CAPITOLUL II

Revizuirea literaturii de specialitate

În acest capitol se vor prezenta teoretic conceptele pe care le vom folosi în partea de
analiză propriu-zisă a lucrării de cercetare, unde vom observa cum au fost reflectate în presă
vizitele celor doi suverani Pontifi, Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Francisc, în România. Mai
mult, prin aplicarea acestor concepte vom reuși să răspundem la întrebările de cercetare și să
stabilim concluzii relevante pentru subiectul abordat. Ideile teoretice pe care le vom aborda se
referă la media-events, știre, reportaj, dar și la analiza semiotică, care se aplică în cazul
analizei de imagini.
II.I. Media-events: definire și caracteristici
Media-event ca orice concept teoretic dezbătut de-a lungul timpului, a luat naștere din
necesitatea explicării modului în care mass-media ajunge să se comporte și să prezinte
anumite situații din societate. Astfel, din perspectivă sociologică se poate afirma că
fenomenele sociale se împart în două tipuri: normale și anormale. În cercetările durkheimiene,
normalitatea se traduce prin generalitate, adică un fapt social este considerat ca fiind normal
dacă este cel mai frecvent într-o societate la un moment dat al existenței ei. Cu alte cuvinte, se
poate spune că normalitatea este dată de condițiile sociale, care i-au produs apariția
(Durkheim, 2002, p. 112). În privința anormalului, putem preciza că acesta se referă la fapte
ieșite din comun, care au un impact pozitiv sau negativ asupra socialului și determină anumite
reacții în societate. Din prespectivă sociologică, anormalitatea declanșează reacții puternice în
mass-media, ceea ce a dus la nașterea ideii de media events. Acesta se referă la „evenimente
publice care sunt amplu acoperite de mass-media și care, datorită acestei mediatizări,
declanșează procese de mobilizare socială și (uneori) de acțiune politică” (Coman, 2003, p.
59).
Conceptul de media-events a primit, de-a lungul timpului, multe definiții și direcții de
cercetare din partea autorilor, care l-au studiat și dezbătut în lucrările lor. Însă un lucru este
cert și aprobat de majoritatea cercetătorilor, care au prezentat ideea: evenimente politice,
vizite ale unei personalități consacrate, înmormântări ale celebrităților pot deveni un media-
event, care întrerupe ritmul cotidian și aduce împreună, prin mediatizare, categorii largi de
public, care interacționează indiferent de statutul social (Beciu, 2011, pp. 178-179; Coman,
2003, p. 59).
Una dintre cele mai cunoscute sintagme, care definesc conceptul de media-events le
aparține lui Daniel Dayan și Elihu Katz. Ei definesc media-events drept „marile vacanțe ale
comunicării de masă” (Dayan & Katz, 1992, p. 1), care reprezintă știri care ies din rutina

1
jurnalistică, pentru a crea ceremonii, în jurul unui subiect central, cu scopul de a aduce în
comuniune un public larg, din diferite arii geografice (Mihu, 2006, p. 36). Potrivit acelorași
autori, menționați mai sus, conceptului de media-events, „amintesc societății că trebuie să își
afirme în mod continuu susținerea față de valorile, instituțiile sau persoanele consacrate” și
„remodelează realitatea socială prin impunerea semnificațiilor acesteia” (Coman, 2011, pp.
25-26).
Alți autori definesc media-event ca „un eveniment excepțional ca importanță, care
întrerupe ritmul vieții cotidiene, captează o audiență, celebrează un ritual exemplar pentru
relația individului cu semenii, cu grupurile și comunitățile cărora le aparține” (Beciu, 2011,
pp. 178-179). Cu alte cuvinte, prin intermediul media-event presa reușește să aducă la un loc
public din toată lumea, făcându-l să aibă aceleași trăiri.
Astfel, având în vedere toate aceste definiții teoretice, se poate afirma că vizitele
suveranilor Pontifi Papa Ioan Paul al II-lea și Papa Francisc se încadrează în categoria unui
media-event, pentru că cele două perelinaje au întrerupt ritmul vieții cotidiene, presa a
întrerupt fluxul normal de știri, iar vizitele s-au impus pentru câteva zile ca subiect central în
toate materialele jurnalistice. De asemenea, timp de câteva zile, atenția jurnaliștilor, dar și a
publicului a fost îndreptată spre cele două evenimente. Mai mult, cele două vizite ale
Sanctităților Sale au adunat la un loc grupuri de indivizi, care aparțin diferitor religii și regiuni
geografie, pe care i-au făcut timp de câteva zile să trăiască aceleași sentimente și să renunțe
pentru o perioadă la activitățile cotidiene obișnuite. Nu în ultimul rând, vizitele Papei Ioan
Paul al II-lea și a Papei Francisc au fost hipermediatizate, ceea ce se traduce prin alocarea
unui spațiu editorial amplu, pentru a surprinde toate detaliile celor două perelinaje, după cum
vom observa în partea de analiză a lucrării.
Media-events este momentul când jurnaliștii pun în valoare un subiect central pe care
îl venereză și prezintă atât de detaliat, încât acesta se transformă într-un ritual, specific
bisericii, lucru neobișnuit pentru presă (Mihu, 2006, p. 36). Prin urmare, mediatizarea
evenimentelor de tip media-events dau naștere așa numitei „dimensiune ritualice a mass-
media” (Coman, 2005, p. 75). Această idee, conform căreia mass-media este un creator de
ritual pentru existența obișnuită a apărut încă de la începutul anilor 1990, fiind lansată de
Elihu Katz și Daniel Dayan. Inițial ideea a fost considerată pur speculativă, însă, în timp,
numeroase studii au venit să dezbată conceptul inițial, oferind mai multe lămuriri (Mihu,
2006, p. 36). Unul dintre cercetătorii care trebuie menționați în vederea lămuriri aspectelor
legate de dimensiunea ritualică a mass-media este Pascal Lardelier, care consideră că mass-
media, în calitate de creator de ritual, construiește imaginea evenimentului care va rămâne în

2
memoria colectivă „prin prisma magnificantă şi idealizantă care creează şi guvernează
principiul ritual” (Coman, 2005, p. 75). Ideea pe care o regăsim și la Mihai Coman, care
consideră de asemenea că media ritualică prezintă evenimentul într-un mod inedit și foarte
amănunțit, cu scopul de a imprima în memoria colectivă valoarea lui simbolică și de a
determina publicul să devină partener activ, care trăiesc la maxim intensitatea evenimentului
(Coman, 2005, p. 75).
Pentru a evidenția și mai bine ideea de mass-media în rolul de creator de ritual, Pascal
Lardelier susține că prezența în medie a marilor ritualuri instituționalizate (vizite
prezidențiale, relegioase etc.) este cel puțin obligatorie a fi prezentă în rubriciile ziarelor print
sau în programele de televiziune, deoarece are ca rezultat imediat creșterea audiențelor
(Coman, 2005, p. 71).
Ca orice alt concept, și ideea de media-events, are o serie de caracteristici bine
definite, care au fost stabilite în decursul anilor prin cercetările tot mai aprofundate ale
subiectului. Printre trăsăturile media-events găsim: schimbarea tonului jurnalistic în
prezentarea informațiilor (evenimente prezentate în mod ceremonios), modificări în structura
textului jurnalistic în „raport cu formele, genurile și formatele de rutină” (Dayan & Katz,
1992, pp. 5-8); privilegierea structurilor narative, a elementelor de spectaculos, a scenelor și
mesajelor prezentate; schimbarea statutului jurnalistului, prin renunțarea la obiectivitate, ceea
ce îl transformă pe acesta în persoana care dă viață evenimentului (Dayan & Katz, 1992, pp.
5-8).
Pe lângă aceste caracteristici principale, aceeași autori, mai precis Elihu Katz,
precizează câteva trăsături secundare, la fel de importante, cum ar fi faptul că unele dintre
evenimente sunt planificate cu mult timp înainte; sunt încadrate în timp și spațiu; au în centru
o personalitate istorică, care este adusă în centrul atenției; sunt transmise în direct, mai ales în
epoca actuală, când putem vorbi de trasmisiuni în timp real prin intermediul Internetului, atât
în ceea ce privește presa scrisă, cât și televiziunea (Dayan & Katz, 1992, pp. 5-8).
În cazul majorității evenimentelor de tip media-events, informațiile sunt transmise
printr-o serie de materiale jurnalistice, care aparțin unor genuri precum știrea și reportajul,
care sunt destul de ample și suferă o serie de modificări. Tocmai de aceea, în ceea ce urmează
vom discuta câteva aspecte teoretice legate de știre și reportaj.

II.II. Știrea: definire și caracteristici

3
 Știrea este cel mai utilizat și întâlnit gen jurnalistic, fiind considerat temelia de bază a
jurnalismului, tocmai de aceea sunt justificate încercările de definire al acestui concept de-a
lungul timpului. Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prin știre se înțelege o
„veste, informație, noutate” (Coman, 2009, p. 191). Însă, una dintre cele mai cunoscute
definiții a știrii îi este atribuită lui John Bogart şi Charles Dana: „Nu este o ştire când un câine
muşcă un om, deoarece aşa ceva se întâmplă des. Însă când un om muşcă un câine, atunci
avem o adevărată ştire” (Gregoryan, 2008, p. 35). Totuși, în accepțiunea ziarișilor, știrea este
o informație necunoscută pentru publicul larg, până în momentul când ei au publicat
respectiva informație (Gregoryan, 2008, p. 35).
Alți ziariști și autori au oferit și ei scurte definiții știrii. Spre exemplu, Gerald Johnson,
reporter la ziarul The Sun din Baltimor, scria: „O știre este ceea ce trezeşte interesul unui bun
gazetar”. De asemenea, definiția atribuită lui William Hearst și lordului Northcliff spune că
„știrea este un fapt pe care cineva ţine să-l ascundă cu tot dinadinsul. Restul nu e decât
publicitate” (Gregoryan, 2008, p. 35). Cu toate acestea, dacă ar fi să se definească știrea ca
gen jurnalistic, la modul universal, trebuie să se aibă în vedere câteva elemente esențiale
referitoare la „informație (veste), noutate și interes public” (Coman, 2009, p. 193).
Așadar, se poate afirma că nu există o definiție universală a știrii, care ar putea explica
modul în care sunt alese noutăți și întâmplări care devin știri, deoarece oamenii au diferite
interese. Prin urmare, în acest context, în care definițiile oferite știrii sunt diferite de la un
autor la altul și necesită completări și revizuiri, s-au stabilit o serie de caracteristici care ajută
la determinarea evenimentelor care reprezintă cu adevărat interes pentru public. Printre
caracteristicile știrilor avem: „aria de influență”- o știre este cu atât mai interesantă cu cât
conținutul și urmările ei privesc un număr mare de oameni; „celebrități”- o persoană este mai
interesată să citească știri despre oamenii cunoscuți, deoarece un nume celebru oferă
credibilitate știrii; „elementul neobișnuit, senzațional”- faptele bizare sau oamenii
extraordinari, ieșiți din comun, care uimesc ziaristul vor trezi cu siguranță și interesul
publicului (Gregoryan, 2008, p. 36).
Știri întâlnim mereu, fie că deschidem intenționat un site de știri, fie că ele ne apar
întâmplător pe platformele sociale pe care le frecventăm, ceea ce înseamnă că acestea sunt
transmise într-un flux constant, axându-se pe diferite subiecte. Însă atunci când există un
subiect de importanță majoră se poate observa de către oricine, specialist sau nu, că știrile
încep să se axeze pe subiectul respectiv și nu mai prezintă evenimente cotidiene atât de în
detaliu ca și înainte. Astfel, se poate afirma că știrile se clasifică în două mari categorii: „știri
de rutină” și „non-rutină” (Coman, 2003, p. 59). Știrile de rutină se referă la fapte și situații

4
comune, care nu au mare impact pe plan social, pe când știrile de non-rutină afectează socialul
și întrerup activitățile jurnalistice cotidiene, fie că sunt știri despre evenimente, de tip breaking
news, fie știri despre marile ceremonii (Coman, 2003, p. 59). Ele declanșează o dublă
mobilizare: în primul rând, a celor care lucrează în redacții, care asigură un flux continuu de
informații, iar a doua mobilizare vine din partea publicului care discută noutățiile cu prietenii,
familia, colegii (Dayan, Katz, 1992, p. 9). O a doua clasificare a știrilor este dată de
terminologia anglo-saxonă, prin termenii „știri hard” și „știri soft”. În literatura de specialitate
românească nu există o traducere clară a acestor termeni, însă se poate preciza că știrile hard
la evenimente care au un impact mare și reprezintă interes pentru un public larg, pe când
știrile soft reprezintă știrile care se axează pe subiecte de interes uman, care nu sunt neapărat
actuale ” (Coman, 2009, p. 205).
Majoritatea jurnaliștilor identifică știrea ca fiind un gen scurt, însă în realitate nu există
niciun fel de recomandări privind dimensiunea pe care o știre ar trebui să o aibă după
redactare. Agențiile internaționale au știri de „300, 600 și chiar 1200 de cuvinte” (Coman,
2009, p. 192). Redactarea știrii reprezintă un proces complicat, deoarece, în funcție de subiect,
jurnalistul trebuie să își stabilească, în primul rând, un unghi de abordare al acestuia. Astfel,
unghiul de atac va fi stabilit în funcție de eveniment, tipul redacției din care jurnalistul face
parte și publicul acesteia. Odată stabilit unghiul de abordare, reporterul va putea să își
ordoneze informațiile adunate pentru a scrie știrea. De cele mai multe ori acesta ajunge să
renunțe la o parte dintre ele, deoarece se dovedesc a fi mai puțin relevante pentru subiect
(Coman, 2009, pp. 203-204).
În privința redactării știrii, putem afirma că informațiile sunt selectate cu rigoare, iar
structura este destul de rigidă. Ea este alcătuită din titlu, lead și corpul știrii, iar de cele mai
multe ori este scrisă după modelul piramidei inversate. Conceptul de piramidă răsturantă se
traduce prin faptul că partea cea mai importantă a informației este scrisă la începutul, mai
precis în lead, iar informațiile care completează știrea și se axează pe detalii sunt scrise în
corpul textului, în paragrafe de dezvoltare (Coman, 2009, pp. 193-197).
Lead-ul este partea de început a unui material, fie că vorbim de știre sau alte articole.
Așa cum am precizat mai sus, în lead găsim infomația esențială a unei știri, care trebuie
redactată astfel încât să răspundă la cele 6 întrebări esențiale, care au apăut o dată cu
dezvoltarea jurnalismului: „cine?”, „ce?”, „când?”, „unde?”, „de ce?”, „cum?” (Coman, 2009,
p. 193-197). Sigur că nu există o ordine în care să se răspundă la aceste întrebări, deoarece
răspunsurile țin de natura evenimentului, dar și de unghiul de abordare ales de autor. În
funcție de cum sunt scrise lead-urile sunt de mai multe tipuri: „lead rezumativ”- rezumă

5
esența evenimentului și este cel mai des întâlnit în cazul știrilor; „lead amânat”- informația e
dezvăluită mai târziu în corpul de text, pentru a determina cititorii că continue lectura; „lead
secvență”- redă un paragraf esențial din corpul de text al materialului, pentru a încuraja
citirea; „lead citat”- arată declarații unei persoane, care trebuie redată cu acuratețe
(Gregoryan, 2008, pp. 47-48).
În final, se poate afirma că știrea este temelia de bază a profesiei de jurnalist, deoarece
știrile reprezintă interes pentru mulți oameni, ea fiind mai mult decât o „sursă de informații,
pentru că ea este o viziune cultural determinată, asupra unor informații” (Coman, 2009, p.
192).

II.III. Reportajul: definire și caracteristici

Într-o eră în care audiovizualul câștigă tot mai mult public în fața presei scrise, autorul
Jean-Dominique Boucher cosideră că reportajul este cel care oferă autenticitate presei scrise și
„face concurență” domeniului audiovizual: „Într-o epocă în care imaginea este omniprezentă,
reportajul scris vizualizează informația, îi conferă autenticitate și credibilitate”. (Coman,
2009, p. 327)
Prin urmare, la o simplă definire, reportajul este „o relatare, o povestire despre un
eveniment sau despre niște evenimente la care ziaristul a fost martor” (Gregoryan, 2008, p.
124). Dicționarul explicativ al limbii române oferă termenului de reportaj următoarea
definiție: „specie publicistică, apelând adesea la modalități literare de expresie, care
informează asupra unor situații, evenimente de interes general sau ocazional, realități
geografice, economice, culese de obicei de la fața locului” (Coman, 2009, p. 329). Totuși
această definire nu este una exactă, deoarece reportajul poate fi redactat doar dacă ai fost la
fața locului, ba mai mult acesta prezintă informații de actualitate. Cu toate acestea, dacă
privim literatura de specialitate străină mai ales, observăm ca la fel ca și alte concepte
teoretice și în cazul reportajului găsim o multitudine de definiții. Una dintre cele mai
cunoscute și ample teorii îi aparține lui Michele Voirol, care susține că reportajul este genul
jurnalistic, care are scopul de a-l face pe cititor „să vadă, să audă și să simtă ceea ce jurnalistul
însuși a văzut, auzit și simțit” (Voirol, 1992, pp. 52-55), prin intermediul informațiilor
selectate și prezentate cu multă rigoare.
Însă, în literatura de specialitate românească, despre conceptul de reportaj se găsesc
foarte puține lucrări științifice. În majoritatea cercetărilor se găsește ideea, eronată, că
reportajul este un gen literar, deoarece este singurul gen jurnalistic care se înrudește cu

6
literatura, deoarece permite în scrierea lui utilizarea de procedee artistice specifice acesteia.
Toată această confuzie a pornit din cauză că reportajul a fost studiat parțial de teoreticieni din
cauza contextului istoric. Mai simplu spus, cei 50 de ani, în care România a făcut parte din
„lagărul comunist” au dus la destabilizarea științelor umaniste, iar jurnalismul a fost urmărit
îndeaproape fiind mereu cenzurat de autoritățile comuniste. Astfel, și lucrările de teoreticizare
a termenilor jurnalistici au avut de suferit, acestea au fost făcute parțial în condițiile impuse de
comuniști, fiind oricum extrem de puține (Coman, 2009, pp. 327-328).
Totuși e important de menționat că reportajul, ca orice gen jurnalistic, este scris cu
scopul de a informa publicul cu privire la un eveniment recent petrecut, iar informațiile
transmise cu ajutorul lui sunt supuse rigorii scrierii jurnalistice, chiar dacă în unele momente
ale redactării sunt utilizate procedee din literatură (Coman, 2009, p. 328).
Reportajul este un gen jurnalistic mult mai liber în ceea ce privește structura și forma,
spre deosebire de știre care este destul de rigidă și trebuie scrisă după reguli stricte. În cazul
reportajului, nu este necesară o asemenea exigență în ceea ce privește redactarea. Totuși,
pentru a-l scrie, trebuie respectate câteva criterii: ziaristul trebuie să fie prezent la eveniment,
acest lucru oferind autenticitate faptelor prezentate; evenimentul prezentat a avut loc într-o
anumită zi, la o anumită oră, într-un loc stabilit dinainte; trebuie scris imediat după ce faptele
au avut loc pentru a se evita pierderea detaliilor; reportajul nu doar prezintă fapte, ci și descrie
lucruri, care îl ajută pe cititor să se deplaseze imaginar la fața locului; se recomandă evitarea
generalizărilor în scrierea lui (Gregoryan, 2008, pp. 126-129).
La fel ca și celelalte genuri jurnalistice, și reportajul se împarte în mai multe tipologii.
În literatura de specialitate, reportajele sunt clasificate în funcție de două criterii. Primul
criteriu se referă la modul de scriere al acestuia, iar în acest caz avem reportaj de atmosferă și
reportaj de eveniment. Reportajul de atmosferă este cel care suprinde „culoarea locală” a
evenimentului, scopul jurnalistului fiind acela de a-l face pe cititor să simtă că el însuși a fost
la fața locului. În cazul reportajului de eveniment cititorul este plasat în mijlocul faptelor prin
intermediul detaliilor de atmosferă, faptele primând în defavoarea culorilor de atmosferă
(Coman, 2009, pp. 330-331).
Cea de-a doua clasificare ține de semnificația evenimentului. În această categorie
avem „feature”, „news feature”, „long story”, „feature ideas”, „series” (Coman, 2009, pp.
330-332). În schimb, în presa românească nu se utilizează tipologia străină stabilită
reportajelor, deoarece nu există termeni tehnici care să permită acest lucru. Prin urmare, în
cazul jurnaliștilor români, este important de precizat că tipurile de reportaje sunt marcate prin

7
termeni precum „fapt divers”- prezintă o întâmplare simplă, de obicei cu subiect uman,
„reportaj senzațional”, „reportaj de eveniment” (Coman, 2009, p. 332).
În final, se poate afirma că un reportaj poate fi scris doar pe baza faptelor și
informațiilor pe care jurnalistul le-a văzut și colectat, fiind prezent la desfășurarea unui
eveniment, în calitate de martor sau participant.

II.IV. Mesaje vizuale- imagini/fotografii

La origine, termenul imagine provine din latinescul imago și poate fi tradus prin
ansamblul de percepții pe care un om le are față de un obiect (Abrudan, 2008, p. 68). În ceea
ce privește definirea conceptului de imagine vizuală, putem avea în vedere definiția lui Lucian
Ionică, care înțelege prin imagine vizuală „orice configurație grafică bidimensională, cu sens,
obiectivată pe un suport, cu o suprafață plană sau nu, situată în interiorul sferei noastre
perceptive” (Ionică, 2005, p. 3). Cu alte cuvinte, imaginea vizuală este o reprezentare
bidimensională a unui obiect, care există în realitate pe un suport (hârtie, plastic etc.), însă ca
și celebra vorbă „o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte”, orice imagine vizuală are o
simbolistică, independentă de lucrul real pe care îl reprezintă.
De cele mai multe ori, se dovedește a fi important în deslușirea simbolică a unei
fotografii și scopul în care ea a fost făcută. Cu alte cuvinte, pentru a se interpreta anumite
imagini vizuale, trebuie să se aibă în vedere dacă ea a fost realizată în scop de informare,
manipulare sau divertisment.
În ceea ce privește imaginea bidimensională, putem spune că ea pare o fi ușor de
intrepretat la prima vedere, însă pentru a realiza o analiza pertinentă a acesteia este important
să știm faptul că într-o singură imagine bidimensională există, de fapt, trei imagini suprapuse,
care trebuie interpretate din diferite perspective. Cele trei perspective sunt: „imaginea ca
obiect fizic”- arată materia din care e alcătuită imaginea și suportul pe care se află (hârtie,
plastic etc.) Apoi avem „imaginea obiectului”, care este considerat o reprezentare a ceva ce
există în realitate. Nu în ultimul rând, avem „imaginea ca obiect ideal”. În cazul acestui tip de
imagine putem vorbi despre simboluri și semnificații, deoarece chiar dacă evidențiază un
lucru real, acesta are o semnificație ascunsă, creată de autor cu ajutorul elementelor de limbaj
vizual. Este utilizată mai ales în jurnalism, artă, cinematorgrafie, televiziune etc. (Abrudan,
2008, pp. 70-73).
Prin urmare, pentru a analiza semnificațiile unei fotografii trebuie să avem în vedere
elemente de limbaj vizual care o compun și care îi oferă semnificații. Elementele de limbaj

8
vizual sunt: cadrul- separă elementele care vor apărea în imagine de cele care vor fi ascunse;
compoziția- se referă la modul în care sunt organizate elementele în cadru, dacă sunt în prim-
plan sau în planul secund; culoarea- oferă semnificații, datorită simbolismului pe care culorile
le-au primit de-a lungul timpului în diferite culturii (exemplu- culoarea alb înseamnă puritate,
pace etc.); textură- aspectul unei suprafețe, corelat cu un simț tactil; contrastul (Abrudan,
2008, pp. 73-80). Dar, pe lângă elementele de limbaj vizual, descifrarea sensurilor pe care
reprezentările dintr-o imagine le poate avea depinde și de cunoașterea anterioară a acestora
sau a contextului în care apar (Abrudan, 2008, p. 87).

Bibliografie

Abrudan, E. (2008). COMUNICARE VIZUALĂ. O perspectivă interdisciplinară. Cluj-

Napoca: Editura Accent.
Beciu, C. (2011). Sociologia Comunicării și a Spațiului Public. Concepte, teme, analize.
București: Polirom.
Coman, M. (2003). MASS MEDIA, MIT ȘI RITUAL. O perspectivă antropologică. Iași:
Polirom.
Coman, M. (coord.) (2009). Manual de jurnalism. Ediția a III-a revizuită și adăugită.
București: Polirom.
Coman, M. (2005). Cultural Antrhoplogy and Mass Media: A Processual Approach, în Media
Antrhopolgy. Eric Rothenbuhler and Mihai Coman. Thousands Oaks: Sage.
Dayan, D.& Katz, E. (1992). apud Mihai Coman (coord) (2011). MEDIA EVENTS–
Perspective teoretice şi studii de caz. București: Editura Universităţii din Bucureşti.

9
Dayan, D., & Katz, E. (1992). Media Events. The Live Broadcasting of History. Harvard:
Harvard University Press.
Durkheim, E. (2002). Regulile metodei sociologice. Iași: Editura Polirom.
Gregoryan, M. (2008). Manual de Jurnalism. Chișinău: Centrul Independent de Jurnalism.
Ionică, L. (2005). Imaginea vizuală. Timișoara: Editura Marineasa.
Mihu, C. (2006). Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999). Revista Română
de Jurnalism și Comunicarea, 1, 36.
Voirol, M. (1992). Guide de la redaction. Paris: CFPJ.

10