Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

(autor canonic, roman interbelic, roman psihologic, roman al experienței)

de Camil Petrescu
În perioada interbelică atât scriitorii, cât şi unii critici literari militează pentru
modernizarea romanului românesc în încercarea de sincronizare cu marile romane ale literaturii
europene. Camil Petrescu a teoretizat modalităţile de modernizare ale romanului în diverse studii
şi articole, care vor fi reunite sub titlul Teze şi antiteze. Celebru rămâne articolul intitulat Noua
structură şi opera lui Marcel Proust. Camil Petrescu devine un admirator al lui Proust, de la care
preia tehnici narative moderne: naraţiunea la persoana I, timpul prezent – autorul afirma că „eu
nu pot vorbi onest decât la persoana I...din mine însumi eu nu pot ieşi”, propunându-şi să descrie
numai „ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele”; naraţiunea e supusă
memoriei involuntare;
renunţarea la cronologie şi prezentarea evenimentelor în funcţie de fluxul conştiinţei; introspecţia
(analiza psihologică făcută de personajul însuşi); autenticitatea, prin inserarea jurnalului în
desfăşurarea epică.
Camil Petrescu a participat direct la primul Război Mondial, experienţă pe care a consemnat-
o în paginile unui jurnal; multe din aceste pagini vor fi valorificate în partea a doua a romanului,
autorul mărturisind „am împrumutat celui care povesteşte la persoana I toate notele mele de
război...am păstrat chiar si cea mai mare parte din numele autentice...volumul I e însă în
întregime ficţiune”. Din propriile mărturisiri ale scriitorului, acesta nu trebuie confundat cu
personajul Ştefan Gheorghidiu: „personajele sunt pură invenţie literară”.
Titlul iniţial al romanului, de fapt o nuvelă, care a fost ulterior extinsă – prin adăugare de
noi pagini – a fost Proces verbal de dragoste şi război. Temele centrale ale romanului sunt
iubirea și războiul – experiențe fundamentale. Romanul surprinde drama personajului în două
momente importante: viaţă – moarte, reliefând singurătatea omului modern care nu poate
înţelege lumea, nu găseşte un punct de comunicare durabil cu aceasta.
Aşa cum şi titlul sugerează, romanul este compus din 2 părţi, fiecare cuprinzând un
număr de 6 capitole şi în final un capitol care conţine elemente de epilog. Unitatea acestor două
părţi este asigurată printr-un artificiu compoziţional: primul capitol al romanului – La Piatra
Craiului în munte – ar fi trebuit să stea, din punct de vedere cronologic, la începutul părţii a
doua, parte care descrie aspecte din război. Un alt element care asigură unitatea compoziţională
constă în nararea evenimentelor din perspectiva aceleaşi conştiinţe, cea a personajului principal:
Ştefan Gheorghidiu.
Prima parte a romanului a fost caracterizată de criticul Ctin Ciopraga „o monografie a
îndoielii”. Analiza sentimentelor de îndoială începe odată cu prima frază a celui de al doilea
capitol al romanului – Diagonalele unui testament – „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o
colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală”. Adevărul nu poate fi aflat nici în finalul
romanului, deoarece Gheorghidiu, în urma experienţei de pe front, declară că îi era indiferent
dacă soţia l-a înşelat sau nu. Din acest punct de vedere, se poate afirma că viziunea artistică a
romanului de analiză psihologică e dominată de relativism (=se manifestă prin atitudinea
subiectivă în interpretarea faptelor, luciditate, îndoială şi ezitare în faţa unor concluzii sau chiar
prin imposibilitatea de a emite o concluzie în final). Analizându-şi experienţa erotică, personajul
Gheorghidiu nu face altceva decât să se cunoască pe sine. S-a afirmat că de fapt, pe el nu îl
interesează dacă Ela îl înşală sau nu, ci dorea o verificare a eului său. Personajul este foarte lucid
şi hipersensibil şi de aceea ajunge să trăiască o adevărată dramă – drama conştiinţei. Raportat la
societatea în care trăieşte, el întruchipează tipul intelectualului care-şi pune probleme de
conştiinţă, dovedindu-se superior celor din jur, tocmai prin această superioritate a conştiinţei.
Aproape toate personajele camilpetresciene sunt intelectuali implicaţi sufleteşte, caracterizaţi de
setea de absolut, inadaptabilitate, mare capacitate de analiză, sinceritate şi de aceea sunt
comparate cu personajele lui Shakespeare (Ştefan Gheorghidiu=personaj hamletian).
Personajul narator, Ştefan Gheorghidiu relatează din perspectiva propriei conştiinţe fapte
în care este implicat şi de aceea perspectiva e una subiectivă – personajul Ela e o prezenţă în
absenţă, adică adevărurile despre ea sunt cele pe care le prezintă Ştefan; ei nu i se dă posibilitatea
să-şi exprime singură concepţia despre viaţă, despre dragoste. Ela este o fată orfană, crescută de
o mătuşă. Este o femeie frumoasă, dar cât se poate de obişnuită, cu manifestări de tandreţe şi
feminitate sub care se ascund suficienţă, egoism şi mărginire. Dragostea Elei are un efect
acaparator, care tinde să anihileze personalitatea lui Gheorghidiu, dar după ce pătrunde în lumea
mondenă – datorită averii moştenite de la unchiul Tache – ea participă cu însufleţire la un proces
de înstrăinare faţă de adevăratele sentimente şi valori umane.
Partea a doua a romanului prezintă imaginea demitizată a războiului, autorul punându-şi
personajul să se confrunte cu „mutilarea morală” suferită pe frontul de luptă: teroarea morţii,
instinctul de supravieţuire, grotescul, absurditatea războiului sunt „experienţe apogetice” pe
care, lucid, Gheorghidiu „le studiază”.
Războiul este drama umanităţii reflectată în plan personal, în deruta individului ameninţat
de spectrul morţii iminente. Marele spasm mondial dezvoltă coordonate sufleteşti nebănuite ale
protagonistului – patriotismul modest şi discret, camaraderia, solidaritatea umană, curajul într-o
curioasă combinaţie cu frica. Imaginea cutremurătoare a morţii mută accentul de pe problematica
iubirii, chestiune de individualitate intimă, pe problematica majoră a destinului maselor.
Gheorghidiu nu mai este singur în partea a doua a romanului, el are camarazii alături, cu ei
comunică sau este în dispută, relaţionează (căpitanul Dimiu, Floroiu, Corabu).În viziunea sa,
războiul devine o „halucinaţie de foc şi trăznete”, iar senzaţiile participantului la război sunt
terifiante: el este cuprins de „o convulsie epileptică”, exploziile bombelor îl acoperă de praf, dar
faptul că le poate auzi, îl determină să creadă că este încă viu. Tragedia războiului este mult mai
puternică în conştiinţa personajului-narator decât cea a iubirii, de aceea va considera până la
urmă gelozia un factor insignifiant în ansamblul realităţii dure a vieţii.
Pentru Ştefan Gheorghidiu, războiul rezolvă toate problemele cu care se confruntă:
gelozia pe care o are faţă de uşuratica femeie cu care este căsătorit, inutilitatea vieţii sale de om
al înaltei societăţi. El chiar fuge de pe front pentru a descoperi adevărul, cu gîndul de a se
întoarce reconfortat; dintr-un anumit punct de vedere dezertează, dar este iertat. Prin toate
acestea, ratând atât dragostea, cât şi războiul, Gheorghidiu este unul dintre intelectualii rataţi ai
epocii interbelice, incapabili să-şi realizeze propriile iluzii, trăind în fantasmele propriului turn de
fildeş.
Autocaracterizarea subliniază natura sufletească foarte complicată a eroului, conştient că
e prizonierul propriilor fantasme şi iluzii, dar incapabil să se desprindă de jocul magic al propriei
conştiinţe. Ampla lui confesiune este o mărturie a nivelului intelectual al personajului. Superior
moral celorlalţi prin aspiraţia către ideal, către iubire, perfecţiune – o caracteristică a tuturor
personajelor camilpetresciene care vizează absolutul, ideea, esenţa.
Așadar, romanul ” Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu,
promovează un „individualism radical” prezentând „enigme menite să nu fie soluționate” (N.
Manolescu).