Piramidele de pǎmânt de la Şona, judeţul Braşov.

Partea a II-a

Mai departe este continuarea pǎrţii întâi.

Citiţi-o dacǎ nu aţi fǎcut-o încǎ! :)

III. INDICII TOPONIMICE

Ştiinţǎ interdisciplinarǎ, la contactul geografiei cu istoria, lingvistica, arheologia
şi altele, toponimia are harul de a spune adevǎrul. Atâta timp cât asupra toponimelor
nu s-au fǎcut intervenţii forţate, numele locurilor au rǎmas principala identitate a
spaţiului, studiul acestor denumiri oferindu-ne cele mai importante indicii de naturǎ
istorico-geograficǎ. Astfel, toponimele de pe cuprinsul României de genul “Valea Rea”,
“Stânişoara”, “Câmpulung”, satul “Plopu”, “Satul Nou” etc. nu sunt doar simple
denumiri, ci înmagazineazǎ o întreagǎ identitate geograficǎ a locului.
Toponimele din jurul localitǎţii Şona, extrase de pe harta topograficǎ 1:25
000, atestǎ câteva chestiuni interesante.
- Abundenţa vegetaţiei în numele de locuri, hidronime sau oronime: Valea
Carpenului, Dealul Arinişului, Valea Fagilor, Pe Pǎdurea Mare(10), Dealul Piscul
Fagilor, Dealul Şesul Rogojinii, Valea Salciei, Locul cu Arini, Dealul Fǎgetului, Dealul
Alunişului etc. Interesant este cǎ bunǎ parte din aceste toponime nu mai sunt în
concordanţǎ cu realitatea, dovedind despǎduririle din trecut pe spaţii extinse.
- Singurul toponim care ne pune pe gânduri este situat la o distanţǎ de 5 km în
linie dreaptǎ NV şi 6 km pe potecǎ faţǎ de guruieţe: vf. “La Comoarǎ” (637 m).
Cercetǎri asupra acestui toponim nu am fǎcut, însǎ suntem sceptici cǎ ar avea vreo
legǎturǎ cu guruieţele, datoritǎ distanţei mari dintre ele, a izolǎrii unuia faţǎ de celǎlalt
din cauza reliefului, a existenţei altor vârfuri mai apropiate.
- Spre deosebire de toponimele care amintesc de pǎduri ce nu mai sunt,
celelalte se aflǎ în concordanţǎ cu realitatea prezentului. Astfel “La Râpǎ” apare pe o
vale torenţialǎ adâncǎ; interfluviile plate au în denumire cuvântul “Şes” (Dealul
Şesului, Dealul Şesul Rogojinii); interfluviile şi vârfurile mai ascuţite au în denumire
cuvântul “Pisc” (Dealul Piscul Fagilor); în lunca Oltului toate denumirile reflectǎ fidel
realitatea – “Lunca din Mijloc” (în interiorul unui meandru), “În Luncǎ”, “Balta Mare”
(zonǎ înmlǎştinatǎ cu multe cursuri pǎrǎsite) etc.
Guruieţe. În aceste condiţii, chiar denumirea formaţiunilor de pǎmânt ar putea
sǎ ne ofere indicii puternice. Dupǎ cum am vǎzut, sǎtenii le spun “guruieţe”, dar şi
“guruieţi” (11). Amândouǎ denumirile sunt cu siguranţǎ variaţii locale ale mult mai
cunoscutului “gruieţ, pl. gruieţe”, diminutiv al lui “grui, pl. gruiuri şi gruie”. Sǎ vedem ce
înseamnǎ fiecare dintre ele:
Tabelul 1. Definiţii ale lui “grui” şi “gruieţ”.
 În primul rând trebuie specificatǎ absenţa din dicţionar a cuvântului “guruieţ, pl.
guruieţe / guruieţi”, ceea ce ne îndreptǎţeşte sǎ credem cǎ acesta reprezintǎ doar o
formǎ localǎ a lui “gruieţ, pl. gruieţe”. În Dicţionarul Enciclopedic mai vechi (1978),
“gruieţ” apare de fapt “gruiet”. De asemenea, forma de plural “gruieţi” nu este
specificatǎ, dându-ne un motiv în plus sǎ desemnǎm movilele la plural prin termenul
“guruieţe”, ci nu “guruieţi”.
Pe harta topograficǎ 1:25 000, ediţia 1981, apare toponimul “gruieţele” (fig.10),
toponim în neconcordanţǎ perfectǎ cu realitatea (oamenii spun “guruieţele”). Pe o altǎ
hartǎ mai veche, Plan Director de Tragere (realizat în anii ’50), apare de asemenea
toponimul “gruieţele”.

Fig.10. Fragment din harta topograficǎ.

Tabelul 2. Sintetizând informaţiile de mai sus:

Putem observa cǎ termenii analizaţi nu fac nicio trimitere precisǎ spre o formǎ
construitǎ antropic (piramidǎ, tumul, mormânt etc). În schimb fac referire clarǎ spre
forme de relief naturale (GRUIEŢ = val de alunecare). Ar putea fi şi guruieţele noastre
doar rezultatul unor alunecǎri de teren? Termenul “gruieţ” ne obligǎ mai departe sǎ
pǎtrundem în domeniul geomorfologiei, mai exact cel al alunecǎrilor de teren.
“El (alunecarea ca proces geomorfologic, n.n) constǎ în desprinderea, sub
acţiunea gravitaţiei, a unui pachet de roci care se deplaseazǎ spre baza versantului pe
strate argiloase.” (M. Ielenicz, 2010).
Existǎ trei categorii de condiţii de realizare a procesului (M. Ielenicz, 2010):
1. Condiţii potenţiale: existenţa unor roci argiloase, marno-argiloase, care prin
umectare puternicǎ devin plastice favorizând alunecarea straturilor de deasupra;
prezenţa pantei; prezenţa apei; absenţa unei vegetaţii cu sistem radicular bogat
capabilǎ sǎ stabilizeze terenurile.
2. Condiţii pregǎtitoare: abundenţa apei în roci sau în depozitele de pe versanţi
(în urma ploilor torenţiale sau a topirii stratului gros de zǎpadǎ); mǎrirea valorii pantei
(implicit ruperea stǎrii de echilibru) de factorii naturali (adâncirea ogaşelor, torenţilor,
râurilor) sau antropici (secţionarea versanţilor).
3. Condiţii declanşatoare: presiunea exercitatǎ asupra rocilor din versanţi prin
creşterea greutǎţii unor elemente aflate pe ele; fisurarea rocilor în timpul seismelor
naturale sau antropice; adoptarea unei utilizǎri neadecvate a terenului etc.
În urma procesului de alunecare iau naştere noi forme de relief: râpa de
desprindere (cornişa de desprindere), corpul alunecǎrii şi patul alunecǎrii (suprafaţa
pe care s-a realizat procesul) (fig.11). Acestea au caracteristici foarte variate,
conturând mai multe tipuri de alunecǎri. Dupǎ criteriul poziţiei (adâncimii) la care se
aflǎ patul de alunecare, pot fi separate alunecǎri la suprafaţǎ, de micǎ adâncime sau
profunde.

Fig.11. Elementele unei alunecǎri de teren (dupǎ Florina Grecu, G. Palmentola,

2003).

Alunecǎri masive de versant. Alunecǎrile masive de versant fac parte din

categoria alunecǎrilor profunde şi prezintǎ urmǎtoarele caracteristici (M. Ielenicz,
2010):
1. Râpa de desprindere se aflǎ în treimea superioarǎ a versantului şi are înǎlţimi
de la 2-3m la peste 50m.
2. Corpul alunecǎrii constituie o masǎ heterogenǎ (trepte, valuri, curgeri de
noroi, microdepresiuni lacustre sau cu exces de umiditate etc.) cu grad de amestec şi
fragmentare a materialelor.
3. Evoluţia începe prin individualizarea unei alunecǎri profunde în jumǎtatea
superioarǎ a versantului, apoi urmeazǎ retragerea şi extinderea râpei de desprindere,
a corpului alunecǎrii prin angrenarea în mişcare a depozitelor adiacente, desprinderea
ulterioarǎ a unor trepte secundare de mai mici dimensiuni. Treptele vechi cunosc
transformǎri prin spǎlare în suprafaţǎ, şiroire, alunecǎri superficiale.
4. Masa frontalǎ a alunecǎrii, datoritǎ amestecului materialelor şi a împingerilor
repetate, iar uneori şi intervenţiilor antropice (arǎturǎ), îşi modificǎ înfǎţişarea de la
puternic vǎlurit la un glacis deluvial ondulat.
5. Dacǎ în alcǎtuirea geologicǎ a regiunilor deluroase monoclinale sau slab
cutate alterneazǎ strate groase de gresii, tufuri, microconglomerate, marne, argile se
pot produce alunecǎri masive de versant, denumite “glimee” în Transilvania şi Moldova
(fig.12). Aceasta prezintǎ 2-5 şiruri de trepte, mai multe aliniamente de valuri şi un
glacis deluvial. Înfǎţişarea treptelor evolueazǎ de la trunchiuri alungite de piramidǎ
(copârşeu) la conuri ţuguiate (ţiglǎi) sau rotunjite (gruieţe). (M. Ielenicz, 2010).
Aşadar, guruieţele noastre ar putea fi doar trepte de alunecare (gruieţe) din
cadrul unei glimee (alunecare masivǎ de versant)?
 Fig.12. Formarea unei glimee (dupǎ M. Ielenicz, 2010).

IV. INDICII PEDOLOGICE ŞI GEOLOGICE.

La faţa locului câteva observaţii de naturǎ pedo-geologicǎ au fost suficiente
pentru a trage câteva concluzii importante în desluşirea misterului guruieţelor.
Secţiunea pedo-geologicǎ. La marginea satului, în versantul de pe stânga
drumului ce duce la guruieţe (la o distanţǎ de ~500 m de acestea) existǎ o excavaţie
(fig.13) de naturǎ antropicǎ (pentru utilizarea pǎmântului ca material de construcţie),
printre puţinele din zonǎ care scot la zi rocile pe grosime mai mare de 2 m. Aceastǎ
secţiune evidenţiazǎ existenţa unui erodosol (sol erodat) cu un orizont A ocric slab
individualizat situat peste depozite de argile cu intercalaţii marnoase, luto-nisipoase şi
cu elemente grezoase (nisipuri cimentate). Prezenţa erodosolului reprezintǎ amprenta
unei morfodinamici actuale active (spǎlare în suprafaţǎ, şiroire, torenţialitate,
alunecǎri). De altfel, erodosolul este atestat de harta solurilor pe tot cuprinsul arealului
dintre lunca Oltului, Dealul Şesului, satul Şona (inclusiv în arealul guruieţelor).

Fig.13. Secţiune pedo-geologicǎ.

În cadrul depozitului se observǎ duritatea şi rezistenţa diferite ale rocilor (de la

argilǎ la nisipurile cimentate).
Observaţii la guruieţe. Pe întregul cuprins al arealului guruieţelor se observǎ o
mare influenţǎ litologicǎ (a argilelor): argile de la suprafaţǎ sau de la semisuprafaţǎ şi
sol cu texturǎ luto-argiloasǎ (fig.14); umiditate ridicatǎ în sol pe spaţiile orizontale
adiacente (impermeabilitatea argilei); dupǎ ploaie tot terenul capǎtǎ aspect mocirlos.
 Fig.14. Argilǎ şi lut argilos de culoare gǎlbuie la suprafaţa unui guruieţ.

Aşadar,
- în compoziţia litologicǎ intrǎ argile (condiţie potenţialǎ pentru declanşarea unor
alunecǎri de teren).
- alǎturi de argile mai apar marne şi nisipuri cimentate (compoziţie care apare la
alunecǎrile profunde de versant, de tip glimee, dupǎ cum am vǎzut în capitolul
anterior).
- arealul guruieţelor prezintǎ pantǎ (condiţie potenţialǎ pentru declanşarea unor
alunecǎri de teren) dinspre Dealul Şesului spre lunca Oltului.
- erodosolul reprezintǎ consecinţa unei dinamici morfologice active (spǎlare în
suprafaţǎ, şiroire, torenţialitate, alunecǎri superficiale) suprapusǎ peste un relief vǎlurit
sau ondulat, pe spaţii extinse, care aminteşte de alunecǎri de teren produse în trecut.
În aceste condiţii, devine tot mai evident cǎ guruieţele ar putea fi doar treptele
(gruieţe) unor alunecǎri profunde (de tip glimee).
Împǎtimiţii ideii formaţiunilor construite antropic (tumuli, piramide etc) trebuie sǎ
se întrebe “De ce ar construi cineva astfel de formaţiuni (al cǎror scop în sine
este sǎ reziste peste veacuri) în cel mai nepotrivit loc - foarte vulnerabil la
alunecǎri de teren?”

V. ARGUMENTE GEOMORFOLOGICE.
În secţiunea aceasta a lucrǎrii vom demonstra existenţa unor alunecǎri profunde
de versant (glimee) la Şona, le vom carta şi, dacǎ va fi cazul, vom avansa şi alte
întrebǎri cǎtre împǎtimiţii ideii “formaţiunilor construite antropic”.
“În Podişul Transilvaniei, relieful de glimee constituie un element caracteristic al
peisajului, în particular pentru partea sa sudicǎ (Podişul Hârtibaciului) atât prin
frecvenţǎ, cât mai ales prin suprafaţa mare pe care o afecteazǎ” (Florina Grecu, G.
Palmentola, 2003). În Câmpia Transilvaniei existǎ peste 500 de areale cu glimee
(dupǎ V. Gârbacea, 1992, citat de Gh. Roşian, 2009). Glimeele din Podişul
Hârtibaciului (nu la fel de numeroase ca în Câmpia Transilvaniei) afecteazǎ însǎ
suprafeţe foarte extinse: Saeş – 1550 ha, Movile – 900 ha, Saschiz – 615 ha (Florina
Grecu, G. Palmentola, 2003).
Aşadar, formaţiunile de la Şona se aflǎ spre periferia unui întins teritoriu al
alunecǎrilor profunde de tip glimee: Podişul Transilvaniei (inclusiv Podişul
Hârtibaciului, pe a cǎrui ramǎ sudicǎ se desfǎşoara acestea).

Fig.15. Alte glimee, la Apold, octombrie 2002 (Sursa: Florina Grecu, G. Palmentola,
2003).

Alunecǎrile de tip glimee de la Şona. Dupǎ cum vom vedea mai departe,
arealul guruieţelor prezintǎ toate caracteristicile unei alunecǎri masive de tip glimee.
Astfel, versantul abrupt “cu aspect de zid de apǎrare” (fig.2, fig.9)
reprezintǎ râpa de desprindere. Acoperirea sa cu sol şi vegetaţie (rocile nu apar la zi)
sugereazǎ stadiul de stabilizare atins. La bazǎ prezintǎ aspect vǎlurit, ca o consecinţǎ
a unor alunecǎri superficiale recente. Domolirea pantei în urma stabilizǎrii, precum şi
absenţa altor indicii (rocǎ în afloriment) constituie impedimente majore în identificarea
extinderii ei spaţiale exacte. Are lungimi de ordinul câtorva sute de metri. Este
poziţionatǎ la partea superioarǎ a versantului abrupt (frontul de cuestǎ) al Dealului
Şesului, chiar sub linia interfluvialǎ. În partea opusǎ (N), versantul coboarǎ lin în Valea
Carpenului (spinare de cuestǎ). În aceste condiţii, alunecarea este inversǎ pe cǎderea
straturilor (de tip obsecvent).
Patul de alunecare. Reprezintǎ suprafaţa argiloasǎ pe care s-a realizat
procesul. Corespunde câmpului din jurul guruieţelor şi înclinǎ în general spre lunca
Oltului. Diferitele sectoare au fost drenate şi modelate de procesele ulterioare (spǎlǎri
în suprafaţǎ, şiroiri) înclinând ca atare spre organismele torenţiale limitrofe. Aproape în
totalitate însǎ, patul este acoperit de materiale alunecate.
Corpul alunecǎrii. Este cel mai important din perspectiva noastrǎ, deoarece în
cadrul sǎu apar treptele spectaculoase (guruieţele) dispuse în mai multe şiruri de
alunecare. Poziţia şi orientarea fiecǎrei movile ne permit refacerea a 4 şiruri de gruieţe
plus un şir de valuri la baza râpei.
La partea frontalǎ şi în lateral se extinde un glacis deluvio-coluvial, nivelat prin
lucrǎri agricole. De asemenea, spaţiul din vecinǎtatea guruieţelor a cunoscut
modificǎri în urma lucrǎrilor antropice (nivelǎri agricole). Pe latura sud-esticǎ a
guruieţelor existǎ un organism torenţial ce dreneazǎ o parte din apele cu rol modelator
(pluviodenudare, spǎlǎri în suprafaţǎ, alunecǎri superficiale). Cealaltǎ parte este
drenatǎ de un alt organism torenţial, mai bine dezvoltat, în Vest.
Glimeele transilvǎnene au fost studiate de numeroşi autori (T. Morariu, V.
Gârbacea, N. Josan, Florina Grecu, P. Cocean, L. Buzilǎ, L. Munteanu etc), ale cǎror
contribuţii au îmbogǎţit cunoaştiinţele asupra lor. Iatǎ câteva caracteristici generale ale
lor, conform Grecu şi Palmentola (2003), observabile şi în cazul Şona:
- Forma şi dimensiunile movilelor scad de la partea superioarǎ spre cea
inferioarǎ a versantului, fiind în raport direct cu vârsta şi stadiul de evoluţie, cele mai
recente şi mai mari gǎsindu-se lângǎ râpa de desprindere.
- Versanţii unei movile, prin caracterul abrupt spre râpa de desprindere şi mai lin
în direcţia deplasǎrii, îi conferǎ o anumitǎ asimetrie în profil transversal.
- În Podişul Hârtibaciului numǎrul şirurilor de movile variazǎ între 5 şi 8. Glimeea
de la Şona prezintǎ de asemenea şi cele 5 trǎsǎturi extrase din M. Ielenicz (2010) şi
enunţate în “III. INDICII TOPONIMICE”.
Toate caracteristicile observabile în teren, precum şi asemǎnǎrile cu alte glimee,
demitizeazǎ complet ideea piramidelor, a tumulilor, a vestigiilor dacice sau a altor
formaţiuni construite antropic. În plus, toate aceste trǎsǎturi ne permit sǎ refacem
geneza, evoluţia sau vârsta guruieţelor, dupǎ cum vom vedea în cele ce urmeazǎ.

Formarea şi evoluţia guruieţelor. Guruieţele (gruieţele), aşa cum apar astǎzi

în peisaj, sunt rezultatul unei evoluţii naturale destul de îndelungate. Totodatǎ, apar ca
un stadiu intermediar spre nivelarea finalǎ realizatǎ de agenţii externi. În fig.17 este
ilustratǎ aceastǎ evoluţie. Faptul cǎ gruieţele sunt tot mai bine individualizate spre
râpa de desprindere (unde dominǎ G1, G2, G3, G4 – notat şirul 2 în fig.17), sugereazǎ
cǎ acestea din urmǎ sunt cele mai noi. Aşadar, primele gruieţe desprinse sunt cele de
la bazǎ, unele dintre ele nivelate de mult de eroziune. În aceastǎ circumstanţǎ, râpa
de desprindere iniţialǎ a ocupat o poziţie mai jos pe versant (la partea medianǎ).
Condiţiile potenţiale (structurǎ monoclinalǎ inversǎ – front de cuestǎ, cu argile, marne
şi nisipuri cimentate; pantǎ a terenului; umectare puternicǎ a depozitelor; probabil
absenţa unei vegetaţii stabilizatoare), condiţiile pregǎtitoare şi cele declanşatoare au
generat procesul propriu-zis de alunecare masivǎ de versant, desfǎşuratǎ în mai multe
faze, în timpul cǎrora se desprindeau copârşee (movile alungite prismatice). Acestea
intrau în faza modelǎrii (pluviodenudare, eroziune în suprafaţǎ, şiroiri, alunecǎri
superficiale) şi a individualizǎrii gruieţelor.
Devine clar astfel cum s-au format movilele, de ce sunt înşiruite, de ce movilele
nordice sunt cele mai bine conturate - întrebǎri care dǎinuiau peste “misterul
piramidelor de pǎmânt”.

Fig.17. Formarea şi evoluţia glimeei de la Şona, reprezentare schematicǎ. 1,2 – faze

premergǎtoare alunecǎrii; 3…6 – fazele alunecǎrii; 7 – fazǎ posterioarǎ alunecǎrii, de
modelare erozionalǎ şi individualizarea gruieţelor. R – râpǎ de desprindere; P – pat de
 alunecare; C – copârşeu; G – gruieţ; V – val de alunecare; Gl – glacis deluvio –
coluvial.

Asimetria guruieţelor. O observaţie mai atentǎ asupra formei exterioare a

guruieţelor ne relevǎ un fapt foarte interesant: versanţii lor nordici (orientaţi spre râpa
de desprindere) sunt mai abrupţi decât versanţii sudici (orientaţi spre râul Olt - fig.18).
Iar dacǎ împǎtimiţii ideii “piramidelor / tumulilor etc” continuǎ încǎ lecturarea acestui
studiu, atunci le propunem încǎ o întrebare: “De ce eventualii constructori au optat
pentru forme asimetrice?”. Dacǎ asimetria este o consecinţǎ a evoluţiei naturale
ulterioare, atunci ne manifestǎm compasiunea pentru acei nepricepuţi constructori de
formaţiuni menite a rezista peste veacuri, dar dovedite ca fiind fragile în faţa
intemperiilor vremurilor.

Fig.18. Asimetria guruieţelor. Se observǎ cǎ versanţii orientaţi spre Olt (sudici) sunt
mai slab înclinaţi decât cei orientaţi nordic (spre râpa de desprindere).

Dinamica geomorfologicǎ explicǎ însǎ asimetria guruieţelor. Volumul de material

dislocat şi alunecat s-a stabilizat pe suprafaţa slab înclinatǎ t (fig. 19). Materialul
versantului nordic, datoritǎ unor forţe de frecare mai intense în punctul a (deci a unei
stabilitǎţi mai mari) a permis conservarea unor pante mai mari. În schimb, pe versantul
sudic, frecarea mai slabǎ cu baza (datoritǎ gravitaţiei) a generat o reorganizare a
materiei pe versant şi, de aici, o pantǎ mai micǎ (fig.20).

Fig.19. Explicarea asimetriei guruieţelor, reprezentare schematicǎ. o – suprafaţa

orizontalǎ; t – suprafaţa topograficǎ (înclinatǎ); a şi b – unghiurile versanţilor cu
suprafaţa topograficǎ; sǎgeata – sensul de deplasare a movilei (guruieţ).
 Fig.20. Un volum de material alunecat şi depus, ipotetic considerat simetric (1).
Datoritǎ unghiului de frecare (deci a stabilitǎţii mai mari în punctul a decât în punctul b,
cei doi versanţi se fixeazǎ diferenţiat, conferind formei de relief aspect asimetric (2).

Şeile de legǎturǎ. Conexiunile dintre guruieţe au oferit prilejul altor interpretǎri

fanteziste. Ele sunt doar urmele şi dovezile unei unitǎţi a gruieţelor din acelaşi şir, care
au constituit împreunǎ copârşee (movile alungite de dimensiuni mai mari).
Vârsta guruieţelor. “Fazelor evolutive (douǎ sau trei) le corespund tot atâtea
faze genetice reconstituite pe baza rezultatelor analizelor de spor-polen din areale cu
alunecǎri de teren din Depresiunea Transilvaniei” (Florina Grecu, G. Palmentola,
2003). Aceste stadii ar corespunde Wurm-ului, Postglaciar-ului şi Holocen-ului
timpuriu. Conform unei alte surse (Gh. Roşian, 2009), au existat intervale favorabile
declanşǎrii alunecǎrilor masive de tip glimee din Glaciarul Târziu şi pânǎ în
Subatlantic. Cât despre glimeea de la Şona, observaţiile din teren ne oferǎ câteva
indicii importante asupra vârstei sale foarte mari (ce o încadreazǎ probabil în tipologia
glimeelor de la contactul Pleistocenului Târziu cu Holocenul Timpuriu, adicǎ vârste de
~12 000 de ani).
Primul indiciu în acest sens ni-l oferǎ însǎşi poziţia glimeei în raport cu versantul
pe care se aflǎ şi interfluviul sub care se aflǎ. Versanţii (implicit interfluviile) s-au
detaşat (individualizat) în urma adâncirii reţelei hidrografice ca în fig.21.
Interfluviile pot fi clasificate în ranguri genetice diferite (1…4) în funcţie de
poziţie, orientare, lungime, altitudine etc.Pentru a exemplifica procedeul logic de
raţionare, am ales trei alunecǎri (a, b, c), toate poziţionate la partea superioarǎ a unor
versanţi, sub interfluviu (întocmai ca glimeea de la Şona). Cum o alunecare nu poate fi
mai veche decât versantul (implicit interfluviul) pe care se aflǎ, atunci putem stabili
vârsta maximǎ posibilǎ a fiecǎrei alunecǎri în parte. Astfel, alunecarea c, situatǎ sub
un interfluviu de rang 3, nu poate fi mai veche decât acesta. Alunecarea b, situatǎ sub
interfluviul 2, nu poate fi mai veche decât acesta. Acelaşi principiu şi pentru
alunecarea a.

Fig.21. Vârsta relativǎ a trei alunecǎri de teren foarte vechi (a, b, c), sugeratǎ de
poziţia lor în raport cu interfluviile (1…4 – generaţii de interfluvii).
 Deci, cunoaşterea vârstei versantului (şi a interfluviului) ne oferǎ indiciu asupra
vârstei maxime posibile a alunecǎrii de teren. Glimeea de la Şona este poziţionatǎ sub
un interfluviu principal (fig.22), pe un versant relativ vechi, reprezentând unul dintre
povârnişurile Podişului Hârtibaciului în Depresiunea Fǎgǎraşului. Trebuie sǎ aflǎm
când s-a individualizat versantul respectiv, pentru a fixa limita de jos a vârstei posibile
a gruieţelor.

Fig.22. Podişul Hârtibaciului la Şona. Schiţǎ morfograficǎ. Se observǎ poziţia glimeei

sub un interfluviu principal. În medalion – cursuri pǎrǎsite ale Oltului.

Depresiunea Fǎgǎraşului s-a format prin împingerea cursului Oltului spre N de

cǎtre afluenţii sǎi de stânga (fǎgǎrǎşeni). Deci pe malul sǎu stâng se produceau
acumulǎri intense proluvio – aluviale cu formarea de glacisuri şi terase, în timp ce pe
malul drept versantul Podişului Hârtibaciului era erodat continuu. Acesta s-a retras
pânǎ la poziţia actualǎ, poziţie aproximativǎ pe care o are de la sfârşitul Pleistocenului
– începutul Holocenului, când a început individualizarea luncii la forma actualǎ.
Aceastǎ limitǎ înseamnǎ ~12 000 de ani în urmǎ. Deci, alunecǎrile de la Şona nu s-au
produs mai devreme de aceastǎ vârstǎ, deoarece retragerea continuǎ a versantului
Podişului Hârtibaciului în Pleistocen ar fi distrus bineînţeles şi eventualele gruieţe.
Un alt indiciu asupra vârstei gruieţelor ni-l dau poziţia în profilul transversal al
versantului şi lunca Oltului. De ce glimeea s-a stabilizat în jumǎtatea superioarǎ a
versantului, atâta timp cât jumǎtatea inferioarǎ prezintǎ chiar pante mai mari (fig.23)?
De ce glimeea nu s-a revǎrsat şi peste acest sector inferior, unde panta ar fi favorizat
aceasta?

Fig.23. Profil transversal schematic prin versantul cu glimee.

Medalionul din fig.22. subliniazǎ un aspect foarte important în explicarea acestei

chestiuni. Chiar în dreptul glimeei, pe o lungime de ~3 km se desfǎşoarǎ un meandru
complex al Oltului, foarte larg spre Nord. În spatele sǎu apar în luncǎ numeroase
cursuri pǎrǎsite, ce amintesc de migraţia râului continuatǎ şi în Holocen (fig.23 –
sǎgeatǎ). În timpul acestei împingeri din timpul Holocenului, eroziunea lateralǎ a
Oltului a subminat versantul, declanşând procese erozionale ce au mǎrit panta la
partea inferioarǎ (fig.23). Glimeea s-a stabilizat înainte de manifestarea dinamicii de
luncǎ (din timpul Holocenului), când sectorul inferior de versant avea pante mai mici
(fig.23 – linie punctatǎ).
Aşadar, am stabilit cǎ glimeea nu poate fi nici mai veche de limita (aproximativǎ)
Pleistocen – Holocen, dar nu poate fi nici mai recentǎ, ceea ce ne îndreptǎţeşte sǎ îi
stabilim vârsta în jurul valorii de 12 000 de ani. Eventualele analize sporo-polinice ar
trebui sǎ confirme raţionamentele de mai sus, acceptând bineînţeles erorile la scara
geologicǎ.
De ce au forma ciudatǎ (piramidalǎ / de tumuli). Forma de astǎzi a movilelor
reprezintǎ doar o secvenţǎ din lunga sa evoluţie, de la alunecarea masivǎ de acum 12
000 de ani şi pânǎ la nivelarea din viitor. Gruieţele sunt rezultatul modelǎrii treptelor
iniţiale (copârşee), alungite şi mult mai mari. Gruieţele au avut deci o evoluţie
colectivǎ, dar şi una individualǎ, care explicǎ diferenţele dintre ele. Modelarea
copârşeelor iniţiale s-a realizat prin mai multe procese:
- Prin şiroire şi torenţialitate au fost extinse depresiunile longitudinale şi au fost
strǎpunse transversal şirurile de alunecare, individualizându-se astfel unitǎţi distincte.
- Prin microalunecǎri superficiale şi mai ales prin pluviodenudare, vârfurile
unitǎţilor respective se rotunjesc, iar versanţii devin de asemenea rotunjiţi în plan,
deoarece orice muchie / orice protuberanţǎ (când rocile sunt moi ca în cazul de faţǎ)
este în mod logic prima atacatǎ de eroziune.
- Organismul torenţial, ce mǎrgineşte gruieţele la SE, pǎstreazǎ dovada unui
colector al acestor ape modelatoare.
- Încǎ o dovadǎ cǎ gruieţele alcǎtuiau la început copârşee (cum este şi dovada
şeilor de legǎturǎ) o constituie forma celor 4 gruieţe nordice. Astfel, cele de la interior
(G2, G3) sunt mai mari şi mai impunǎtoare decât cele exterioare (G1, G4) deoarece
asupra acestora din urmǎ eroziunea a acţionat pe mai multe laturi.
- În timp ce gruieţele deveneau mai mici, ritmul lor de distrugere se încetinea.
Versanţii lor, având lungime tot mai micǎ, nu mai permit apei scurse sǎ capete energia
necesarǎ unei eroziuni prin şiroire. Tot lungimea micǎ împiedicǎ declanşarea unor
alunecari la suprafaţǎ, deoarece nu existǎ tensiuni destul de puternice dinspre vârful
spre baza versantului. Astfel, în prezent doar spǎlǎrile uşoare de suprafaţǎ şi
pluviodenudarea erodeazǎ gruieţele, într-un ritm foarte încetinit.
Forma lor actualǎ se conservǎ bine şi datoritǎ rocilor. Argila de la suprafaţǎ
dirijeazǎ apa de ploaie spre baza versanţilor, nepermiţând infiltrarea şi îmbibarea
straturilor interioare (probabil un amestec ceva mai dur de argile, marne, nisipuri
cimentate), care sunt foarte coezive în absenţa apei.
Deci, eroziunea de suprafaţǎ încetinitǎ, compoziţia litologicǎ de suprafaţǎ şi cea
din interior, precum şi absenţa apei în interior explicǎ buna conservare a formelor
actuale.

VI. CONCLUZII.
În acest articol am arǎtat cǎ ciudatele formaţiuni de la Şona, considerate de unii
piramide, vestigii dacice, ori tumuli ridicaţi de celţi, sunt doar forme de relief naturale.
Geneza lor este pusǎ pe seama unor alunecǎri masive de versant (glimee)
produse aproximativ la limita Pleistocen – Holocen (12 000 de ani în urmǎ).
Desprinderea mai multor trepte alungite (copârşee) a fost urmatǎ de stabilizarea lor,
apoi de modelarea (prin eroziune de suprafaţǎ, şiroiri, torenţialitate, alunecǎri
superficiale) şi de individualizarea guruieţelor. Aspectul actual apare doar ca o
secvenţǎ în lunga lor evoluţie, de la copârşeu la netezire.
 A realiza sondaje sau sǎpǎturi pentru a gǎsi morminte celte, camere ascunse,
tuneluri, comori arheologice reprezintǎ mai degrabǎ risipǎ de energie. Cel mai
probabil, cǎutǎtorul va gǎsi doar argile, marne, nisipuri grezoase.
Chiar dacǎ sunt naturale, movilele de la Şona nu îşi pierd deloc farmecul. Însǎ
pentru o eventualǎ integrare a lor în circuite de vizitare, originea lor naturalǎ constituie
un dezavantaj. Sperǎm sǎ nu constituie şi o piedicǎ majorǎ, deoarece originalitatea
guruieţelor îşi meritǎ cu prisosinţǎ vizitatorii.

NOTE.
1 “Realitatea TV” şi “Realitatea.net”, accesat pe 14.07.2011
2 “Sebastian Dan, Adevǎrul.ro”, accesat pe 14.07.2011
3 Dan Gheorghe, 2008, accesat pe 14.07.2011
4 Informator: Popa Maria, sat Şona, 12.07.2011
5 Informator: Popa Maria, sat Şona, 12.07.2011
6 “Realitatea.TV” şi “Realitatea.net”, accesat pe 14.07.2011
7 Sebastian Dan, “Adevǎrul.ro”, accesat pe 14.07.2011
8 “Sebastian Dan, Adevǎrul.ro” şi “Realitatea.net”, accesat pe 14.07.2011
9 “Sebastian Dan, Adevǎrul.ro”, accesat pe 14.07.2011
10 În locul Pǎdurea Mare nu este pǎdure, ci pǎşune.
11 Conform “Sebastian Dan, Adevǎrul.ro”, şi “Dan Gheorghe, 2008”, accesat pe
14.07.2011

BIBLIOGRAFIE.
Surse ştiinţifice:
Cocean, P., Hognogi, Gh., Nicula, G., (2010), “Alunecǎrile de teren de tip glimee din
bazinul superior al vǎii Ilişua”, Geographia Napocensis, An IV, Cluj-Napoca, link
Grecu, Florina, Palmentola, G., (2003), “Geomorfologie dinamicǎ”, Ed. Tehnicǎ,
Bucureşti
Ielenicz, M., (2010), “Geomorfologie”, Ed. Universitarǎ, Bucureşti
Roşian, Gh., (2009), “Evoluţia versanţilor afectaţi de alunecǎri masive de tip glimee.
Studiu de caz: Versantul drept al vǎii Secaşului Mic (sectorul Tǎu – Secǎşel)”,
Geographia Napocensis, An III, Cluj-Napoca, link
*** Academia Românǎ, (1998), Dicţionarul Explicativ al Limbii Romȃne, Ed. Univers
Enciclopedic, Bucureşti.
*** Academia Românǎ, (2007), Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii
Române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti.
*** (1978), Mic Dicţionar Enciclopedic, Ed. Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti.
Surse jurnalistice internet:
Dan, S. (Adevǎrul.ro), (2005), O enigmǎ aşteaptǎ sǎ fie dezlegatǎ: Piramidele de la
Şona,
Gheorghe, D., (2008), Şi România are piramide. La Şona,
Realitatea.net, (2009), Piramidele de la Şona, judeţul Braşov

Autor: Ionuţ Tudose

Data: 17.08.2011