Singapore, România şi inteligenţa copiilor

Aflăm din presă că Singapore a fost declarată oficial

ţara cu cei mai inteligenţi copii din lume. Pe linie de
consecinţă, elevii şi studenţii excelează la învăţătură,
sunt creativi şi se integrează rapid – la momentul
potrivit – pe piaţa muncii, afirmându-se cu precădere în
domeniile tehnologiilor de vârf, cele care garantează
progresul economico-social acum şi în viitor. Dacă ar fi
să formulăm sintetic argumentele care susţin această
poziţie superlativă a ţării, vom constata că nu sunt
multe, dar sunt foarte puternice: 1. Resursele financiare
alocate pentru învăţământ; 2. Educaţia de la vârstă
timpurie; 3. Calitatea cadrelor didactice; 4. Promovarea
sistematică a creativităţii în şcoală şi în facultate; 5. O
corelaţie judicioasă între paleta de calificări şi piaţa
muncii.
Statul consideră, în Singapore, că educaţia este primordială;
altfel spus, niciun domeniu al vieţii sociale nu trece înaintea
educaţiei, susţinută sistematic prin buget, prin alocări
consistente şi raţionale; societatea însăşi este foarte
sensibilă la ideea educaţiei, încât – spun autorii studiului –
părinţii şi bunicii investesc sume importante pentru educaţia
copiilor/nepoţilor. Copiii sunt chemaţi la şcoală de la vârste
fragede (tendinţă sesizabilă, de altfel, în toate ţările
civilizate) şi formaţi în spiritul unui ideal educaţional,
acceptat unanim de stat, de societate, de instituţii, de
familii, de elevii înşişi. O atenţie specială se acordă calităţii
personalului didactic, selecţionat cu grijă din categoria
celor mai buni studenţi; se pare că acolo nu există concesii,
soluţii tactice, rezolvări neortodoxe, compromisuri ori
corupţie, „sita” este foarte strictă, iar rezultatele se văd. Ca
şi-n alte părţi, creativitatea stă pe primul plan, întemeiată pe
o solidă armătură de informaţii, abilităţi şi deprinderi,
cristalizate prin aplicaţii continue şi consecvente. Sloganul
curent sună (uşor cacofonic) astfel: „Elevii/studenţii ştiu ce
să facă cu ceea ce ştiu”. Învăţământul singaporean este
deschis către piaţa muncii, iar această piaţă valorifică
eficient resursele umane calificate, competente,
performante. Investiţia în inteligenţă este şi rămâne cea mai
profitabilă.
De ce nu este România ca Singapore? Le vom lua pe rând:
ce ne apropie şi ce ne desparte?
Şi la noi legea consfinţeşte fără echivoc: învăţământul este
prioritate naţională. Acest enunţ asertoric – pe marginea
căruia a curs multă cerneală – a rămas platonic, n-a fost
înfăptuit niciodată, n-a fost garantat şi până acum nu s-a
materializat. A fost însă folosit insistent în campanii
politicianiste, în bătălii electorale, în sterile dezbateri
televizate. Finanţarea educaţiei este unul dintre cele mai
dureroase capitole ale „odiseei” postdecembriste, convertită
sistematic – prin bugete anuale – în subfinanţare, încât
magicul 6% din PIB (Oare Singapore ce procente pune la
bătaie?) a rămas mereu iluzoriu, o Mecca ideală, ca să
vorbim în termenii lui Macedonski, pe care muritorii de
rând de astăzi n-o vor mai putea atinge curând. Un buget
îndestulător înseamnă deocamdată „un pod prea
îndepărtat”, ca să cităm celebra metaforă a războiului
mondial ultim. Cât despre părinţii şi bunicii responsabili şi
săritori, gata de oricâte sacrificii băneşti pentru urmaşii lor
(modelul asiatic), nu avem a spune decât că este dificil,
dacă nu imposibil să fie imitaţi în spaţiul mioritic, întrucât
mulţi cetăţeni români nu dispun de resursele necesare, luptă
cu îndârjire pentru supravieţuirea imediată, fac sacrificii,
muncesc din greu în Occident, au multiple obligaţii şi
datorii.
Am trecut şi noi la educaţia timpurie prin reţeaua naţională
de creşe şi grădiniţe, înfiinţând „clasa pregătitoare” şi
formând personalul didactic necesar. Avem şi noi mulţi
copii inteligenţi, precoce, creativi, capabili de performanţă
pe traseul şcolarităţii, dar probabil că nu atât de mulţi ca
statul asiatic amintit. Se pot invoca aici diferenţele
obiective şi inerente ce ţin de contextul social-politic, de
aportul societăţii, de coerenţa legislativă, de motivaţii şi
implicări ale decidenţilor guvernamentali, de o tradiţie în
promovarea educaţiei. Ţările nu seamănă, cum nu sunt
identici nici gemenii.
Calitatea cadrelor didactice este alt punct sensibil şi
vulnerabil. Să recunoaştem că nu elita studenţilor români de
la facultăţile de profil merge în învăţământ. Am spune că
dimpotrivă. Atributul definitoriu, aplicabil aici, este
mediocritatea, detectabilă atât în etapele formării iniţiale
(cursuri universitare), cât şi în cele ale formării continue
(definitivat, grade didactice, doctorat, prestaţia în comisii
metodice şi în cercuri pedagogice, contribuţii la sesiuni de
comunicări ştiinţifice, la consfătuiri şi simpozioane etc.).
Revelatoare au fost în ultimii ani concursurile de
titularizare, prilej pentru unele cadre didactice de a-şi proba
neputinţa, incompetenţa, umorul involuntar, „sublimat” în
„perle” antologice, preluate prompt de către presă.
Într-o carte recentă (Noi vorbim, nu gândim, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2015), autorul, Radu Paraschivescu,
ne propune o colecţie consistentă şi savuroasă de ziceri
stupide şi absurde, din zona educaţiei şi nu numai, inclusiv
de la bacalaureat, acolo unde discipolii cadrelor didactice
îşi dau adevărata măsură a vocaţiei umoristice.
Creativitatea în şcoala românească nu se află încă pe primul
plan. Primordiale sunt capacităţile reproductive ale elevilor
(care folosesc neabătut notiţele, internetul, memorizarea
mecanică, „suflatul”, copiatul), încurajaţi să se ascundă în
spatele opiniilor altora, ezitanţi în a-şi promova discursul
personalizat, a avansa soluţii inedite, novatoare. Aceste
hibe vechi se regăsesc în „haine” noi la proba orală a
bacalaureatului şi mai abitir la aceea scrisă, în evaluările
curente şi sumative, la simulări etc. Puţini, foarte puţini
încearcă să fie originali şi creativi. Această prudenţă
conservatoare se observă de ani de zile în spaţiul şcolar
românesc, iar noi, adulţii, n-am reuşit s-o frângem. Cei mari
înşişi – dacă privim cu atenţie peisajul social – se străduiesc
din toate puterile să-şi conserve resursele intelectuale,
preiau adesea fără scrupule de la alţii (copy-paste), plagiază
mai mult sau mai puţin dibaci (la licenţă, la masterat, la
doctorat – exemplele faimoase din ultimii ani au intrat în
folclor). În preuniversitar, circulă zeci de culegeri şi
„auxiliare” mulate strict pe programă, apărute la ţanc, la
debutul anilor şcolari, şi promovate insistent şi agasant de
către fel de fel de „agenţi de vânzări” şi de experţi în
marketing profitabil. Elevii şi profesorii le folosesc frenetic
nu doar în activitatea curentă la clasă, ci şi la meditaţiile în
privat. Un detaliu digresiv: la Vaslui, într-un oraş sărac, o
şedinţă de meditaţie în particular a ajuns, la matematică, la
150 lei (sic!). Iar culegerile de ultimă oră dau tonul…
De mulţi ani piaţa muncii evoluează în parametri greu
previzibili, date fiind circumstanţele istorice speciale:
prăbuşirea industriei, fărâmiţarea proprietăţilor funciare,
epopeea dezastruoasă a privatizărilor strategice şi
nestrategice, instabilitatea şi fragilitatea legislativă, bătăliile
politice destabilizatoare, ciclurile electorale „în cascadă”,
pauperizarea multor familii, exodul peste hotare, disoluţia
familială. Universităţilor româneşti le este cu neputinţă să
se racordeze strict şi judicios la o piaţă a muncii atât de
fluidă şi de capricioasă, pe un teren social măcinat de
incertitudini şi de şomaj. Câţi absolvenţi de liceu din ultimii
5 ani s-au integrat în producţie pe piaţa internă? Câţi
absolvenţi de facultăţi se gândesc la România ca la o soluţie
viabilă pentru cariera lor?
Suntem nevoiţi să acceptăm asemenea fatalităţi greu de
gestionat. Singapore rămâne un model către care trebuie să
tindem mereu, sisific, cu încăpăţânare şi cu determinare.
Altminteri vom rămâne cu toate „complexele” noastre şi cu
toate frustrările noastre mulţi ani de aici înainte.
Teodor PRACSIU