medie a

155
rezistenţei la rupere măsurată experimental de 454 MPa o abatere de numai
4,4%.
De asemenea modulul de elasticitate calculat 25,6 Gpa este mult mai
apropiat de valoarea determinat ă pe baza coeficientului maxim de corela ţie
24,02 GPa, faţă de cel determinat pe baza datelor corespunz ătoare
domeniului de deformaţie 0,1-0,3% care a fost 22,92 Gpa.

Determinarea coeficientului lui Poisson

Asupra măsurării coeficientului lui Poisson a celor 5 epruvete trebuie
făcută o analiză în detaliu datorită faptului că rezultatele obţinute sunt
contradictorii şi într-o primă aproximare par mai dificil de interpretat.
Unii cercetători [10.3-5] raportează valori ale coeficientului Poisson într-o
gamă extrem de largă şi uneori chiar valori negative, mai ales în cazul
stratificatelor simetrice.

Dacă se analizează aspectul dependen ţei dintre deformaţia

transversală şi deformaţia longitudinală pentru o epruvet ă din stratificat sticlă
– epoxi supus ă tracţiunii (aleator s-a ales spre exemplificare epruveta 2) din
Figura 16.6 , pe întreg domeniul de deformaţie pe care placa de achiziţie a
înregistrat datele, se poate observa cu uşurinţă o lipsă considerabilă de
corelaţie (R2 =0,5412).
Din acest motiv se impune restricţionarea domeniului de date cu care se
calculează coeficientul lui Poisson (am ales ca valoare maxim ă a deformaţiei
longitudinale limita de 0,3%).

Chiar dacă unele grupuri de cercetători afirmă că s-au realizat valori

negative ale coeficientului Poisson, aceast ă afirmaţie trebuie privită cu
circumspecţie datorită unei serii de motive care sunt explicate dup ă
prezentarea rezultatelor experimentale. Majoritatea lucrărilor publicate nu
conţin decât valori supraunitare ale acestui coeficient [10.1],[16.5-8].

156
 0.014
Pl1-0-2 Niu total
0.012 Linear (Pl1-0-2 Niu total)

0.01
- Eps y
y = 0.5115x - 0.0023
R2 = 0.5412
0.008

0.006

0.004

0.002

0
0 0.005 0.01 0.015 0.02
-0.002

-0.004
Eps x

Figura 16.6 Dependenţa deformaţiei transversale de deformaţia longitudinală

pentru epruveta 2

În Figurile 16.7–11 sunt prezentate determinările coeficienţilor lui

Poisson pentru cele 5 epruvete.

y = 0.1683x + 0.0003
0.0008
R2 = 0.9827
0.0007
0.0006
y 0.0005
s PL1-0-1
p 0.0004
-E 0.0003 Poisson (Pl1-0-1)

0.0002
0.0001
0
0 0.001 0.002 0.003 0.004
Eps x

Figura 16.7 Coeficientul Poisson pentru epruveta 1 din material compozit sticlă-
epoxi solicitat [0/90]s solicitat la 00

157
 Valoarea determinată, 0,168 este apropiată de cea raportată în [16.8]
care este 0,189.
Un comportament cu totul deosebit se remarcă la epruvetele 2-5.
Dependen ţele deformaţiilor longitudinală şi transversală sunt prezentate în
figurile următoare.

0.00035 y = 0.0614x + 0.0001

0.0003 R2 = 0.8456
0.00025
y
s 0.0002 PL1-0-2
p
-E 0.00015 Poisson (Pl1-0-1)
0.0001
0.00005
0
0 0.001 0.002 0.003 0.004
Eps x

Figura 16.8 Coeficientul Poisson pentru epruveta 2 din material compozit sticlă-
epoxi solicitat [0/90]s solicitat la 00

0.0003 y = 0.0494x + 9E-05

R2 = 0.9174
0.00025
0.0002
y
s PL2-0-1
p 0.00015
-E Poiss on (Pl1-0-1)
0.0001

0.00005
0
-0.001 0 0.001 0.002 0.003 0.004
Eps x

Figura 16.9 Coeficientul Poisson pentru epruveta 3 din material compozit sticlă-
epoxi solicitat [0/90]s solicitat la 00

158
 y = 0.0626x + 0.0001
0.00035
R2 = 0.9478
0.0003
0.00025
y 0.0002
s PL2-0-2
p
E
- 0.00015 Poisson (Pl1-0-1)
0.0001
0.00005
0
-0.001 0 0.001 0.002 0.003 0.004
Eps x

Figura 16.10 Coeficientul Poisson pentru epruveta 4 din material compozit sticlă-
epoxi solicitat [0/90]s solicitat la 00

y = 0.0573x + 8E-05
0.0003
R2 = 0.7898
0.00025

0.0002
y
s PL3-0-1
p 0.00015
E
- Poisson (Pl1-0-1)
0.0001

0.00005

0
0 0.001 0.002 0.003 0.004
Eps x

Figura 16.11 Coeficientul Poisson pentru epruveta 5 din material compozit sticlă-
epoxi solicitat [0/90]s solicitat la 00

Rezutatele determinării coeficientului Poisson sunt centralizate în

Tabelul 16.4.
Tabelul 16.4. Coeficienţii Poisson ai stratificatului solicitat la 00 fa ţă de
direcţia fibrelor din laminele exterioare
Simbol epruvetă Pl1-0-1 Pl1-0-2 Pl2-0-1 Pl2-0-2 Pl3-0-1
Coeficientul 0,168 0,061 0,049 0,062 0,057
Poisson
Coef. corelaţie 0,9827 0,8456 0,9174 0,9478 0,7898

159
 Valorile coeficientului Poisson determinat pe epruvetele 2-5 reprezint ă
numai aproximativ 30% din valoarea determinat ă pe epruveta 1.
La epruveta 1 se remarcă cea mai bună corelaţie a datelor
experimentale, R2=0,9827 şi o dependenţă liniară a deformaţiilor
transversală şi longitudinală (Figura 16.7).
De asemenea, pot să existe diferenţe de la o epruvet ă la alta funcţie
de modul în care are loc degradarea materialului aflat sub tensiune. Dac ă
primul strat exterior care se degradează este cel de pe faţa epruvetei pe care
s-a plasat extensometrul care măsoară deformaţia transversală, este
suficientă ruperea unor fibre ca acesta s ă înregistreze chiar o m ărire a
dimensiunilor stratificatului pe direcţie transversală. Acest lucru din punct de
vedere fizic ar fi echivalent cu o considerabil ă creştere în volum a epruvetei,
fenomen ce nu poate fi acceptat.
Dacă se analizează modul de rupere a epruvetelor din Figura 16.2,
aspectul “explodat” al acestora cu siguran ţă poate conduce la o cre ştere a
dimensiunilor înregistrate de extensometru. În aceste condi ţii, dimensiunea
măsurată este “altceva”, efectul altor influenţe şi nu cel al deformaţiei
transversale ca efect al alungirii epruvetei, semnifica ţia reală a coeficientului
lui Poisson.
Din acest motiv, valorile negative ale coeficientului Poisson trebuie
privite cu reticenţă, pentru că în condiţiile analizării datelor conform unor
standarde uneori rigide de produs sau a return ării datelor de către maşini
dotate cu software specializat pentru testarea altor tipuri de materiale,
valorile obţinute nu îşi găsesc coresponden ţa în realitate.

16.2 Tracţiunea epruvetelor asupra cărora forţa de tracţiune s-a

aplicat pe direcţia ce formează un unghi de 900 cu direcţia fibrelor din
straturile exterioare

Epruvetele din stratificat [0/90]s prelevate pe o direcţie care formează

unghiul de 900 faţă de direcţia fibrelor din straturile exterioare, prezintă
laminele interioare cu direcţia fibrelor în direcţia de aplicare a forţei de

160
tracţiune. Faţă de direcţiile principale ale epruvetei, stratificatul [0/90] s, poate
fi considerat ca având secven ţa secvenţa de împachetare [90/0/0/90].
Aspectul ruperii epruvetelor testate la tracţiune perpendicular pe direc ţia
fibrelor din laminele exterioare este prezentat în Figura 16.12.

Figura 16.12 Aspectul ruperii epruvetelor testate la 900 faţă de direcţia fibrelor din
straturile exterioare.
În Figura 16.13. sunt prezentate curbele tensiune-deformaţie pentru
epruvetele testate.

] 800
a
P
[M700
l
ă
a 600
in
d
tiu 500
g
n
lo 400
a
e
n 300
iu
s
n 200
e
T
100
0
0 0.01 0.02 0.03 0.04
Deforma ţia longitudinal ă

Pl3-90-1 Pl3-90-2 Pl3-90-3 Pl3-90-4

Figura 16.13 Curba tensiune-deformaţie a epruvetelor sticlă-epoxi [0/90]s solicitate

la tracţiune pe direcţia perpendiculară pe cea a fibrelor din laminele exterioare

161
 Datorită faptului că epruveta 1, (Pl3-90-1) s-a rupt la o tensiune
extrem de redusă (aproximativ 270 MPa) datele caracteristice acesteia au
fost eliminate.
Spre deosebire de epruvetele solicitate la 0 0, pe curbele tensiune-
deformaţie nu se înregistrează discontinuităţi. Chiar dacă sarcina este
preluată în principal de fibrele straturilor interioare (cele orientate în direc ţia
forţei de tracţiune) degradarea are loc relativ uniform pe secţiunea
transversală a acestora.
Se remarcă o comportare ce poate fi considerată liniară pe întreg
domeniul de încărcare, similar epruvetelor solicitate la 00. Datele
caracteristice încercării la tracţiune a epruvetelor sunt prezentate în Tabelul
16.5 şi Tabelul 16.6.

Tabelul 16.5. Modulul de elasticitate al stratificatului solicitat la 90 0 faţă de

direcţia fibrelor din laminele exterioare
Simbol epruvetă Pl3-90-2 Pl3-90-3 Pl3-0-4 Media
Modul de elasticitate 23,3 24,0 24,6 23,96
longitudinal (GPa)
Coeficient corelaţie 0,9998 0,9990 0,9971
Eroarea (%) 2,7 0,16 2,6

Se remarcă o împrăştiere a datelor în determinarea modulului de

elasticitate mult mai redusă decât în cazul test ării epruvetelor la 00 (eroarea
maximă este de 2,7% comparativ cu 18,5%).
O împrăştiere a datelor experimentale mult mai mare s-a remarcat la
estimarea rezistenţei la rupere. După cum se observă în Figura 16.13 şi
Tabelul 16.6 eroarea ajunge la 33%.

Tabelul 16.6 Rezistenţa la rupere a epruvetelor din stratificat [0/90] s solicitate

la 900 faţă de direcţia fibrelor din straturile exterioare
Simbol epruvetă Pl3-90-2 Pl3-90-3 Pl3-0-4 Media
Rezistenţa la rupere 720 370 580 556
(MPa)
Eroarea (%) 29,4 33,4 4,3

162
 Se observă faptul că determinarea cu precizie a rezistenţei la rupere a
materialelor compozite stratificate conduce uneori la rezultate derutante chiar
în cazul determinărilor efectuate cu maşini de încercare instrumentate. Mai
mult decât atât, toate epruvetele au fost prelevate din aceea şi placă şi
caracteristicile măsurate ar trebui să fie foarte apropiate. Diferenţele mari, ar
putea fi explicate prin faptul că for ţa de compresiune realizat ă de bacurile de
prindere ale maşinii poate introduce defecte locale care au ca efect
delaminarea, (confirmată şi de aspectul epruvetelor rupte din Figura 16.12).

Măsurări mult mai precise (ilustrate în Figurile 16.14-16) au putut fi efectuate

pentru determinarea coeficientului Poisson al stratificatului solicitat la 900,
faţă de determinările pe stratificatul solicitat la 00.

0.0007
0.0006
y = 0.1677x + 0.0002
0.0005
R2 = 0.9893
y 0.0004
s
p
E
- 0.0003
Pl3-90-2
0.0002 Niu Pl3-0-2
0.0001
0
0 0.0005 0.001 0.0015 0.002 0.0025 0.003 0.0035
Eps x

Figura 16.14 Coeficientul Poisson al epruvetei Pl3-90-2

163
 0.001
0.0009
0.0008
0.0007 y = 0.2247x + 0.0002
y 0.0006 R2 = 0.9514
s
p 0.0005
E
- 0.0004
Pl3-90-3
0.0003
Niu Pl3-0-3
0.0002
0.0001
0
0 0.0005 0.001 0.0015 0.002 0.0025 0.003 0.0035
Eps x

Figura 16.15 Coeficientul Poisson al epruvetei Pl3-90-3

0.001
0.0009
0.0008
0.0007
y 0.0006 y = 0.2654x + 8E-05
s 0.0005
p R2 = 0.9233
E
- 0.0004

0.0003
0.0002 Pl3-90-4
0.0001 Niu Pl3-0-3
0
0 0.0005 0.001 0.0015 0.002 0.0025 0.003
Eps x

Figura 16.16 Coeficientul Poisson al epruvetei Pl3-90-4

Coeficienţii de corelaţie sunt superiori determinărilor efectuate asupra

epruvetele solicitate la 00, datorită faptului că extensometrul care a preluat
semnalul caracteristic deformaţiei transversale a fost montat pe stratul cu
orientarea fibrelor perpendicular pe direcţia de aplicare a forţei de tracţiune.
Ruperea fibrelor straturilor interioare (fibrele care preiau cea mai mare parte

164
a solicitării) nu influenţează direct dimensiunea citită de extensometru,
datorită stratului tampon de fibre orientate la 90 0.

Tabelul 16.7. Coeficientul Poisson al epruvetelor din stratificat [0/90]s

solicitate la 900 faţă de direcţia fibrelor din straturile exterioare

Simbol epruvetă Pl3-90-2 Pl3-90-3 Pl3-90-4 Media

Coeficientul 0,167 0,224 0,265 0,218
Poisson
Coef. corelaţie 0,9893 0,9514 0,9233

16.3 Tracţiunea epruvetelor asupra cărora forţa de tracţiune s-a

aplicat pe direcţii ce formează unghiuri de 150, 250 respectiv 450 cu
direcţia fibrelor din straturile exterioare

În aceste condiţii de solicitare, epruvetele nu mai con ţin lamine cu

fibrele orientate pe direcţia de aplicare a sarcinii, iar caracteristicile mecanice
ale răşinii devin importante în manifestarea caracteristicilor globale ale
materialului compozit stratificat.
În Figurile 16.17-19 sunt prezentate curbele tensiune deforma ţie ale
epruvetelor supuse tracţiunii în afara axelor de ortotropie. Astfel, prin
raportare la axele longitudinală şi transversală ale epruvetei se poate
considera că din stratificatul stratificatul [0/90]s s-au prelevat epruvete cu
secven ţele de împachetare [15/-75/-75/15], [25/-65/-65/25] respectiv, [45/-
45/-45/45].

Se remarcă abaterea de la liniaritate a curbelor tensiune-deformaţie a

tuturor epruvete testate şi respectiv, valori corespunz ătoare rezistenţei la
rupere mult inferioare epruvetelor solicitate pe direcţia longitudinală a
elementelor de armare.

165
 140
)
a
p 120
M
(
lă 100
a
in
d 80
tiu
g
n
lo 60
e
n
iu 40
s
n
e
T 20

0
0 0.002 0.004 0.006 0.008 0.01 0.012
-20
Deforma ţie longitudinal ă
Pl3-15-1 Pl3-15-2 Pl3-15-3

Figura 16.17 Curba tensiune-deforma ţie a epruvetelor din material compozit

sticlă-epoxi [0/90]s solicitate la 150 faţă de direcţia fibrelor exterioare

100

)
90
a
P 80
M
(
l
ă 70
a
n
i
d 60
u
ti
g 50
n
ol 40
a
e 30
n
ui
s 20
n
e
T 10
0
0 0.002 0.004 0.006 0.008 0.01

Deforma ţia longitudinală

Pl2-25-1 Pl2-25-2 Pl2-25-3

Figura 16.18 Curba tensiune-deformaţie a epruvetelor din material compozit

sticlă-epoxi [0/90]s solicitate la 250 faţă de direcţia fibrelor exterioare

166
 80
]
a 70
P
[M
60
lă
a
n
i 50
d
u
ti
g 40
n
o
l 30
a
e
n 20
u
i
s
n
e 10
T
0
0 0.005 0.01 0.015
Deforma ţia longitudinală

Pl1-45-1 Pl1-45-2 Pl1-45-3

Figura 16.19 Curba tensiune-deforma ţie a epruvetelor din material compozit

sticlă-epoxi [0/90]s solicitate la 450 faţă de direcţia fibrelor exterioare

Pentru a compara comportamentul compozitelor func ţie de orientarea

fibrelor faţă de direcţia de aplicare a forţei de tracţiune, am prezentat în
Figura 16.20 curba tensiune-deformaţie a câte unei epruvete din fiecare
categorie simbolizate S-i (i – unghiul dintre direcţia fibrelor din straturile
exterioare ale stratificatului [0/90]s şi direcţia de aplicare a forţei de tracţiune).

Se remarcă o comportare în spaţiul tensiune-deformaţie cvasiliniară

pentru epruvetele solicitate la 0 0 şi 900 şi o neliniaritate cu atât mai mare cu
cât creşte unghiul dintre direcţia solicitării şi direcţia fibrelor stratificatului,
Figura 16.20.
Aspectul ruperii epruvetelor poate fi observat în Figura 16.21.

167
 450
)
a 400
P
M
( 350
l
ă
a
n
i 300
d
u
it 250
g
n
ol 200
a
e 150
n
ui
s 100
n
e
T 50

0
0 0.005 0.01 0.015 0.02
Deformaţia longitudinală
S-0 S-15 S-25 S-45 S-90

Figura 16.20 Comportarea epruvetelor solicitate la tracţiune la 00, 150,250, 450 şi

900

S-0

S-90

S-15

S-25

S-45

Figura 16.21 Aspectul ruperii epruvetelor S-0, S-90, S-15, S-25, S-45

168
 Concluzii:

1. Se remarcă modalităţi de rupere diferite pentru epruvetele S-0 şi S-90

solicitate pe direcţia fibrelor (fibrele au preluat cea mai mare parte din sarcină
şi s-au rupt în timpul solicitării) şi epruvetele S-15, S-25, S-45 solicitate pe
direcţii diferite de cea a fibrelor (ruperea este dictat ă de caracteristicile
matricei polimerice, fibrele de sticlă rămân intacte).

2. La solicitarea în afara axelor de ortotropie, ruperea începe prin fisurarea

matricei printre fibre şi la atingerea unui num ăr limită de fisuri este favorizată
apariţia defectelor de tipul delaminărilor, vizibile în zona calibrată a
epruvetelor S-15, S-25, S-45.

3. Măsurarea coeficientului lui Poisson al epruvetelor cu fibre orientate

longitudinal în straturile exterioare trebuie realizat ă până la un nivel al
tensiunilor care să nu inducă ruperi ale fibrelor în zona calibrată.

4. Curbele tensiune-deformaţie sunt aproximativ liniare la solicitarea aplicată

pe direcţia fibrelor şi prezintă un character neliniar cu atât mai accentuat cu
cât unghiul dintre fibre şi direcţia de aplicare a forţei de tracţiune este mai
mare.

169
 17. MĂSURAREA MODULULUI DE FORFECARE PLANĂ

Caracteristicile mecanice ale materialelor stratificate (Figura 17.1) sunt

modelate de regulă cu ajutorul teoriei clasice a stratificatelor, teorie expus ă
de numeroşi autori ai tratatelor care au ca subiect materialele compozite
[10.1], [16.4],[17.1- 3].
Conform acestei teorii comportarea materialului în spa ţiul tensiune-
deformaţie poate fi determinată dacă sunt cunoscute caracteristicile laminelor
componente şi respectiv, orientarea lor. Stratificatul răspunde solicitării
exterioare ca un corp continuu.

Figura 17.1 Sistemul de coordonate al stratificatului

Unul dintre obiectivele studiului este evaluarea comport ării plăcilor din
material compozit sticlă-epoxi în stare plană de tensiuni şi determinarea
experimentală a modulului de forfecare şi a coeficientului lui Poisson în
condiţiile solicitării epruvetelor la 450 faţă de direcţia fibrelor (Figura 17.1).

Ecuaţii constitutive
Pentru cazul unei lamine aflat ă în stare plană de tensiune relaţiile
tensiune-deformaţie sunt următoarele [ 17.2] :
{ε i } = S ij σ j i,j=1..6 (17.1)

⎧ε 1 ⎫ ⎡ S11 S12 0 ⎤ ⎧σ 1 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ⎥⎪ ⎪
⎨ε 2 ⎬ = ⎢ S12 S 22 0 ⎨σ 2 ⎬
⎥ (17.2)
⎪ε ⎪ ⎢ 0 0 S 66 ⎦⎥ ⎪ ⎪
⎩ 6⎭ ⎣ ⎩σ 6 ⎭

170
 Prin utilizarea constantelor inginere şti, care pot fi obţinute prin teste
simple, relaţia 17.2 se rescrie:
⎡ 1 ν 12 ⎤
⎢ − 0 ⎥
⎧ε 1 ⎫ ⎢ E1 E1
⎥ ⎧σ 1 ⎫
⎪ ⎪ ⎢ ν 21 ⎪ ⎪
0 ⎥ ⎨σ 2 ⎬
1
⎨ε 2 ⎬ = ⎢− ⎥ (17.3)
⎪ε ⎪ ⎢ E 2 E2
⎥ ⎪σ ⎪
⎩ 6⎭ 1 ⎩ 6⎭
⎢ 0 0 ⎥
⎢⎣ G12 ⎥⎦

unde:
E1 – modulul de elasticitate longitudinal;
E2 – modulul de elasticitate transversal;
G12 – modulul de forfecare;
ν 12 - coeficientul lui Poisson.
Relaţiile reciproce între coeficienţii de rigiditate sunt următoarele [17.2]:
ν 12 ν 21
= (17.4)
E1 E2

Un stratificat cu un număr de lamine orientate la -450 egal cu cel al

laminelor orientate +450, este simetric.
Pentru descrierea comportării mecanice a unui statificat simetric,
supus unei stări plane de tensiune este necesar ă cunoaşterea doar a celor 4
constante de material men ţionate mai sus.

Figura 17.2 Schiţa epruvetelor testate la tracţiune

În Figura 17.3 este prezentat modul de rupere a epruvetelor încercate la

tracţiune.

171
 Figura 17.3 Aspectul ruperii epruvetelor testate la tracţiune la 450

Aşa cum se poate observa şi din Figura 17.3, ruperea implic ă un

mecanism mixt: în fazele ini ţiale ale încărcării au loc fenomene de
decoeziune fibre – matrice, urmate de delaminare (distrugerea legăturii dintre
laminele componente ale stratificatului în zona în care s-au dezvoltat fisuri)
care conduce la ruperea final ă. Se remarcă faptul că ruperea epruvetei nu
este însoţită de ruperea fibrelor (elementele de armare). Acesta este şi
motivul pentru care rezistenţa la rupere a stratificatelor încărcate pe direcţia
de 450 fa ţă de direcţia fibrelor are o valoare redusă (74 MPa), comparativ cu
454 MPa în cazul solicitării aceluiaşi tip de material, pe direcţia fibrelor.
Rezultatele testelor sunt prezentate în Tabelul 17.1 şi curbele
tensiune-deformaţie în Figura 17.4.

Tabelul 17.1. Caracteristicile mecanice ale epruvetelor testate la 450

Marcaj epruvetă
Caracteristici mecanice Pl1-45-1 Pl1-45-2 Pl1-45-3 Media
Rezistenţa la rupere [MPa] 72,45 75,73 73,95 74,04
Modulul elasticitate
[E1]. [GPa] 12.63 13.35 13.2 13.06

Graficul din Figura 17.5 eviden ţiază dispersia datelor experimentale privind
rezistenţa la rupere a epruvetelor testate.

172
 77

+2,5%
76

75
e
r
e
p
u
r ] 74
la a
P
ta M
[
n
ta 73
is -2,5%
z
e
R 72

71

70
Pl 1-45-1 Pl 1-45-2 Pl-45-3 Media

Figura 17.4 Rezistenţa la rupere a stratificatului [0/90]s solicitat la 450 faţă de

direcţia fibrelor

13600
+3,5%
13400
l
a
n
i 13200
d
u
ti
g 13000
n
ol ]
et a
ati P 12800
c M
[
it
s 12600
a l -3,5%
e
l
u
d 12400
o
M
12200

12000 Media
Pl 1-45-1 Pl 1-45-2 Pl-45-3

Figura 17.5 Modulul de elasticitate longitudinal al celor trei epruvete testate

173
 Măsurările efectuate eviden ţiază o împrăştiere redusă a datelor
experimentale fapt certificat de abaterile mai mici de 2,5% faţă de valoarea
medie în măsurarea rezistenţei la rupere (Figura 17.4) respectiv, sub 3,5 %
în determinarea modulului de elasticitate (Figura 17.5). Caracteristicile
elastice ale materialului compozit (modulul Young) prezentate în Figura 17.5
au fost determinate corespunz ător domeniului de deformaţie 0,1 – 0,3%
[16.1].

Determinarea coeficientului lui Poisson

Dependen ţele dintre deformaţia transversală şi cea longitudinală,

pentru cele trei epruvete testate, sunt prezentate în Figurile 17.6-8.
Coeficientul lui Poisson a fost determinat pentru toate cele trei
epruvete testate (Figurile 17.6-8) (valorile acestuia în cazul fiecărui
experiment sunt reprezentate de coeficien ţii unghiulari ai dreptelor prezentate
grafic).

0.0014
0.0012
0.001 y = 0.5082x + 2E-05
R2 = 0.997
0.0008
y
s
p 0.0006
E
-
0.0004
Pl 1-45-1
0.0002 Linear (Pl 1-45-1)
0
0 0.0005 0.001 0.0015 0.002 0.0025
-0.0002
Eps x

Figura 17.6 Parametrii dreptei de regresie pentru epruveta 1

174
 0.0014

0.0012 y = 0.5009x + 3E-05

0.001 R2 = 0.9972
y 0.0008
s Pl 1-45-2
p
E 0.0006 Linear (Pl 1-45-2)
-

0.0004
0.0002

0
0 0.0005 0.001 0.0015 0.002 0.0025
Eps x

Figura 17.7 Parametrii dreptei de regresie pentru epruveta 2

0.0014
y = 0.547x + 4E-05
0.0012
R2 = 0.998
0.001
y 0.0008
s Pl 1-45-3
p
E Linear (Pl 1-45-3)
- 0.0006

0.0004
0.0002
0
0 0.0005 0.001 0.0015 0.002 0.0025
Eps x

Figura 17.8 Parametrii dreptei de regresie pentru epruveta 3

Pentru determinarea valorii medii a coeficientului lui Poisson pentru

stratificatul analizat, datele celor trei încercări au fost centralizate în graficul
din Figura 17.9.

175
 0.0014 y = 0.5178x + 3E-05
R2 = 0.9913
0.0012

0.001
y 0.0008
s
p
E 0.0006
-
Coef. Poisson 45
0.0004

0.0002 Linear (Coef.

Poisson 45)
0
0 0.0005 0.001 0.0015 0.002 0.0025
Eps x

Figura 17.9 Determinarea coeficientului lui Poisson al stratificatului testat la 45 0

Coeficientul lui Poisson al pl ăcii compozit stratificat [0/90]s sticlă –

epoxi cu propor ţia volumică de fibre de aproximativ 57%, solicitată la
întindere uniaxială pe direcţia ce face un unghi de 45 0 cu direcţia fibrelor are
valoarea 0,51. Aceast ă valoare este similară celei determinate în [16.8]
pentru un material compozit.stratificat cu 6 straturi [0/90] din ţesătură de fibră
de sticlă armată cu răşină epoxi Fiberite 934. Rezultatele experimentale din
[16.8] sunt date în Tabelul 17.2.

Tabelul 17.2. Valorile modulului de elasticitate şi ale coeficientului

Poisson pentru diferite unghiuri de prelevare a epruvetelor (θ) [16.8].
θ 0 15 30 45 90
E [GPa] 23 19 13 11 27
ν 0,189 0,288 0,480 0,543 0,201

Determinarea cu precizie a modulului de forfecare plan ă presupune

existenţa unei stări plane de tensiuni în material. Datorită naturii ortotrope a
acestui material compozit, acest deziderat este dificil de realizat [17.4].

176
 Modulul de forfecare plană
O metodă de determinare a modulului de forfecare plană descrisă
detaliat în [17.5], a fost propusă în 1969 de Petit P.H. [17.6] şi constă în
măsurarea simultană a tensiunii axiale, a deformaţiei longitudinate εx (ε1) şi
respectiv, a deformaţiei transversale εy (ε2) (pe direcţie perpendiculară faţă de
cea de aplicare a forţei), pentru un stratificat simetric [+45/-45]s.

Se consideră deformaţia la forfecare ca fiind diferenţa deformaţiilor

longitudinale respectiv, transversale ale stratificatului [ 17.6 ].
ε 6 = ε1 − ε 2 (17.5)
Tensiunea de forfecare se calculeaz ă cu relaţia:

σ6 = F
2⋅ A (17.6)
unde:
F – forţa de tracţiune;
A – aria secţiunii transversale a epruvetei.
Producătorul preimpregnatului utilizat ca materie primă la fabricarea
compozitului recomandă pentru calculul modulului de forfecare relaţia [8.1]:
0,5 F
G= ⋅ (17.7)
(1 + 12 ) b⋅h⋅ 1

unde:
b-lăţimea zonei calibrate a epruvetei;
h-grosimea epruvetei în zona calibrat ă.

Relaţia (17.7) conduce la aceleaşi rezultate ca şi cele calculate

utilizând perechile de date tensiune-deforma ţie descrise de relaţiile (17.5) şi
(17.6).

Pentru determinarea valorii modulului de forfecare au fost prelucrate

datele experimentale prezentate în Figura 17.10.

177
 30
]
a
P 25
M
[
e
r
a 20
c
e
rf
of 15
e
d
a
e 10 Pl 1-45-1
n
ui
s Pl 1-45-2
n 5
e Pl 1-45-3
T
0
-0.002 0 0.002 0.004 0.006 0.008
Deformatia la forfecare

Figura 17.10 Curbele tensiune – deforma ţie la forfecare plană

35
]
a 30
P y = 4232.3x + 2.1601
M
[ 2
R = 0.9786
e
r 25
a
c
e
rf 20
of
e
d 15
a
e
n 10
ui Forfecare
s
n Linear (Forfecare)
e 5
T

0
0 0.002 0.004 0.006 0.008
Deformatia la forfecare

Figura 17.11 Parametrii dreptei de regresie utilizate pentru determinarea

modulului de forfecare al stratificatului

178
 La determinarea modulului de forfecare (panta dreptei de regresie) s-
au utilizat datele caracteristice tuturor celor trei epruvete, Figura 17.11.
Valoarea obţinută, 4232 MPa, este foarte apropiat ă de cea furnizat ă
de producătorul preimpregnatelor pentru cazul unidirecţionalelor cu 50%
proporţie de fibre [8.1] .
18

16
] y = 4765.1x + 2.7541
a 14
P R2 = 0.9971
M
[
e 12
r y = 4564.6x + 1.5343
a
c
e R2 = 0.9975
rf
10
of
e 8
d
a
e
n 6
ui Pl 1-45-1
s y = 4540.6x + 1.2313 Pl 1-45-2
n 4
e 2
R = 0.9963 Pl 1-45-3
T Linear (Pl 1-45-1)
2 Linear (Pl 1-45-2)
Linear (Pl 1-45-3)

0
0.0005 0.001 0.0015 0.002 0.0025 0.003 0.0035
Deformatia la forfecare

Figura 17.12 Modulul de forfecare calculat pentru fiecare epruvet ă în domeniul

de deformaţie cuprins între 0,1% şi 0,3%

Ţinându-se cont de recomandarea din [17.4] care presupune determinarea

caracteristicilor elastice ale materialelor compozite pentru un domeniu de
deformaţie cuprins între 0,1-0,3 %, au fost determinate valorile modulului de
forfecare prezentate în Figura 17.12. Valoarea medie determinat ă astfel,
(4623 MPa) este mai mare cu aproximativ 15% fa ţă de cea furnizată de
producătorul preimpregnatelor (4000 MPa) [8.1], comparativ cu valoarea
prezentată în graficul din Figura 17.11, unde diferen ţa nu depăşeşte 5%.
Dacă se ţine cont de faptul că materialul testat are 57% vol. propor ţia
de fibre ceea ce reprezint ă o diferenţă de 14% faţă de materialul testat de
producător se desprinde concluzia c ă metoda de determinare a modulului de
forfecare plană în intervalul de deformaţie 0,1-0,3% este mai precisă.
Rezultatele măsurărilor sunt publicate integral în [17.7].

179
 18. MODELAREA MATEMATICĂ A COMPORTĂRII PLĂCILOR DIN
MATERIALE COMPOZITE STRATIFICATE STICLĂ – EPOXI LA
TRACŢIUNE

Curba de tracţiune a materialelor compozite armate cu fibre lungi, pe

direcţia fibrelor, este liniară (fibrele se comportă perfect elastic)[16.2],[18.1].
Din acest motiv, în vederea model ării răspunsului materialului stratificat la
tracţiune, se consider ă componenta neliniar ă a deformaţiei la solicitarea pe
direcţii diferite de cea a fibrelor, ca fiind datorată plasticităţii.
Calculul se face în ipoteza că o stare plană de tensiuni crează o stare
plană de deformaţii.
În vederea determin ării răspunsului materialului compozit stratificat în
urma solicitării pe diferite direcţii, solicitări corespunzătoare utilizării acestor
compozite ca materiale structurale, atunci când se cunosc ecua ţiile
constitutive pentru lamine, au fost propuse în literatura de specialitate
modele care descriu aceast ă evoluţie prin intermediul a două abordări de
bază: macroscopică şi respectiv, microscopică.
În cazul abord ării macroscopice, compozitele sunt tratate ca materiale
anizotrope cu comportament elastic neliniar sau plastic. Astfel, sunt propuse
modele de plasticitate pentru laminatele compozite birec ţionale care necesită
cunoaşterea limitelor de curgere longitudinală şi transversală, mărimi extrem
de greu de definit şi măsurat experimental pentru materiale cu caracter
anizotrop atât de pronunţat ca cel manifestat de materialele compozite [18.2].
În abordarea microscopică este descrisă comportarea materialului
compozit folosind caracteristicile fibrelor şi matricei. De exemplu, în [18.3]
este considerat un model micromecanic tridimensional pentru determinarea
caracteristicii neliniare vâscoelastice a compozitelor laminate ranforsate cu
fibre.
Compozitul unidirecţional este idealizat ca un aranjament de dou ă
straturi ortogonale de fibre. Relaţiile la nivel micromecanic între tensiunile
medii şi deformaţii se definesc pe o celulă elementară simplificată, formată
din patru fibre şi componentele adiacente ale matricei. Caracterizarea

180
proprietăţilor vâscoelastice izotrope ale matricei se realizeaz ă prin
intermediul modelului neliniar vâscoelastic Schapery.
În cadrul ambelor abordări, modelele pentru compozite unidirec ţionale
sunt numeroase comparativ cu modelele pentru compozite stratificate de tip
0/90. Comportamentul elastic al materialelor compozite este dependent de
temperatură [18.4].
Pentru modelarea materialului compozit stratificat sticlă-epoxi [0/90]s,
se porneşte de la un model de plasticitate cu un parametru pentru descrierea
comportării neliniare a compozitelor unidirec ţionale, dezvoltat de Sun şi Chen
[18.5] şi adaptat de Ogihara şi Reifsnider pentru ţesături [16.8].
Acest model este extrapolat pentru descrierea materialelor compozite
stratificate.

Formularea problemei
Creşterea neliniară a deformaţiilor plastice într-un stratificat compozit
se consideră descrisă de o relaţie de forma:
∂f
dε ijp = dλ ( f )
∂σ ij (18.1)

unde λ(f) este o funcţie neliniară de tensiunea aplicată, iar f este o funcţie
potenţial plastic.
Funcţia potenţial plastic este descris ă de ecuaţia 18.2 [16.8] pentru
cazul unei st ări plane de tensiuni în raport cu direc ţiile principale ale
stratificatului x1(axa longitudinală a epruvetei) respectiv, x2 (axa
transversală).

2 f = a11σ 112 + a22σ 222 + 2a12σ 11σ 22 + 2a66σ 122

(18.2)

Tensiunea efectivă⎯σ este definită astfel:

σ = 3f (18.3)

181
 Variaţiile deformaţiilor plastice vor fi:

⎧dε 11p ⎫ ⎡a11 a12 0 ⎤ ⎧σ 11 ⎫

⎪ p⎪ ⎢ ⎥⎪ ⎪
⎨dε 22 ⎬ = ⎢a 21 a 22 0 ⎥ ⎨σ 22 ⎬dλ (18.4)
⎪dγ p ⎪ ⎢0 0 2a 66 ⎥⎦ ⎪ ⎪
⎩ 12 ⎭ ⎣ ⎩σ 12 ⎭
Curgerea plastică este definită, în cazul stratificatului ortotrop, conform
relaţiilor (18.4), dacă parametrii a11, a22, a12, a66 şi dλ sunt determinaţi.
Pentru determinarea lui dλ trebuie stabilite relaţiile între tensiunea efectivă şi
deformaţia efectivă. Aceasta trebuie să fie în concordanţă cu rezultatele
testelor de tracţiune în afara axelor. Pentru simplificarea calculelor se
neglijează influenţa acestui factor.
Dacă se consideră x direcţia de aplicare a tensiunii, direcţie care face
unghiul θ cu direcţia 1(x) a fibrelor, tensiunile existente pe axele principale
ale materialului la aplicarea tensiunii uniaxiale σx sunt [18.6]:

σ 11 = σ x cos 2 θ
σ 22 = σ x sin 2 θ (18.5)
σ 12 = σ x sinθ cosθ

Tensiunea medie în laminat este dependent ă de tensiunea aplicat ă

epruvetei conform relaţiei :
⎯σ = h (θ) σx (18.6)
unde:
3
hθ = {a
11
cos 4 θ + a 22 sin 4 θ + 2(a12 + a66 )sin 2 θ cos 2 θ }
2
(18.7)

Datorită faptului că⎯σ -⎯εp ar trebui să fie unică pentru încărcare

continuă, crescătoare (monotonă), parametrii a11, a22, a12, şi a66 trebuie astfel
aleşi încât relaţiile ⎯σ -⎯εp să fie independente de θ.
Modelul de mai sus presupune o abordare general ă şi impune identificarea
mai multor parametri astfel aleşi încât curbele tensiune efectivă-deformaţie

182
 plastică să fie identice indiferent de unghiul dintre direcţia fibrelor şi direcţia
de aplicare a forţei de tracţiune.

Determinarea parametrilor modelului

Sun şi Chen [18.5], în modelul de plasticitate pentru compozite
unidirecţionale, consideră că la solicitarea materialului în direcţia fibrelor
comportarea este perfect elastică (afirmaţia este confirmată de datele
experimentale, chiar şi pentru stratificatele [0/90]s testate, solicitate pe
direcţia fibrelor ):
dε11p = 0 (18.8)
fapt ce are drept consecinţă:
a11 = a12 = 0

450
400
350
)
a
P 300
M
(
e 250
n
iu 200
s
n
e
T 150

100
50
0
0 0.005 0.01 0.015 0.02
Deforma ţie
0 90

Figura 18.1 Curbele tensiune-deformaţie pentru epruvetele prelevate pe direcţiile 00 şi

900 faţă de direcţia fibrelor din straturile exterioare
Trebuie făcută precizarea că pentru stratificatele solicitate în direcţia
fibrelor, dacă proporţia de fibre pe direcţia considerată este suficient de
redusă, comportarea nu mai este liniară. Astfel, modelul se poate aplica
aceluiaşi sistem fibre-răşină, dar cu parametri diferiţi de la un caz la altul.

183
 Mai mult decât atât, comportarea epruvetelor solicitate pe direc ţiile 00
şi 900 este identică (Figura 18.2). Parametrul care descrie diferenţele dintre
cele două orientări poate fi setat egal cu unitatea : a22 = 1 .

Revenind la relaţia de descriere a func ţiei potenţial plastic prezentată

anterior, în condiţiile particulare ale materialului compozit testat (r ăşină
epoxidică/fibră de sticlă), aceasta devine :

2 f = σ 222 + 2a 66σ 122 (18.9)

3
h(θ ) = (sin 4 θ + 2a 66 sin 2 θ cos 2 θ ) (18.10)
2
Singurul parametru care trebuie determinat în acest caz pentru
unidirecţionale rămâne a66 .
Estimarea caracterului neliniar pentru compozitele [0-90]s porneşte de
la premiza că este cunoscut modul neliniar de evolu ţie în spaţiul tensiune-
deformaţie al compozitului unidirecţional, descris de modelul de plasticitate
cu un parametru Sun şi Chen. Datorită faptului că nu au fost solicitate
unidirecţionale, valoarea a66 =2,2 este preluată din [18.5].

Indiferent de modul real de comportare al materialului compozit

(elastic neliniar sau plastic), se consideră că variaţia deformaţiei totale în
stratificatul compozit, este suma între deformaţia elastică şi deformaţia
plastică.
Variaţia totală a deformaţiei funcţie de variaţia tensiunii pentru un
compozit elasto-plastic (relaţia este valabilă pentru unidirecţionale) [18.5]:

⎧dε 11 ⎫ ⎡ S 11 S 12 S16 ⎤ ⎧dσ 11 ⎫

⎪ ⎪ ⎢ ⎥⎪ ⎪
⎨dε 22 ⎬ = ⎢ S 21 S 22 S 26 ⎥ ⎨dσ 22 ⎬ (18.11)
⎪ ⎪ S 66 ⎥⎦ ⎪ ⎪
⎩dγ 12 ⎭ ⎢⎣ S 61 S 62 ⎩dσ 12 ⎭

în care:

184
 1 υ12 ⎫
S11 = S12 = S 21 = − S16 = S 61 = 0 ⎪
E1 E1
⎪
1 ⎪ (18.12)
S 22 = + Ωσ 222 S 26 = S 62 = 2a66 Ωσ 12σ 22 ⎬
E2 ⎪
1 9 ⎪
S 66 = + 4a662 Ωσ 122 Ω = Anσ n −3 ⎪
G12 4 ⎭
E1 – modulul de elasticitate longitudinal după directia x1;
E2 – modulul de elasticitate longitudinal după directia x2;
G12 – modulul de elasticitate transversal;
ν12 – coeficientul lui Poisson;
σ - tensiunea medie din epruvetă;
A, n – coeficienţii funcţiei de tip putere ce descrie cel mai bine curba
de dependenţă ⎯σ -⎯εp pentru toate epruvetele [18.7] :
n
ε p = A ⋅σ (18.13)
Pentru epruvetele testate în afara axelor de ortotropie, prin eliminarea
componentei elastice a deforma ţiei, au fost trasate curbele tensiune efectivă
– deformaţie plastică (Figura 18.2).

Figura 18.2 Curbele tensiune efectiv ă – deformaţie plastică

185
 Teoretic, pentru un material unidirec ţional dat (compoziţie, proporţie
fibre-matrice) curbele tensiune efectivă – deformaţie plastică efectivă,
obţinute în urma solicitării la tracţiune în afara axelor de ortotropie, ar trebui
să se suprapună [18.7].
În Figura 18.2 se constată abateri de la comportamentul descris
anterior, abateri datorate faptului că materialul testat este un stratificat 0/90,
şi dificultăţilor în estimarea modulului de elasticitate necesar elimin ării
componentei elastice din deformaţia totală. Valorile tensiunilor
corespunzătoare curbelor din Figura 18.2 au fost mediate sub forma unei
curbe generale, pentru care s-au determinat parametrii A şi n din relaţia
(18.13) ale căror valori sunt date în Tabelul 18.1. Parametrii reprezint ă
ecuaţia curbei returnată de Microsoft Excel (evaluare prin metoda celor mai
mici pătrate) care are ca date surs ă seria de date ce con ţine tensiunile medii
respectiv, deformaţiile plastice corespunz ătoare celor trei epruvete testate în
afara axelor de ortotropie. Parametrii A şi n sunt introduşi în ecuaţiile 18.12 şi
respectiv 18.11, care descriu comportarea unei lamine (unidirec ţional în
spaţiul tensiune-deformaţie).

Tabelul 18.1. Valorile parametrilor A şi n

A (MPa-n) 7⋅10-15
n 5,77
Pentru estimarea componentelor matricei de suple ţe (18.12) se
utilizează caracteristicile elastice ale laminei prezentate în Tabelul 18.2.

Tabelul 18.2. Caracteristicile elastice ale unui unidirecţional [8.1]

Modul de elasticitate longitudinal E1 E1 (GPa) 43
Modulul de elasticitate transversal E2 E2 (GPa) 8
Coeficientul lui Poisson ν12 0,27
Modulul de forfecare G12 G12 (GPa) 4
a66 (Sun Chen)[18.5] 2,2

186
 Aceste caracteristici ale unidirecţionalului (laminei) din care este
fabricat materialul compozit stratificat sunt cele furnizate de producător [8.1].
Pentru stratificatul multidirecţional [0/90]s aflat în stare plană de
tensiune, relaţia tensiune-deformaţie totală pentru lamina i din stratificat
poate fi exprimată în forma (18.11) în coordonatele locale ale sistemului (11-
corespunde sensului longitudinal (al fibrelor)), 22-corespunde sensului
transversal (perpendicular pe fibre)).

Figura 18.3 Axele de coordonate func ţie de care se face calculul

(11)a-(22)a –sistemul local de coordonate pentru lamina a;

(11)b-(22)b –sistemul local de coordonate pentru lamina b;
x1 - x2 sau (1)str-(2)str – sistemul global de coordonate al epruvetei
(stratificatului).
Cunoscând caracteristicile mecanice ale laminei, secven ţa de
stratificare şi aplicând modelul descris de rela ţiile (18.1-13) se poate
determina răspunsul materialului la solicitarea în planul x1 - x2 după orice
direcţie.

Algoritmul de calcul
• Calculul este realizat printr-un sistem incremental, considerând creşterea
cu o unitate a tensiunii în direc ţia de aplicare a sarcinii (1)str (x 1).

187
• Sunt calculate variaţiile tensiunilor în fiecare lamină în condiţiile unei stări
plane de tensiune (18.4) care generează o stare plană de deformaţie.
• În noile sisteme de coordonate (coordonatele locale ale fiecărei lamine)
sunt calculate deformaţiile corespunzătoare fiecărei lamine cu relaţiile
(18.12).
• Prin conversia la coordonatele globale ale stratificatului se exprimă
variaţia deformaţiei longitudinale a fiecărei lamine, corespunzătoare
variaţiei iniţiale a tensiunii. Aplicând metoda repetat, se ob ţine curba
teoretică tensiune - deformaţie a fiecărei lamine solicitată după direcţia
stratificatului.
• Relaţiile dintre tensiunea (σstr) şi deformaţia (εstr) în laminat şi tensiunea
(σi) şi deformaţia (εi) în lamină în sistemul global de coordonate se afl ă în
relaţiile următoare :
ε str = ε i (18.14)
Deformaţia stratificatului, considerat un masiv, este identică cu
deformaţia fiecărei lamine componente pe direcţia de aplicare a sarcinii.

σ str =
∑v σ
i
i

(18.15)
∑v i

unde vi – proporţia volumică a laminei i.

Tensiunea care produce o anumit ă deformaţie în stratificat, se
consideră media ponderată a tensiunilor care provoac ă aceeaşi deformaţie
pe direcţia de aplicare a sarcinii în fiecare lamină componentă, ponderea
fiind proporţia volumică de lamine cu respectiva orientare.
Raportul dintre proporţiile volumice ale laminelor orientate la 0 0 şi 900
se consideră 1 (stratificatul este simetric şi echilibrat ) cu câte dou ă straturi
componente în fiecare direcţie.

Rezultatele simulării
Cu datele incluse în (Tabelul 18.1) şi (Tabelul 18.2) este simulat
comportamentul mecanic la tracţiune prin calculul deformaţiilor pe direcţia
longitudinală a stratificatului corespunzătoare fiecărei lamine componente, la
o variaţie de tensiune egal ă cu unitatea.

188
 Figura 18.4 prezintă curbele teoretice tensiune - deforma ţie pentru
fiecare lamină componentă a stratificatului de tip răşină epoxidică armată cu
fibre de sticlă a epruvetelor solicitate la trac ţiune la diverse unghiuri dintre
axa longitudinală a epruvetei (direcţia de aplicare a for ţei de tracţiune) şi
direcţia fibrelor.
Pentru epruveta orientată la 00 dependenţa este foarte apropiată de
forma liniară (efortul de tracţiune este preluat aproape în totalitate de fibrele
de sticlă).

Epruvetele solicitate pe direcţii diferite de direcţia fibrelor prezintă un

comportament plastic cu atât mai accentuat, cu cât unghiul dintre direc ţia
fibrelor şi direcţia de aplicare a sarcinii este mai mare, fenomen remarcat şi
în Capitolul 16 şi evidenţiat în Figura 16.20.
Determinarea comportării stratificatului Figura 18.5 s-a obţinut prin
aplicarea relaţiilor (18.14) şi (18.15), seturilor de date tensiune-deformaţie
corespunzătoare celor două tipuri de lamine ale stratificatului.
Determinarea perechilor de date de tip tensiune care produce aceea şi
deformaţie pe direcţia longitudinală a stratificatului în fiecare lamină
componentă (deşi rezultatele nu sunt riguros exacte) s-a ob ţinut prin
exploatarea funcţiei lookup din biblioteca Microsoft Excel.

Rezultatele simulării, sunt comparate cu cele experimentale în Figura

18.5. Ca termen de compara ţie s-a folosit curba tensiune-deforma ţie
determinată experimental pentru câte o epruvet ă din fiecare categorie
testată.
Simularea comportării la tracţiune a plăcilor compozit stratificate a fost
publicată integral în [18.8].

189
 Figura 18.4 Curbele tensiune-deformaţie caracteristice fiecarei lamine
componente a epruvetelor orientate cu direc ţia fibrelor la 00 (a), 150 (b), 250
(c) şi respectiv 450 (d) faţă de direcţia aplicării forţei de tracţiune

Simularea curbei caracteristice epruvetei cu direc ţia fibrelor din

straturile exterioare orientată la 900 faţă de direcţia de aplicare a forţei de
tracţiune nu s-a mai realizat deoarece este identic ă cu comportamentul
epruvetei cu orientarea la 00, fiind rezultatul combinării laminelor cu
caracteristicile din Figura 18.4 (a).

190
Figura 18.5 Curbele tensiune-deformaţie experimentale şi cele obţinute prin
modelare, caracteristice epruvetelor orientate cu direcţia fibrelor din
straturile exterioare, la 00 (a), 150 (b), 250 (c) şi respectiv 450 (d) faţă de
direcţia aplicării forţei de tracţiune.

191
 Se remarcă o bună concordanţă între rezultatele modelului şi
determinările experimentale. Eroarea maximă se înregistrează la simularea
comportării epruvetelor cu fibrele orientate la 45 0, dar şi în acest caz nu
depăşeşte 10%.

Concluzii:

1.Modelul Sun-Chen cu un parametru care descrie comportamentul

individual al fiecărei lamine unifirecţionale a fost extrapolat pentru analiza
materialelor compozite stratificate.

2. Modelul este adaptat de Ogihara şi Reifsnider pentru materiale compozite

armate cu ţesătură.

3. Valorile pentru parametrii A şi n din relaţia de dependenţă dintre tensiunea

medie şi deformaţia plastică a epruvetelor testate în afara axelor de
ortotropie, au fost obţinute prin prelucrarea datelor experimentale ce
caracterizează curba tensiune medie - deformaţie plastică.

4. Tensiunea corespunz ătoare unei anumite deformaţii a stratificatului, s-a

calculat ca media ponderat ă, funcţie de proporţia volumică a laminelor cu
fiecare orientare, a tensiunilor care produc aceeaşi deformaţie pe direcţia
longitudinală a epruvetei, în fiecare lamină componentă a stratificatului.

5. Pentru toate direcţiile de încercare ale stratificatului, s-a obţinut o bună

corespondenţă între datele experimentale şi simularea numerică, eroarea
maximă nu depăşeşte 10%.

192
 19. ESTIMAREA DEGRADǍRII MATERIALELOR COMPOZITE PRIN
INTERMEDIUL REZISTENŢEI REZIDUALE

Unul dintre obiectivele studiului a fost identificarea r ăspunsului

stratificatului compozit pe diverse direc ţii faţă de direcţia de ranforsare după
ce este supus oboselii în prealabil. Scopul principal al acestui experiment
este înţelegerea coresponden ţei între nivelul de degradare calculat ca
reducere a rigidităţii şi cel determinat prin estimarea rezistenţei reziduale.

Pentru evidenţierea degradării si cuantificarea acesteia sunt utilizate ,

în mod curent, două categorii de metode:
-studiul caracteristicilor mecanice sensibile la degradare (rigiditate,
histerezisul curbei tensiune-deformaţie, deformaţia plastică);
-studiul modificărilor unor caracteristici fizice (opacitate, rezistivitate,
emisie acustică).

De exemplu, rigiditatea stratificatelor se reduce în timpul procesului de

acumulare a defectelor, în compozitele stratificate şi în consecinţă
modificarea rigidităţii poate fi considerat ă ca parametru de deteriorare
nedistructiv [11.10],[11.32],[19.1-3].
Unii autori iau în considerare o serie de fenomene care însoţesc
degradarea; de exemplu în [19.4] este prezentată o abordare pentru
estimarea duratei de utilizare la oboseal ă prin întindere care ţine cont de 4
criterii : modulul rezidual, fisurarea matricei, dimensiunea delaminării produse
şi rezistenţa reziduală.
Modelele matematice mai complexe de estimare a degrad ării necesită
un volum mare de calcul. Astfel pentru problemele neliniare care nu posed ă
o soluţie analitică uşor de obţinut cu precizie s-au utilizat algoritmi de calcul
complecşi de tipul reţelelor neuronale artificiale, care au capacitatea de
prelucrarea paralelă masivă şi abilitatea de “a învăţa” din exemple [19.5].
Astfel s-a reuşit modelarea comportării la oboseală a compozitelor armate cu

193
fibre de sticlă unidirecţionale la întindere şi respectiv, întindere -
compresiune.
Datele experimentale obţinute pentru orientarea fibrelor la 00, 190, 450,
710, şi 900, în condiţiile (R=0,5 ; 0 ; şi -1) au fost prelucrate folosind tehnica
“reţelelor neuronale recurente” eviden ţiindu-se chiar şi pentru un număr
redus de puncte experimentale, modelarea precis ă a relaţiei dintre tensiunea
maximă aplicată, coeficientul de asimetrie a ciclului de oboseal ă R,
orientarea fibrelor şi respectiv, numărul de cicluri la oboseală aplicat N.

Pentru stabilirea rezistenţei reziduale a materialelor compozite din

răşini armate cu fibre de sticlă, s-au realizat plăci cu dimensiunile 3x250x300
mm, din preimpregnat HexPly M10 produs de Hexcel Composite Company.
Acest preimpregnat are în componenţă răşină epoxidică şi fibre lungi de
sticlă de tip E (unidirecţionale) în proporţie volumică de aproximativ 57%.
Modul de distribuţie al preimpregnatului în placa de material compozit a fost
[0/90]s, iar condiţiile de polimerizare a răşinii sunt cele caracteristice fabricării
plăcilor şi prezentate în Capitolul 12.
In vederea caracterizării din punct de vedere al rezisten ţei mecanice a
plăcilor realizate, am debitat din acestea epruvete cu lungimea total ă de 180
mm şi lăţimea zonei calibrate de 14,5 mm. S-au considerat ca date de
pornire pentru materialul nedegradat datele corespunz ătoare epruvetelor
prelevate pe direcţii care formează cu direcţia fibrelor, din stratul exterior al
plăcii, unghiuri de 00, 150 ,250 şi respectiv, 450. Rezultatele încercărilor la
tracţiune pentru epruvetele nedegradate au fost prezentate în detaliu în
Capitolul 16.
Neliniaritatea curbelor tensiune-deformaţie s-a observat a fi cu atât
mai pronunţată cu cât unghiul este mai mare şi devine maximă pentru 450.
În literatura de specialitate se evidenţiază faptul că materialele
compozite stratificate solicitate la oboseal ă, au o durată de viaţă cu atât mai
redusă, cu cât tensiunea este aplicată sub un unghi mai mare fa ţă de direcţia
fibrelor [11.6]. Pentru secvenţa de împachetare utilizată în cadrul
experimentelor, acest unghi este cel de 45 0.

194
 În vederea determinării rezistenţei reziduale a materialului compozit
solicitat la oboseală, plăcile fixate în bacuri de construc ţie specială, au fost
solicitate la oboseală în următoarele condiţii: direcţia de aplicare a tensiunii
formează un unghi de 45 0 cu direcţia fibrelor, tensiunea maximă aplicată 30
MPa (0,4 din rezistenţa la rupere), coeficientul de asimetrie a sarcinii R=0,1
şi frecvenţa 5 Hz.
Periodic s-a determinat modulul de elasticitate al pl ăcilor compozit,
solicitarea fiind întreruptă când s-au înregistrat reduceri ale modulului de
elasticitate de 5%, respectiv, 10% din modulul de elasticitate iniţial al plăcilor.

Figura 19.1. Curbele tensiune-deformaţie pentru epruvete prelevate din pl ăci

nedegradate respectiv, degradate 5%, în ambele situa ţii direcţia de prelevare a
epruvetelor a corespuns unui unghi de 45 0 faţă de direcţia fibrelor.

S-au obţinut în acest mod plăci cu parametrul de degradare D=0,95

respectiv, 0,9. Parametrul de degradare D reprezint ă pierderea de rigiditate
şi corespunde relaţiei:
E
D = 1−
E0

195
 Aceste valori ale degradării, corespund aplicării sarcinii periodice cu
parametrii prezentaţi anterior, un număr de 27000 respectiv, 74000 cicluri.
Din plăcile degradate la oboseală au fost prelevate epruvete cu
aceleaşi dimensiuni şi cu aceleaşi orientări ca şi cele prelevate din pl ăcile
nedegradate. Epruvetele obţinute au fost încercate la trac ţiune până la
rupere. Modificarea curbei tensiune-deformaţie a materialului analizat prin
degradarea la oboseală este ilustrată în Figura 19.1. Curbele prezentate în
Figura 19.1 relevă reducerea modulului de elasticitate în urma degrad ării cu
aproximativ aceeaşi valoare ca şi cea determinată pe placă, acestea fiind
prelevate pe direcţia de aplicare a solicitării la oboseală.
În Figura 19.2. sunt prezentate rezultatele experimentale(σa=f(lnN)),
prelucrate astfel încât să se poată evidenţia modul de variaţie a vitezei de
degradare în funcţie de unghiul de prelevare a epruvetelor.

600
y = 474.31e-5E-06x
) 500 R2 = 0.8085
a
P 00
M
(
la 400
a
u
d
i
z 300
e
r y = 83.721e-3E-06x
ta R2 = 0.7519
n
200 y = 129.3e-7E-06x
te R2 = 0.9968 150 250
is
z
e
R 100

y = 72.594e-2E-06x 450
0
R2 = 0.8728
1 100 10000 1000000
N
15 25 45 0
15 25 45 0

Figura 19.2 Variaţia rezistenţei reziduale cu numărul de cicluri, (considerând

dependenţa logaritmică), pentru diverse unghiuri de prelevare a epruvetelor faţă
de direcţia fibrelor.

196
 Astfel, se constată o reducere a vitezei de degradare o dat ă cu
creşterea unghiului de aplicare a sarcinii faţă de direcţia fibrelor.
Nu poate fi făcută o extrapolare a datelor prezentate în Figura. 19.2
pentru un număr mai ridicat de cicluri, deoarece s-ar obţine rezistenţe
reziduale mult prea mari faţă de datele caracteristice unor astfel de materiale
(precizia de reprezentare şi estimarea liniei de tendin ţă este redusă datorită
trasării curbelor numai prin 3 puncte). Conform rezultatelor ob ţinute,
dependen ţa (σa=f(lnN)) este neliniară şi o dependenţă exponenţială
corelează cel mai bine datele experimentale (Figura 19.3).

1.2
a
t
a
z
il 1 450
a 250
m
r
o 0.8 00 150
n
al
a
u 0.6
id
z
e
r
a t
0.4
n
e t
s i
z 0.2
e
R
0
1 100 10000 1000000
N
15 25 45 0
15 25 45 0

Figura 19.3 Variaţia rezistenţei reziduale normalizate cu num ărul de cicluri

(dependenţă exponenţială), pentru diverse unghiuri de prelevare a epruvetelor
faţă de direcţia fibrelor.

Din Figura 19.3 se observ ă că rezistenţa reziduală scade dramatic

chiar după un număr mic de cicluri pentru epruvetele cu dezorientare redus ă,

197
scăderea rezistenţei reziduale fiind mult mai lentă şi înregistrată la un număr
mult mai mare de cicluri pe măsură ce dezorientarea creşte. Trebuie făcută
precizarea că valorile rezistenţei reziduale iniţiale sunt mult mai mari în cazul
epruvetelor cu grad mic de dezorientare, situa ţie care se păstrează şi în
continuare, pe parcursul solicitării la oboseală.
În Figura19.4 a fost trasată curba rezistenţei reziduale normalizate (σr/
σRS) pentru datele experimentale ob ţinute (D=0,95 şi D=0,9) şi intersectată
cu dreapta corespunz ătoare condiţiilor de solicitare la oboseală a materialului
compozit (dreapta paralelă cu abscisa care trece prin punctul (1; 0,4)
corespunzător tensiunii maxime a ciclului de oboseală).

1.2
Rez. reziduala
1
ta
a Tens. max. solic.
ilz oboseala
a0.8
m S-N estimat
r
o
n0.6 S-N estimat
a
e
n Rez. reziduala
iu0.4
s
n Tens. max. solic.
e
T oboseala
0.2

0
1 100 10000 1000000 100000000
N

Figura 19.4 Determinarea rezistenţei reziduale şi a rezistenţei la oboseală

Punctul de intersecţie cu coordonatele (843.000, 0,4) a fost utilizat

pentru trasarea unei drepte ce trece prin acest punct şi prin punctul de
coordonate (1,1), dreapta obţinută având panta 0,101. Această dreaptă S-N
(curba de oboseal ă estimată a materialului) poate fi interpretată ca dreapta
rezistenţei la oboseal ă în coordonate semilogaritmice, panta ei fiind foarte
apropiată de cea ob ţinută de către Mandell pentru acest tip de material
compozit şi anume 0,1, aşa cum s-a eviden ţiat şi în Capitolul 11 [11.15-16].

198
 Pentru compozite cu o cinetic ă a degradării diferită de cea ilustrată de
datele experimentale prezentate în Figura 19.4, Chow şi Croman [19.6]
descriu degradarea prin modelul ’mor ţii subite’, model care presupune c ă
rezistenţa reziduală funcţie de numărul de cicluri este iniţial aproximativ
constantă şi scade rapid în apropierea numărului de cicluri corespunz ător
ruperii.

Rezultatele experimentale au fost publicate integral în [19.7]

Concluzii:
1. Viteza de reducere a rezistenţei reziduale este cu atât mai ridicat ă cu cât
unghiul de dezorientare este mai mic, în condi ţiile unor valori iniţiale ale
rezistenţei reziduale ce au o distribuţie inversă celei a vitezei de reducere.

2. Rezistenţa la oboseală a materialului analizat solicitat cu σmax=0,4 σRS a

fost apreciată ca fiind N = 843000 cicluri, valoare determinată pe baza curbei
de variaţie a rezistenţei reziduale.

3. Panta dreptei ce reprezintă rezistenţa la oboseală a materialului funcţie de

numărul de cicluri, trasată prin punctele de coordonate (1, 1) şi (843000,
0,4), are valoarea 0,101, valoare foarte apropiat ă de cea determinat ă
experimental de alţi autori pentru acelaşi tip de material şi anume 0,1.

4. Din analiza datelor experimentale se poate observa c ă în urma solicitării

la oboseală cu un ciclu având σmax=0,4 σRS un număr de 27000 cicluri (ceea
ce reprezintă 3,1% din durata de utilizare estimată a materialului), se
înregistrează o reducere de aproximativ 5% a modulului de elasticitate şi de
10% a rezistenţei reziduale. În cazul solicitării în aceleaşi condiţii, după
74000 cicluri (ceea ce reprezint ă 8,7% din durata de utilizare estimată a
materialului), se înregistrează o reducere de aproximativ 10% a modulului de
elasticitate şi de 14% a rezistenţei reziduale.

199
 20. DEGRADAREA PRIN ÎNCOVOIERE A PLĂCILOR DIN MATERIALE
COMPOZITE CU MATRICE ORGANICĂ

Materialele compozite stratificate datorită bunei comportări la acţiunea

factorilor de mediu şi-ar putea găsi aplicaţii în domeniul construcţiilor civile,
sub rezerva preţului de cost. La ora actual ă în lume s-a încercat cu succes
realizarea unor obiective civile (în SUA s-a construit un pod (pasarel ă
pietonală) din răşini armate cu fibre [20.1]).

Datorită deficienţelor metodelor de predicţie a duratei de utilizare a

materialelor compozite, structurile din aceste materiale sunt în majoritatea
cazurilor supradimensionate (sunt adopta ţi factori de siguranţă mari) şi sunt
necesare campanii îndelungate de testare a prototipurilor în vederea
estimării acceptabile a duratei de utilizare.
Chiar dacă este relativ cunoscut comportamentul stratificatelor armate
sub solicitări statice şi s-au desfăşurat campanii ample de cercet ări pentru
determinarea caracteristicilor la oboseal ă, acestea au vizat în special
categorii de materiale cu aplica ţii militare sau strategice (ex. palele turbinelor
eoliene), iar majoritatea testelor au fost f ăcute aplicând solicit ări de întindere,
chiar dacă fenomenul de degradare nu se manifest ă întotdeauna uniform în
toate laminele unui stratificat.
Este extrem de dificil de g ăsit o metodă de caracterizare sistematic ă a
comportamentului materialului, dar de obicei recurgem la idealizarea
solicitărilor repetate considerându-le înc ărcări ciclice cu amplitudine
constantă.
Panta curbei S-N este o m ăsură a rezistenţei la oboseală a materialului,
forma acesteia putând să varieze de la un material la altul.

Cu toate că aceste tipuri de experimente sunt indispensabile pentru

modelarea cu acurateţe a manifestării la oboseală a compozitelor, foarte utile
pot fi şi testele de încovoiere în privin ţa informaţiilor despre modul de evoluţie
a degradării, deoarece [20.2]:

200
- tensiunile şi deformaţiile variază pe lungimea zonei calibrate a epruvetei.
Degradarea variază de asemenea gradual pe lungimea epruvetei şi un singur
experiment furnizează mai multe informaţii despre acest fenomen.
- evoluţia degradării şi diverse aspecte ale comport ării epruvetelor pe feţele
supuse la întindere şi compresiune pot fi monitorizate pentru orice raport
tensiune/deformaţie.
- măsurarea deformării epruvetei se realizează foarte uşor.

Chiar dacă tensiunile şi deformaţiile nu sunt constante pe lungimea

epruvetei (este impusă o deformaţie constantă numai extremităţii inferioare a
acesteia), geometria şi condiţiile încercării sunt foarte simple. În mod similar
sunt facile modelarea geometrică şi validarea numerică a datelor
experimentale.
În vederea caracterizării comportamentului la oboseal ă prin încovoiere
al materialelor compozite stratificate sticlă/epoxi, au fost testate epruvete
prelevate din plăci unidirecţionale sau stratificate cu secvenţa [0/90]s, cu
proporţia volumică de fibre de aproximativ 57%.

Testele s-au efectuat cu o maşină de încercare conceput ă în

laboratoarele Universităţii Valahia din Târgovişte, ce permite aplicarea ciclică
a încovoierii unei epruvete (grinzi) încastrate. Informaţii despre concep ţie şi
modul de funcţionare sunt prezentate în [13.1].

Încovoierea se realizează la deformaţie (săgeată) constantă a

capătului considerat liber. Ciclul aplicat este pulsator (deformaţia variază de
la 0 la valoarea maximă prestabilită).
Condiţiile de încercare:
- frecvenţa solicitării – 4Hz;
- săgeata – aproximativ 28mm;
- lungimile epruvetelor sunt diferite (în scopul asigur ării unor tensiuni diferite
la aplicarea sarcinii).

201
 Au fost supuse testelor, în vederea estimării fiabilităţii maşinii de
încercat prototip şi a comportării la oboseală prin încovoiere a epruvetelor
prelevate din plăci compozit sticlă/epoxi, trei categorii de epruvete (funcţie de
orientarea fibrelor faţă de direcţia longitudinală a epruvetei):
- unidirecţional (fibrele orientate în direcţie longitudinală);
- stratificat [0/90]s cu fibrele din straturile exterioare orientate în direcţia
longitudinală;
- stratificat [0/90]s cu fibrele din straturile exterioare orientate la 250 faţă de
direcţia longitudinală.
Epruvetele sunt prelevate din pl ăci cu grosimea de aproximativ 3 mm,
au lăţimea de 15 mm şi lungimi variabile funcţie de condi ţiile impuse de
solicitare (lungimile utile în domeniul 70-110 mm) la care se adaug ă minim
60 mm pentru prinderea în dispozitivul de încovoiere respectiv, încastrare.

Ca element de estimare a degrad ării prin încovoiere a materialului

compozit s-a utilizat reducerea relativ ă a modulului de elasticitate (calculat
funcţie de forţa nesesară obţinerii unei săgeţi prestabilite şi elementelor
geometrice ale epruvetei).
Pornind de la ipoteza simplificatoare c ă dimensiunile epruvetei rămân
constante în timp, variaţia forţei care produce aceeaşi săgeată se consideră
a se datora variaţiei modulului de elasticitate longitudinal ca urmare a
degradării.
Astfel variaţia degradării materialului funcţie de numărul de cicluri poate
furniza informaţii interesante despre modul de comportare al compozitului.
Ca element distinctiv al încercărilor efectuate pe acelaşi tip de
epruvetă s-a folosit tensiunea maximă în secţiunea încastrată sub ipoteza că
aceasta este constant ă pe toată durata încercării. Această ipoteză nu mai
rămâne valabilă dacă epruveta suferă degradări însoţite de abateri
dimensionale (ruperi locale în zona de încastrare, delamin ări, etc.) şi apariţia
fiecărui efect trebuie tratată şi interpretată separat.
O parte din teste nu au fost efectuate pân ă la ruperea completă a
epruvetei, în unele cazuri datorită faptului că epruveta degradată într-un

202
stadiu avansat nu mai oferea condi ţii de încercare similare st ării iniţiale iar în
altele datorită faptului că după parcurgerea unui număr destul de ridicat de
cicluri (1000000) efectele asupra epruvetei au fost minore (ex. cazul
epruvetei solicitate la 370 MPa din Figura 20.1).

Rezultatele testelor materialului compozit unidirecţional

0.7 y = 0.0508Ln(x) - 0.033
2
R = 0.8954
0.6

0.5 370 MPa

1053 MPa
0.4 Log. (370 MPa)
Log. (1053 MPa)
D 0.3
y = 0.0052Ln(x) + 0.0072
0.2 2
R = 0.9176
0.1

0
1 10 100 1000 10000 100000 1000000
-0.1
Nr. cicluri

Figura 20.1. Evoluţia degradării prin încovoiere a unidirecţionalelor sticlă/epoxi cu

direcţia fibrelor pe axa longitudinală a epruvetei.

Se observă o variaţie a modulului de elasticitate redusă pentru

solicitarea la 370 MPa (la 10 6 cicluri, reducerea de modul este de aproximativ
7%). În domeniul de tensiune foarte ridicată 1053 MPa materialul se
degradează rapid D>0,3 (reducerea modulului de elasticitate cu 30%),
înainte de a se efectua 10000 cicluri de solicitare.
Cel două curbe necesită totuşi o analiză separată datorită aspectelor legate
de mecanismul degrad ării.
Epruveta solicitată la tensiunea de 1053 MPa a suferit la aproximativ
5000 cicluri o delaminare în zona de încastrare, fapt eviden ţiat de panta
diferită a curbei D=(N), înainte şi respectiv după N=5000.

203
 În Figura 20.2. este reprezentată degradarea unidirecţionalului supus
la 370 MPa la scară reală (nu logaritmică).

0.09
y = 0.0052Ln(x) + 0.0072
0.08
R2 = 0.9176
0.07
0.06
0.05
D0.04
0.03
370 MPa
0.02
Log. (370 MPa)
0.01
0
0 200000 400000 600000 800000 1000000 1200000

Nr. cicluri

Figura 20.2 Evoluţia degradării prin încovoiere a unidirecţionalului sticlă/epoxi cu

direcţia fibrelor pe axa longitudinală a epruvetei solicitată la 370 Mpa.

Se remarcă o etapă iniţială de degradare rapid ă (panta curbei foarte

mare) după care la atingerea unei degradări de 7% aceasta se stabilizeaz ă şi
practic rămâne constantă (pantă aproape nul ă), se poate considera c ă
materialul compozit în aceste condi ţii de solicitare se află în domeniul de
anduranţă nelimitată (tesiunea la care este supus este mai mic ă decât limita
de oboseală ).

Se desprinde concluzia c ă modul de comportare la oboseal ă prin

încovoiere a materialului compozit unidirec ţional este guvernat de rezistenţa
fibrelor în zona de tensiune maximă (încastrare) şi de coeziunea fibre matrice
(decoeziunile conduc la propagarea defectelor de dimensiuni reduse, care se
cumulează sub efectzul solicitărilor ulterioare şi conduc în final la apari ţia
delaminărilor).

204
 Rezultatele testelor materialului compozit stratificat [0/90]s
solicitat la încovoiere pe direcţia fibrelor din laminele exterioare

Încercările efectuate asupra stratificatelor [0/90] s (formate din câte

două lamine cu fibrele orientate pe direc ţia longitudinală a epruvetei şi
respectiv perpendicular pe aceasta (straturile interioare)) au eviden ţiat rolul
extrem de important jucat de apari ţia defectelor majore (delaminări) asupra
evoluţiei degradării.
În primele stadii ale degradării în toate epruvetele s-au remarcat fisuri
fine ale matricei printre fibre vizibile datorită semitransparenţei materialului în
straturile orientate la 900 (starea caracteristică de degradare remarcată şi de
alţi autori CDS –caracteristic damage state). Figura 20.3 prezintă imaginea
unei epruvete aflată în primele stadii ale degradării (înainte de reduceri
importante ale modulului de elasticitate).

Figura 20.3 Fisuri prezente în straturile orientate la 900 în stratificatele tip

[0/90]s supuse oboselii prin încovoiere în primele stadii ale degrad ării

În Figura 20.4 sunt prezentate vederile laterală şi respectiv de sus a

zonei de rupere în încastrare a unei epruvete stratificat [0/90]s.

205
 Stratul de fibre
exterior supus
întinderii

Fisuri printre fibre în Stratul exterior

straturile interioare supus compresiunii
orientate la 900

Figura 20.4 Aspectul ruperii în zona încastrată a epruvetei din compozit stratificat
[0/90]s cu direcţia fibrelor exterioare pe axa longitudinală a epruvetei.

În vederea de sus (Figura 20.4 dreapta) straturile intrerioare au aspect

diferit datorită faptului ca ruperea nu s-a produs la acelaşi nivel (suprafaţă
plană) şi unele zone apar defocalizate în imagine. Lamina exterioar ă supusă
compresiunii (nivelul cel mai redus al tensiunii la încovoiere) prezint ă un
aspect compact al suprafeţei de rupere fără fibre desprinse din matrice.
Acesta este un argument suplimentar al faptului că matricea umectează
foarte bine fibrele şi legăturile la interfaţă în sistemul compozit sunt puternice.
Lamina supusă întinderii (nivel al tensiunii maxim), dintre cele dou ă cu
fibrele orientate longitudinal, este prima care de rupe, fenomen guvernat de
ruperea fibrelor. Datorită solicitării ciclice aplicate în continuare, suprafe ţele
fibrelor capătă o culoare mai închis ă fenomen datorat frecării şi acoperirii cu
particule de impurităţi de vopsea (din piesele se strîngere). Supus ă
tensiunilor şi deformării locale, în zona de rupere a laminei pot să apară,
chiar solicitări de frecare şi compresiune cu efect de desprindere a r ăşinii de
pe suprafaţa fibrelor (decoeziune). Din acest motiv fibrele rupte din lamina
supusă întinderii au capetele închise la culoare şi o proporţie de răşină mult
mai redusă decât cele din lamina supusă compresiunii.

206
 În Figura 20.5 sunt prezentate rezultatele testelor de oboseală pentru
patru nivele ale tensiunii de încercare.

1
0.9 420 MPa
0.8 458 MPa
0.7 538 MPa
0.6 800 MPa
D 0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
1 10 100 1000 10000 100000 1000000
Nr. cicluri

Figura 20.5 Evoluţia degradării prin încovoiere a materialului compozit

stratificat [0/90]s cu direcţia fibrelor exterioare pe axa longitudinală a
epruvetei.

S-a remarcat (Figura 20.5) o evoluţie a degradării funcţie de numărul

de cicluri similară epruvetelor prelevate din materialul compozit
unidirecţional. În cazul epruvetei testate la 800 MPa se eviden ţiază o
modificare importantă de pantă (creştere a vitezei de degradare) la
aproximativ 10000 de cicluri similar ă epruvetei din material unidirecţional
solicitat însă la o tensiune mai ridicată (1053 MPa).
Acest fapt demonstrează că materialele compozite stratificate sunt mai
rezistente la oboseală dac ă sunt solicitate pe direcţia fibrelor (tensiunile sunt
calculate funcţie de modulul de elasticitate longitudinal care are o valoare cu
atât mai ridicată cu cât proporţia de fibre orientate longitudinal este mai
mare). Un comportament aparte se evidenţiază în cazul epruvetei testate la
538 MPa. Conform Figurii 20.5, s-ar putea considera c ă prezintă un proces
de degradare mai rapid decât cea solicitat ă la 800 MPa, concluzie evident
eronată. Explicaţia acestui fenomen este prezenţa unui defect (probabil un

207
gol de aer, o fisură prezentă încă din procesul de fabricaţie), care după
aproximativ 8000 cicluri a condus la apariţia unui defect major (delaminare).
Delaminarea a fost remarcată pe toată l ăţimea zonei de încastrare, iar
dimensiunea acesteia (măsurată pe direcţia longitudinală a epruvetei) a fost
monitorizată pe parcursul solicitării (Figura 20.6).

25

y = 12.735Ln(x) - 115.9
20
]
R2 = 0.9541
m
[m15
e
r
a
in
m10
la
e
d
. 538 MPa
g 5
n
u Log. (538 MPa)
L
0
0 10000 20000 30000 40000 50000 60000

-5
Nr. cicluri

Figura 20.6 Dependen ţa dimensiunii delaminării de numărul de cicluri pentru

epruveta din material stratificat [0/90]s solicitată la 583MPa

Delaminarea a fost măsurată iniţial (în momentul în care a fost

remarcată), când avea dimensiunea de 6 mm.
Un alt element ce denotă comportamentul neobişnuit al acestei epruvete este
şi prezenţa ruperii stratului în care este indusă compresiune (stratul exterior
din direcţia aplicării încovoierii), strat în care eforturile sunt inferioare celui
supus la întindere.
În urma analizei microscopice (Figura 20.7) s-a constatat prezenţa
unui alt tip de defect al epruvetei (neuniformitatea în ceea ce prive şte
grosimea laminelor stratificatului).
Se poate observa cu u şurinţă că lamina din partea stângă a imaginii
are grosimea cu mult mai mic ă decât cea din dreapta (acestea sunt laminele
cu fibrele orientate pe direcţia longitudinală a epruvetei; modulul de

208
elasticitate este maxim dac ă fibrele sunt orientate pe această direcţie).
Aceasta este explicaţia faptului că ruperea a apărut în zona de compresiune.

Rupere în zona
încastrării (fisurare
răşină printre fibre)

Grosimea stratului
Delaminare
longitudinal de fibre din
zona supusă întinderii

Grosimea stratului
longitudinal de fibre
din zona comprimat ă

Figura 20.7. Imaginea laterală a zonei de încastrare a epruvetei supus ă la

încovoiere cu 538 MPa (micrografie optică x40).

Neuniformitatea grosimii epruvetei este datorat ă unui defect al

preimpregnatului sau unui defect mixt materie prim ă-proces de fabricaţie.
Există posibilitatea ca în timpul încălzirii plăcii compozit în vederea
polimerizării, datorită neuniformităţii nivelului de vidare aplicat, răşina din
lamină să treacă în exces în stratul de drenare şi implicit fibrele să fie
comprimate perpendicular pe placă, cu efect asupra grosimii laminei.
În Figura 20.8 este prezentată imaginea unui fragment din partea
încastrată a epruvetei în care se remarc ă o zonă de rupere a stratului
exterior (lamina cu fibrele orientate longitudinal).

209
 Rupere fibre
orientate la 00.

Strat interior
0
orientat la 90

Figura 20.8 Imaginea zonei încastrate a epruvetei (micrografie optică x70)

Prezenţa celor două linii de rupere sugereaz ă şi apariţia unei striviri în

încastrare (ruperea datorată strângerii epruvetei în maşina de încercare la
încovoiere – linia superioară). Se desprinde concluzia că încercarea
epruvetei la 538 MPa este un experiment nereu şit, comportamentul acesteia
la încovoiere fiind influenţat de mai mulţi factori perturbatori.

Rezultatele testelor materialului compozit stratificat [0/90]s

solicitat la încovoiere pe o direcţie ce face un unghi de 250 cu direcţia
fibrelor din laminele exterioare
Epruvete din plăci de material compozit stratificat [0/90]s au fost
debitate cu axa longitudinal ă pe direcţia ce formează un unghi de 250 cu
direcţia fibrelor laminelor exterioare şi solicitate în aceleşi condiţii de
oboseală la încovoiere.
Se remarcă un comportament la oboseal ă mult inferior cazului în care
sunt solicitate epruvete cu fibrele orientate pe direcţie longitudinală (Figura
20.9).

210
 0.9
103 MPa
0.8
228 MPa
0.7
0.6
0.5
D 0.4
0.3
0.2
0.1
0
1 10 100 1000 10000
-0.1
Nr. cicluri

Figura 20.9 Evoluţia degradării prin încovoiere a materialului compozit

stratificat [0/90]s cu direcţia fibrelor exterioare orientate la 250 faţă de axa
longitudinală a epruvetei.

Fenomenul este datorat rigidităţii reduse şi apariţiei la un număr mult

mai redus de cicluri a defectelor în zona încastrat ă care generează rapid
delaminări de dimensiuni considerabile (degradare intens ă).

Delaminare

Figura 20.10 Aspectul degradării prin încovoiere a materialului compozit

stratificat [0/90]s cu direcţia fibrelor la 250 faţă de axa longitudinal ă a epruvetei.
În Figura 20.11 sunt prezentate spre comparaţie curbele
caracteristice degradării pentru câte o epruvet ă din fiecare categorie testată.
Chiar dacă tensiunile maxime la încovoiere nu sunt identice se poate

211
observa diferenţa de comportare. Astfel se remarcă faptul că cu cât proporţia
de fibre orientate longitudinal este mai ridicat ă (modul de elasticitate mai
mare), materialul oboseşte mai greu.
Pentru epruveta solicitată la 250 fa ţă de direcţia fibrelor, se constată o
reducere drastică a modulului de elasticitate la un număr foarte redus de
cicluri, reducere asociată apariţiei delaminării care s-a iniţiat la aproximativ
150 cicluri, iar la 5300 datorit ă delaminării masive, experimentul a fost
întrerupt.
0.6

0.5
370 MPa UD
0.4 420 MPa [0/90/90/0]
103 MPa [25/-65/-65/25]
0.3
D
0.2

0.1

0
1 10 100 1000 10000 100000 1000000

-0.1
Nr. cicluri

Figura 20.11 Evoluţia comparativă a degradării observată la cele trei tipuri de

epruvete testate.

Chiar dacă în final i s-a asociat un modul de elasticitate la jumătate

faţă de valoarea iniţială (D=0,5), valoarea nu este exactă datorită faptului că
grosimea reală a secţiunii încastrate este mult redusă ca efect al delaminării.
De asemenea se remarc ă o viteză iniţială de degradare cu atât mai
ridicată cu cât materialul este mai rigid (dezorientare a fibrelor mai mic ă faţă
de direcţia de aplicare a sarcinilor), fenomen remarcat şi la studiul oboselii
prin întindere descris în detaliu în Capitolul 19, care trateaz ă degradarea prin
măsurarea rezistenţei reziduale a materialului compozit.

212
 Fong a remarcat două motive tehnice pentru care modelarea oboselii
în general este dificilă şi costisitoare financiar [20.3]. Primul este dat de faptul
că mecanismul degradării este prezent la mai multe niveluri: de la nivel
atomic, la nivel de component, interfa ţă, epruvetă. Cel de-al doilea motiv este
datorat imposibilităţii de producere a epruvetelor “identice” care s ă
caracterizeze materialul la nivel microstructural (nivel de volum elementar
reprezentativ).

Concluzii:
1. Experimentele de oboseal ă prin încovoiere au fost efectuate cu o ma şină
de încercare de construc ţie proprie realizată integral la Universitatea Valahia
din Târgovişte.
2. Fenomenele de rupere la oboseal ă sunt însoţite de degradări prealabile
puternic dependente de tipul de defecte generate în epruvetă.
3. Încă din primele stadii ale degrad ării apar fisuri în straturile în care fibrele
fac unghiuri diferite de 00 cu direcţia longitudinală a epruvetei.
4. Comportarea la oboseal ă prin încovoiere a materialelor compozite
stratificate armate cu fibre lungi este cu atât mai bună cu cât proporţia de
fibre orientate pe direcţia longitudinală este mai ridicată.
5. Datorită faptului că o parte din teste nu s-au efectuat pân ă la ruperea
completă, nu se pot ridica curbe de tip S-N (pentru a reprezenta cu acurateţe
o asemenea curbă ar fi nevoie de mai multe încerc ări la acelaşi nivel al
tensiunii pentru acelaşi tip de epruvetă, în vederea evitării folosirii unor valori
eronate în reprezentare, datorate împrăştierii datelor experimentale).
6. S-a observat un fenomen de relaxare a materialului, în sensul reducerii
forţei care produce aceea şi săgeată epruvetei, dacă aceasta este măsurată
la un interval de timp de la întreruperea solicitării ciclice.

213
 21. CARACTERISTICILE MECANICE ALE TUBURILOR DIN
MATERIALE COMPOZITE STRATIFICATE

Fabricarea şi măsurarea caracteristicilor mecanice ale tuburilor este

realizată cu sprijinul colectivului de testare a materialelor compozite din
laboratorul LMARC Besancon, laborator în care se studiaz ă comportarea la
oboseală şi solicitări complexe (presiune intern ă+tracţiune) a reţelelor de
canalizaţie din materiale compozite în vederea determin ării modelelor
matematice care guverneaz ă fenomenul. În [21.1] se arat ă că există o
legătură între degradarea axială şi circumferenţială a tuburilor, astfel încât din
punct de vedere macroscopic este suficient ă caracterizarea degradării prin
reducerea rigidităţii pe direcţie axială.
Tuburile din material compozit stratificat sticlă/epoxi au lungimea de
270 mm, diametrul 60 mm şi grosimea de aproximativ 1,62 mm, au aspectul
din Figura 21.1) şi sunt constituite din 8 straturi împachetate [±550].
Materia primă utilizată este roving cu dimensiunile fasciculului 2,5X0,2
mm care conţine aproximativ 4000 fibre de sticlă R cu diametrul 10µm,
preimpregnate cu răşină.

Figura 21.1. Tubul din material compozit supus testelor

Încercarea la oboseală s-a realizat cu o maşină Instron 8501 prev ăzută

cu placă de achiziţie date care poate aplica sarcina maxim ă 10 t, iar în cazul
solicitărilor biaxiale, presiunea maximă 2000 bar).

214
 Tuburile au fost supuse urm ătoarelor teste:
- oboseală prin solicitare ciclică sinusoidală;
- încercarea de presiune internă.

21.1 ÎNCERCAREA TUBURILOR LA OBOSEALĂ

Parametrul ales pentru monitorizarea oboselii (degrad ării) materialului

compozit este reducerea relativ ă a modulului de elasticitate longitudinal al
tubului. Procedura de lucru const ă în determinarea modulului de elasticitate
longitudinal iniţial E0 prin aplicarea unor cicluri statice încărcare – descărcare
până la tensiuni inferioare celei de solicitare la oboseal ă, aplicarea solicitării
ciclice un anumit număr de cicluri n, după care se efectuează din nou o
solicitare statică de determinare a modulului. Acest ă procedura se aplică
până la ruperea tubului. Degradarea este determinată cu relaţia :
E
D =1− (21.1)
E0

60
) 50
a
P
( 40
M
a
e 30
n
u
i
s 20
n
e
T 10

0
0 2 4 6 8
Sinusoidal Timp (s)

Figura 21.2 Variaţia în timp a tensiunii longitudinale a tubului compozit în

cursul solicitării la oboseală cu σmax=50 MPa (alura ciclului de oboseală)

Parametrii solicitării dinamice sunt:

σmax=50 MPa – tensiunea maximă aplicată în cursul unui ciclu;

215
σmin=5 MPa – tensiunea minim ă aplicată (nu s-a apelat la valoarea 0 a
tensiunii minime pentru evitarea posibilit ăţii de apariţie a compresiunii
datorită micilor erori de reglare şi de control);
R= σmin/ σmax=0,1 ∆σ=45MPa Frecvenţa de aplicare a sarcinii =1Hz.

14
y = 20347x + 1.8412

12

10
]
a
p
M
[
lă 8
a
in
d
u
it 6
g
n
lo
a
e
n 4
iu Modul Trac ţiune
s
n
e
T
2 Linear (Modul Trac ţiune)

0
-0.0002 -0.0001 0 0.0001 0.0002 0.0003 0.0004 0.0005 0.0006

-2
Deforma ţia longitudinal ă

Figura 21.3 Încercarea ini ţială la tracţiune pentru determinarea modulului de

elasticitate E0.

Rezultatele centralizate ale încercărilor la oboseală sunt prezentate în

graficele ilustrate în Figurile 21.4 şi 21.5.
Analiza prin metoda celor mai mici pătrate a dependenţei modulului de
elasticitate de numărul de cicluri ilustrează că aceasta este polinomial ă (cel
puţin pe intervalul considerat, coeficient de corela ţie 0,9862, faţă de 0,96
valoare obţinută în condiţiile considerării unei dependenţe liniare).

216
 Se remarcă, reducerea rapidă a modulului de elasticitate pe m ăsură
ce numărul de cicluri creşte (Figura 21.4), fenomen favorizat de nivelul ridicat
al solicitării aplicate (71% din valoarea rezisten ţei la rupere a tubului;
σmax=50MPa, σRS=70MPa).
Rigiditatea şi rezistenţa la rupere a tubului compozit pe direc ţie longitudinală
sunt relativ reduse, valori explicabile datorit ă unghiului mare (550) dintre
direcţia fibrelor şi generatoarea tubului (direcţia de aplicare a forţei de
tracţiune).

25000
l
a
in
d y = -5.1909x + 20891
tiu 20000 R2 = 0.9628
g
n
lo
te 15000
)
tia a
P
itc M
s (
la 10000
e
e
d
l
lu 5000
u
d
o
M
0
0 500 1000 1500 2000
Nr. cicluri

Figura 21.4 Variaţia modulului de elasticitate a tubului compozit cu num ărul

de cicluri

Din Figura 21.5 se constată creşterea rapidă a parametrului de degradare

D şi din Figura 21.6 apariţia ruperii după Nr=1800 cicluri.

217
 45
40
y = 8E-06x 2 + 0.0136x + 0.5673
35
) R2 = 0.9862
%
( 30
a
e
r 25
a
d 20
a
r
g 15
e
D
10
5
0
0 500 1000 1500 2000
Nr. cicluri
Dzz

Figura 21.5 Dependen ţa degradării materialului (reprezentată prin reducerea

relativă a modulului de elasticitate cu numărul de cicluri) pentru σmax=50MPa

60

y = 26.954x 2 + 24.954x + 0.5673

50
R2 = 0.9862
)
40
(%
a
e
r
a 30
d
a
r
g
e 20
D

10

0
0 0.2 0.4 0.6 0.8 1 1.2
Nr. cicluri normalizat (n/Nr)
Dzz

Figura 21.6 Degradarea funcţie de numărul de cicluri normalizat

Se evidenţiază o etapă iniţială în care degradarea se produce cu o

viteză mai redusă (panta iniţială a curbei de degradare este mai mic ă), iar pe
măsură ce numărul de cicluri creşte degradarea se accelereaz ă.

218
 Reprezentarea degradării funcţie de numărul de cicluri normalizat
ilustrează valoarea parametrului de degradare la care se produce distrugerea
structurii analizate (ruperea tubului); în condiţiile date de soliciare D=52%.

Degradarea la rupere are semnificaţia reducerii relative a modulului

de elasticitate, căreia îi corespunde o rezisten ţă reziduală a structurii egală
cu valoarea tensiunii maxime corespunz ătoare solicitării ciclice aplicate.
Solicitatea la oboseală aplicată tubului din material compozit
stratificat sticlă-epoxi evidenţiază încă o dată inegalitatea dintre valorile
diverşilor parametri utilizabili pentru cuantificarea degradării prin oboseală a
materialelor compozite.
Astfel, pentru cazul dat, reducerii la jumătate a modulului de
elasticitate (D=0,52) îi corespunde o reducere de numai 29% a rezisten ţei
(rezistenţa reziduală este 50MPa ceea ce reprezint ă 71% din rezistenţa la
rupere iniţială a materialului).

În Figura 21.7 folosind şi o determinare realizată exclusiv de

colectivul laboratorului LMARC Besancon este prezentat ă curba SN
(ilustrarea rezistenţei la oboseală), a tubului din material compozit stratificat.
Noţiunea de ‘curbă a lui Wohler’ este pu ţin forţată în aceste condiţii de
prezentare datorită faptului că nu s-au efectuat teste decât cu dou ă valori ale
tensiunii maxime a solicitării ciclice, reprezentarea fiind realizată numai cu
două puncte caracteristice oboselii materialului.
Mai mult decât atât datorită faptului că determinarea oboselii este
rezultatul unor estimări bazate pe statistică, pentru fiecare nivel al tensiunii
maxime a ciclului de oboseal ă ar trebui efectuate mai multe experimente.
Campaniile de determinări pentru măsurarea oboselii sunt îns ă extrem de
costisitoare în termeni de timp şi costuri.
Chiar şi în aceste condiţii, pot fi făcute estimări prin utilizarea ecuaţiei
dreptei din Figura 21.7.

219
 80
) 70
a
p y = -3.2194Ln(x) + 71.166
M
( 60 R2 = 0.9824
a
50
im
x
a 40
m
a 30
e
n Valoare determinată de Farines ş i colab.
iu 20
s
n
e 10
T
0
1 10 100 1000 10000 100000 1000000
Nr. Cicluri la rupere

Figura 21.7 Curba lui Wohler (punctul caracteristic tensiunii de 30 MPa este
preluat din [21.2])

21.2 ÎNCERCAREA TUBURILOR LA PRESIUNE INTERNĂ

Solicitarea principală la care sunt supuse elementele de canalizare

(tuburile) prin care circulă fluide sub presiune este presiunea internă.
Maşinile de încercat nu posed ă în dotarea standard dispozitive pentru
fixarea tuburilor şi solicitarea acestora. Fixarea epruvetelor tubulare din
material compozit devine astfel o problem ă destul de delicată.
Printre principalele dificultăţi se remarcă:
• forma tubulară care nu permite aplicarea direct ă a unei forţe de fixare fără
existenţa unui sprijin în interiorul tubului;
• dificultatea de prelucrare a epruvetei care ar impune ad ăugarea de
capete de prindere sau utilizarea for ţelor de frecare;
• încercarea la presiune necesită o bună etanşare a sistemului.
Dispozitivele de prindere au o construc ţie specială pentru evitarea
deteriorării tubului datorită strângerii [21.2],[21.3]. Strângerea printr-un sistem
conic s-a dovedit a fi fiabilă fără să introducă tensiuni semnificative. Şase

220
şuruburi repartizate uniform în jurul tubului realizeaz ă strângerea şi
garantează o blocare echilibrată.
Pentru etanşare se utilizează un manşon de neopren, ale c ărui
caracteristici nu influenţează sensibil rezultatele determinărilor, fixat între un
disc interior de poliamidă şi tubul din material compozit.
Presiunea internă într-un tub are ca efect apariţia de tensiuni atât în
direcţie longitudinală cât şi radial. Figura 21.8 prezintă starea de tensiuni într-
un volum reprezentativ de material în condiţiile solicitării de presiune internă.

Figura 21.8 Starea de tensiuni în tubul din material compozit stratificat supus
presiunii interne

Expresiile tensiunilor longitudinală şi respectiv, circumferenţială din

tubul supus solicitărilor sunt ilustrate de ecuaţiile (21.1) şi (21.2).

F P⋅ Rm
zz = + (21.1)
S 2⋅ g

P⋅ R m
θ
= (21.2)
10g

F – forţa de tracţiune aplicată la capetele tubului;

S – secţiunea transversală a inelului;

221
P – presiunea aplicat ă;
Rm – raza medie a tubului;
g – grosimea de perete a tubului.

Testele asupra tuburilor s-au realizat cu autorul unei maşini de

încercat Instron 8501 dotată cu pompă hidraulică ce poate crea o presiune
de ulei de până la 2000 bar.
Evoluţia în timp a presiunii cu care a fost solicitat tubul compozit este ilustrată
în Figura 21.9.

600

498.0469
500

400
)r
a
b
( 300
a
e
n
iu 200
s
e
r
P
100

0
0 20 40 60 80 100 120
-100
Timp (s)

Figura 21.9 Variaţia în timp a presiunii în interiorul tubului compozit

Se poate observa ca valoarea maxim ă a presiunii se apropie de 500

bar ceea ce reprezintă extrem de mult pentru un tub care are grosimea de
perete de numai 1,62 mm. Influenţa manşonului interior de neopren folosit
pentru etanşare este nesemnificativă în acest test.
În Figurile 21.10 şi 21.11 sunt prezentate variaţiile în timp ale
deformaţiilor şi respectiv tensiunilor longitudinal ă şi circumferenţială la
încercarea de presiune internă.

222
 25

20

15

] 10
%
[
a 5
it
a 0
m
r 0 20 40 60 80 100 120
of -5
e
D -10
-15 Def. circumferentiala
Def. axiala
-20

-25
Timp [s]

Figura 21.10 Evoluţia deformaţiei tubului la presiune internă

Se remarcă deformaţii identice în valoare relativă longitudinale şi

circumferenţiale. Acest fenomen este posibil în condi ţiile menţinerii unui
raport σzz= σθθ/2. Deformaţia tubului până la ruperea fibrelor nu depăşeşte
2,5%.

1200

1000
949.9783463

800
]
a
P
M 600
[
a
e
n
u
i
s 400 474.9891731
n
e
T
200

0
0 20 40 60 80 100 120

-200
Tensiunea circumferentiala
Timp [s] Tensiunea axiala

Figura 21.11 Evoluţia în timpul testului a tensiunilor axial ă şi circumferenţială

223
 În Figura 21.12 sunt prezentate curbele complete tensiune-deforma ţie
pentru solicitarea de presiune intern ă.
Se poate observa din Figura 21.12 c ă raportul între tensiunea
circumferenţială şi cea axială este de aproximativ 1/2 pe întreaga durată de
aplicare a sarcinii.
Apariţia ruperii la o tensiune circumferenţială de aproximativ 950 MPa
respectiv, tensiune axial ă de aproximativ 450 MPa (în condiţiile neaplicării
unei forţe exterioare de tracţiune) ilustrează o foarte bună comportare a
tubului la presiune internă. Se remarcă o comportare în spa ţiul tensiune-
deformaţie a tubului aproximativ liniară, dar separată de o discontinuitate (la
aprox. 100 MPa). Se poate eviden ţia o reducere a modulului de elasticitate
(reducere a rigidităţii) în special pe direcţie longitudinală. Reducerea este mai
puţin evidentă circumferenţial.
Se desprinde concluzia c ă unghiul de stratificare de 550 favorizează
rezistenţa la presiune internă, rezistenţa la întindere fiind maximă dacă
fibrele ar urma direcţia generatoarei.

1000
900
800
) 700
a EpsOO EpsZZ
P
M
(
600
a
e 500
n
u
i
s 400
n
e
T 300
200
100
0
0 0.5 1 1.5 2 2.5 3
Deformatia (%)

Figura 21.12 Curbele tensiune deforma ţie până la ruperea tubului solicitat la
presiune

224
 Datorită caracterului catastrofic al ruperii (Figura 21.13), încercarea de
presiune internă a tuburilor se efectueaz ă în condiţiile închiderii zonei de
lucru (bacuri şi epruvetă) într-o incintă de protecţie.

Figura 21.13 Aspectul ruperii tubului compozit solicitat la presiune internă

Comportamentul ilustrat în Figura 21.12 evidenţiază că stratificarea

[±550] este recomandată solicitărilor de presiune internă. Ruperea apare la
tensiuni extrem de ridicate 950 MPa tensiune circumferen ţială şi respectiv,
450 MPa tensiune longitudinal ă. Spre comparaţie, limita statică de rupere la
tracţiune se plasează în jurul valorii de 70 MPa.
Un alt argument în favoarea stratificării menţionate anterior pentru
solicitările de presiune este dat de modulul de elasticitate circumferen ţial
35830 MPa (Figura 21.14), superior modulului de elasticitate longitudinal
20347 MPa. Rigiditatea superioar ă a tubului în direcţia radială faţă de cea
longitudinală este justificată de orientarea fibrelor în tubul compozit.

Direcţia fibrelor formează cu generatoarea tubului un unghi de 55 0, iar

cu planul transversal pe tub (perpendicular pe generatoare), în care se
manifestă tensiunile circumferenţiale, un unghi de 350. Am observat în
decursul studiului că rigiditatea unui compozit este cu atât mai ridicată cu cât
direcţia fibrelor este mai apropiată de cea pe care se aplic ă sarcina.

225
 60
y = 35830x + 3.4442
R2 = 0.9874

50
]
a
P
[M
a 40
l
ait
n
e
r
e f
m30
u
c
ri Modul
c
a
e
n 20
u i
s
n
e
T
10

0
0 0.0002 0.0004 0.0006 0.0008 0.001 0.0012 0.0014 0.0016
Deformatia circumferentiala

Figura 21.14 Modulul de elasticitate circumferenţial al tubului compozit

Rezultatele experimentelor de presiune internă asupra tuburilor din

materiale compozite stratificate au fost publicate integral în [12.4]

Din rezultatele experimentelor efectuate asupra tuburilor compozite se

desprinde concluzia că sistemul compozit S2 format din r ăşină epoxidică
armată cu fibre de sticlă lungi de tip R, poate fi utilizat cu succes la
construcţia tubulaturii reţelelor de canalizaţie.

Concluzii:
1. Sistemul epoxidic poate rezista până la temperaturi superioare
temperaturii de fierbere a apei (afirmaţie demonstrată în Capitolul 14).
2. Calitatea fibrelor de tip R şi tehnologia de înaltă performanţă de
înfăşurare filamentară, ce permite atingerea unei proporţii volumice a
elementului de armare de 76,7%, contribuie la ob ţinerea unui produs

226
 compact (lipsit de defecte de tip porozitate), cu caracteristici
mecanice superioare.
3. Polimerizarea timp îndelungat (4h la 1500C) asigură r ăşinii epoxidice
o rezistenţă mărită la acţiunea umidităţii.
4. Tubul de numai 1,62 mm grosime suportă presiuni de până la
aproximativ 500 bar, mult superioare presiunilor uzuale la care sunt
supuse în exploatare re ţelele de canalizaţie. Cu titlu informativ,
reţelele de transport pentru apa de răcire a centralelor nucleare
lucrează la presiuni de 20 bar şi temperatura maximă de 800C.
5. Rezistenţa deosebită la presiune internă recomandă rovingul sticlă
R/epoxi, ca element de asigurare a rezisten ţei mecanice a
rezervoarelor de stocare pentru combustibili gazo şi care alimentează
motoarele vehiculelor de transport în comun. Metanul şi desigur
hidrogenul a cărui utilizare este limitată numai datorită
impedimentelor legate de tehnologie, sunt gaze prin a c ăror ardere se
degajă cantităţi minime de substan ţe poluante, fapt ce le recomand ă
ca şi combustibili alternativi în motoarele cu ardere intern ă.
Provocarea const ă în transportul unei cantit ăţi maxime de combustibil
într-un rezervor de dimensiuni cât mai reduse (presiune ridicată în
rezervor), în condiţiile limitării greutăţii recipientului. Soluţiile sunt de
tip hibrid: un strat interior de etanşare din materiale plastice sau
aluminiu, peste care se depun prin tehnologii specifice de înf ăşurare
filamentară compozite de tip carbon/epoxi sau sticl ă/epoxi.
Caracteristicile optime în ceea ce priveşte rezistenţele specifice se
obţin prin utilizarea fibrelor de carbon, dar pre ţul de cost este mult
superior celui al fibrelor de sticlă.
6. Tensiunea longitudinală la rupere măsurată la încercarea de presiune
internă este mult mai mare decât limita cvasistatic ă de rupere la
tracţiune a tubului, datorită efectului presiunii de împiedicare a gâtuirii
tubului.

227
 Bibliografie:

1. [4.1] Holliday L., Composite Materials, Elsevier Publishing Company,

Amsterdam, 1986.
2. [4.2] Zgură Gh., Moga V., Bazele proiectării materialelor compozite, Ed.
Bren, Bucureşti, 1999. p.15-16.
3. [4.3] Brezoi D.V., Materiale magnetice nanocompozite pe bază de oxizi
de fier, Teză de doctorat, Universitatea Valahia din Târgovi şte,
2007.p.24-25.
4. [4.4] Kelly A., An introduction to Composite Materials în A Concise
Encyclopedia of Composite Materials, A. Kelly, Ed. Oxford: Elsevier,
1994
5. [4.5] Rothon R.N., Hancock M. , General principles guiding selection and
use of particulate materials, în Particulate-filled Polymer Composites,
R.N.Rothon Ed. Essex : Longman Scientific and Technical, 1995. p.1-
45.
6. [4.6] Catangiu A., Toma L., Kappel W., Alexandru S.; Magneţi
permanenţi aglomeraţi anizotropi; Rev. Metalurgia ISSN 0461-9579 nr.
8 august 2003, p. 11-17

7. [5.1] Herbeau-Mourin M., Etude de l’influence de l’interface sur le

comportement mecanique a long terme de tubes en composites
verre/epoxy soumis a une presion interne, Tez ă de doctorat, Ecole de
Mines de Douai, 1990.
8. [5.2] - http://www.netcomposites.com/education.asp
9. [5.3]http://autospeed.com/cms/A_108672/article.html
10. [5.4] Ellis B., Chemistry and technology of epoxy resins, Blackie
Academic and Professional, London, 1993.
11. [5.5] Bauer R.S., Corley L.S., Epoxy Resins. Composites Technology, Ed.
Stuart M. Lee, Technomid Publishing Company. Inc. Pennsylvania,
1989.
12. [5.6] Paz S., Pazos M., Prades P., Herramientas quimicas :resinas
epoxidicas, Quimica e Industria, 45/5, 1998, p.12.
13. [5.7] von Fraunhofer J.A., Boxall J., Protective paint coatings for metals,
Ed. Portcullis Press Ltd., England, 1976
14. [5.8] Odian G., Principles of polimerisation, ed. John Wiley & Sons. Inc.,
Hoboken, New Jersey, 2004
15. [5.9] Blasco T.R., Formulacion y evaluacion de imprimaciones epoxis
anticorrosivas, curables a temperatura ambiente, Teza de doctorat,
Univ. Jaume I, Castellon, 2004.
16. [5.10] Neha V., The manufacturing of wet-laid hydroentangled glass fiber
composites for industrial applications., MS Thesis, Raleigh, Carolina de
Nord, 2002.
17. [5.11] Hovel A., Improved durability of fiber optic overhead cables,
International Wire & Cable Symposium Proceedings, 1998.
18. [5.12] www.vetrotexeurope.com/pdf/Vetrotex R Glass. pdf
http://www.vetrotextextiles.com/pdf/E_R_and_D_glass_properties.pdf
19. [5.13] Angelescu N., Ungureanu D., Catangiu A., Stoian E., Hobjila G.,
Compoziţie de betoane refractare cu continut redus de ciment, Rev.
Metalurgia, Nr.1, 2007, ISSN 0461-9579 p.27-32
20. [5.14] Ahlstrom C., Teză de doctorat, Institut National des Sciences
Appliquees, Franţa, 1988.
21. [5.15] Lacrampe V., Teză de doctorat, Institut National des Sciences
Appliquees, Franţa, 1992.

22. [7.1]. Hul D. l and Clyne T.W.. An Introduction to Composite Materials.

Cambridge University Press: 271-280, 1996.
23. [7.2] Mazumdar S.K. Composite Manufacturing Materials, Product and
Process Engineering, CRC Press, Boca Raton, Florida,2002.
24. [7.3] www.lawrietechnology.com-pultrusion .php

25. [8.1] Prepreg technology – Hexcel Composite, Publication No. FGU 017a,
2004.
26. [8.2] Hubca G., Iovu H., Tomescu M., Roşca I.D., Novac O.A., Ivănuş G.,
Materiale compozite, Ed. Tehnică, Bucureşti 1999.
27. [8.3] B. Garnier, A. Sommier, Thermal property measurements during
curing of termoset resins using steady periodic conditions, Journal of
Reinforced Plastics and Composites, vol. 21, no. 13, 2002, p. 1193-
1203.
28. [8.4] HexPly M9/M10 Product data http://www.hexcel.com/contact/salesoffices
29. [8.5] J. Mijovic, S. Andjelic, Monitoring of reactive processing by remote
mid infra-red spectroscopy, Polymer, 37, 1996, p.1295 – 1303.
30. [8.6] Lin R.H., In situ FTIR and DSC investigation on cure reaction of
liquid aromatic dicyanate ester with different types of epoxy resin,
Journal of Polymer Science: Part A: Polymer Chemistry, 38, 2000, p.
2934 – 2944
31. [8.7] F. Fraga, S. Burgo, E.R. Nunez, Curing kinetic of the epoxy system
DGEBA n =0/1, 2 DCH by Fourier transform infrared spectroscopy
(FTIR), Journal of Applied Polymer Science, 82, 2001, p.3366 – 3372.
32. [8.8] J. Mijovic, S. Andjelic, C.F.W. Yee, F. Bellucci, L. Nicolais, A study of
reaction kinetics by near-infrared spectroscopy. 2. Comparison with
dielectric spectroscopy of model and multifunctional epoxy/amine
systems, Macromolecules, 28, 1995, p. 2797 – 2806.
33. [8.9] P. Musto, E. Martuscelli, G. Ragosta, P. Russo, P. Villano,
Tetrafunctional epoxy resins: Modelling the curing kinetics based on
FTIR spectroscopy data, Journal of Applied Polymer Science, 74, 1999,
p. 532 – 540.
34. [8.10]. J.Mijovic, S. Andjelic, In situ real-time monitoring of reactive
systems by remote fibre-optic near-infra-red spectroscopy, Polymer, 36,
1995, p. 3783 – 3786.
35. [8.11]. Q. Wang, B.K. Storm, L.P. Houmoller, Study of the Isothermal
Curing of an Epoxy Prepreg by Near-Infrared Spectroscopy, Journal of
Applied Polymer Science, 87 (2003) p.2295 – 2305.
36. [8.12]
www.tsocm.pub.ro/educatie/compozite/lucrari_laborator/lucrarea%20IX.
doc

37. [10.1] Gay D., Materiaux composites, Ed. Hermes 1991, Paris.
38. [10.2] Chateuminois A ., Origine physique de contrainte internes qui se
développent dans un materiau composite stratifié au cours d’un cycle
termique.,http://www.mdi.espci.fr/~chateau/COURS/Composites/Cont_r
esiduelles/cont_res.pdf
39. [10.3] Clarke J.F., Duckett R.A., Hine P.J., Hutchinson I.J., Ward I.M.,
Negative Poisson_s ratios in angle-ply laminates; theory and
experiment. Composites , 9, 1994:p. 863–870.
40. [10.4] Hine P.J., Duckett R.A., Ward I.M., Negative Poisson_s ratios in
angle-ply laminates. Journal of Material Science Lett 1997;16:541–544.
41. [10.5] Ito T., Suganuma T., Wakashima K. ,Glass fiber/polypropylene
composite laminates with negative coeficients of thermal expansion., J
Mater Sci Lett 1999;18:1363–1367.
42. [10.6] Tavman I.H., Thermal conductivity of particle reinforced polymer
composite,http://www.drexel.edu/coe/conferences/NATOASI2003/manu
scripts/4.5.3%20tavman.pdf
43. [10.7] Rolfes R., Hammerschmidt U., Transverse thermal conductivity of
CFRP laminates, a numerical and experimental validation of
aproximation formulae., Composites Science and Technology 54
(1995), p.45-54
44. [10.8] Pan C.T., Hocheng H., Evaluation of anisotropic thermal
conductivity for unidirectional FRP in laser machining, Composites Part
A (Applied Science and Manufacturing) 32, 2001, p.1657- 1667
45. [10.9] Zinoviev P.A., Smerdov A.A., Ultimate properties of unidirectional
fiber composites, Composites Science and Technology, 59, 1999,
p.625-634.
46. [10.10] Mahieux C.A., Reifsnider K.L., Jackson J.J., Property modeling
across transition temperatures in PMC’s : Part.III. Bending Fatigue,
Applied Composite Materials, vol. 8, 2001, p.249-261.
47. [10.11] Angelescu N., Catangiu A., Ungureanu D., Stoian E., Marin N.,
Consideraţii privind sinteza MoSi2 şi obţinerea compozitelor
ceramometalice cu fazã ceramic ă din aluminã rezistente la coroziune,
Rev. Chimie, 58, nr.12. 2007, p. 1239-1243

48. [11.1] Dumitrescu A.T., Catangiu A. , Composite degradation, Metallurgy

and New Materials Researches, ISSN 1221-5503 vol.13, No.4/2005
p.22-41
49. [11.2] Selvarathinam A. S., Weitsman Y. J., Transverse cracking and
delamination in cross-ply gr/ep composites under dry, saturated and
immersed fatigue International Journal of Fracture 91, 1998 p.103–116.
,

50. [11.3] Walther, B. M., An Investigation of the Tensile Strength and

Stiffness of UnidirectionalPolymer-Matrix, Carbon-Fiber Composites
under the Influence of Elevated Temperatures,Electronic Master Thesis,
Virginia Tech, Blacksburg, 1998.
51. [11.4] Gassan J., Dietz T., Load-increasing fatigue test to characterize the
interface of composites under fatigue loadings, Journal of Materials
Science, 38, 2003, p. 2755-2760.
52. [11.5] Fiore L., Contribution a la caracterisation en fatigue de materiaux
composites unidirectionnels., Composites no.1, jan. – fev. 1985, p. 61-
67.
53. [11.6] DanieI M. l., Charewicz A., Fatigue damage mechanisms and
residual properties of graphite/epoxy laminates, Engineering Fracture
Mechanics, vol. 25, no.5-6, 1986, p. 793-808.
54. [11.7] Mandell J.F., Meier U., Long-term behaviour of composites, Ed.
T.K.O’Brien, ASTM 813, 1983.
55. [11.8] Rotem A., Load frecquency effect on the fatigue strenght of
isotropic laminates, Composite Science and Technology, vol. 46, 1993,
p. 129-138.
56. [11.9] Apinis R., Accceleration of fatigue tests of polymer composite
materials by using high-frequency loadings, Mechanics of Composite
Materials, Vol. 40, No. 2, 2004.
57. [11.10] Highsmith A. L., Reifsnider K.L., Stifiness reduction mechanisms
in composite laminates, ASTM STP 775, 1982, p. 103-117.
58. [11.11] Subramanian S., Elmore J.S., Stinchcomb W.W., Reifsnider K.L.,
Composite Materials: Testing and design, vol 12, ed. R.B.Deo and
C.R.Saff (ASTM STP 1274, ASTM PA 1995) p.69.
59. [11.12] Yang J.N., Lee L.J., Sheu D.Y., Modulus reduction and fatigue
damage of matrix dominated composite laminates, Composite
Structures, vol. 21, 1992, p. 91-100.
60. [11.13] Stinchcomb W.W., Reifsnider K.L., Cumulative damage model for
advanced composite laminates, Report of Virginia Polytechnic Institute
and State University, august 1986.
61. [11.14] Bathias C., Fracture and fatigue of high performance composite
materials; mechanisms and prediction, Engineering Fracture
Mechanics, vol. 40, no. 4-5, 1991, p. 757-783.
62. [11.15] Lorenzo L., Hahn H.T., Fatigue failure mechanisms in
unidirectional composites., ASTM STP 907, 1986, p. 210-232.
63. [11.16] Mandell J.F., Fatigue behaviour of fibre-resin composites in
development in reinforced plastics 2: properties of laminates, Appl. Sc.
Pub. 1982, p. 67-107.
64. [11.17] Sims G.D., Gladman D.G., Effect of test conditions on the fatigue
strenght of a glass laminate: Part A- frequency. Plastics and Rubber:
Materials and applications, may 1978, p. 41-48.
65. [11.18] Fawaz J., Ellyin F., Fatigue failure model for fiber-reinforced
materials under general loading condition, Journal of Composite
Materials, 28(15), 1994, p.1432-1451.
66. [11.19] Reifsnider K.L., Stinchcomb W.W., A critical model of the residual
strength and life of fatigue loaded composite coupons. ASTM STP 907,
1986, p. 298-313.
67. [11.20] Hadăr A. Probleme locale la materiale compozite, Tez ă de
doctorat, UP Bucureşti.1997.
68. [11.21] Rotem A. , Fatigue and rezidual strength of composite laminates,
Eng. Fracture Mechanics, 25 (5/6) 1986, p.819-827.
69. [11.22] Rotem A. , The fatigue behavior of composite laminates under
various mean stress, Composite Structures, 17, 1991, p.113-126.
70. [11.23] Sims D.F., Brogdon V.H., Fatigue behavior of composites under
different loading modes, Fatigue of filamentary composite materials,
ASTM STP 636, 1977, p.185-205.
71. [11.24] De Charentenay F.X., Lee J.R., Endommagement par fatigue-
fluage. Influence de viscoelasticite de la matrice .DRET 83/165,
November 1986.
72. [11.25] Yoon B.I., Kamikura, K. De Charentenay F.X., Cumulative
damage development in composites laminates under fatigue and creep
loading ., JNC 4, sept. 1984, p. 353-370.
73. [11.26] Withworth H.A., Cumulative damage in composites, Journal of
Engineering Materials and Technology, vol. 112, 1990, p. 358-361.
74. [11.27] Philippidis T.P., Vassilopoulos A.P., Fatigue design allowable for
GRP laminates based on stiffness degradation measurements,
International Journal of Fatigue, 21, 1999, p.253-262
75. [11.28] Sol H., Hua H., De Visscher J., Vantomme J., De Wilde W.P., A
mixed numerical/experimental technique for the non-destructive
identification of the stiffness properties of fibre reinforced composite
materials, NDT&E International, vol 30 (2), 1997, p.85-91.
76. [11.29] Poursartip A., Beaumont P.W.R., A damage approach to the
fatigue of composites, International reunion on theorical and applied
mechanics, 1982, p. 449-457.
77. [11.30] Chaboche J.L., Mecanique de l’endommagement : etat actuel et
tendances futures, Nuclear Engineering and Design, vol 105, 1987.
78. [11.31] Gao Z., A cumulative damage model for fatigue life of composite
laminates, Journal of Reinforced Plastics and Composites, 13, 1994.
79. [11.32] Hwang W., Han K.S., Cumulative damage models and multi-
stress fatigue life prediction, Journal of Composite Materials, vol. 20,
March 1986, p. 125-150.
80. [11.33] Frost S.R., The fatigue performance of glass fiber/epoxy matrix
filament wound pipes, Proc. ICCM9, Madrid, vol.5, 1993, p. 763-768
81. [11.34] Shen G., Glinka G., Plumtree A., Composite life prection using a
multiaxial fatigue parameter, Proc. ICCM9, Madrid, vol.5, 1993, p. 707-
714
82. [11.35] Norman T. L., Civelek T.S., Prucz J., Fatigue of quasi-isotropic
composite cylinders under tension-tension loading ,Journal of
Reinforced Plastics and Composites,11, 1992, p. 1286-1301.
83. [11.36] Yang J.N., Jones D.L., Yang S.H., Meskini A. , A stiffness
degradation model for graphite/epoxy laminates ,Journal of Composite
Materials, vol.24, July 1990, p. 753-769.
84. [11.37] Lee L.J., Yang J.N., Sheu D. Y. , Prediction of fatigue life for
matrix-dominated composite laminates ,Composites Science and
Technology, 46, 1993, p. 21-28.
85. [11.38] Hwang S.F., Su Z.D. Effects of stress frequency and stress ratio
on the fatigue of glass/epoxy composite materials, Key Engineering
Materials, vol.326-328, 2006,.1031-1034.
86. [11.39] Surgeon M., Wevers M. Continuous damage monitoring
techniques for laminated composite materials, ICCM12 Conference
Paris July 99th, paper 132 , ISBN 2-9514526-2-4 1999.
87. [11.40] Pomies F., Carlsson L.A., Gillespie J.W. Marine environmental
effects in polymer matrix composites, Composite Materials : Fatigue
 and Fracture – vol.5, ASTM STP 1230, Ed. R.H.Martin, Philadelphia,
1995, 283-303.

88. [12.1] Soden P.D., Kitching R., Tse P.C., Experimental failure stresses for
±550 filament wound glass fibre reinforced plastic tubes under biaxial
loads, Composites, vol. 20, nr. 2, 1989, p.125-135.
89. [12.2] Soden P. D., Kitching R., Tse P.C., Hilton M.J., Influence of winding
angle on the strength and deformation of filament wound composites
subjected to uniaxial and biaxial loads, Composite Science and
Technology 46, 1993, p.363-378.
90. [12.3] Ferry L. Contribution a l’ etude des composites tubulaires [+55 0, -
550]n : Modelisation et approche des dispersions, Tez ă de doctorat,
nr.15, Universite de Franche-Comte, 1996.
91. [12.4] Rosenow M.W.K, Wind angle effects in glass fibre-reinforced
polyester filament wound pipe, Composite, 15,2, 1984, p. 144-152.
92. [12.5] Ellyin F. Martens M., Biaxial fatigue behavior of multidirectional
wounded glass fiber / epoxy pipe, Composites sciences and
technologies, Vol 61, 2001, 491-502.
93. [12.6] Richard F. Identification du comportement et evaluation de la
fiabilite des composites stratifies, Teză de doctorat nr.769, Universite
de Franche-Comte, 1994.
94. [12.7]. Thiebaud F.,Modelisation du comportement global en sollicitation
quasi-statique d’un composite stratifie verre-epoxi : Aspects theorique
et experimental, Teză de doctorat nr.385, Universite de Franche-
Comte, 1994.
95. [12.8] Feuvier C. , Moniot A., Machine a enroulement filamentaire, Proiect
de finalizare a studiilor, l’ENSMM Besancon,93/31, 1993.
96. [12.9] Rouseau J., Une approche experimentale et theorique de l’effet du
procede de fabrication sur les performances d’une structure composite :
Cas de l’enroulement filamentaire,Teză de doctorat nr.615, Univ.
Franche-Comte, 1997.
97. [12.10] Catangiu A., Ardeleanu M., Sistem de fabricare a pieselor de
revoluţie din materiale compozite stratificate prin înfăşurarea
filamentului, Analele Universităţii. Al II-lea Simpozion Internaţional
“Mecatronică, Microtehnologii şi Materiale noi”, Târgovişte 12-13
noiembrie, Târgovişte 2004, ISSN 1584 – 5982, p.I101-106.
98. [12.11] Lee S.Y., Springer G.S., Filament winding cylinders:I. Process
model, Journal of Composite Materials, 24, 1990, p.1270-1298.
99. [12.12] Calius E.P., Springer G.S. A model of filament wound thin
cylinders, International Journal of Solids Structures, 26, no.3,1990,
p.271-297.
100. [13.1] Catangiu A., Ardeleanu M., Barbu D., Ma şină pentru estimarea
rezistenţei la oboseală prin încovoiere a materialelor compozite, A XI-A
Sesiune de Comunicări Ştiinţifice, UVT 17-18 mai 2007, p.197-202.
101. [13.2].Buzdugan Gh. - Rezistenţa materialelor, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1970.
102. [13.3] Sidoroff F., Subagio B. , Fatigue damage modelling of composite
materials from bending tests În: Matthews, F.L., Buskell, N.C.R.,
Hodginson, J.M., Morton, J. – Sixth International Conference on
Composite Materials (ICCM-VI)& Second European Conference on
Composite Materials (ECCM -II), Vol.4 Proceedings, 20-24 July 1987,
London, UK, Elsevier, p.4.32-4.39.
103. [13.4] Parker W. J., Jenkins R. J., Butler C. P., Abbot G.L. – Flash
method of determining thermal diffusivity, heat capacity and thermal
conductivity, J. Appl. Physics (USA) vol.32, 1961.
104. [13.5] Gunzler H., Gremlich H. U., IR Spectroscopy. An introduction,
Wiley – VCH Verlag GmbH, Weinheim 2002, (ISBN: 3-527-28896-1)

105. [14.1] Zvetkov V.L. Comparative DSC kinetics of the reaction of DGEBA
with aromatic diamines, - I. Non-isothermal kinetic study of the reaction
of DGEBA with m-phenylene diamine, Polymer, vol.42, 16, 2001,
p.6687-6697.
106. [14.2] Roşu D., Caşcaval N., Mustaţă F., Ciobanu C., Cure kinetics of
epoxy resins studied by non-isothermal DSC data, Thermochimica
Acta, vol 383, 1-2, 2002, p.119-127.
107. [14.3] Catangiu A., Dumitrescu A.T., Determinarea caracteristicilor
termice ale materialelor compozite cu matrice organic ă ,Al V-lea
Simpozion International "Mecatronica, Microtehnologii si Materiale Noi”,
Târgovişte 2007, Publ.Suplim. Rev. Român ă de mecanică fină, optică şi
mecatronică, ISSN 1584 – 5982, p.298-309.
108. [14.4] Richardson M.J., Characterization of the cure of resins by
differential scanning calorimetry, Pure and Applyed Chemistry, vol.64,
nr. 11, 1992, p.1789-1800.
109. [14.5] Lazuardi D., Une approche du role des contraintes internes liees
de l’elaboration sur le comportement des composites stratifies, Tez ă de
doctorat nr.701, Université de Franche Comté, 1998.

110. [15.1]. Taylor R. E., Heat pulse thermal diffusivity measurements, High
Temperatures – High Pressures (GB) vol.11, 1979.
111. [15.2]. Balageas D. L., Nouvelle methode d’interpretation des
thermogrammes pour la determination de la diffusivite thermique par la
methode impulsionnelle, Revue Physique Applique, vol.17, 1982.
112. [15.3]. Degiovanni A., Diffusivite et methode flash., Rev. Gen. Therm.
(Franta) nr. 185 1977.
113. [15.4]. Degiovanni A., Siniki G., Laurent M., Flash thermal diffusivity
measurements. Thermal properties temperature dependence and non
uniform pulse heating, Thermal conductivity 18, 1984.
114. [15.5] Catangiu A., Difuzivitatea termică a materialelor compozite sticl ă-
epoxi măsurată printr-o metodă nestaţionară, Tehnologii şi materiale
avansate vol.I UgalMat 2007.
115. [15.6] Degiovanni A., Laurent M., Une nouvelle technique
d’identification de la diffusivite thermique pour la methode flash, Revue
Physique Applique. vol.21, 1986.
116. [15.7] Azumi T., Takahashi Y., Novel finite pulse- width correction in
flash thermal diffusivity measurement, Rev. Sc. Instr., vol.52, 9, 1981,
p.1411-1413.

117. [16.1] V. Tamuzs, K. Dzelzitis, K. Reifsnider , Fatigue of woven

composite laminates in off-axis loading I. The mastercurves, Applied
Composite Materials 11,2004, p. 259-279.
118. [16.2] Catangiu A., Ioniţă Gh., Petrişor G., Characterisation of
glass/epoxy composite laminates in uniaxial loading, Proceeding The
30th Annual Congress ARA , Chi şinău 2005, p. 567-570.
119. [16.3] Catangiu A., Ungureanu D., Dumitrescu A.T., Program de calcul
pentru estimarea comport ării mecanice a materialelor compozite
stratificate simetrice supuse tracţiunii uniaxiale, Simpozionul
Internaţional “Mecatronică, Microtehnologii şi Materiale noi”, Târgovişte
12-13 noiembrie, 2004, ISSN 1584 – 5982 p. IV98-104.
120. [16.4] Berthelot J. M.,Materiaux composites,Comportement mecanique
et analyse des structures, ed. Masson 1992.
121. [16.5] Gamstedt E.K., Ostlund S., Fatigue propagation of fibre-bridged
cracks in unidirectional polymer matrix composites, Applied Composite
Materials, 8, 2001, p.385-410.
122. [16.6] Sun C.T., Vaidya S., Prediction of composite properties from a
representative volume element, Composite Science and technology,
56,1996, p.171-179.
123. [16.7]Van Paepegem W., Degrieck J., Fatigue degradation modeling of
plain woven glass-epoxy composites, Composites Part A.,32 (10),
2001, p.1433-1441.
124. [16.8] Ogihara S., Reifsnider K.L., Caracterization of nonlinear behavior
in woven composite laminates, Applied composite materials, 9, 2002,
p.249-263.
125. [17.1] Hadăr A., Structuri din compozite stratificate, Ed. Academiei
Române, Ed. AGIR, 2002.
126. [17.2] Alămoreanu E., Constantinescu D.M: Proiectarea plăcilor
compozite laminate, Ed. Academiei Române, Bucure şti, 2005.
127. [17.3] Cristescu N. – Mecanica materialelor compozite, Facultatea de
Mecanică, 1983.
128. [17.4] Abdalah M.G., Wesberg R.L., Proceedings of the SEM Spring
Conference on Experimental Mechanics, Society for Experimental
mechanics, 1987, p.362-366.
129. [17.5] Morais J.L., Moura M.S., Xavier J.C., Marques A.T., In plane
mechanical Behaviour of a glass-epoxy composite, 2º Encontro da
Sociedade Portuguesa de Reologia, SPR, FEUP, Porto, Abril, , 2000,
pp. 243-252.
130. [17.6] Petit P.H. - ASTM STP 460, American Society for Testing
Materials, 1969, p. 83-93.
131. [17.7] Catangiu A., Dumitrescu A.T., Forfecarea plană a stratificatelor
compozite sticlă/epoxi, Metallurgy and New Materials Researches,
vol.XV, no.4, 2007 p.15-26.
132. [18.1] Payan J., Etude du comportement de composites stratifies sous
chargement statique et de fatigue, Tez ă de doctorat, Universite Aix-
Marseille II, 2004.
133. [18.2] Vaziri R., Olson M.D., Anderson D.L. , A Plasticity-based
Constitutive Model for Fiber-reinforced Composite Laminates, Journal
of Composite Materials, 25, pg. 512-535, 1991.
134. [18.3] Muliana A., Rami H.A., A Micromechanical Model for the
Nonlinear Viscoelastic Behavior of Laminated Composites, 16 th ASCE
Engineering Mechanics Conference, University of Washington, Seattle,
july 16-18, 2003.
135. [18.4] Mahieux C.A., Reifsnider K.L., Case S.W., Property modeling
across transition temperatures in PMC’s : Part.I. Tensile properties,
Applied Composite Materials, vol. 8, 2001, p.217-234.
136. [18.5] Sun C.T., Chen J.L., A simple flow rule for Characterizing
Nonlinear Behavior of Fiber Composites, Journal of Composite
Materials 23, pg. 1009-1020¸1989.
137. [18.6] Jones R.M., Mechanics of composite materials, Ed. Hemisphere
Publishing Corporation, New York,1975.
138. [18.7]-http://cml.www.ecn.purdue.edu/CML/research/Booklet/CML-
booklet_partII-1-a.html, Rate Dependent Constitutive Model for
Composites, 2005.
139. [18.8] Catangiu A. Nonlinear Behavior in Cross-Ply Glass/Epoxy
Composite Laminates, Buletinul Institutului Politehnic din Ia şi, Tomul LI
(LV), Fasc. I, 2005, ISSN 1453-1690., p.303-310.
140. [19.1]Hwang W., Han K.S., Fatigue of composites-Fatigue modulus
concept and life prediction, Journal of composite Materials, 20, 1986,
p.154-163.
141. [19.2] Saleken S., Jones D.L. Fatigue response of thick section fiber
glass/epoxy composites, Composite Structures, vol.79,1,2007, p. 119-
124.
142. [19.3] Whitworth H.A., A stiffness degradation model for composite
laminates under fatigue loading, Composite Structures, vol.40, 2,1997,
p.95-101.
143. [19.4] Bangyan L, Lessard L.B., Fatigue and damage-tolerance analysis
of composite laminates: Stiffness loss, damage-modeling and life
prediction, Composite Science and Technology, vol.51,1,1994, p.43-51.
144. [19.5] Zousef Al-Assaf, Hani El Kadi, Fatigue life prediction of
composite materials using polynomial classifiers and recurrent neural
networks, Composites Structures, vol.77,4,2007, p.561-569.
145. [19.6] Chow P.C., Croman R., Rezidual strength in fatigue based on the
strength-life equal rank assumption, Journal of Composite Materials, 12,
1978, p. 177-194.
146. [19.7] Catangiu A., Dumitrescu A.T., Estimarea degrad ării materialelor
compozite prin intermediul rezistenţei reziduale,Volumul ARMR 2006 ,
Valahia University Press, ISBN (10) 973-7616-48-0, ISBN (13) 978-973-
7616-48-7 p. 87-94.

147. [20.1] Saadatmanesh H., Ehsani M. R., Fiber Composites in

Infrastructure, 2nd International Conference ICCI, 05–07 January 1998,
Tucson, Arizona.
148. [20.2]. Van Paepegem, Degriech J., Experimental setup for and
numerical modeling of bending fatigue experiments on plain woven
glass-epoxy composites, Composites Structures, 51(1), 2001, p. 1-8.
149. [20.3] Fong J.T., What is fatigue damage?, In: Reifsnider K.L Ed.,
Damage in composite materials. ASTM STP 775, American Society for
Testing Materials, 1982, p.243-266.

150. [21.1] Suri C., Etude du couplage des phenomenes d’absorbtion et

endomamgement dans un composite verre epoxyde, Tez ă de doctorat,
Université de Franche Comté, 1995.
151. [21.2] L.Farines, P.Robinet, F.Thiébaud, D.Perreux, Analyse à rupture
en fatigue de composites Verre / Epoxy, Caractérisation du
Comportement du Matériau Vierge. Premiers Essais de Fatigue, Les
Jours Tematique AMERICO, Besancon, 2004.
152. [21.3] Perreux D., Prevision de la duree de vie de materiaux composites
verre-epoxy unidirectionnel stratifie et tisse en contraintes complexes,
Teză de doctorat nr.102, Université de Franche Comté, 1989.
153. [21.4] Catangiu A., Ioniţă Gh., Farines L., Fabrication and mechanical
behaviour of glass/epoxy composite pipes under biaxial loading,
Proceeding International Conference on Material Science and
Ingineering, BRAMAT 2007, Brasov ISSN 1223-9631 p. 199-202.