Note Curs Moneda Si Credit

NOTE CURS
MONEDĂ ȘI CREDIT
NOTE CURS
Cuprins
Capitolul 1
MONEDA ŞI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE .....................................5
1.1. Conceptul de monedă ......................................................5
1.2. Istoricul monedei ............................................................6
1.3. Funcţiile monedei .......................................................... 14
1.4. Clasificarea semnelor monetare ...................................... 15
1.5. Puterea de cumpărare a monedei .................................... 21
Capitolul 2
SISTEME MONETARE NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE ............ 25
2.1. Sistemul monetar naţional. Concepte. Elemente specifice ... 25
2.2. Tipuri de sisteme monetare. Etalonul monetar .................. 34
2.3. Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei .......................... 44
2.4. Sistemul Monetar Internaţional ....................................... 50
2.5. Organismele Sistemului Monetar Internaţional .................. 59
2.6. Istoricul acordurilor României cu FMI ............................... 63
2.7. Sistemul Monetar European ............................................ 65
2.7.1. Etapele creării Uniunii Economice şi Monetare ....... 67
2.7.2. ECU şi mecanisme de finanţare europeană ........... 70
2.7.3. Criza Sistemului Monetar European...................... 71
2.7.4. Trecerea de la ECU la EURO ................................ 72
2.8. Instituţii europene şi rolul lor monetar ............................. 75
Capitolul 3
MASA MONETARĂ ................................................................ 78
3.1. Definirea şi structura masei monetare ............................. 78
3.2. Indicatori monetari ........................................................ 80
3.3. Agregate monetare ....................................................... 81
3.4. Cererea şi oferta de monedă. Echilibrul pieţei monetare .........85
3.5. Echilibrul pieţei monetare ............................................... 90
Capitolul 4
ASPECTE GENERALE DESPRE CREDIT..................................... 93
4.1. Noţiune. Concept. Definiţii .............................................. 93
4.2. Evoluţia creditului ......................................................... 96
2
NOTE CURS
4.3. Trăsăturile caracteristice ale creditului ............................. 96

4.4. Funcţiile creditului ....................................................... 100
4.5. Sursele creditării ......................................................... 102
4.6. Tipuri de credite. Clasificare ......................................... 103
4.6.1. Creditul comercial............................................ 103
4.6.2. Creditul bancar ............................................... 104
4.6.3. Creditul obligatar............................................. 107
4.6.4. Creditul ipotecar.............................................. 110
4.6.5. Creditul de consum.......................................... 112
Capitolul 5
ACTIVITATEA DE CREDITARE ŞI LOCUL EI ÎN OPERAŢIUNILE
BANCARE.......................................................................... 115
5.1. Politici de prudenţă bancară şi minimizarea riscurilor ....... 115
5.2. Activitatea de creditare - conţinut, principii şi reguli
generale în cadrul băncilor comerciale româneşti ............ 126
5.3. Riscul în activitatea de creditare.................................... 130
5.3.1. Riscul tranzacţiei ............................................. 131
5.3.2. Riscul clientului ............................................... 131
5.3.3. Riscul garanţiei ............................................... 133
Capitolul 6
BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI ......................................... 138
6.1. Funcţiile Băncii Centrale a României .............................. 140
6.2. Conducerea, administrarea şi funcţionarea Băncii
Naţionale a României .................................................. 150
6.3. Ţintirea inflaţiei – strategia de politică monetară
a Băncii Naţionale a României ...................................... 152
Capitolul 7
INSTITUŢIILE DE CREDIT - ACTIVITATE, ORGANIZARE,
FUNCŢIONARE................................................................... 162
7.1. Reforma sistemului bancar din România......................... 162
7.2. Activitatea instituţiilor de credit .................................... 167
7.3. Organizarea şi conducerea instituţiilor de credit .............. 171
7.4. Obligaţiile instituţiilor de credit în exercitarea
activităţii bancare ....................................................... 173
Bibliografie ..................................................................... 179
3
NOTE CURS
Capitolul 1
MONEDA ŞI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE
Moneda a reprezentat de-a lungul timpului un subiect de

controverse pentru specialişti,. Mercantiliştii susţineau doctrina
economică ce avea în centrul său ideea că aurul şi argintul reprezintă
prima bogăţie, atât pentru indivizi cât şi pentru state. Clasicii, prin John
Stuart Mill, afirmau că nimic nu este mai semnificativ decât moneda. În
epoca actuală, aspectul monetar al celor patru mari dezechilibre –
inflaţia, şomajul, deficitul bugetar, şi deficitul balanţei de plăţi – este
incontestabil. În literatura de specialitate, monetariştii susţin pe de o
parte că fluctuaţiile în cantitatea de monedă se găsesc la originea
dezechilibrelor economice, iar pe de altă parte, ele nu sunt altceva decât
efecte ale acestor fenomene.
Problemele monetare au făcut obiectul a numeroase cercetări şi
interpretări, iar teoria monetară constituie unul din domeniile cele mai
mari şi mai complexe ale ştiinţei economice.
1.1. Conceptul de monedă
Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au înţeles ca la tranzacţiile

comerciale să dea şi să primească un anumit lucru, ca fiind el însuşi
folositor, dar care avea avantajul că era uşor de mânuit pentru
obţinerea mijloacelor de trai. Acestea erau fierul, argintul, aurul şi alte
metale.
La începuturi, oamenii determinau valoarea monedei numai după
mărime şi greutate. Aceştia au bătut efigii pentru a fi scutiţi de
măsurători, iar efigiile reprezentau un semn al valorii. Înscrierea efigiei
pe această marfă – etalon reprezintă actul de naştere al monedei.
4
NOTE CURS
Moneda este marfa de o anumită valoare proprie, într-un volum

mic, relativ omogenă, cu posibilitatea de a fi uşor divizată fără a pierde
din valoare. Această marfă este uşor de identificat, ea serveşte ca etalon
şi ca unitate, pentru a exprima cifric valoarea mărfurilor.
Prin definirea monedei, majoritatea cercetătorilor au încercat şi
încearcă să surprindă aspecte de esenţă, legate îndeosebi de funcţiile şi
rolul ei în economie1: economistul John Kenneth Galbraith afirmă că
„banul are trei creatori: moneda, tezaurul şi băncile”; Thomas Gresham
scria la vremea sa că „moneda rea alungă pe cea bună”; Adam Smith
susţinea că „moneda este o creanţă, un semn, o guinee care serveşte
drept poliţă pentru procurarea unei cantităţi de bunuri”; Paul
Sammuelson afirma că „moneda este un mijloc modern de schimb şi
unitate etalon în care se exprimă preţurile şi obligaţiile”.
Odată ce omul utilizează o marfă unică drept intermediar în
tranzacţii, el iese din sfera trocului primitiv pentru a intra în cea a
economiei de schimb; marfa aleasă permite vânzarea şi cumpărarea
bunurilor obişnuite, măsurarea precisă a valorii şi economisea. Deci locul
trocului este luat de o marfă care, pe lângă utilizarea sa normală – ca
bun de consum sau de producţie, servea drept instrument de schimb.
Există mai multe accepţiuni privind moneda: o prima accepţiune
este aceea că moneda reprezintă orice marfa care are proprietatea de a
măsura şi reprezenta orice valoare; altă accepţiune priveşte moneda ca
pe o convenţie socială, artificială, cu însuşiri subiective; o a treia
accepţiune abordează moneda sub ambele forme enumerate anterior -
moneda este atât o marfa, cât si o creanţă asupra emitentului sau a
economiei.
1.2. Istoricul monedei
Moneda a apărut din cele mai vechi timpuri ale societăţii umane,
participând sub forma unor mărfuri obişnuite şi diversificate la
majoritatea tranzacţiilor. Raportarea mărfurilor la marfa care juca rolul
1
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 8.
5
NOTE CURS
monedei se realiza în timpul încheierii tranzacţiei. Valoarea mărfurilor

obişnuite se măsura prin stabilirea unui bun în calitate de etalon
monetar. Astfel, marfa monedă-etalon trebuia să aibă durabilitate ca să i
se poată conserva puterea de cumpărare. De asemenea, trebuia să fie
divizibilă pentru a permite efectuarea plăţilor şi să prezinte o valoare
proprie, intrinsecă, stabilă şi durabilă. Principalele momente în evoluţia
monedei sunt prezentate în cele ce urmează.
Primul moment – apariţia monedei. Moneda este prezentă în
operaţiunile de schimb şi de evaluare sub forma unor mijloace cu
valoare de întrebuinţare obişnuită. Măsurarea valorii are la bază un
etalon care trebuie să îndeplinească anumite cerinţe: concentrare de
valoare mare în volum mic; divizibilitate fără afectare sau pierdere de
valoare; rezistenţă la acţiunea factorilor fizico-chimici. Aceste cerinţe au
fost îndeplinite de metalele preţioase care au cucerit treptat poziţia de
etalon.
Al doilea moment - apariţia monedei de hârtie şi de cont
(moneda semn). Deteriorarea şi pierderea de valoare a monedei de
aur (fie prin uzură, fie prin falsificare), greutatea în transport şi
păstrarea aurului, cuantificarea monedei potrivit căreia, baterea de
monedă de metal preţios era o povară – toate acestea au dus la
necesitatea căutării de soluţii alternative şi anume apariţiei monedei de
hârtie şi de cont. Acest moment are la baza apariţia băncilor (sfârşitul
secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea).
Dacă la început rolul primordial îl avea moneda-marfă (aur),
ulterior ea a fost înlocuită cu moneda de hârtie şi de cont. Treptat,
moneda de hârtie şi de cont a contribuit alături de moneda-marfă (aur)
la realizarea funcţiilor monedei, moneda de hârtie devenind instrumentul
monetar ideal. Ulterior, moneda aur-marfă a fost scoasă din circulaţie şi
depozitată în bănci.
Prin punerea în circulaţie a monedei-semn, s-a realizat legătura
cu moneda-marfă prin convertibilitate. Deşi aurul era depozitat, în bănci,
era etalon fără să participe la operaţiuni de schimb.
6
NOTE CURS
Al treilea moment - desprinderea monedei-semn de

moneda-marfă din punct de vedere fizic şi cantitativ. Aurul a
devenit insuficient pentru operaţiuni de convertibilitate, astfel născându-
se o contradicţie între posibilităţile băncii de a bate monedă şi nevoile de
monedă ale schimburilor comerciale. Alături de aur în depozitele
bancare, au fost aduse efecte comerciale şi publice (titluri de creanţă).
Legătura dintre moneda-semn şi depunerile băneşti a slăbit
convertibilitatea, care ulterior, a fost exclusă de pe piaţa internă.
Moneda de hârtie şi de cont au rămas singurele semene vizibile în
circulaţie, sprijinindu-se pe bunuri şi servicii faţă de care se aflau într-o
dependenţă directă.
Al patrulea moment - crearea sistemului monetar în anul
1944. Moneda-semn, sub denumirea de valută, a preluat integral rolul
de instrument de schimb pe plan internaţional, fiind legată însă de
metalul monetar prin mecanismul convertibilităţii externe. Dolarul
garanta emisiunea de monedă naţională. În depozitele băncilor de
emisiune, alături de aur, efectiv au intrat şi valutele garantate de bunuri
şi servicii produse în ţara de emisiune. Dolarul era convertibil numai la
extern.
Sistemul a funcţionat pe baza etalonului aur-devize (respectiv
aur-dolar), dolarul SUA devenind monedă de rezervă a acestuia.
Încrederea în moneda americană se baza pe garantarea cu aur a
dolarilor aflaţi în circuit extern de către Sistemul Rezervelor federale ale
SUA. Sistemul avea obligaţia să convertească în aur sumele în dolari
deţinute de băncile centrale ale ţărilor membre ale Fondului Monetar
Internaţional.2
În anul 1971 se suspendă convertibilitatea în aur a dolarului,
moment care marchează excluderea totală de la baza sistemului
monetar naţional şi internaţional a aurului. Aurul a devenit o marfă
obişnuită, s-a alăturat celorlalte bunuri şi a contribuit la formarea unui
nou tip de etalon, cel al puterii de cumpărare.
2 2
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, op. cit., p. 17.
7
NOTE CURS
Al cincilea moment - emisiunea de monede internaţionale.

In perioada modernă s-au derulat evenimente deosebite şi inedite în
privinţa monedei-semn. Astfel, are loc emisiunea de monedă în context
internaţional de către:
 Fondul Monetar Internaţional sub denumirea de DST (Drepturi
Speciale de Tragere). În anul 1969 are loc primul amendament la
Statutul FMI privind crearea de către acest organism a unui nou activ
de rezervă definit prin raportare la aur şi anume DST. În anii 1976-
1978, are loc punerea în funcţiune a Acordurilor de la Jamaica
privind reglarea flotării monedelor şi demonetizarea aurului, iar
redefinirea DST se face pe baza unui coş de 16 monede. Ulterior, în
anul 1980, redefinirea DST se face pe baza unui coş de 5 monede
(cele liber utilizabile).
 Sistemul Monetar European sub denumirea de ECU (Unitate de Cont
European). În anul 1979, a fost pus în funcţiune Sistemul Monetar
European şi a avut loc crearea unei noi monede ECU, care era
definită pe baza unui coş de 9 monede ale ţărilor comunitare.
 Tratatul asupra Uniunii Europene (sau tratatul de la Maastricht) care
a fost adoptat în decembrie 1992 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie
1993, a reprezentat o a doua revizuire a tratatelor de bază,
abordând două teme majore şi anume – uniunea politică şi uniunea
economică şi monetară.
Uniunea Monetară Europeană (European Monetary Union – EMU)
a adoptat moneda Euro ca monedă unică pentru cele 11 state din zona
Euro de la 1 ianuarie 1999, la care s-au adăugat al 12-lea stat de 1
ianuarie 2001, moment când moneda ECU a fost înlocuită de Euro la o
rată de schimb de 1 la 1.
În prezent, zona Euro, este formată din următoarele state:
Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Malta, Portugalia, Slovenia, Slovacia, Spania, Olanda.
Moneda Euro a fost lansată oficial în anul 1999 şi a intrat în
circulaţie de la data de 1 ianuarie 2002. Ea se prezintă sub forma de
bancnote de 500, 200, 100, 50, 20, 10 şi 5 Euro şi sunt identice în toate
cele 16 state. Monedele sunt de 1 şi 2 Euro, 50, 20, 10, 5, 2 şi 1
8
NOTE CURS
eurocent. Monedele sunt emise de fiecare stat şi au faţa identică, iar pe

verso sunt individualizate cu motive specifice fiecărui stat. Statele din
Europa de Est îşi păstrează încă monedele naţionale. Putem afirma că
trecerea la moneda unică a adus beneficii nu numai întreprinzătorilor,
marilor companii, prestatorilor de servicii, cât şi consumatorilor. Ele se
referă în principal la stabilitatea monetară (se elimină riscul ratei de
schimb pentru ţările din zona Euro); scăderea preţurilor datorită creşterii
transparenţei în domeniul costurilor dar şi al concurenţei; transferul
fondurilor se efectuează mai uşor şi mai ieftin; reducerea inflaţiei
(politica monetară comună va împiedica inflaţia dintr-o ţară membră să
afecteze celelalte state membre); schimburile comerciale între statele
membre vor fi impulsionate datorită eliminării costurilor legate de
schimbul valutar; Euro a devenit una din principalele valute de
tranzacţie pe plan mondial, alături de yen-ul japonez şi dolarul
american, ducând, în acest mod, la creşterea stabilităţii mediului
economic internaţional şi la stimularea comerţului internaţional.
Cele mai semnificative momente pe care le-a cunoscut moneda
Euro în evoluţia sa de la apariţie şi până în zilele noastre sunt prezentate
în tabelul următor3:
Tabelul 1.1. Evoluţia monedei înainte de Bretton Woods

 Secolul VII î.e.n.: apariţia primelor piese metalice din aur
şi argint
 Secolul II: cursul de schimb între monedele metalice la
Roma: aurul cota de 2 ori mai mult decât argintul
 1447: stabilirea la Geneva a aurului ca singurul tip de
monedă având curs legal
 1519: apariţia talerului emis de bancherul Fugger,
devenind monedă dominantă în Europa; Talerul va da
naştere, dolarului
 Secolul XVI: creşterea de şase ori a numerarului şi de
trei ori a preţurilor şi efectuarea de importuri masive de
metale preţioase (argint, in special) provenind din
3
Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura
Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, pg. 19-21
9
NOTE CURS
America
 1650: crearea unei pieţe monetare mondiale la
Amsterdam
 1690: emiterea monedei-hârtie în Imperiul Britanic
 1697: Banca Angliei monopolizează emisiunea
bancnotelor
 1720: curs forţat al biletelor emise de bancă în Franţa
(John Law)
 1774: curs legal în exclusivitate acordat aurului in Anglia
 1792: instituirea bimetalismului aur-argint în S.U.A.
 1797: suspendarea convertibilităţii in aur a biletelor de
bancă în Anglia şi stabilirea unui curs forţat al acestora
 1800: crearea In Franţa a Băncii de emisiune
 1803: crearea francului germinai şi instituţionalizarea
bimetalismului. Raport legal între argint şi aur este de
15,5 la 1
 1816: limitarea puterii liberatorii a monedei în Anglia
 1821: restabilirea convertibilităţii in Anglia
 1867: instituirea bimetalismului in România; crearea
sistemului monetar naţional
 1870 - 1878; curs forţat al francului francez
 1871 - 1874: abandonarea bimetalismului aur-argint şi
adoptarea etalonului aur în Germania şi ţările
scandinave. Crearea Uniunii Monetare Latine; Debutul
demonetizării argintului în S.U.A.
 1874 - 1875: instalarea de facto a monometalismului aur
în Franţa
 1897: adoptarea etalonului aur in Rusia şi Japonia
 1890: abandonarea bimetalismului şi adoptarea
monometalismului aur în România
 1900: adoptarea etalonului aur iu S.U.A.
 1913: crearea unei bănci centrale federale în S.U.A.
(Sistemul Rezervelor Federale)
 1914: suspendarea convertibilităţii bancnotelor în aur în
toate ţările beligerante (inclusiv România)
 1922: recunoaşterea principiilor etalonului aur-devize
(gold-exchange standard) la Conferinţa Monetară de la
10
NOTE CURS
Geneva
 1925: restabilirea etalonului aur in Anglia; £ regăseşte
paritatea sa dinainte de război
 1928: restabilirea convertibilităţii francului-francez
 1928 - 1930: crearea Băncii Reglementelor
Internaţionale (România – membru fondator)
 1931: suspendarea convertibilităţii £ în Anglia.
Generalizarea controlului schimburilor şi flotarea
monedelor. Crearea blocurilor monetare
 1933: eşecul Conferinţei de la Londra privind stabilizarea
cursurilor de schimb ale monedelor
 1934: fixarea parităţii $ S.U.A. la 35 % uncia (1 uncie =
31,102 grame aur fin). Aplicarea etalonului aur-devize
care permite guvernelor străine să convertească în aur
dolarii pe care-i deţin în rezervă ia banca centrală
Sursa: Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci,
Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, p. 18
Tabelul 1.2. Evoluţia monedei după Bretton Woods (1944)

 1944: crearea sistemului monetar internaţional şi a
Fondului Monetar Internaţional
 1946-1958: punerea in funcţiune a SMI bazat pe
principiile etalonului aur-devize pe dolarul S.U.A. ca
principală monedă de rezervă
 1946: reforma monetară în Germania şi crearea DM
 1949: devalorizarea monedelor europene şi implicit a
lirei sterline (£)
 1958: restabilirea convertibilităţii externe a monedelor
europene între ele
 1961 - 1968: pool-ul aurului. 8 ţări se angajează să
intervină pe piaţa aurului pentru menţinerea preţului la
35 S uncia
 1967 - 1971: revizuirea grilelor de paritate;
devalorizarea £, revalorizarea DM, devalorizarea
francului francez etc.
 1969: primul amendament la statutul FMI privind crearea
11
NOTE CURS
de către acest organism a unui nou activ de rezervă

definit prin raportare la aur şi anume DST
 1971: suspendarea convertibilităţii in aur a $ S.U.A. şi
prăbuşirea etalonului aur-devize. Prima devalorizare a S
S.U.A. după 1934. Lărgirea marjelor de fluctuare a
cursurilor de schimb ale monedelor aderente

 1972: crearea şarpelui monetar european, limitând
marjele de fluctuare ale monedelor aderente
 1973: a doua devalorizare a $ S.U.A: generalizarea
flotării monedelor şi amplificarea volatilităţii cursurilor de
schimb
 1976 - 1978: punerea in funcţiune a Acordurilor de la
Jamaica privind reglarea flotării monedelor şi
demonetizarea aurului. Redefinirea DST pe baza unui coş
de 16 monede
 1979: punerea in funcţiune a Sistemului Monetar
European. Crearea ECU definit pe baza unui coş de 9
monede ale ţărilor comunitare
 1980: redefinirea DST pe baza unui coş de 5 monede
(cele liber-utilizabile)
 1985: acordurile de la Piaza privind coordonarea
politicilor de schimb între 5 (apoi 7) mari ţări industriale
 1986: punerea în funcţiune de către FMI a unui
mecanism de supraveghere monetară, bazat pe un set
de indicatori
 1990: Conferinţa interguvernamentală a CEE privind
Uniunea Economică şi Monetară Europeană
 1992: Tratatul de la Maastricht privind integrarea
economică şi monetară a celor 12
Sursa: Cezar Basno, Nicolae Dardac, C-tin Floricel – Monedă, Credit, Bănci,
Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, p. 18
În anul 1997, a avut loc Tratatul de la Amsterdam aprobat de

Consiliul European de la Amsterdam 16-17 iunie 1997 şi a intrat în
vigoare după ratificarea sa de către toate statele membre, în
12
NOTE CURS
conformitate cu cerinţele constituţionale din fiecare ţară. El nu se

substituie celorlalte tratate, ci le completează.
1.3. Funcţiile monedei
Caracterizată prin aspectele sale extrem de diverse, moneda se

defineşte, de asemenea, şi prin funcţiile sale. Chiar dacă vorbim despre
moneda-marfă sau monedă-semn, după unii autori cele mai importante
funcţii atribuite monedei sunt: funcţia de instrument unic de schimb,
funcţia de etalon al valorii, funcţia de rezervă a valorii, funcţia de mijloc
de plată şi funcţia de lichiditate.
Funcţia de instrument unic de schimb
Această funcţie se traduce prin rolul de intermediar între agenţii
economici pe care moneda îl joacă. Ea este aceea care garantează
libertatea de opţiune pentru anumite bunuri şi servicii oferite pe piaţă.
Această funcţie a monedei poate fi realizată fie insistând asupra
caracterului universal ca instrument al tranzacţiilor, fie dezvoltând rolul
finanţator al monedei pentru ca ea reprezintă singurul mijloc de a
cumpăra bunuri şi servicii.
Funcţia de etalon al valorii
Moneda este un etalon de valoare, datorită proprietăţii sale are
capacitatea de a aduce la acelaşi numitor bunurile eterogene, aceste
bunuri şi servicii putând fi astfel ierarhizate. Cu ajutorul monedei,
folosite ca etalon al valorii, toate bunurile devin comparabile.
Funcţia de rezervă a valorii
Moneda este purtătoare de valoare şi îşi conservă valoarea.
Practic, această valoare se reflectă în puterea de cumpărare a monedei,
care se modifică odată cu raportul dintre masa monetară şi masa de
bunuri şi servicii.
Funcţia de mijloc de plată
Obligaţia de plată se efectuează în mare măsură cu ajutorul
monedei. Folosirea monedei ca mijloc de plată dovedeşte puterea
liberatorie, universală şi nelimitată a monedei.
Funcţia de lichiditate
13
NOTE CURS
Această funcţie este legată de funcţia de mijloc de plată. Ea

permite agenţilor economici să-şi constituie depozite de tranzacţii,
depozite de precauţie şi depozite de speculaţie, permiţându-le să
acţioneze pe piaţă ca factori de producţie a capitalului şi a bunurilor de
consum.
După alţi autori4, definirea monedei trece prin evidenţierea
funcţiilor sale şi nu numai a formelor sub care ea se prezintă. Distingem
trei mari tipuri de funcţii: funcţia de numărare, de evaluare prin care
moneda este o unitate de cont care serveşte la măsurarea valorii
bunurilor şi serviciilor. O a doua funcţie este aceea de reglare a
schimburilor în cadrul schimbului monetar, invers faţă de troc, cel care
cedează un bun primeşte, în contrapartidă, nu un alt bun, ci monedă. O
a treia funcţie este aceea de instrument de rezervă prin care agenţii
economici pot deţine o parte din bunurile lor sub formă monetară.
Analiza funcţiilor monedei face obiectul de multă vreme a
divergenţelor şi chiar a controverselor între teoreticieni. Simplificând,
putem spune că analiza clasică privilegiază primele două funcţii, în timp
ce analiza lui Keynes consideră că funcţia de instrument de rezervă este
cea care lămureşte numeroase fenomene economice.
1.4. Clasificarea semnelor monetare
De-a lungul istoriei, moneda şi semnele au evoluat şi ele o dată

cu evoluţia economică a lumii. De fiecare dată, au apărut noi monede,
altele s-au extins şi s-au impus rapid sau treptat, unele au dispărut.
Paralel cu această evoluţie, diferitele teorii monetare au imprimat
monedei sau semnelor monetare semnificaţii, funcţii şi acţiuni specifice
potrivit propriilor lor susţineri.
În vederea clarificării interpretării diferitelor şcoli monetare, cât şi
evoluţiile istorice este necesar a se face o prezentare clară a semnelor
monetare într-o corelare de ansamblu, în cadrul unei clarificări
semnificative, dar totodată şi cuprinzătoare. Atât teoriile vechi dar şi
4
Faugere Jean Pierre, Moneda şi politica monetară, Institutul European pentru
Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi, 2000.
14
NOTE CURS
cele mai noi cu privire la monedă ne duc la concluzia că folosirea

expresiei de „semn monetar” ar fi cea mai exactă, dacă avem în
vedere reprezentările contemporane şi anterioare ale monedei.
Semnele monetare se clasifică după mai multe criterii:
Figura 1.1. Clasificarea semnelor monetare
Sursa: contribuţie proprie, după Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin

Floricel – Monedă, Credit, Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti,
1997, p. 21
În momentele în care monedele au circulat cu valoare integrală şi
când utilizarea expresiei de monedă ca purtător de valoare ar fi putut fi
15
NOTE CURS
considerată obligatorie, moneda nu a fost decât un semn. Aceasta

deoarece moneda îşi pierde treptat o parte din substanţa sa materială
după intrarea în circulaţie şi devine cu timpul reprezentata propriei
valori, în condiţiile în care reprezentarea este sensibil apropiată de
valoarea sa. Mai mult, în economia de piaţă concurenţială acţionează
factori multipli care modifică frecvent şi de substanţă valoarea monedei,
neţinând cont de formele ei de reprezentare.5
Luând în discuţie criteriul circulaţiei monedei, aceasta se clasifică
în monedă materială (cu cele două forme, de metal şi de hârtie) şi
moneda scripturală.
Moneda metalică, care astăzi se rezumă la rolul de monedă
divizionară, a apărut în antichitate, reprezentată fiind de bunurile
materiale şi apoi de metalele preţioase.
Moneda de hârtie se prezintă sub forma bancnotelor, care la
început a avut corespondent în metal preţios, ulterior pierzându-şi astăzi
această calitate.
Moneda scripturală6 (de cont) a fost creată de mişcările de
înscrisuri, fiind formată din totalitatea soldurilor creditoare ale agenţilor
nebancari (firme, administraţii, instituţii) deschise la unităţile bancare.
S-a dezvoltat o dată cu apariţia şi creşterea rolului băncilor. Circulaţia
monedei se rezumă doar la înregistrări în conturile bancare, transferul
având loc prin diminuarea depozitului dintr-un cont şi majorarea
depozitului în alt cont. Soldurile creditoare ale conturilor agenţilor
economici reprezintă de fapt moneda scripturală temporar statică şi care
devine mobilizabilă prin instrumente specifice: cecuri, ordine de plată,
ordine de virament etc. O formă a acesteia este moneda electronică.
De-a lungul timpului, au existat numeroase tehnici legate de
moneda scripturală, primele dovezi apărând în Mesopotamia, Grecia
antică şi Constantinopol, când existau prăvălii unde negustorii puteau
5
Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997
6
Bistriceanu Gheorghe, Lexicon de finanţe, bănci, asigurări, volumul II, Editura
Economică, Bucureşti, 2001, p. 437
16
NOTE CURS
depozita sume din care efectuau ulterior plăţi sau pentru unele retrageri
succesive.
În zilele noastre, suportul monedei scripturale este depozitul la
vedere. Această formă monetară este caracterizată prin circulaţia
înscrisurilor realizate în registrele organismelor specializate, în
colectarea de depozite şi în atribuirea de credite, regăsite în operaţiunile
bancare. Altfel spus, ceea ce corespunde monedelor şi biletelor este
contul bancar, care nu trebuie confundat cu biletele de hârtie sau cu
mijloacele de plată electronice care permit circulaţia acestor monede
scripturale.7
Moneda scripturală prezintă, în raport cu moneda fiduciară un
triplu avantaj:8
 permite reglarea la distanţă, fără deplasarea fizică a
partenerilor schimbului:
 oferă garanţii mai mari de protecţie împotriva furtului sau
pierderii;
 lasă urme în contabilitatea bancară ce pot servi drept probe în
caz de contestaţie.
Avântul monedei scripturale marchează o deplasare a puterii de
emisiune a monedei: băncile comerciale sunt cele care, prin intermediul
operaţiunilor de credit, emit monedă într-un cadru reglat de către banca
centrală.
Luând în considerare criteriul unităţii emitente, moneda poate fi
clasificată în monedă creată de agenţii economici, moneda creată de
tezaur şi moneda creată de bănci (cu cele două forme, biletele de bancă
şi moneda scripturală).
Agenţii economici au generat crearea de monedă, în cadrul
sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă, având la bază un
mecanism simplu: ei aduceau la monetăria statului lingouri de aur şi
primeau în contrapartidă echivalentul în aur-monedă.
7
Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu,
Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi,
2008.
8
Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi, 2000, p. 7.
17
NOTE CURS
Moneda creată de tezaur se referă la moneda divizionară,

incluzând rolul exercitat de stat în economie, în ce priveşte creaţia
monetară de ansamblu şi în domeniul politicilor monetare.
Moneda creată de bănci este de două tipuri: cea creată de
băncile centrale (biletele de bancă) şi cea creată de băncile comerciale
(moneda de cont sau scripturală), de aici derivând importanţa băncilor
în creaţia monetară.
Biletele de bancă sau banii de hârtie (de tezaur) sunt emişi
de stat, fără drept la convertibilitate. În acest fel, circulaţia semnelor
băneşti s-a limitat în general la teritoriul ţării emitente, însă, totodată, a
fost rezolvată pe de o parte problema asigurării necesarului de numerar
în condiţiile capitalismului, adică al unor nevoi sporite, ca urmare a
dezvoltării economiei şi a transformării prestaţiilor în natură în prestaţii
de bani.9
După criteriul valorii intrinsece, moneda cunoaşte două forme, şi
anume moneda cu valoare integrală – care conţine o cantitate de metal
preţios echivalentă cu cantitatea de metal preţios ce i se atribuie prin
valoarea nominală –, şi moneda-semn – monede sau alte alcătuiri de
hârtie care exprimă valori fiduciare cu o anumită putere de cumpărare,
acceptate şi utilizate prin încrederea reciprocă)10.
Moneda fiduciară (de încredere) este moneda de hârtie emisă de
banca centrală care nu are o valoare materială, intrinsecă, ci numai una
fictivă, convenţională, dar care circulă la public pe bază de încredere şi
îndeplineşte numai funcţia de mijloc de schimb pe teritoriul statului
emitent.11
In funcţie de obligaţiile pe care şi le asumă emitentul, moneda
poate fi convertibilă şi neconvertibilă. Iniţial, moneda convertibilă
(reprezentată la început de bancnote) putea fi preschimbată în metal
preţios, o formă a convertibilităţii interne, dând posibilitatea schimbării
9
Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura
Enciclopedică, 1998, p. 56.
10
Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997
11
18
NOTE CURS
în aur a întregii cantităţi de bancnote deţinute de populaţie sau de

agenţii economici. Ulterior, unica formă de convertibilitate este cea
externă. Convertibilitatea în valută (practicată în prezent) a fost
adoptată de ţările europene în anul 1958 şi constă în transformarea unei
monede în alta.
Moneda neconvertibilă înseamnă în exclusivitate moneda care
circulă numai în cadrul graniţelor naţionale.
O ultimă clasificare pe care o luăm în considerare are în vedere
capacitatea liberatorie (stabilită juridic) a monedei, caz în care avem:
 monedă legală (moneda naţională) are capacitate liberatorie
sau circulatorie nelimitată şi este recunoscută prin lege; în
România, moneda legală (leul) a fost adoptată în anul 1867,
având 100 de subdiviziuni, numite bani;
 moneda fracţionară avea capacitate liberatorie limitată,
atribuită monedei de argint (când circula paralel cu moneda
de aur în cadrul monometalismului aur) şi monedei
divizionare;
 moneda facultativă este moneda care există ca alternativa
de constituire a depozitelor, în perioadele de manifestare a
inflaţiei şi de depreciere a monedei naţionale. În general, este
o moneda străina, care nu fluctuează puternic la manifestarea
anumitor factori din interiorul graniţelor naţionale, asigurând
o protecţie a economiilor populaţiei şi ale agenţilor economici.
Nu este moneda legală, dar este acceptata de instituţiile
bancare.
Din diversitatea formelor de prezentare a monedei de-a lungul

evoluţiei, rezulta ca anumite caracteristici s-au pierdut, iar altele s-au
menţinut şi diversificat, astfel încât să permită îndeplinirea tuturor
funcţiilor sale în contextul economic mereu în schimbare.
1.5. Puterea de cumpărare a monedei

19
NOTE CURS
Puterea de cumpărare a banilor arată volumul de bunuri şi

servicii care se poate cumpăra cu cantitatea de bani existentă în
economie la un nivel dat al preţurilor. Raportul dintre masa monetară şi
nivelul preţurilor exprimă formal relaţia dintre cele două variabile,
definind o mărime abstractă, potrivit căreia puterea de cumpărare este
în relaţie pozitivă cu masa monetară şi în relaţie negativă cu nivelul
preţurilor. Noţiunea de putere de cumpărare este utilizată în raport cu
moneda şi cu veniturile populaţiei. Se are în vedere că salariul constă
într-o sumă de bani, puterea de cumpărare a veniturilor în bani a
populaţiei se identifică cu puterea de cumpărare a monedei. Această
putere de cumpărare se prezintă sub două forme: internă şi externă.
Teoretic, puterea de cumpărare este reciproca unui indice de
preţ. în general, indicii de preţ utilizaţi sunt de trei tipuri: 12
 indici speciali, cu referire la un anume sector economic, unde
ritmul modificărilor de preţuri poate afecta nivelul general al
preţurilor;
 indicele general al preţurilor, care reuneşte într-o expresie finală
produsele şi serviciile cele mai reprezentative ale economiei;
 indicii de consum, în cadrul cărora pentru exprimarea evoluţiei
puterii de cumpărare cel mai reprezentativ este indicele costului
vieţii. Tot în această categorie includem şi indicii preţurilor de
consum (cu amănuntul sau cu ridicata), foarte importanţi, prin
construcţia lor, la determinarea puterii de cumpărare.
a) Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional

Puterea de cumpărare internă se măsoară în funcţie de preţuri şi
este exprimată de formula P=S/p, unde S este o sumă de bani, iar p
este preţul unei anumite mărfi sau a mai multor mărfuri. Calculul cel mai
simplu este acela al confruntării unei sume de bani cu preţul unei
singure mărfi. Măsurarea puterii de cumpărare a monedei prin
raportarea la preţul unei singure mărfi nu este concludentă, deoarece cu
12
20
NOTE CURS
moneda nu se poate cumpăra numai o singură marfă. În consecinţă,

puterea de cumpărare internă a monedei se determină prin raportarea la
indicii sintetici ai preţurilor (indice general al produselor industriale,
alimentare, al mărfurilor de consum curent şi serviciilor, al produselor
care fac obiectul comerţului exterior etc.), al căror scop este să dea o
imagine de ansamblu asupra nivelului şi evoluţiei tuturor preţurilor sau
ale anumitor categorii de preţuri.
Stabilirea corectă a puterii de cumpărare internă şi a evoluţiei în
timp a acesteia depinde de corectitudinea indicelui preţurilor.13
În calitatea sa de etalon al valorii sau unitate de calcul este
relativ simplu de a determina valoarea unei monede în raport cu un bun.
Ea se măsoară prin cantitatea din acest bun ce poate fi cumpărată cu
această monedă. Dacă o unitate dintr-un bun „A” este echivalentă cu
două unităţi monetare, valoarea reală a monedei este de 1/2 din acel
bun. Preţul monedei în raport cu un bun este inversul preţului monetar
al bunului respectiv.
Determinarea valorii unei monede în raport de toate bunurile sau
în raport de cele mai reprezentative, este mult mai dificilă. Pentru
aceasta este necesara utilizarea unui „coş” de bunuri, în care fiecare bun
particular este ponderat cu un coeficient, calculat în funcţie de locul
ocupat în tranzacţiile comerciale. Dacă considerăm acest „coş” ca un
produs nou, el are un preţ „P” egal cu media ponderată a preţurilor
monetare ale fiecărui bun component. Acesta poartă denumirea de
nivelul absolut al preţurilor sau simplu nivelul preţurilor şi se calculează
pe baza relaţiei:
P= a i  pi
în care:
ai = ponderea fiecărui produs în total tranzacţii;
pi = preţul monetar al produselor.
b) Puterea de cumpărare externă a monedei
Puterea de cumpărare externă a monedei rezultă din raportarea
puterii de cumpărare interne a monedei unei ţări la puterea de
13
Enciclopedică, 1998, p. 225
21
NOTE CURS
cumpărare internă a altei monede. În principiu, relaţiile dintre preţurile

interne şi externe sunt reflectate în cursul valutar. Pentru a corespunde
acestei funcţii, cursul valutar trebuie să exprime efectiv raportul dintre
puterile de cumpărare interne ale monedelor comparate.14
Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a monedelor
naţionale este adesea utilizată pentru stabilirea cursurilor reale
(fundamentate economic) de schimb. Deşi, inoperante pe pieţele
monetare, cursurile reale sunt urmărite de marile corporaţii financiar
bancare.
Acest curs real nu se calculează în mod curent, nefiind, deci,
operativ la tranzacţiile comerciale şi valutar-financiare.
Cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de
revenire a mărfurilor comercializate de o ţară în tranzacţiile cu o altă (e)
ţară (i), utilizând relaţia:15
C RS = a i  Cri
în care:
ai = ponderea produsului „i” în volumul tranzacţiilor internaţionale ale
unei ţări sau în totalul produsului social al ţării respective;
Cri = cursul de revenire realizat la produsul „i” în relaţiile cu ţara de
referinţă.
Cursul de revenire poate fi calculat ca raport al preţurilor interne
din fiecare ţară pentru fiecare produs astfel:
Pi A
Cri =
Pi B
în care:
PiA şi PiB = preţurile de vânzare exprimate în moneda naţională a ţărilor
luate în analiză
În cazul determinării puterii de cumpărare externe apar
numeroase dificultăţi, generate de la stabilirea unei perioade de bază
satisfăcătoare, a unui eşantion şi a unei ponderi satisfăcătoare.
14
15
22
NOTE CURS
Produsele cele mai reprezentative pentru economia unei ţări, corespund

cu produsele reprezentative ale celelalte ţări. În cazul alegerii produselor
de consum curent, dificultăţile sunt determinate de specificul şi tradiţiile
fiecărei ţări, astfel încât nici indicii preţurilor nu sunt comparabili. În ce
priveşte indicele preţurilor de comerţ exterior, dificultatea rămâne
aceeaşi, deoarece gama şi ponderea acestor produse diferă de la o ţară
la alta.
23
NOTE CURS
Capitolul 2
SISTEME MONETARE
NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE
Fenomenul monetar, caracterizat de o complexitate deosebită,

alături de efectele pe care le induce în viaţa economică şi socială a lumii,
a generat nenumărate controverse. Apariţia organismelor abilitate cu
atribuţii de reglementare în emisiunea monedelor naţionale şi a
circulaţiei acestora la nivel intern şi internaţional a fost determinată de
caracterul complex al monedei.
De-a lungul timpului, circulaţia monetară din diverse ţări a suferit
mutaţii şi inovaţii în plan monetar care s-au concretizat în disocierea
treptată de la baza sistemelor băneşti a aurului şi dematerializarea
instrumentului monetar.
Inovaţiile contemporane în plan financiar şi monetar au o
specificaţie foarte complexă şi conduc la estomparea din ce în ce mai
puternică a graniţei dintre monedă şi celelalte active financiare.16
2.1. Sistemul monetar naţional. Concepte.

Elemente specifice
În literatura de specialitate din ţara noastră, regăsim mai multe

definiţii ale conceptului de sistem monetar naţional. Costin Kiriţescu şi
Emilia M. Dobrescu17 definesc sistemul monetar naţional ca
reprezentând o formă de organizare monetară instituită de stat prin acte
16
2008, p. 40.
17
24
NOTE CURS
normative în cadru căreia se prevede o circulaţie de monede cu valoare

proprie deplină. Ei consideră că, prin extindere, termenul este utilizat şi
pentru alte sisteme care definesc unitatea monetară printr-o cantitate
de aur şi chiar pentru orice alt sistem bănesc, deşi această generalizare
nu este de natură că contribuie la mai buna înţelegere a fenomenelor şi
tehnicilor monetare.
În alte lucrări, sistemele monetare sunt definite ca reprezentând
forme de organizare a baterii şi circulaţiei monedei într-o ţară sau alta,
organizare realizată prin nome dictat de stat, dar şi prin norme ce
decurg din cutume.18
Sintetizând, sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor
legale şi al instituţiilor, care reglementează organizarea şi
supraveghează relaţiile monetare din cadrul unei economii. Aceste
norme şi instituţii servesc realizării politicii monetare şi de credit a
fiecărei ţări.
Cele mai reprezentative elemente structurale ale sistemelor
monetare au avut o existenţă istorică şi au fost strâns legate de evoluţia
fenomenului economic şi a celui monetar:
 unitatea monetară
 metalul monetar
 baterea şi punerea în circulaţie a monedei cu valoare integrală
 emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor, a monedei de hârtie
Unitatea monetară
Elementul structural al sistemului monetar îl reprezintă unitatea
monetară. Sistemul monetar defineşte moneda ca element
fundamental, stabilirea valorii oficiale a unei unităţi monetare naţionale
fiind în toate ţările un atribut al suveranităţii. Această valoare oficială, în
principiu, trebuie să fie cât mai apropiată de valoarea reală, respectiv de
puterea de cumpărare a monedei, întrucât o monedă nu poate avea
decât o singură valoare şi anume cea reală. Definirea prin lege a unităţii
monetare, s-a realizat diferit în funcţie de etalonul care a fost adoptat ca
18
Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p.
15.
25
NOTE CURS
bază a sistemului monetar şi implică analiza a trei elemente

caracteristice: valoarea paritară; paritatea monetară; cursul de schimb
al monedei.
Valoarea paritară
Orice bun supus schimbului poate avea un preţ cu ajutorul
monedei ca etalon de valoare, pentru că moneda este „măsurătoarea
comună în aflarea preţului tuturor lucrurilor”.19
Valoarea paritară reprezintă valoarea oficială a unităţii monetare
naţionale, fixată prin legea monetară a statului respectiv, care serveşte
la stabilirea parităţii. Fixarea valorii paritare este un atribut al
suveranităţii naţionale, iar modificarea ei se efectuează numai odată cu
legea.20 În trecut, valoarea paritară era exprimată printr-o cantitate de
aur (argint), iar în unele cazuri şi în prezent. Astfel, moneda naţională a
României, leul, era definit oficial prin HCM nr. 127/31.01.1954 printr-o
cantitate de 0,148112 g aur fin. Moneda naţională a Statelor Unite,
dolarul, era definită printr-o cantitate de 0,736662 grame aur fin. Aurul
serveşte deci ca etalon, ca numitor comun, al valorii oficiale a
monedelor. Această valoare poate fi definită şi altfel decât printr-o
cantitate de aur. Statutul FMI (1944) prevedea că valoarea paritară a
unei monede poate fi exprimată şi în dolari, în greutatea şi cu titlul de la
1 iulie 1944. Unele state au recurs ulterior la DST al FMI pentru definirea
valorii proprii a unităţii naţionale sau alte unităţi monetare artificiale.
În condiţiile etalonului aur clasic şi lingouri, valoarea paritară a
unităţii monetare era definită invariabil printr-o cantitate de aur. Şi
astăzi unele monede metalice îşi definesc valoarea paritară printr-o
cantitate de aur. Acestea nu sunt definite printr-un conţinut real de aur,
ci unul convenţional. Această situaţie este specifică ţărilor cu monedă
neconvertibilă.
19
Şaguna Dan Drosu, Tratat de drept financiar şi fiscal, Edit. All Beck, Bucureşti,
2001 pag. 44.
20
26
NOTE CURS
În condiţiile etalonului aur-devize şi al etalonului aur-putere de

cumpărare valoarea paritară a unei monede putea fi şi este definită
printr-o cantitate de aur sau prin raportare la conţinutul valoric al unei
monede, ca monedă de referinţă.
Valoarea paritară nu este o mărime constantă şi se modifică la
intervale mai mari sau mai mici de timp, prin devalorizare respectiv
revalorizare.
Modificarea valorii paritare poate avea loc într-una din
următoarele împrejurări: 21
a. devalorizarea, când valoarea paritară a unei monede scade

brusc şi consistent după un constant proces de depreciere şi
b. revalorizarea, când valoarea paritară creşte brusc, după un
constant proces de repreciere monetară.
Devalorizarea monetară (sau devalorizarea explicită) este o
măsură luată de stat, reprezentând reducerea legală a valorii paritare a
monedei naţionale. Noţiunea nu trebuie confundată cu deprecierea
monetară (denumită şi devalorizare implicită), aceasta din urmă fiind un
proces economic pe care devalorizarea explicită în oficializează.
Devalorizarea monetară poate fi privită ca procedeul de omologare
oficială a pierderii puterii de cumpărare externe a monedei în urma unei
inflaţii. Devalorizarea monetară are loc la intervale mari de timp, în
vreme ce deprecierea este un proces continuu.
Deprecierea monetară ca diminuare a valorii însăşi a unei
monede, poate fi internă, şi se măsoară cu ajutorul indicelui costului
vieţii, sau externă, când se reflectă în evoluţia ascendentă a cursului la
principalele burse.
Deprecierea internă la rândul său poate fi: generală, când
preţurile şi tarifele cresc insesizabil, dar pe ansamblu, fapt care face să
se achiziţioneze mai puţine bunuri ca înainte, dar cu o sumă identică de
monedă; or, pe piaţă rămân mărfuri cu acelaşi preţ ca înainte, dar de
calitate inferioară. Deprecierea internă mai poate fi şi parţială
21
Susanu Monica, Tranzacţii monetar-financiare internaţionale, Editura Europlus,
Galaţi, 2008, p. 44.
27
NOTE CURS
(localizată), în sensul că moneda se depreciază doar la unele mărfuri şi

numai într-o anumită perioadă de timp.
Deprecierea externă este cauză pentru o varietate de
fenomene dramatice din economie, inclusiv a deprecierii interne.
Semnificaţia sa tehnică este că pentru o sumă dată de monedă străină
(de referinţă) se va cheltui o sumă mai mare de monedă naţională
(depreciată).22
Dintre formele frecvente de devalorizare, o importanţă aparte, în
contextul actualei economii româneşti, ca economie deschisă şi de
proporţii mijlocii, o are devalorizarea, ce poate fi:
a. defensivă, când se omologhează oficial pierderea puterii de
cumpărare externe a monedei naţionale, ca urmare a unei inflaţii
prelungite şi
b. ofensivă, când printr-o atare operaţiune se urmăreşte
stimularea exporturilor, dacă între monedele implicate există raporturi
paritare efective.
Ar mai trebui menţionată şi devalorizarea parţială la care a
fost supusă moneda românească în toamna anului 1990, când vechea
valoare paritară a monedei a fost redusă brusc pe cale administrativă
faţă de valoarea USD: de la 22 lei/1 USD, prin devalorizarea leului s-a
hotărât cursul de 35 lei/1 USD.
Efectele negative ale devalorizării se răsfrâng deopotrivă în
interior, chiar dacă aparent ea poate avantaja debitorii şi ar putea
induce iluzia unei stabilităţi monetare, atunci când se produce după o
inflaţie îndelungată; însă şi în exterior, pentru că influenţează importul
de inflaţie, în cazul în care acea ţară este dependentă economic de
importuri.
Revalorizarea reprezintă rezultatul unui act normativ, o reformă
monetară prin care se majorează valoarea paritară a monedei exprimată
într-un etalon. Deşi determină întărirea cursului oficial al monedei
naţionale, revalorizarea vine după un proces economic constant de
repreciere monetară, adică de creştere internă şi externă a puterii de
22
Galaţi, 2008, p. 47.
28
NOTE CURS
cumpărare a monedei naţionale, care nu întotdeauna înseamnă doar

efecte pozitive. Dimpotrivă, scumpirea monedei naţionale face ca şi
exporturile ţării să se scumpească, în contrasens cu importurile acelei
ţări şi în detrimentul echilibrului din balanţa de plăţi externe.
În cuprinsul prezentei precizări este nimerită şi menţionarea
practicii de dumping valutar, expresie folosită pentru concurenţa
neloială de pe piaţa valutară, fenomen supranumit şi „războiul
monedelor”. Fie că este o devalorizare sau o revalorizare a monedei,
operaţiunea se aplică pentru a pătrunde pe alte pieţe prin înlăturarea
forţată a concurenţei, prin protejarea faţă de aceasta. Partenerii lezaţi îşi
manifestă adesea reacţiile prin măsuri punctuale anti-dumping.
Din aceste motive, dumpingul trebuie aplicat cu mare atenţie,
eficienţa sa având viabilitatea scontată numai dacă preţurile externe
afectează cu întârziere costurile interne reale ale bunurilor exportate, şi
numai atâta timp cât ţările partenere întârzie contramăsurile.
Titulatura oficială pentru dumping valutar a fost subevaluare
valutară, un concept lansat în deceniul şase în legătură cu marca vest-
germană şi cu yenul japonez, monede puternic subevaluate pentru a
diminua valoarea considerabilă a activelor din balanţele externe ale
respectivelor ţări de emisiune.
Prin înseşi prevederile statutare model Bretton Woods, FMI a
interzis explicit practica devalorizării şi deprecierii competitive a
monedelor, însă, în realitate, ambele proceduri s-au aplicat pe scară
largă, în ciuda efectelor dăunătoare pe care le provoacă. Principala
victimă a manevrelor de subevaluare sau dumping valutar este însăşi
ţara care le iniţiază pentru că, atâta vreme cât îşi subevaluează (adică
subapreciază!) propria-i monedă, acea ţară practică schimburi prin
neechivalenţă, întrucât ea cedează substanţă naţională, fără a primi un
echivalent în schimb.23
Renunţarea la paritatea aur a monedelor şi generalizarea flotării
cursurilor valutare, precum şi şocurile valutar-financiare din deceniul
şapte, au pulverizat motivele şi împrejurările care, altă dată, determinau
23
Galaţi, 2008, p. 48
29
NOTE CURS
şi motivau recursul la re/devalorizare sau subapreciere (dumping)

valutar(ă).
Totodată, deschiderea economiilor ex-comuniste din ultimul
deceniu al secolului trecut a însemnat recunoaşterea deplină a forţelor
pieţei, adică a puterii decisive pe care cererea şi oferta de valută o
manifestă pentru stabilirea raportului valoric real între monede diferite.
Uzanţa tranzacţiilor economico-financiare a impus abandonarea
unei terminologii şi adoptarea alteia, care are ca protagonist un termen
încărcat de sensuri şi deosebit de energic intrat în limbaj şi în practică:
cursul valutar sau mai complet formulat – rata de schimb.
Deşi a funcţionat iniţial în forma sa oficială, adică rată fixă de
schimb sau curs fix, flotarea generalizată a cursurilor tuturor monedelor
a impus rata reală de schimb ca măsură comună a preţurilor relative ale
mărfurilor din diferite ţări, când sunt evaluate într-o valută comună.
În aceste împrejurări, regimul ratei de schimb devine o descriere
a condiţiilor în care guvernele naţionale permit determinarea cursului de
schimb, (sau cursul valutar).
În practica monetară întâlnim mai multe tipuri de valori paritare,
şi anume valori paritare fixe, glisante, mobile.
Valorile paritare fixe, au reprezentat unul din principiile de
funcţionare a sistemului monetar bazat pe etalon aur-devize. În
perioada postbelică, îndeosebi în anii '70, datorită instabilităţii
raporturilor valorice dintre monede, aceste valori paritare fixe nu s-au
mai putut menţine. S-a născut o contradicţie între rigiditatea acestor
valori (modificate la intervale mari de timp) şi variaţia continuă a valorii
reale a monedelor.
Valoarea paritară glisantă. Unele ţări au practicat această
metodă, care constă în ajustarea periodică la intervale scurte de timp a
conţinutului valoric al unităţii monetare. Aceasta se făcea prin
devalorizare sau revalorizare. În acest fel s-a apreciat că se poate
rezolva contradicţia dintre fixitatea valorii paritare clasice şi mobilitatea
preţului de cumpărare a monedei. Această ajustare era foarte
costisitoare.
30
NOTE CURS
Valorile paritare mobile. Acestea constau în modificarea

anuală a valorii paritare, a conţinutului valoric al unităţii monetare în
conformitate cu tendinţele ce se manifestă în cursul anului pe piaţă în
legătură cu moneda respectivă.
Paritatea monedei
Schimburile dintre entităţi economice distincte au ridicat cu
vigoare problema compensaţiei cu o valoare anume, atunci când trocul
nu mai era cu putinţă. După câteva „momente” (considerate astfel dintr-
o lungă perspectivă istorică), aurul a devenit etalon universal, şi el
înlocuit ulterior prin folosirea valutelor – monede liber convertibile,
datorită ridicatului potenţial economic al ţărilor de emisiune – şi a
devizelor, drept cele mai potrivite instrumente de echivalare a
schimburilor între economii diferite, precum şi de stingere a oricăror
obligaţii din raporturile cu străinătatea.
Paritatea monedei reprezintă raportul valoric dintre două
monede, dintre valorile paritare a două monede. În funcţie de felul cum
se exprimă valoarea paritară, paritatea poate fi:
a. paritatea metalică, aur şi/sau argint, când cele două monede
raportate sunt la paritate dacă şi cursul lor corespunde acelei parităţi;
b. paritatea valutară, când cele două monede au valorile
paritare exprimate într-o valută, de regulă din categoria monedelor liber
convertibile;
c. paritate convenţională, când raportul valoric între monede
are ca referinţă un etalon artificial, cum ar fi cazul parităţii DST.
Enumerarea lor are o importanţă abstractă, de ordin teoretic,
pentru că în realităţile zilelor noastre moneda de referinţă pe care o pot
stabili partenerii în tranzacţiile internaţionale se decide în funcţie de
considerente dictate de piaţă.
Toate aceste parităţi se mai numesc şi parităţi teoretice. Ele sunt
stabilite prin acte normative şi de cele mai multe ori concordă cu
realitatea, adică cu raportul efectiv dintre puterea de cumpărare a
monedelor naţionale.
„Ca ordin de mărime, paritatea este sinonimă cu cursul oficial al
valutelor. Însă, pe câtă vreme paritatea este o noţiune abstractă, cursul
31
NOTE CURS
oficial este o noţiune utilizată în viaţa economică, în operaţii şi

tranzacţii”24
Evoluţiile spectaculoase ale ultimelor decenii au determinat, în
cele din urmă, eliminarea succesivă a parităţii, fixe iniţial, şi apoi mobile,
impunându-se, în cele din urmă, cursul de schimb.
După cum se poate observa, pentru ambele categorii a fost
necesară adaptarea la realităţi, adică ajustarea lor periodică prin marje
şi valori fundamentate economic. Opţiunea faţă de un atare gradualism 25
a fost motivată de faptul că, în practică, modificările mici de acest gen
ar putea stimula ritmul dezvoltării economice.
În contrapondere, modificările de mare amplitudine, din categoria
devalorizare-revalorizare, „reprezintă adevărate comoţii economice şi
financiare, influenţând negativ creşterea economică”26.
Totuşi, aceste măsuri radicale de schimbare a valorii paritare au
fost multă vreme adoptate, întrucât autorităţile monetare s-au văzut
constrânse să ţină cont de evoluţia preţurilor într-o perioadă mai lungă
de timp. Pe de altă parte, modificarea radicală, într-un sens sau altul, a
valorii paritare a fost o contrareacţie faţă de frecventele mişcări
speculative.
Cursul de schimb
Compararea valorică a unităţilor monetare se realizează prin
mecanismul cursului de schimb (valutar). Ca ordin de mărime, paritatea
era sinonimă cu cursul oficial. Având în vedere că valorile paritare au
fost menţinute, aşa cum am arătat, în Condiţiile etalonului aur (cu
variantele sale) multă vreme nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi
fixe, reflectându-se în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare).
Cursul reprezintă, deci, preţul unei monede (naţională sau
internaţională) exprimat într-o altă monedă cu care se compară valoric.
24
25
Galaţi, 2008, p. 46.
26
Ibidem, p. 54.
32
NOTE CURS
În perioada de aplicare a etalonului aur, comparaţia unităţilor

monetare se realiza, deci, prin raportarea a două valori, fie direct, prin
conţinutul de aur, fie indirect, prin raportarea la o altă monedă ($ SUA).
în cadrul sistemelor monetare actuale comparaţia are în vedere puterile
de cumpărare ale unităţilor monetare intrate în raportul de schimb.
Conţinutul actualului etalon, mult mai complex, de altfel, şi
imposibilitatea dimensionării puterii de cumpărare printr-o singură
unitate de măsură (ca în cazul etalonului aur) au implicat reconsiderări
majore în ce priveşte mecanismul cursului de schimb.
După renunţarea la paritatea aur, băncile de emisiune
determinau aşa-numitul curs central, sau paritatea la nivelul puterii de
cumpărare, acest curs înlocuind cursul oficial (la paritate). în prezent,
acest curs este cunoscut sub forma parităţii puterilor de cumpărare şi
reprezintă punctul de plecare în explicarea cursului pieţii, stabilit pe bază
de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta.
2.2. Tipuri de sisteme monetare. Etalonul monetar
Odată cu dezvoltarea societăţii, au fost elaborate norme şi au

fost create instituţii responsabile cu reglementarea, supravegherea şi
organizarea relaţiilor monetare naţionale. Au apărut primele sisteme
monetare naţionale care reglementau emisiunea, punerea şi retragerea
din circulaţie a monedelor, folosind ca bază metalele preţioase. De la o
ţară la alta, de la o perioadă la alta, aceste reglementări au cunoscut
particularităţi, având un rol important în dezvoltarea fiecărei ţări şi în
extinderea relaţiilor economice internaţionale. Reglementările specifice şi
atribuţiile instituţiilor monetare responsabile de organizarea circulaţiei
monetare se modifică permanent, proces dinamic care are loc şi în
prezent, cu influenţe directe asupra instrumentului monetar.
Dacă la începuturi, funcţia de etalon era îndeplinită de mărfuri
obişnuite, treptat, această poziţie a fost cucerită de metalele preţioase
(aur şi argint), pentru ca ulterior locul lor să fie luat de valute şi devize.
În prezent, se afirmă în aceasta calitate un nou tip de etalon şi anume
cel al puterii de cumpărare. Noţiunile de etalon monetar, monedă etalon
şi unitate monetară sunt atât de legate între ele, încât, nu de puţine ori,
33
NOTE CURS
au fost considerate ca fiind sinonime.27 Totuşi, trebuie făcută distincţia

între moneda legală, ca semn şi ca instrument monetar, şi etalonul
monetar, ca modalitate de precizare şi concretizare a unităţii monetare.
Etalonul monetar a variat însă de la o perioadă la alta şi de la o ţară la
alta, fiind adoptat şi dimensionat prin legea monetară din fiecare ţară. În
funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat, practica monetară a
consacrat mai multe tipuri de sisteme monetare:
 Sistem monetar pe argint (monometalismul);
 Sistem monetar etalon aur-argint (bimetalismul);
 Sistem monetar etalon aur (monometal) – care a cunoscut patru
forme:
 sistem monetar bazat pe etalon aur clasic;
 sistem etalon aur-lingouri;
 sistem etalon aur-devize;
 sistem monetar bazat pe etalon putere de cumpărare (actual).
Sistemul monetar pe argint sau monometalismul argint

Monometalismul reprezintă bază a sistemelor băneşti naţionale
care prevăd un singur metal, aurul sau argintul ca echivalent general
sau ca mijloc principal de circulaţie.28
Până la începutul secolului al XIX-lea, argintul era etalon aproape
universal. Acest etalon a fost cel mai frecvent utilizat în ţările asiatice. A
funcţionat în condiţiile în care rolul monetar al aurului a fost relativ
minor în cadrul economiilor. Aurul cunoaşte în secolul al XIX-lea o
evoluţie pozitivă, cucerind poziţii în cadrul sistemului monetar.
Cauza principală a abandonării argintului a fost schimbarea
raportului de valoare dintre argint şi aur în favoarea aurului. Se trece la
sistemul monetar bimetal argint-aur ca instrument de schimb.
Bimetalismul, sistem monetar etalon aur-argint
27
Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, p. 33.
28
34
NOTE CURS
Istoria monetară arată că primele semne monetare au fost cu

precădere bimetaliste (argint şi aur), în timp ce sistemele monometaliste
au fost adoptate pe plan general în secolul al XIX-lea, mai întâi pe bază
de argint, iar ulterior, în urma marilor descoperiri de aur de la mijlocul
secolului, pe bază de aur.
Sistemul bimetal a funcţionat în anii 1803 – 1885 şi a cunoscut
trei variante:
a. Bimetalismul integral (sistemul monedei duble) – această
perioadă se caracteriza prin faptul că raportul de valoare dintre cele
două metale era fixat prin lege de 1 la 15,5. Baterea monedelor din
ambele metale era nelimitată, monedele având putere liberatorie legală.
Avantajul sistemului consta în asigurarea unei cantităţi suficiente de
monedă pe piaţă. Dezavantajul sistemului apărea atunci când raportul
de valoare dintre cele două metale se schimba, existând tendinţa de
retragere a monedei din metalul mai preţios din circulaţie prin
tezaurizare sau prin utilizarea la plăţi în străinătate. Fenomenul este
cunoscut sub numele de legea lui Thomas Gresham (1519-1579),
potrivit căreia „atunci când într-o ţară circulă concomitent două monede,
dintre care una e considerată public ca fiind mai bună şi cealaltă ca fiind
mai rea, moneda rea goneşte pe cea bună”. Astfel, rămâne în circulaţie
numai moneda considerată mai slabă.
b. Bimetalismul paralel (sistemul monedei paralele) –
caracterizat prin faptul că raportul de valoare dintre cele două monede
nu era fixat prin lege, ci era lăsat să floteze liber pe piaţă. Această
variantă de bimetalism s-a practica în Germania, unde monedele din aur
şi argint circulau după propria lor valoare. Astfel, preţul mărfurilor era
exprimat atât în aur, cât şi în argint, modificându-se în funcţie de
evoluţia liberă a raportului dintre cele două metale.
c. Bimetalismul parţial (bimetalism şchiop sau compozit) – a
reprezentat o variantă a bimetalismului integral, caracterizată prin faptul
că unul din metale (aurul) era cel din care era bătută moneda etalon în
mod nelimitat. Argintul era folosit atât la baterea monedei etalon pe
baza raportului de valoare fixat prin lege, cât şi la baterea de monedă
secundară (divizionară) care se găsea în alt raport valoric faţă de
moneda etalon, având o putere liberatorie limitată. Tipul clasic de
35
NOTE CURS
bimetalism şchiop a fost cel adoptat de Uniunea Monetară Latină

(formată din Franţa, Grecia, Italia, Elveţia, Belgia). Scopul uniunii, era
de unificare a sistemelor lor monetare naţionale, ca modalitate de
înlăturare a dificultăţilor bimetalismului. Au adoptat un sistem monetar
comun având ca unitate monetară francul francez ca monedă din aur.
Această uniune monetară a dat unele rezultate pentru puţină vreme,
renunţându-se la sistemul bimetalul şi generalizându-se moneda aur.
România a optat pentru bimetalism la crearea sistemului monetar
naţional în 1867, raportul legal dintre cele două metale fiind fixat la 1 kg
aur – 14,38 kg argint.
Legea pentru înfiinţarea noului sistem monetar şi fabricarea
monedelor naţionale din 1867, prin art. 12, consacra aderarea României
la sistemul bimetalist al Uniunii Latine (alcătuită din Franţa, Elveţia,
Belgia şi Italia şi creată prin Convenţia din 23 octombrie 1865), ceea ce
însemna că funcţia de măsură a valorii putea fi îndeplinită atât de aur,
cât şi de argint.
Foarte curând, după creşterea neobişnuită a producţiei de aur,
piaţa internaţională a înregistrat noi evoluţii, ca urmare a descoperirii
marilor zăcăminte de argint din California, Nevada, Arizona şi Colorado.
Această producţie curentă, dar şi rezervele acelor ţări care renunţau la
acest metal, ca etalon monetar, au produs un aflux de argint pe pieţele
internaţionale, astfel încât raportul de valoare între aur şi argint s-a
modificat în dezavantajul celui de-al doilea şi s-a agravat după criza
economică europeană din 1873.
În România29, raportul aur-argint rămânea imuabil, iar metalul
supraapreciat prin lege, argintul, avea tendinţa să rămână singur în
circulaţie, în timp ce aurul era exportat şi tezaurizat, ca o marfă al cărei
preţ era exprimat în argint. Această tendinţă a fost stimulată şi de
condiţiile specifice de evoluţie a României. Astfel, emisiunile monetare
anterioare anilor 1872-1873 au fost sporadice, iar, după această dată,
structura circulaţiei monetare în România a început să se modifice, în
sensul creşterii numărului monedelor de argint faţă de cele de aur,
29
www.bnr.ro, Istoria BNR, 1880-1918
36
NOTE CURS
pentru că statul român a emis, cu o singură excepţie, monedă

confecţionată exclusiv din argint.
În acelaşi timp, exportul de produse agricole, prin care se obţinea
aur, a înregistrat momente de cădere (1883-1884). Aproape în fiecare
an, statul român a contractat împrumuturi în străinătate, ceea ce a dus
la creşterea corespunzătoare a anuităţilor plătite de stat în aur,
reducând disponibilităţile existente în ţară din acest metal. Războiul din
1877-1878 a accelerat înlăturarea aurului din circulaţie şi a contribuit la
generalizarea argintului, determinând o criză acută de numerar.
La toate acestea se adaugă prelungirea peste termenul legal,
stabilit iniţial, a circulaţiei biletelor ipotecare, situaţie care i-a determinat
pe creditorii din străinătate ai ţării să pretindă nu numai plata mai
departe a anuităţilor datoriei externe, dar şi rambursarea creditelor
comerciale, adică un nou export masiv de aur.
Pe cale de consecinţă, raportul aur/argint ce decurgea din Legea
pentru înfiinţarea noului sistem monetar (1867) a fost infirmat de piaţa
metalelor preţioase şi a apărut fenomenul agio30, adică suma plătită în
plus, peste raportul de valoare stabilit de lege, de cel care îşi procura
aur pe piaţă în schimbul argintului. Operaţiunea de lombard a contribuit
indirect la agioul aurului prin faptul că bancherii din România care,
înainte de 1880, erau obligaţi să se împrumute în străinătate şi astfel
introduceau aur în ţară, după înfiinţarea băncii şi apariţia posibilităţii de
lombardare31 a titlurilor de împrumut ale statului în condiţii atât de
avantajoase, şi-au procurat numerarul de care aveau nevoie prin
această operaţiune. În aceste condiţii, comportamentul populaţiei a fost
acela de a tezauriza aurul.
Dificultăţile în funcţionarea în general a bimetalismului şi
necesitatea întăririi monedei naţionale, au dus la înlocuirea lui cu
monometalismul aur.
30
Agio - termen cu trei semnificaţii: 1. adaos la valoarea nominală a unui titlu
financiar; 2. prima plătită pentru schimbul unei devize contra alteia; adaos la un
preţ - http://www.banknews.ro/dictionar_financiar-bancar/
31
Lombardare – operaţiune prin care băncile acordă împrumuturi sau avansuri
garantate cu efecte publice care se depun în gaj şi rezultatul acestei operaţiuni -
37
NOTE CURS
Sisteme monetare bazate pe etalonul aur

Utilizarea aurului în funcţiile monedei a fost posibilă prin
adoptarea etalonului aur drept bază a sistemelor monetare naţionale,
conţinutul de aur al fiecărei unităţi monetare stabilit prin lege precizând
cantitatea de metal monetizat. Aurul, ca instrument şi etalon monetar, a
stat vreme îndelungată la baza sistemelor monetare, formele
organizatorice ale acestei integrări în sistem evoluând în timp.
Caracteristicile generale ale sistemului monetar bazat pe etalonul
aur sunt următoarele: unitate monetară definită legal printr-o cantitate
de aur; convertibilitate liberă şi nelimitată în aur a bancnotelor (a
monedei de hârtie); deţinerea unei rezerve de aur de către autorităţile
monetare (Banca Centrală); libera transferabilitate a fondurilor.
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur a cunoscut trei forme:
sisteme monetare bazate pe etalonul aur-monedă (Gold Specie
Standard), sisteme monetare bazate pe etalonul aur-lingouri (Gold
Bullion Standard) şi sisteme monetare bazate pe etalonul aur-devize
(Gold Exchange Standard).
Sistemele monetare bazate pe etalonul aur-monedă (aur

clasic) prezintă următoarele caracteristici: aurul monedă circulă liber pe
piaţa internă şi internaţională; alături de aurul monedă funcţiile
monetare erau îndeplinite în paralel şi de bancnote; baterea liberă a
monedelor de aur asigura echivalenţa între valoarea nominală şi
valoarea comercială (de piaţă) a metalului monetar; convertibilitatea
bancnotelor era liberă şi nelimitată, valoarea lor nominală echivalând cu
valoarea proprie a monedelor de aur.
În ciuda caracterului restrictiv al denumirii, acest etalon s-a
caracterizat prin utilizarea cu preponderenţă a bancnotelor, în ţările
dezvoltate ponderea acestora fiind de peste 80% din numerarul aflat în
circulaţie.
Un mare avantaj al etalonului aur-monedă era acela că, pe plan
internaţional, libera circulaţie a aurului asigura echilibrul extern,
38
NOTE CURS
permiţând realizarea unei echivalenţe între valoarea internă şi valoarea

externă a metalului.
Aşa cum susţinea profesorul Costin Kiriţescu, etalonul aur-
monedă asigura stabilitatea relativă a sistemului monetar, impunând o
disciplină internaţională fără subordonare faţă de o autoritate străină
sau supranaţională. Libera circulaţie a aurului pe plan internaţional
asigura şi stabilitatea cursului de schimb prin mecanismul punctelor-aur,
deoarece plăţile către străinătate puteau fi efectuate fie în monede de
aur, fie în devize convertibile.
Ca dezavantaj al etalonului aur-monedă, putem menţiona faptul
că a fost un etalon „rigid” care presupunea deţinerea de către instituţiile
de emisiune a unor stocuri importante de aur, implicând şi cheltuieli
importante cu circulaţia monetară. De asemenea, în multe ţări mărimea
acestor stocuri de aur era insuficientă în comparaţie cu dimensiunile
producţiei.
În anul 1818, Anglia a fost prima ţară care a adoptat etalonul
aur-monedă, fiind urmată de celelalte ţări europene mult mai târziu,
după 1870, iar Statele Unite ale Americii în 1900.
În România, în martie 1890, în timpul guvernului George Manu,
s-a publicat în "Monitorul oficial" Legea pentru modificarea legii din 14
aprilie 1867 relativă la înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru
fabricarea monedelor naţionale (cu modificări faţă de prima variantă) şi
Legea pentru demonetizarea pieselor de argint şi schimbarea lor cu
monede de aur.
Introducerea monometalismului aur implica şi modificarea Legii
organice a BNR, în special a prevederilor referitoare la acoperirea
biletelor de bancă şi la obligaţia BNR de a plăti, la prezentare, biletele în
aur sau în monedă naţională de argint.
Sistemul monetar bazat pe etalon aur-lingouri

Apare după primul război mondial fiind o formă limitată de etalon
aur clasic. Aurul nu mai circulă efectiv pe piaţă fiind ţinut în regimul
băncii emitente de bancnote sub formă de lingouri. Un lingou standard
39
NOTE CURS
de uz curent are 400 uncii32 troy, respectiv 12,444 kg aur. Profesorul

francez Henri Guitton, în lucrarea „La Monnaie” definea etalonul aur-
lingouri ca fiind un etalon aristocratic, deoarece doar categoriile sociale
bogate beneficiau de posibilitatea convertirii bancnotelor în aur.
Pe piaţa internă circulă moneda de hârtie. Convertirea lor nu se
mai face în aur-monedă, ci în aur-lingouri.
Din punct de vedere istoric, etalonul aur-lingouri a reprezentat
prima formă de restrângere a convertibilităţii în aur, limitând în mod
excesiv posibilitatea de adaptare a masei monetare aflată în circulaţie la
necesităţi. După unii autori, aplicarea acestui etalon a constituit unul din
factorii declanşatori a celei mai mari crize de supraproducţie cunoscută
în istoria capitalismului, criza mondială din anii 1929-1933.
Sistemul etalon aur-devize

Importanţa istorică a Conferinţei Monetare Internaţionale de
la Genova (Italia), 1922, rezidă în recomandarea la trecerea la etalonul
aur-devize pentru prima oară în relaţiile monetare internaţionale,
luându-se măsuri prin care să se limiteze utilizarea aurului, prin
păstrarea de disponibilităţi (valutare) în conturile din străinătate.
Măsurile adoptate de ţările europene în urma Conferinţei de la
Genova pot fi rezumate astfel:
 A constituit prima derogare de la caracterul mecanic al etalonului
clasic, datorită introducerii în sistemul monetar alături de aur, a
valutelor şi devizelor, ca instrumente de completare a rezervei
monetare.
 Definirea unităţii monetare se face fie printr-o cantitate de aur, fie în
funcţie de o anumită valută.
 Convertibilitatea bancnotelor era la alegerea băncii de emisiune, în
aur, sau în valută, în mijloc de plată al unei ţări în care moneda era
convertibilă în aur.
32
1 uncie = 31,1035 grame aur
40
NOTE CURS
 Deţinerea unei rezerve de mijloace de plată internaţionale formată

din aur, valută de rezervă, alte active. Transferabilitatea fondurilor
era liberă sau cu anumite restricţii.
Etalonul aur – devize (Gold Exchange Standard) a fost pus la
baza sistemelor monetare naţionale după Conferinţa Monetară din 1922
de la Genova, pentru ca, în 1944, la Conferinţa Monetară şi Financiară
de la Bretton Woods, să fie adoptat şi de sistemul monetar internaţional
nou creat.
Completarea rezervei cu valute şi devize a însemnat o fisurare a
practicilor clasice, deoarece, în prezent, o unitate monetară se definea
atât prin aur, cât şi printr-o altă valută, iar circulaţia aurului a fost
complet înlocuită cu alte semne ale valorii; în funcţie de opţiunea băncii,
bancnotele se puteau converti în aur sau în valute-aur. Rezerva
monetară internaţională conţinea aur, active diverse şi valute
selecţionate anume.
Îndată după război acest sistem a mai rămas valabil pentru
anumite ţări cu potenţial economic mare. Ulterior, convertibilitatea în
aur şi/sau valute s-a permis sau s-a retras selectiv, fie pentru stingerea
imperioasă a unor obligaţii de plăţi internaţionale, fie doar pentru
anumite operaţiuni şi deţinători. Oricum însă, creşterea lentă a
producţiei de aur, şi chiar scăderea acesteia, a impus completarea bazei
de aur cu alte mijloace de plată: valutele, care sunt unităţi monetare în
sine, şi devizele, care sunt creanţe asupra străinătăţii. „Faptul că ţara X
deţine o rezervă în valuta ţării Y şi nu cere convertirea ei în aur şi nici o
contraprestaţie, ci o păstrează într-un cont de bancă în ţara Y,
echivalează cu acordarea unui credit de către ţara X către ţara Y".33
Pe lângă aspectul monetar, şi-au făcut simţită influenţa şi certe
implicaţii politice, deoarece valutele şi devizele conferă dreptul imediat
de a se primi valoarea lor nominală şi se pot procura prin credite
externe.
Ţara emitentă a valutei de rezervă, însă, are marele avantaj de a
putea investi oriunde şi de a importa orice marfă şi în orice volum,
pentru că ea nu-şi va irosi rezerva monetară internaţională, ci doar
33
Kiriţescu Costin C., Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 25
41
NOTE CURS
propria monedă. Cu o astfel de valută liber utilizabilă, ţara emitentă îşi

poate menaja exporturile, fără obligaţia de a-şi micşora importurile.
România a adoptat acest etalon în 1929 concomitent cu celelalte
forme ale etalonului aur, fiind abandonate prin reforma monetară din
1947. În perioada 1971 – 1974 s-a renunţat la acest etalon ca bază a
sistemelor monetare naţionale şi a celui internaţional, lucru consfinţit şi
prin statutul modificat al FMI.
Sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare

În contemporaneitate, aurul şi-a pierdut funcţiile monetare, fiind
cotat la bursă ca o marfă obişnuită. Monedele din aur nu mai circulă în
nici o ţară, aurul intrând doar în componenţa monedelor cu scopuri
jubiliare. Locul metalului monetar în această funcţie a fost luat de
etalonul putere de cumpărare.
Specialiştii au însă păreri diferite în legătură cu viitorul aurului ca
metal monetar. Unii, din ce în ce mai puţini ca număr, apreciază că
acest rol nu s-a încheiat; alţii, reprezentând majoritatea, susţin că
procedeul demonetizării sale este ireversibil. Nu este mai puţin adevărat
că, cu cât semnele monetare se depreciază tot mai mult, accentuându-
se dezechilibrele monetare şi fenomenele inflaţioniste, cu atât mai multe
sunt şi părerile care invocă revenirea la acest etalon. Tot atât de
adevărat este, însă, şi faptul că dacă aceste dezechilibre nu pot fi
controlate şi corectate prin actualele instrumente monetare, revenirea la
etalonul aur nu mai este posibilă.34
Etalonul monetar actual este un etalon abstract, care se
deosebeşte radical de etalonul aur, care era dimensionat fizic printr-o
anumită cantitate de metal preţios. Locul metalului monetar a fost luat
de puterea de cumpărare a monedei, care este dată de bunurile şi
serviciile produse în economia unei ţări. Diversitatea acestor bunuri şi
servicii face imposibilă redarea sub forma fizică a valorii de întrebuinţare
care ar corespunde la un moment dat unităţii monetare.
34
Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, p. 54
42
NOTE CURS
Valoarea etalon cuprinsă în puterea de cumpărare este

înmagazinată în dimensiunile cantitativ-calitative ale valorilor de
întrebuinţare corespunzătoare puterii de cumpărare. Metodele practicate
pentru determinarea puterii de cumpărare a monedelor şi, pe această
bază, a cursurilor de schimb au în vedere tocmai dimensiunile multiple
ale acestui etalon şi urmărirea lui prin intermediul indicilor de preţ.
2.3. Convertibilitatea monetară şi evoluţia ei
Specialiştii Costin C. Kiriţescu şi Emilian M. Dobrescu dau

următoarea definiţie convertibilităţii: „însuşirea legală a unei monede de
a putea fi preschimbată cu o altă monedă în mod liber, prin vânzare şi
cumpărare pe piaţă, în sensul că nu există restricţii nici cu privire la
suma de preschimbat, nici la scopul preschimbării şi nici la calitatea celui
care efectuează preschimbarea”.35
Interesul pentru convertibilitate poate fi formulat astfel:
 prin convertibilitate se creează premisele determinării exacte
a eficienţei comerţului exterior în ansamblu şi a fiecărei
tranzacţii în parte;
 ca urmare a convertibilităţii, produsele ţării se află într-o
concurenţă reală cu produsele celorlalte ţări;
 convertibilitatea face posibilă restructurarea permanentă a
economiei, prin dezvoltarea prioritară a producţiei sectoarelor
şi produselor celor mai eficiente cerute la export, precum şi
mai buna specializare a ramurilor în funcţie de cerinţele şi
condiţiile pieţei externe;
 din punct de vedere financiar, convertibilitatea contribuie la
realizarea echilibrului valutar-financiar;
 cursurile valutare, în general, şi valoarea monedei naţionale,
în special, sunt puse pe o bază economică, ele rezultând din
cererea şi oferta de pe piaţa valutară.
35
43
NOTE CURS
Trecerea la convertibilitate poate fi considerată ca un rezultat al

atingerii unui nivel mai înalt de dezvoltare şi eficienţă economică,
totodată cu un instrument de perfecţionare a relaţiilor comerciale şi
financiare internaţionale în scopul lărgirii şi diversificării schimburilor
economice.
Convertibilitatea monetară în condiţiile etalonului aur-

monedă şi aur lingouri
Din punct de vedere istoric, convertibilitatea este legată de
emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor.
Convertibilitatea monetară în condiţiile etalonului aur-monedă şi
aur-lingouri, reprezintă obligaţia necondiţionată a băncii de emisiune de
a achita la prezentarea bancnotelor, suma în metal corespunzătoare atât
valorii nominale a acestora, cât şi conţinutul de metal preţios stabilit
prin lege, pentru unitatea monetară respectivă.
Pentru a face faţă operaţiunii de convertire, banca de emisiune
avea la dispoziţia sa o rezervă de metal monetar numită stoc de
acoperire. Mărimea acestui stoc reprezintă 25-40% din cantitatea de
bancnote emisă şi pusă în circulaţie.
În cazul în care, prin legea monetară, se stabileşte includerea în
rezervă alături de metalul monetar şi a monedei naţionale a altei ţări
(valută), este de la sine înţeles că moneda proprie era convertită în
valuta respectivă la cursul oficial.
În condiţiile acestui etalon convertibilitatea are un rol psihologic
şi unul economic.
Rolul psihologic exercitat de convertibilitate se explică prin faptul
că deţinătorul de bancnote, putea verifica în permanenţă capacitatea
băncii de emisiune, de a face dovada caracterului reprezentativ al
biletelor emise de aceasta, şi a echivalenţei lor cu metalul monetar.
Rolul economic al convertibilităţii rezidă din asigurarea
echilibrului monetar intern, pe de o parte, şi din importanţa în formarea
cursurilor valutare, pe de altă parte.
Prin mecanismul convertibilităţii, se asigura menţinerea
echilibrului între masa monetară în circulaţie (cantitate de bancnote) şi
44
NOTE CURS
nevoile de monedă ale agenţilor economici. Mecanismul era relativ

simplu: dacă masa monetară depăşea aceste nevoi, exista riscul
deprecierii bancnotelor. Pentru a se evita acest fenomen, bancnotele
erau retrase din circulaţie şi convertite în metalul monetar care avea un
preţ fix. Metalul monetar era tezaurizat de posesorii acestuia. Dacă
masa monetară era în scădere, o parte din metalul monetar tezaurizat
era scos şi predat băncii, pentru obţinerea bancnotelor care erau
introduse în circulaţie, pentru a acoperi nevoile de masă monetară în
creştere.
În relaţiile de plăţi externe, debitorul (importatorul) putea plăti la
alegere în aur, sau în valută sumele datorate, după cum şi creditorul
(exportatorul) putea solicita încasarea sumelor în aur şi valută.
Existau două situaţii:
 Când cursul valutar creştea datorită unei cereri masive de
valută, pentru debitor putea deveni mai avantajos să convertească
moneda naţională în aur şi să expedieze aurul creditorului extern.
În acest fel, cursul nu putea depăşi paritatea legală plus
cheltuielile de ambalaj, asigurare şi transport ale aurului.
Această limită superioară de fluctuaţie a cursului valutar,
determinată de convertibilitate, se numeşte punct superior al aurului
(punct de export al aurului sau punct de ieşire a aurului de pe piaţa
importatoare).
 Invers, când o valută străină are un curs cu tendinţă de
scădere, această scădere nu poate depăşi limita de la care devine mai
avantajos pentru creditor să solicite debitorului extern să efectueze plata
în aur - punct inferior al aurului (punct de import sau punct de
intrare).
Punctele aurului au asigurat o stabilitate relativă a cursurilor
valutare şi ele au funcţionat până la primul război mondial (1914).
Această formă clasică a convertibilităţii, a fost un mecanism
intern al economiei de piaţă.
Convertibilitatea era liberă şi nelimitată şi presupunea existenţa
unei rezerve a statului administrată de banca de emisiune.
45
NOTE CURS
Convertibilitatea se realiza relativ automat, atâta timp cât banca

de emisiune îşi respecta obligaţiile de a schimba la cerere totalitatea
bancnotelor în metalul monetar aflat în rezervă.
Treptat, această convertibilitate liberă şi nelimitată a încetat să
mai funcţioneze. Inevitabil, bancnotele de emisiune au ajuns să nu-şi
mai poată respecta obligaţiile de convertire, întrucât nevoile de semne
monetare întreceau cu mult posibilităţile de acoperire a lor în metal
monetar. Asistăm la un proces de limitare a convertibilităţii clasice şi, în
final, la renunţarea ei. S-a trecut de la convertibilitatea în aur-monedă la
convertibilitatea în aur-lingouri, dar de acest drept beneficiau numai cei
care deţineau sume mari echivalente cu un lingou de aur.
Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-devize

Bazele acestui etalon aur-devize au fost puse în 1922, la
Conferinţa Monetară de la Genova, el fiind creat în scopul înlocuirii
metalului monetar cu valute.
Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-devize a fost
caracterizată prin dispariţia legăturii directe dintre bancnotele aflate în
circulaţie şi metalul monetar deţinut de banca de emisiune. Practic, ea
consta în dreptul deţinătorilor de bancnote de a solicita băncii de
emisiune, moneda naţională a altei ţări (valută) la cursul oficial şi de a
dispune liber de sumele astfel obţinute. Pentru a funcţiona acest
mecanism, era necesar ca banca de emisiune să-şi constituie o rezervă
monetară, în structura căreia, ponderea principală o deţinea valutele de
rezervă (lira sterlină şi ulterior dolarul. Aurul, în care avea loc
convertirea finală, nu mai aparţinea băncii emitente a monedei supusă
operaţiei de convertire, ci el aparţinea băncii străine care a emis valuta
de rezervă. Este vorba de convertibilitatea oficială limitată la relaţiile
dintre autorităţile monetare şi care aveau ca scop reglarea multilaterală
a soldurilor balanţelor de plăţi, mecanism care, în practica de corecţie a
dezechilibrelor, a fost folosit foarte rar. În cadrul acestui mecanism au
dispărut şi limitele de fluctuare a cursurilor valutare între cele două
puncte ale aurului, drept urmare, cel puţin teoretic, cursurile erau
46
NOTE CURS
supuse unei ample variaţii, în funcţie de cererea şi oferta de valută de

pe piaţă.
În aceste condiţii, convertibilitatea reciprocă la un curs oficial, nu
mai era posibilă decât atunci când cursul pieţii era sensibil apropiat de
cel oficial.
În asemenea situaţii, solicitatorul de valută nu mai era obligat să
apeleze la banca de emisiune pentru a cumpăra valuta, ci se adresa
direct la orice bancă autorizată să efectueze operaţiuni de vânzare-
cumpărare de valută. Aceasta este, de fapt, convertibilitatea de piaţă a
monedelor naţionale.
În concepţia Fondului Monetar Internaţional, convertibilitatea
propriu-zisă (oficială) era limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare,
dintre băncile de emisiune ale ţărilor membre. Toate celelalte operaţii de
convertire, pentru plăţi în străinătate, se efectuează liber pe piaţă la
cursul variabil al acesteia. Din aceste motive, această convertibilitate se
mai numeşte şi convertibilitate de piaţă sau convertibilitate reciprocă
între valute.
Până în 1971, singura monedă convertibilă în aur era dolarul
american. Ulterior, se suspendă convertibilitatea dolarului în aur, iar
valutele trec la flotarea liberă în funcţie de cerere şi ofertă. În condiţiile
acestei flotări libere pe piaţă, convertibilitatea este o convertibilitate
neoficială.
Atât convertibilitatea oficială cât şi cea neoficială, de piaţă,
presupune existenţa anumitor rezerve valutare, pentru susţinerea
cursului monedei.
Convertibilitatea de piaţă dispensează autoritatea monetară de
efectuarea propriu-zisă a operaţiilor de convertire, aceste operaţii fiind
de competenţa băncilor comerciale.
Convertibilitatea în condiţii actuale

În prezent convertibilitatea monetară este bazată pe etalonul
puterii de cumpărare şi constă în aceea că fiecare monedă naţională este
garantată cu cantitatea de bunuri şi servicii create în economie. În
aceste garanţii, este inclus metalul monetar şi aurul, dar nu ca metal
monetar.
47
NOTE CURS
În accepţiunea sa cea mai deplină, convertibilitatea monetară

reprezintă dreptul unui deţinător de monedă naţională, de a o schimba
pe valuta (moneda) altei ţări, fără nici o restricţie în ceea ce priveşte
mărimea sumei, calitatea persoanei deţinătoare şi scopul operaţiunii
pentru care se face convertirea.
Spre deosebire de convertibilitatea clasică, cea actuală este în
general îngrădită de o serie de restricţii, fiecare ţară subordonând
convertibilitatea unei anumite politici monetare, menite să protejeze
interesele ţării respective.
În timp ce convertibilitatea clasică, în aur, avea caracteristici
universal valabile, cea actuală are foarte multe forme de manifestare,
fiecare cu trăsături specifice.
Pentru ca moneda unei ţări să capete statutul de monedă
convertibilă, trebuie îndeplinite cerinţe economice, financiar-valutare şi
organizatorice.
Premisele economice presupun înalta competitivitate a mărfurilor
pe piaţa externă la nivelul exigenţelor pieţei mondiale şi realizarea pe
termen scurt şi chiar pe termen lung a unei balanţe de plăţi echilibrată
pentru ca, în condiţiile existenţei acestui echilibru, riscurile ca rezervele
valutare să fie consumate prin convertirea monedei naţionale să fie
minime
Premisele financiar-valutare presupun liberalizarea preţurilor,
adică alinierea preţurilor interne la nivelul preţurilor practicate pe piaţa
internaţională. O altă cerinţă financiar-valutară este stabilirea unui curs
real al monedei naţionale în raport cu alte monede şi care să răspundă
puterii efective de cumpărare a acesteia. De asemenea, este obligatorie
crearea unor rezerve valutare corespunzătoare cel puţin din trei motive:
pentru a fundamenta încrederea internaţională în realitatea
convertibilităţii; pentru a răspunde efectiv la cererea de preschimbare a
monedei naţionale în alte valute, cerere ce se poate ivi din partea
deţinătorilor monedei naţionale, din străinătate; pentru menţinerea
stabilităţii cursului valutar al monedei naţionale prin intervenţii pe piaţă
în caz de dificultate.
48
NOTE CURS
Premisele organizatorice presupun desfiinţarea restricţiilor în

domeniul valutar al decontărilor (pe piaţa internă) şi renunţarea la
clearing.36
2.4. Sistemul Monetar Internaţional
Evoluţia relaţiilor dintre ţările lumii, a comerţului, mişcărilor de

capital, investiţiilor, procesului de dezvoltare economică a generat
apariţia unor reglementări pe plan internaţional, în măsură să dirijeze
tranzacţiile dintre state şi să impună o ordine care să fie respectată de
toţi participanţii, în vederea evitării dezechilibrelor şi crizelor financiare.
Sistemul monetar internaţional poate fi definit ca ansamblul
principiilor, normelor, mecanismelor şi instituţiilor care permit
persoanelor fizice sau juridice din ţări diferite să efectueze
reglementarea creanţelor reciproce şi să realizeze cooperarea în
domeniul monetar. 37
Sistemul monetar internaţional cuprinde norme şi principii

stabilite şi aprobate de statele membre în vederea cooperării monetare
internaţionale, precum şi mecanismele de finanţare a schimburilor
economice.38
Sistemul monetar internaţional mai poate fi definit ca un cod de
conduită pentru dirijarea comportamentului monetar în relaţiile specifice
unei lumi interdependente.39
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, majoritatea statelor
dezvoltate se confruntau cu dificultăţi de ordin monetar, care urmare a
funcţionării neadecvate a bimetalismului sau monometalismului argint.
36
Clearing – Compensare globală centralizată a tuturor creanţelor şi
angajamentelor unei ţări faţă de o altă ţară. Sistemul a apărut într-o anumită
etapă de dezvoltare a relaţiilor economice dintre state, ca urmare a dificultăţilor
de procurare a mijloacelor de plată străine - Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian
M., Moneda, mică enciclopedie, Editura Enciclopedică, 1998, p. 77
37
Popa Ioan, coord., Tranzacţii internaţionale, Editura Recif, Bucureşti, 1992, p.
78.
38
Voinea Gheorghe, Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale,
Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 22.
39
Dragomir Georgeta, Monedă şi credit. Note de curs, Universitatea Danubius,
Galaţi, 2008
49
NOTE CURS
În vederea stopării acestor dezechilibre, unele state au înfiinţat uniuni

monetare, care reprezintă totodată şi încercări de creare a unui sistem
monetar internaţional.
Cele mai cunoscute uniuni monetare sunt Uniunea Monetară
Germană şi Uniunea Monetară Latină.
Uniunea Monetară Germană a fost creată pe baza Convenţiei din
24 ianuarie 1857, încheiată între Prusia, Austria şi alte state participante
la Uniunea Vamală Germană. Uniunea Monetară Germană avea ca scop:
 menţinerea monometalismului argint şi generalizarea
sistemului zecimal;
 stabilirea de către Uniune a parităţilor metalice pentru fiecare
ţară în parte;
 emisiunea următoarelor categorii de monede: monede
principale, naţionale şi unionale din argint; monede
comerciale din aur şi argint; monede divizionare din argint şi
aramă. Monedele principale şi divizionare erau destinate să
circule numai între graniţele ţărilor emitente, iar monedele
principale cu caracter unional se emiteau în scopul înlesnirii şi
dezvoltării relaţiilor economice dintre ţările contractante,
circulând în ţările Uniunii. Monedele comerciale se foloseau în
relaţiile cu alte state.
Convenţia privind Uniunea Monetară Germană a expirat în anul
1878.
Uniunea Monetară Latină a fost înfiinţată prin Convenţia din 23
decembrie 1865, încheiată între Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia, la care a
aderat în 1868 şi Grecia. Scopul înfiinţării Uniunii Monetare Latine a fost
de unificare a unor sisteme monetare naţionale, ca mijloc de sprijinire a
tendinţelor expansioniste ale capitalului şi de înlăturare a greutăţilor
create prin funcţionarea defectuoasă a bimetalismului.
Ţările participante la Uniune au adoptat un sistem monetar
comun, având ca unitate monetară francul.
Uniunea Monetară Latină a contribuit la consolidarea pentru o
perioadă scurtă de timp a poziţiilor bimetalismului. În anul 1878, în
contextul fluctuaţiilor preţurilor de piaţă ale aurului şi argintului, Uniunea
50
NOTE CURS
Monetară Latină s-a transformat dintr-o uniune monetară bimetalistă

într-o uniune bazată pe etalonul aur.
În anul 1927, Uniunea Monetară Latină a fost dizolvată efectiv.
O altă încercare de cooperare monetară internaţională a fost
Conferinţa Monetară Internaţională de la Genova, din anul 1922, când
33 de state participante au hotărât practicarea sistemului de păstrare a
disponibilităţilor în conturi în străinătate pentru a se limita utilizarea
aurului, totodată propunând adoptarea etalonului aur-devize în cadrul
sistemelor monetare naţionale.
Criza economică mondială din perioada 1929-1933 a determinat
imposibilitatea respectării regulilor etalonului aur-devize, care, în
varianta iniţială de etalon aur-lire sterline a încetat să mai funcţioneze.
În aceeaşi perioadă (1929-1933), cu scopul de a contracara
efectele crizei, s-au constituit blocurile monetare. Blocul monetar era
construit dintr-un stat puternic cu monedă cheie şi din mai multe state
satelit, ale căror monede gravitează în jurul monedei cheie, urmând
fluctuaţiile acesteia.
În funcţie de moneda care a îndeplinit rolul de monedă cheie
(pivot) au existat blocul lirei sterline, blocul francului francez şi blocul
dolarului american.40,41 Blocul lirei sterline a reprezentat modelul blocului
monetar şi a funcţionat în perioada 1931-1939, având ca obiectiv
asigurarea stabilităţii cursurilor de schimb ale monedelor componente.
Blocul francului francez a funcţionat până în anul 1945, moneda
franceză având aceeaşi putere circulatorie atât în Franţa, cât şi în ţările
membre. Blocul dolarului a fost creat în anul 1933 şi a avut la bază
dolarul american (în calitate de monedă pivot) şi monedele ţărilor sud-
americane (monede satelit).
Funcţionarea uniunilor şi a blocurilor monetare nu a condus la
reglementarea internaţională a relaţiilor monetare, ele urmărind în
principal promovarea şi apărarea intereselor unui grup restrâns de state.
40
Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1997, p. 46
41
2008, p. 57
51
NOTE CURS
Nici unul din acordurile monetare internaţionale încheiate până la

începutul celui de-al doilea război mondial nu au dus la formarea
sistemului monetar internaţional.
În perioada 1-22 iulie 1944 s-a organizat la Bretton Woods
(SUA) Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională la care au
participat 45 de state şi care au abordat pentru prima dată problema
creării unui sistem monetar internaţional bazat pe etalonul aur-devize şi,
în cadrul acestuia, pe dolarul SUA, ca principală monedă de rezervă.
Importanţa istorică a conferinţei de la Bretton Woods rezidă în
răsturnarea de atitudine faţă de problemele relaţiilor valutar-financiare
internaţionale prin inaugurarea unei ere a rezolvării acestor probleme, în
sprijinul înţelegerii mutuale şi a cooperării cât mai largi.42
Coordonarea măsurilor de realizare a stabilităţii monetare,
crearea unui mecanism care să faciliteze ajustarea ordonată a cursurilor
valutare atunci când o asemenea ajustare ar fi fost cerută ce condiţiile
fundamentale, echilibrarea plăţilor internaţionale era necesară în
vederea reconstrucţiei şi dezvoltării economice postbelice.
Sistemul creat la Bretton Woods este un sistem valutar
internaţional, deoarece nu a fost adoptat vreun plan de emisiune a unei
monede internaţionale de către un institut de emisiune internaţional.
Transformând moneda lor naţională într-un sistem de rezervă şi de plată
cu caracter internaţional, SUA au întărit prin aceasta poziţia lor în
ansamblul puterilor occidentale şi au asigurat dominaţia dolarului în
relaţiile de plăţi internaţionale, dobândind capacitatea de a realiza din
poziţia astfel cucerită mari avantaje materiale şi politice.
Pe lângă dispoziţiile monetare propriu-zise, sistemul de la Bretton
Woods a prevăzut înfiinţarea unor facilităţi de credit prin înfiinţarea a
două organisme: Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), cunoscută şi
sub denumirea de Banca Mondială. Acestea sunt instituţii interesate de
42
Kiriţescu Costin C., Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 87
52
NOTE CURS
sprijin reciproc, cu statut de organism specializat al Organizaţiei

Naţiunilor Unite (ONU).43
Ca organ de finanţare, FMI are un rol central de finanţare a
balanţei de plăţi a ţărilor membre şi de sprijinire a lor în adoptarea unei
politic adecvate de realizare a echilibrului de balanţă. Potrivit statutului
său iniţial, FMI îndeplineşte funcţii monetare. El are obiective:
promovarea cooperării monetare internaţionale; înlesnirea dezvoltării
echilibrate a comerţului internaţional; încurajarea politicii de stabilitate a
cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare, ca mijloc de
concurenţă internaţionale; sprijinirea creării unui sistem multilateral de
plăţi şi înlăturarea restricţiilor valutare care stânjenesc dezvoltarea
comerţului internaţional.
Principiile Sistemului Monetar Internaţional al cărui organism
era Fondul Monetar Internaţional sunt următoarele:
 Promovarea cooperării monetare internaţionale a fost
considerat esenţa Sistemului Monetar Internaţional şi factorul
determinant al creării Fondului Monetar Internaţional, organismul care
să asigure consultanţă şi colaborare în problemele monetare
internaţionale în scopul armonizării politicilor monetare în folosul tuturor
ţărilor membre. Preocuparea principală era reprezentată de stabilitatea
cursului de schimb, multilateralizarea plăţilor şi eliminarea restricţiilor
valutare.
 Facilitarea şi dezvoltarea echilibrată a comerţului internaţional
printr-o echilibrare monetară corespunzătoare - acest principiu a fost
formulat în linii generale, cu scopul înlăturării restricţiilor valutare.
 Promovarea stabilităţii monetare internaţionale - adoptarea
acestui principiu ca element de bază al sistemului monetar internaţional
a fixat opţiunea pentru practicarea cursurilor fixe şi a etalonului aur -
devize. Astfel, fiecare ţară trebuia să stabilească pentru moneda sa, cu
acordul F.M.I., valoarea paritară exprimată în aur sau în dolari S.U.A.,
cursurile de piaţă ale monedelor naţionale putând varia în jurul unei
marje de ± 1 % faţă de paritatea oficială. În scopul respectării limitelor
43
Kiriţescu Costin C., Relaţiile valutar-financiare internaţionale, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 219
53
NOTE CURS
de fluctuare, ţările membre interveneau prin vânzarea sau cumpărarea

de monedă. Dacă această operaţiune nu-şi atingea scopul, se recurgea
la modificarea valorii paritare, numai pentru corectarea unul dezechilibru
grav în economia ţării afectate.
 Instituirea unui sistem multilateral de plăţi în legătură cu
tranzacţiile curente dintre venitul fondului - principiul multilateralizării
plăţilor internaţionale a fost exprimat în Acord numai sub forma unei
sarcini a F.M.I., nefiind precizate modalităţile de aplicare a acesteia. De
aceea, s-a considerat că nu trebuie făcut nimic special în acest scop,
multilateralizarea fiind un rezultat automat al înlăturării restricţiilor.
Realitatea a impus diverse soluţii pentru lărgirea formelor de plăţi,
menţinându-se restricţii monetare de protecţie la care statele nu puteau
renunţa (astfel s-a ajuns la formarea, în afara F.M.I., a unor grupe de
ţări între care se practicau plăţi multilaterale, păstrând restricţii faţă de
terţi). Fondul a insistat permanent pentru înlăturarea acestor restricţii,
ajungându-se astfel la generalizarea multilateralizării plăţilor.
 Dezvoltarea economică a tuturor membrilor – prin activitatea
sa, FMI a urmărit realizarea acestui principiu care a stârnit controverse
şi puncte de vedere diferite din partea ţărilor dezvoltate şi a celor slab
dezvoltate. Astfel, se susţine că tendinţa ţărilor industrializate a fost de
a înlătura din preocupările F.M.I. acest obiectiv, considerându-se că el
intră în atribuţiile BIRD şi că formularea din Acord ar reprezenta doar
exprimarea unei consecinţe a creşterii comerţului internaţional.
 Convertibilitatea monetară este definită în cuprinsul acordului
ca reprezentând „înlăturarea tuturor restricţiilor la plăţile privind
tranzacţiile curente". Moneda unei ţări membre devine convertibilă
atunci când ţara respectivă înlătură restricţiile la plăţile curente, adică
pune la dispoziţie moneda sa sau a altei ţări membre pentru efectuarea
plăţilor pentru tranzacţii internaţionale curente şi permite transferul
sumelor obţinute din astfel de tranzacţii. Funcţionarea convertibilităţii a
vizat două aspecte distincte:
 primul se referă la convertibilitatea dolarului, în calitatea sa de
etalon, monedă de rezervă şi de plată în cadrul sistemului;
54
NOTE CURS
 al doilea avea în vedere convertibilitatea monedelor naţionale

ale celorlalte ţări, membre ale F.M.I.
Dolarul american a fost singura monedă convertibilă în aur, autorităţile
monetare americane angajând să convertească în orice moment, la
cererea băncilor centrale, deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35$
uncia. În practică, F.M.I. nu mai foloseşte termenul de monede liber
convertibile, ci a introdus noţiunea de monede „liber utilizabile". Această
calitate este atribuită de Fondul Monetar Internaţional acelor monede pe
care le apreciază ca fiind cel mai mult folosite în tranzacţiile
internaţionale.
 Lichiditatea44 - crearea Fondului Monetar Internaţional, ca
instituţie financiară avea şi scopul asigurării unui „rezervor" din care; „la
nevoie, ţările membre să poată obţine un sprijin temporar, pentru a face
faţă deficitului balanţei de plăţi curente". Autorităţile monetare ale ţărilor
membre la F.M.I. aveau obligaţia de a-şi constitui rezerve monetare,
corespunzătoare nevoilor generate de două operaţiuni: convertirea
sumelor solicitate şi intervenţiile pe piaţă ale autorităţilor monetare în
scopul menţinerii stabilităţii cursurilor de schimb.
 Echilibrarea balanţei de plăţi – constituie un principiu de
politică economică a fiecărei ţări, fiind inclus şi în Acordul de la Bretton
Woods ca obiectiv al F.M.I., care, prin creditele pe care le acordă,
contribuie la scurtarea duratei şi la reducerea gradului de dezechilibru al
balanţelor de plăţi ale ţărilor membre şi adoptarea de măsuri de
redresare de către ţările membre în cauză. Echilibrarea balanţei de plăţi
se realiza printr-o stabilizare economică internă cu dezvoltarea
producţiei, menită să ducă la creşterea exporturilor, la o mai mare
satisfacere a cererii interne şi deci la o reducere a importurilor,
frânându-se tendinţele inflaţioniste.
Aceste principii nu au fost aplicate în practică decât parţial şi
numai pentru perioade scurte de timp. Astfel, prin stabilitatea cursului
valutar, prin asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare au fost stimulate
schimburile economice interne, iar prin creditele puse la dispoziţie de
F.M.I., ţările membre au putut face faţă unor nevoi temporare ale
44
Dardac Nicolae, Vascu Teodora, Monedă şi credit, Editura ASE, Bucureşti.
55
NOTE CURS
balanţelor lor de plăţi externe. Unele ţări au realizat convertibilitatea

monedei începând cu 1959, singura monedă convertibilă până la acea
dată fiind dolarul american. Aceste obiective ale funcţionării sistemului
monetar internaţional au fost rezolvate parţial, întrucât sistemul creat în
1944 avea un viciu de structură, el a fost conceput în condiţii în care
economia SUA era de departe puterea economică numărul unu, iar
dolarul era moneda cea mai puternică.
În aceste condiţii SUA au impus moneda naţională ca instrument
de circulaţie, de plăţi şi de rezervă pe plan internaţional şi, pe această
bază, au finanţat lichiditatea internaţională pe seama deficitului de
balanţă.
Propunerea făcută de John M. Keynes45 de creare a unei monede
internaţionale, denumită „bancor” nu a fost acceptată. A prelevat
concepţia americană cuprinsă în Planul White de a se utiliza pe plan
internaţional monedele naţionale. Iniţial acest plan cuprindea
propunerea unei monede internaţionale denumită „unitas”. În final,
dolarul SUA, garantat cu importante rezerve de aur, a câştigat, devenind
moneda de rezervă a sistemului care se năştea. Propunerea creării unei
monede internaţionale a fost numai un adevăr prematur, mecanismele
monetare ulterioare fiind favorabile punerii în circulaţie şi utilizării în
proporţie tot mai mare a unei astfel de monede (DST) emisă de FMI.
Crearea în 1944 a sistemului monetar internaţional a însemnat
primul mare succes al ideii de cooperare internaţională în domeniul
monetar, un succes al concepţiei potrivit căreia o monedă naţională
poate îndeplini funcţii internaţionale şi, ca atare, poate servi ca pivot al
sistemului.
Sistemul monetar internaţional din 1944 a fost conceput ca un
ansamblu de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor
reglementări instituţionalizate, menite să coordoneze comportamentul
monetar al ţărilor în relaţiile de plăţi şi de stingere a angajamentelor
reciproce, generate de schimburile comerciale, necomerciale şi de
45
Keynes John Maynard, A Trac on Monetary Reform, MacMillan&Co, Londra,
1924
56
NOTE CURS
mişcările de capital pe plan internaţional. Ansamblul acestor norme de

conduită monetară internaţională au fost incluse în statutul FMI.
Abandonarea în lanţ a principiilor de funcţionare, aşa cum au fost
concepute iniţial, au dus în final la prăbuşirea sistemului creat la Bretton
Woods. Pe fondul acestor realităţi au început lucrările de reformă a
sistemului în cadrul cărora s-a reafirmat necesitatea realizării, în
continuare, a cooperării monetare prin adaptarea principiilor sale de
funcţionare la noile condiţii existente pe plan internaţional. Rezultatele
s-au concretizat în introducerea de elemente noi în funcţionarea
sistemului şi care şi-au găsit reglementarea prin modificările aduse
statutului FMI.
Ca urmare, mecanismele monetare statuate la Bretton Woods
funcţionează astăzi într-o formă mult schimbată, monedele naţionale
continuând să deţină locul principal în cadrul sistemului monetar
internaţional. Cu toate acestea, teoria şi practica monetară au contribuit
la naşterea şi funcţionarea unei monede internaţionale (DST) care a
schimbat conţinutul etalonului monetar şi mecanismele de funcţionare a
cursului de schimb şi ale convertibilităţii.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) a
fost creată ca un nou tip de instituţie interstatală de finanţare a
investiţiilor. BIRD acordă sau garantează împrumuturi pentru
reconstrucţia productivă şi proiecte de dezvoltare, atât pe baza
capitalului propriu vărsat de ţările membre, cât şi a mobilizării capitalului
particular, îndeosebi prin emisiune de obligaţiuni. Au fost create, de
asemenea, două instituţii financiare afiliate băncii, şi anume: Corporaţia
Financiară Internaţională (CFI), care şi-a început activitatea în 1956 şi
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), înfiinţată în 1960.
Împreună cu banca, ele formează grupul Băncii Mondiale. Prin înfiinţarea
acestui aparat instituţional s-a realizat un progres faţă de perioada
dintre cele două războaie mondiale, în care insuficienţa mijloacelor de
plată internaţionale de care dispunea o ţară sau alta, a încurajat
tendinţele autarhice, subminând dezvoltarea economiei mondiale.
Înfiinţarea celor două organisme a deschis o eră a cooperării
internaţională în domeniul monetar şi financiar.
57
NOTE CURS
Trebuie menţionat că şi de astă dată participanţii de la Conferinţa

de la Bretton Woods au fost de acord ca, atât la FMI, cât şi la Banca
Mondială, SUA să deţină cea mai mare putere de decizie, în virtutea
subscrierii celei mai mari cote la constituirea mijloacelor proprii ale
acestor organisme.46
2.5. Organismele Sistemului Monetar Internaţional
La întâlnirea de la Bretton Woods s-a prevăzut înfiinţarea a două

instituţii: Fondul Monetar Internaţional (FMI.) şi Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). Fondul Monetar Internaţional
urma să funcţioneze ca o bancă, prin punerea la dispoziţia membrilor săi
credite pe termen scurt, iar banca urma să funcţioneze ca un fond, prin
împrumuturile pe termen lung acordate membrilor.
FMI a avut şi are un rol important în creditarea temporară a
deficitelor balanţelor de plăţi ale ţărilor membre, implicându-se şi în
adoptarea de politici adecvate în vederea realizării echilibrului de
balanţă. Ţările membre care apelează la sprijinul FMI se obligă să aplice
politici de redresare economică şi valutară, pe termen scurt, prin
mijloace de restrângere a consumului populaţiei, investiţiilor agenţilor
economici şi a cheltuielilor statului, toate acestea fiind cunoscute sub
denumirea de politică de austeritate.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost
gândită şi creată ca un nou organism interstatal, care să sprijine
finanţarea investiţiilor.
Grupul Băncii Mondiale include Banca Internaţională pentru
reconstrucţie şi Dezvoltare; Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare;
Corporaţia Financiară Internaţională; Agenţia de Garantare Multilaterală
a Investiţiilor, toate aceste instituţii având rol bine definit în acordarea
sprijinului financiar ţărilor în curs de dezvoltare.
Pentru ca o ţară să devină membru BIRD, ea trebuie obligatoriu
să fie membru FMI.
46
Kiriţescu Costin C., Relaţiile valutar-financiare internaţionale, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 220
58
NOTE CURS
Principalii acţionari ai Băncii Mondiale sunt: S.U.A., Japonia,

Germania, Marea Britanie, Franţa, Canada şi Italia, în funcţie de cota
subscrisă, revenindu-le un anumit număr de voturi.
România a aderat la FMI pe 15 decembrie 1972, iar la Banca
Mondială în 1973, cu o subscripţie de 162,1 mil. $ (1621 părţi), aceasta
reprezentând în anul 1982, 0,41 % din totalul fondurilor băncii,
respectiv 0,43% din voturi, lucru care plasează ţara noastră în primele
50 de state membre ale BIRD.
Potrivit statului Băncii, vărsămintele iniţiale de capital se fac în
cotă de 1 % în aur sau dolari, sumele putând fi utilizate liber de Bancă
pentru oricare dintre operaţiile sale, şi 9% în moneda statului
subscriptor. Cota de 9% se poate utiliza numai cu acordul ţării membre
a cărei monedă este în joc. Diferenţa de 90% din părţile subscrise
nevărsate serveşte la protecţia obligaţiilor.47
BIRD acordă guvernelor ţărilor membre, solicitate de un
organism politic sau societate publică, sau de un organism privat sau
societate privată cu condiţia ca aceste împrumuturi să fie garantate de
stat. Creditele dispun de o perioadă de graţie de 5 ani putând fi
rambursabile în termene de până la 20 de ani.
Finanţarea activelor Băncii se face în proporţie de peste 85 % din
împrumuturi, emisiuni de obligaţiuni şi investiţii private, şi numai 1 3%
din capitalul propriu şi rezerve.
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID) a fost creată cu
scopul de a ajuta financiar ţările foarte sărace. Creditele pe termen lung,
în condiţii favorabile, acordate de această instituţie pot fi ajutoare
bilaterale sau ajutoare acordate de bănci regionale de dezvoltare şi,
iniţial au fost acordate pe o perioadă de 50 de ani. Ulterior (din 1987)
termenul a fost redus la 40 de ani pentru ţările mai puţin avansate, şi la
35 de ani pentru celelalte ţări beneficiare. În cazul acestor credite,
perioada graţie este de 10 ani.
Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) a fost înfiinţată în
1956, având ca scop dezvoltarea economică prin stimularea sectorului
privat şi rezolvând astfel problema investiţiilor fără garanţia guvernelor.
47
Dardac Nicolae, Vascu Teodora, Monedă şi credit, Editura ASE, Bucureşti
59
NOTE CURS
Ea oferă capital sub formă de participaţii şi împrumuturi pe termen lung.

România a devenit membră CFI în septembrie 1990, prin Rezoluţia 165.
Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI) a fost
înfiinţată în 1985, pentru a asigura investiţiile împotriva riscurilor politice
în ţările lumii a treia.
Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional lucrează
împreună într-o strânsă cooperare, principalele trăsături fiind punctate
mai jos:48
Tabelul 2.1. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială -

trăsăturile
Fondul Monetar Internaţional Banca Mondială
 supraveghează sistemul monetar  promovează dezvoltarea
internaţional economică în ţările cele mai
sărace ale lumii
 promovează stabilitatea cursului de  asistă ţările în curs de dezvoltare
schimb şi cooperarea monetară prin finanţarea pe termen lung a
internaţională în rândul ţărilor membre proiectelor şi programelor de
dezvoltare
 acordă asistenţă tuturor ţărilor  oferă ţărilor în curs de dezvoltare
membre - atât ţărilor industrializate, şi celor mai sărace, asistenţă
cât şi celor în curs de dezvoltare - care financiară specială prin
se confruntă cu deficite temporare ale intermediul Asociaţiei
balanţei de plăţi, oferindu-le credite pe Internaţionale pentru Dezvoltare
termen scurt şi mediu
 suplimentează rezervele valutare ale  încurajează întreprinderile
ţărilor membre prin alocările de D.S.T. private din ţările în curs de
dezvoltare prin organismul afiliat,
Corporaţia Financiară
Internaţională
 îşi procură resursele financiare în  îşi procură majoritatea resurselor
principal din subscrierile cotelor ţărilor prin împrumuturi pe piaţa
membre internaţională a obligaţiunilor
Sursa: Dardac Nicolae, Vascu Teodora, Monedă şi credit, Editura ASE, Bucureşti
48
Dardac Nicolae, Vascu Teodora, Monedă şi credit, Editura ASE, Bucureşti
60
NOTE CURS
Între instrumentele FMI, un rol important a fost atribuit şi este

îndeplinit de DST – Drepturile Speciale de Tragere. DST reprezintă un
activ de rezervă, pus la dispoziţia băncilor centrale naţionale de către
FMI, prin sistemul alocărilor. Implicit, el reprezintă un mijloc de plată
internaţional între băncile centrale naţionale şi serveşte scopurilor de
creştere a lichidităţilor internaţionale, de facilitare a comerţului mondial.
DST sunt nerambursabile, iar dimensiunea alocărilor depinde de
nivelul cotei părţi a fiecărei ţări la FMI. DTS funcţionează ca o monedă
de cont a FMI şi reprezintă o monedă convenţională constituită pe
principiul coşului de valute (monedă-coş). Dată fiind structura lor, DST
se bucură de o valoare stabilă, deoarece cursurile valutare se exprimă
prin raportul unei monede faţă de alta. Ca urmare, se manifestă
tendinţe de autoechilibrare prin compensarea scăderilor şi creşterilor.
Deşi în acest proces de echilibrare nu se poate conta pe o deplină
compensare, oricum valoarea „monedei-coş” va fi mult mai puţin
afectată de variaţia bruscă a cursurilor, decât oricare din monedele
naţionale ce o compun. Astfel, DST, ca monedă-coş stabilă şi de
relevanţă internaţională, şi-a câştigat şi alte funcţii: etalon monetar, ca
mijloc de expresie a definiţiei unităţilor monetare naţionale; monedă de
contract, servind pentru exprimarea valorilor contractuale; monedă de
expresie a emisiunilor obligatare internaţionale.
Pentru operaţiunile de credit exprimate în DST, se aplică o rată
specifică a dobânzii, calculată ca o medie ponderată (în funcţie de
ponderile de participare la DST), a dobânzilor practicate pe pieţele
naţionale.
Mecanismele de acordare a creditelor au un principal rol
funcţional în activitatea FMI. Sistemul de creditare al FMI este orientat
spre scopul său principal: creşterea lichidităţii internaţionale prin
echilibrarea balanţelor de plăţi şi consolidarea monedelor naţionale.
2.6. Istoricul acordurilor României cu FMI
Din 1972 şi până în prezent asistenţa financiară acordată

României de către FMI s-a concretizat în mai multe programe de
61
NOTE CURS
împrumut de tipul Acord Stand-by, resursele financiare ale FMI fiind

folosite de ţara noastră ca suport financiar pentru programele
economice ale guvernului.
 Primul Acord Stand-By între România şi FMI a fost aprobat la 3

octombrie 1975 şi finalizat cu succes la 2 octombrie 1976.
România a primit 95 milioane DST (Drepturi Speciale de Tragere).
 Al doilea Acord Stand-By a fost aprobat la 9 septembrie 1977 şi
încheiat la 8 septembrie 1978, ţara noastră primind 64,1 milioane
DST.
 Un alt acord, cel de-al treilea, a fost aprobat la 15 iunie 1981.
Acest acord, prin care România trebuia să primească 1 102,5
milioane DST, a fost reziliat la 14 ianuarie 1984. Astfel, România a
primit doar 817,5 milioane DST.
 La 11 aprilie 1991, României i-a fost aprobat primul Acord Stand-
By post revoluţionar cu FMI, pentru o sumă de 380,5 milioane
DST, din care au fost trase doar 318,1 milioane DST.
 Un an mai târziu, la 29 mai 1992, Board-ul FMI a aprobat un nou
acord cu România, pentru o sumă de 314,0 milioane DST, din care
s-au primit doar 261,7 milioane DST.
 La 11 mai 1994 a fost aprobat al treilea Acord Stand-By (de după
1989), în valoare de 320,5 milioane DST, din care s-au primit doar
94,3 milioane DST.
 În 1997, la 22 aprilie, FMI a aprobat un alt acord prin care
România era creditată cu 301,5 DST; suma trasă a fost de 120,6
milioane DST.
 Consiliul Director al FMI a aprobat un nou împrumut Stand-by
pentru România în valoare de 400 milioane DST, la 5 august 1999.
România a primit doar 139,75 milioane DST.
 La 31 octombrie 2001, Board-ul Fondului Monetar Internaţional a
aprobat un acord de împrumut Stand-By pentru România, în
valoare de 300 milioane DST. Acordul a fost finalizat la 15
octombrie 2003. Este pentru prima oară în ultimii 25 de ani când
62
NOTE CURS
România închide un acord cu FMI, eveniment de natură să

consolideze credibilitatea României pe pieţele externe de capital.
 Următorul acord, de data aceasta unul de tip Stand-by de
supraveghere preventivă, cu o durată de 24 de luni, a fost aprobat
la 7 iulie 2004, suma de 250 milioane DST urmând să fie eliberată
doar în caz de urgenţă.
 La 4 mai 2009, Consiliul Director al FMI a aprobat, în unanimitate,
Acordul Stand-By cu România pe o perioadă de doi ani, în valoare
de 11,443 miliarde DST (12,95 miliarde EUR). Din împrumutul
contractat în 2009, România a primit 10,569 miliarde DST. Ultima
tranşă, cea de-a opta, în valoare de 874 milioane DST, a fost
considerată, la solicitarea autorităţilor române, ca fiind de tip
preventiv şi, în contextul evoluţiilor macroeconomice favorabile, nu
a fost trasă.
Prin participare la activitatea Fondului, în afara lărgirii
posibilităţilor de a obţine un sprijin financiar de la FMI, cât şi pe pieţele
monetare, s-au creat condiţii de a susţine, alături de celelalte state,
introducerea unor măsuri ce contribuie la realizarea noii ordini monetare
şi financiare.
România a fost printre puţinele ţări socialiste care nu a renunţat
la statutul de membru al FMI: deşi nu mai apela la împrumuturi de la
FMI şi BM a beneficiat, totuşi, de credite
2.7. Sistemul Monetar European
Efectele nefaste ale naţionalismelor şi extremismelor, ale

rivalităţilor comerciale şi politice s-au grevat, în memoria colectivă sub
forma consecinţelor dezastruoase ale celui de-al doilea război mondial.
Astfel, ideea unei societăţi europene sau a unei federaţii de State Unite
Europene a dobândit conturul şi dimensiunile unui imperativ al istoriei.49
Pe măsură ce persistenţa şi adâncirea conflictului dintre Est şi
Vest concura la demolarea sistemului monetar unipolar (tip Bretton
Woods), a devenit stringentă necesitatea creării şi impunerii unui nou
49
Galaţi, 2008, p. 158
63
NOTE CURS
pol monetar în Europa. Pe lângă interesul major de consolidare a

echilibrului mondial, ca argument pentru realizarea uniunii monetare
europene figura şi premisa incontestabilă a existenţei mijloacelor şi
oportunităţilor din acest spaţiu, deplin comparabile cu cele ale SUA.
Prin Conferinţa de la Haga din 1969 s-a pus pe tapet problema
uniunii economice şi monetare europene, adoptându-se mai multe etape
premergătoare şi o serie de obiective punctuale, conform propunerilor
înaintate de premierul luxemburghez. „Planul Werner" conţinea o ţintă
destul de hazardată în epocă: adoptarea unei monede internaţionale
unice la care să se refere toate celelalte monede din uniune. Aspiraţia
era însă de înţeles, dacă avem în vedere şi mersul ideilor economice în
epocă, şi ne referim aici la primele tatonări şi formulări ale teoriei despre
zona monetară optimă, a lui R. A. Mundell.
În plus, planul Werner a susţinut:
 crearea unei rezerve monetare comunitare prin concentrarea
celorlalte;
 coordonarea politicilor monetare ale membrilor din organismul
supranaţional;
 impunerea noului pol monetar în structura FMI prin activitatea
statelor membre ale Pieţei Comune.
Ca garanţie a succesului acestor propuneri, s-a recomandat şi
unificarea politicilor economice şi financiare într-una singură,
comunitară, pe care să o conceapă şi să o dirijeze un aparat suprastatal,
anume constituit şi abilitat.
Dar recrudescenţa vechilor animozităţi dintre Germania şi Franţa
a diluat entuziasmul stârnit de planul de la Haga şi a deplasat priorităţile
spre alte ţinte.
Totuşi, teama faţă de supremaţia SUA a incitat un grup restrâns
de ţări membre CEE să se constituie într-un dispozitiv monetar, defensiv
în raport cu dolarul american – Sistemul Monetar European.
Cele trei etape de constituire a sistemului monetar european sunt
următoarele:
 Sistemul monetar al "şarpelui valutar";
 Sistemul monetar vest european;
64
NOTE CURS
 Tratatul de la Maastricht (Olanda).

Piaţa Unică, obiectiv major al creatorilor Uniunii Europene, este
caracterizată prin: libertatea de circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalului, fără restricţii. Acest obiectiv s-a realizat în 1992,
cu evoluţii în sensul unei integrări tot mai profunde.
La propunerea lui Helmut Schmidt şi a preşedintelui francez
Giscard d'Estaing, în anul 1972, Consiliul Europei a decis crearea
Sistemului Monetar European, bazat pe unitatea de cont denumită ECU
şi având ca obiectiv limitarea fluctuaţiilor cursurilor de schimb ale
monedelor europene.
Statele aderente s-au angajat să-şi supravegheze monedele
naţionale şi să intervină ori de câte ori cursurile valutare reciproce
înregistrau fluctuaţii mai mari de + 2,25 % (sistemul s-a mai numit şi
"şarpele în tunel"), cu precizarea că faţă de dolarul american sau de
celelalte monede ale ţărilor care nu făceau parte din sistem, cursurile
flotau liber. Ca urmare a separării de sistem a unor ţări importante,
planul cursurilor stabile a eşuat în anul 1974.50
Sistemul Monetar European (SME) a luat fiinţă la 13 martie 1979,
ca urmare a rezoluţiei din 5 decembrie 1978 a Consiliului European,
precum şi a hotărârii aceluiaşi Consiliu la sesiunea din 12-13 martie
1979. O parte din ţările membre ale CEE participă la SME cu excepţia
Angliei, Danemarcei şi Suediei care şi-au amânat participarea. SME
înlocuieşte „şarpele valutar" al CEE, care nu a fost însă un sistem, ci un
aranjament de menţinere în comun a unor cursuri valutare.
Astfel, proiectul UEM a început să se concretizeze abia în anul
1979, prin înfiinţarea Sistemului Monetar European, cu scopul creării
unei zone de stabilitate monetară în Europa, pentru realizarea unei mai
strânse cooperări monetare între statele membre şi a unei mai mari
convergenţe a politicilor financiare şi monetare.
În decembrie 1985, Consiliul Comunităţii a adoptat Actul Unic,
care prevedea realizarea unui spaţiu economic integrat pe baza triplei
libertăţi de circulaţie a persoanelor, bunurilor şi capitalurilor. În noul
50
Galaţi, 2008
65
NOTE CURS
cadru stabilit de Actul Unic se preconiza asigurarea unei mari pieţe

unificate, fără frontiere, în principal în domeniul bancar şi financiar.
Aplicarea prevederilor acestui Act se baza pe trei elemente
complementare: libertatea de mişcare a capitalurilor; libera prestaţie a
serviciilor financiare şi bancare transfrontaliere; armonizarea minimală a
reglementărilor aplicabile în activitatea bancară şi financiară.
2.7.1. Etapele creării Uniunii Economice şi Monetare
La Consiliul European de la Madrid (1989) s-a decis ca prima

etapă a UEM să înceapă în iulie 1990. Consiliul European de la
Maastricht, finalizat prin Tratatul de la Maastricht - semnat în 1991 şi
intrat în vigoare în 1992, aprobă proiectele de realizare a Uniunii
Monetare Europene (UME) în trei etape menită să conducă la instaurarea
unei monede unice europene:51
1. Etapa 1, 1 iulie 1990 – 1 ianuarie 1994, a vizat:
 întărirea uniunii economice prin măsuri de desăvârşire a
pieţei unice interne;
 dezvoltarea coordonării politicilor economice (fixarea unor
orientări cantitative pe termen mediu în planul politicilor
bugetare naţionale, concentrarea politicilor bugetare);
 extinderea la toate monedele ţărilor comunitare a
mecanismului sistemului monetar european şi lărgirea
rolului ECU;
 negocierea şi aprobarea Tratatului Uniunii Europene.
2. Etapa a 2-a, ianuarie 1994 – decembrie 1997, vizează
înfiinţarea Institutului monetar european (IME) care să reprezinte
legătura între băncile centrale naţionale şi să supravegheze evoluţia
UME. În această etapă se urmăreşte "armonizarea" politicilor economice
51
Galaţi, 2008
66
NOTE CURS
ale statelor membre, care vor trebui să îndeplinească 5 criterii de

convergenţă:52
 criteriul stabilităţii preţurilor - inflaţia, calculată cu ajutorul
indicelui preţurilor de consum armonizat - IPCA, nu
trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte
procentuale media aritmetică simplă a ratelor inflaţiei din
primele trei state membre care prezentau cele mai bune
rezultate în domeniu;
 criteriul situaţiei finanţelor publice, criteriu complex a
cărui dominantă iniţială era constatarea sau nu a unui
deficit excesiv; practic, indicatorul specific care s-a luat în
calcul pentru selectare a fost ponderea deficitului bugetar
în PIB, care nu trebuia să depăşească 3 %; a doua
cerinţă, aceea ca datoria publică să nu depăşească 60%
din PIB, nu a funcţionat ca atare, fiind suficientă
constatarea că acest indicator - indiferent de nivelul în
sine - să fi înregistrat o scădere continuă în ultimii trei ani.
 criteriul cursului de schimb care prevedea respectarea, pe
cel puţin doi ani, a marjelor normale de fluctuare
prevăzute de mecanismul valutar al UE, fără devalorizări
ale monedei în cauză faţa de moneda altui stat membru;
marjele de fluctuaţie s-au situat între -15% şi +15%,
începând cu august 1993); menţinerea fluctuaţiei
cursurilor de schimb în limite strânse, astfel încât să nu fie
necesară devalorizarea monedei pe o perioadă de doi ani.
 criteriul ratei dobânzii pe termen lung - cerinţa a fost să
nu se depăşească cu mai mult de 2% media aritmetică
simplă (pe 12 luni) a ratelor dobânzii din primele trei state
membre cu cele mai scăzute rate.
 independenţa băncilor centrale, cerinţa de bază fiind ca
finanţarea monetară a deficitului public să fie interzisă, la
52
Art. 121 (ex-art. 109J) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene,
modificat prin Tratatul de la Maastricht şi Protocolul privind criteriile de
convergenţă prevăzute de art. 121 din Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene, 1992.
67
NOTE CURS
fel ca şi accesul privilegiat al sectorului public la instituţiile

financiare.
3. Etapa a 3-a a fost prevăzut să înceapă cel mai devreme în anul
1997 şi cel mai târziu în ianuarie 1999, pentru statele care vor îndeplini
condiţiile cerute. Ea impune stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb
intercomunitare pentru a adopta moneda unică şi funcţionarea unui
Sistem European de Bănci Centrale (SEBC) care să se substituie în parte
băncilor centrale naţionale privind politica monetară.
Se poate preciza astfel că Uniunea Economică şi Monetară se
bazează pe două concepte: coordonarea politicilor economice naţionale
şi existenţa unei instituţii independente, responsabilă cu politica
monetară
2.7.2. ECU şi mecanisme de finanţare europeană
ECU nu a fost niciodată o monedă efectivă ci doar o unitate de

măsură europeană, concepută ca un "coş" de valute” ale ţărilor membre
ale sistemului, în ponderi bine determinate.
Pentru fiecare monedă s-a stabilit un curs de referinţă raportat la
celelalte monede, cu posibilitatea fluctuării în limita de + 2,25 % (cu
unele excepţii care diferă de la o perioadă la alta). În cazul în care există
tendinţa unor fluctuaţii mai mari, este obligatorie intervenţia băncilor
centrale pe pieţele de schimb, prin vânzarea sau cumpărarea de valută,
până ce cursurile revin în cadrul limitelor stabilite.
Variaţiile dolarului constituiau surse de tensiune în interiorul unui
sistem de schimburi fixe între ţări europene. De exemplu, când dolarul
se depreciază, investitorii vând dolari şi cumpără mărci; marca creşte în
valoare în timp ce celelalte monede europene scad la rândul lor:
arbitrajul este folositor mărcii şi nu celorlalte devize europene.
68
NOTE CURS
Fluctuaţiile dolarului fac instabile ratele de schimb bilaterale ale

monedelor europene.
Pentru a-şi menţine parităţile este conceput un „indicator de
divergenţă": când o monedă atinge 75% din distanţa maximă, ţările în
cauză sunt chemate să intervină. Când o ţară şi-a atins cursul de sus
faţă de o alta (care deci atinge cursul de jos) băncile centrale ale celor
două ţări trebuie să reacţioneze pentru a menţine paritatea. Banca
centrală a monedei forte trebuie să-şi vândă moneda în schimbul celei
ce aparţine ţării cu monedă slabă; în acelaşi timp, banca centrală a
monedei slabe trebuie să-şi cumpere propria monedă în schimbul
rezervelor sale. În sfârşit, când o ţară nu mai poate să-şi menţină
paritatea în interiorul benzii înguste, se poate produce o realiniere între
parităţi. Ea consistă în devalorizarea monedelor slabe şi reevaluarea
monedelor puternice.
ECU, utilizat în tranzacţiile oficiale dintre băncile centrale ale
ţărilor membre, deci ca unitate de cont oficială, reprezintă
contravaloarea a 20 % din rezervele de aur şi devize vărsată de statele
membre la Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), ca o
încercare de revigorare a mecanismelor stabilizatoare ale aurului.53
Mecanismele de creditare ale SME au fost puse în practică de
FECOM, având ca scop susţinerea intervenţiilor băncilor centrale pe
pieţele de schimb şi reglarea unor deficite temporare sau de durată ale
balanţelor de plăţi ale ţărilor membre. Finanţarea se acorda în mod
automat în relaţia dintre băncile de emisiune, pe termen foarte scurt,
reînnoibilă până la 3 luni, sau pe termen scurt (până la 6 luni) şi în
sfârşit, pe termen mediu (5 ani), de la caz la caz.
2.7.3. Criza Sistemului Monetar European
Începutul anilor 1990, marcat de unificarea germană, dezvăluie

tensiuni în cadrul SME. Germania este nevoită să contracareze tensiunile
inflaţioniste, generate de reunificare, printr-o politică monetară
53
Galaţi, 2008
69
NOTE CURS
restrictivă – crescând dobânzile. Această politică vine, însă, într-o

conjunctură delicată, marcată în toate ţările europene de creşterea
şomajului care ar fi presupus o abordare monetară mai puţin restrictivă
din perspectiva dobânzilor. Însă, sistemul de cursuri fixe din cadrul SME
forţează celelalte ţări europene participante să meargă pe linia
Germaniei şi să menţină dobânzile ridicate fără voie. O altă atitudine (o
reducere a dobânzilor) din partea ţărilor europene participante ar fi
determinat în condiţiile liberei circulaţii a capitalurilor, periclitarea
stabilităţii cursului valutar, stabilitate considerată prioritară. Astfel,
vrând-nevrând, celelalte ţări s-au aliniat la politica monetară germană
„partea bună” a lucrurilor fiind reducerea substanţială a inflaţiei. „Partea
rea”, dincolo de recesiune şi şomaj, a fost ieşirea unor monede din SME
(când băncile centrale naţionale nu au mai făcut faţă speculaţiilor asupra
monedelor naţionale şi au fost nevoite să recunoască realitatea prin
devalorizări substanţiale).54
Criza SME a culminat cu decizia din 2 august 1993 a Consiliului de
Miniştri de Economie şi Finanţe (ECOFIN) de lărgire temporare a marjei
normale de fluctuaţie de la ±2,25%, la ±15% faţă de paritate, după
retragerea Italiei şi a Marii Britanii din mecanismul de cursuri fixe în data
de 16 septembrie 1992, zi cunoscută sub numele de „miercurea
neagră”. Din acest moment, la o asemenea marjă de variaţie
„generoasă”, problemele SME au încetat, marja de variaţie fiind ulterior
permanentizată.
În acest context va trebui inclusă moneda unică europeană,
numită "euro", aşa cum s-a stabilit la Reuniunea la nivel înalt a
membrilor Uniunii Europene de la Madrid - 16.11.1995. Abrevierea
oficială pentru moneda unică este „EUR", fiind înregistrată la Organizaţia
Internaţională pentru Standarde (ISO). Ulterior, în cadrul Consiliului
European de la Amsterdam (iunie 1997) s-a adoptat designul monedelor
şi bancnotelor Euro. Cu aceeaşi ocazie, s-a încheiat un acord între
statele membre ale UE, intitulat Pactul de Stabilitate şi Creştere, care
54
2008, p. 127
70
NOTE CURS
viza două aspecte cheie: un sistem de alarmă preventivă pentru

identificarea şi corectarea dezechilibrelor bugetare, înainte ca acestea să
depăşească pragul de 3% din PIB; un set de reguli cu efect restrictiv
care să exercite presiuni asupra statelor membre ale zonei Euro, astfel
încât acestea să evite deficitele excesive şi să ia măsuri rapide de
corectarea lor.
2.7.4. Trecerea de la ECU la EURO
În condiţiile în care moneda rămâne unul dintre cele mai

importante simboluri ale suveranităţii naţionale, teritoriul naţional fiind
asimilat cu cel monetar, noutatea monedei Euro constă în acordul unui
grup independent de state de a-şi înlocui monedele naţionale cu o
monedă unică, transferând totodată suveranitatea politicii monetare
către o instituţie nouă, respectiv Banca Centrală Europeană.
La 16 iunie 1997, Consiliul Uniunii Europene a dat următoarele
dispoziţii, cu privire la înlocuirea ECU şi introducerea EURO:55
 de la data de 1 ianuarie 1999, toate referirile la moneda ECU din
contracte şi din alte instrumente juridice erau înlocuite cu referiri la
euro, utilizându-se raportul de 1:1 prin conversie;
 continuitatea contractelor denominate în monedele naţionale ale
ţărilor membre participante la euro;
 trebuie respectate regulile de rotunjire stabilite la exprimarea
preţurilor în noua monedă şi era stabilit gradul de precizie folosit la
determinarea raporturilor fixe de schimb (irevocabile) dintre
monedele ţărilor din viitoarea uniune monetară şi euro, ce urma să
intre în vigoare la data de 1 ianuarie 1999 (utilizându-se 6 cifre după
virgulă).
Moneda EURO a fost introdusă în trei etape distincte:
Etapa 1 (2 mai 1998-1 ianuarie 1999) a debutat cu reuniunea
Consiliului European de la Bruxelles, când au fost selectate dintre cele
15 ţări UE, doar cele care îndeplineau criteriile de convergenţă. În urma
evaluărilor, 11 ţări au trecut la faza a doua: Austria, Belgia, Finlanda,
55
Idem, pp. 131-132
71
NOTE CURS
Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia,

Spania. Grecia, deşi dorea adoptarea monedei unice, nu îndeplinea în
acel moment criteriile de convergenţă şi s-a alăturat celor 11 ţări de la 1
ianuarie 2001. Danemarca, Marea Britanie şi Suedia au preferat până în
prezent să se menţină în afara zonei euro, deşi s-ar fi încadrat încă de la
început în restricţiile impuse de Tratatul de la Maastricht.
La 1 iunie 1998, Institutul Monetar European a fost înlocuit de
Banca Centrală Europeană (BCE), sistemele legale naţionale au fost
adaptate pentru a permite circulaţia noii monede şi s-au pregătit din
punct de vedere tehnic primele emisiuni de bancnote şi monede euro.
Etapa a 2-a (1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2001) – euro a
existat numai ca monedă de cont. La 1 ianuarie 1999, au intrat în
vigoare cursurile de schimb fixe irevocabile dintre monedele naţionale
ale ţărilor membre ale UME şi euro, BCE stabilind parităţi oficiale în
raport cu euro pentru cele 11 monede europene selectate.
Deşi utilizarea viitoarei monede unice era facultativă, marile
companii multinaţionale au fost primele care au adoptat euro în
contabilitatea lor europeană, pentru o mai facilă comparare a
rezultatelor între filialele din ţări europene diferite.
Etapa a 3-a (1 ianuarie 2002 – 28 februarie 2002) a presupus
apariţia bancnotelor şi monedelor euro şi dispariţia banilor naţionali,
conform unui calendar prestabilit.
Începând cu 1 martie 2002, în toate cele 12 ţări de atunci ale
zonei euro (inclusiv Grecia) moneda unică euro a rămas singurul mijloc
de plată legal, fostele monede naţionale pierzându-şi puterea liberatorie.
De la 1 ianuarie 2008, moneda euro era mijloc de plată legal în 15 state
ale Uniunii Europene.
Condiţiile economice şi politice de aderare a ţărilor candidate în
zona euro privesc, într-o primă etapă, democraţie, respectarea
drepturilor omului, la care se adaugă o economie de piaţă funcţională şi
concurenţială.
72
NOTE CURS
Economia de piaţă funcţională, atât de mediatizată şi abordată în

contextul actual, presupune:56
 sistem financiar-bancar eficient, capabil să orienteze economiile
către investiţii productive;
 sistem juridic modern, care să ofere securitate activităţii economice
în ansamblul ei;
 cadru macroeconomic stabil şi neinflaţionist, propice creşterii
economice şi ocupării forţei de muncă.
Capacitatea concurenţială, în relaţie cu piaţa unică, obligă la
realizarea unor produse performante, la standardele Uniunii, formarea
de resurse umane adecvate, asigurarea infrastructurii de calitate etc.
2.8. Instituţii europene şi rolul lor monetar
Comisia Europeană asigură aplicarea dispoziţiilor Tratatului de

la Maastricht, ia iniţiative privind politicile comunitare, propune legislaţia
comunitară şi exercită puterea în domenii specifice (supraveghează
finanţele publice şi iniţiază procedurile privind deficitele excesive).
Consiliul European. Reuneşte de cel puţin două ori pe an şefi de
stat şi de guvern ai ţărilor membre.
Parlamentul European are competenţe consultative, organizează
dezbateri asupra politicii monetare, audieri în faţa comisiilor
parlamentare competente etc.
ECOFIN reuneşte miniştrii economiei şi ai finanţelor din UE.
COREPER, respectiv Consiliul Reprezentanţilor Permanenţi
urmăreşte zilnic evidenţa afacerilor Uniunii şi pregăteşte reuniunile
Consiliului.
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi Banca

Centrală Europeană (BCE)
56
Galaţi, 2008
73
NOTE CURS
Crearea acestor două organisme reprezintă o importantă

construcţie instituţională a UEM, în vederea instaurării Uniunii Monetare,
introducerii monedei comune şi realizării politicii monetare unice.
Sistemul European al Băncilor Centrale este compus din Banca
Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale celor statelor
membre UE. Obiectivul principal îl reprezintă menţinerea stabilităţii
preţurilor, prin acţiuni în concordanţă cu legile liberei concurenţe, cu
alocarea eficientă a resurselor. SEBC trebuie să dispună de instrumente
şi proceduri pentru a pune în practică politica monetară şi, în mod mai
concret, pentru a atinge obiectivul operaţional al ratei dobânzii, obiectiv
ce îi revine în exclusivitate.
Atribuţiile fundamentale ale SEBC sunt: definirea şi punerea în
practică a politicii monetare unice; conducerea operaţiunilor valutare;
deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor
membre; promovarea bunei funcţionări şi fluenţei sistemelor de plăţi.
Alte atribuţii ale SEBC constau în: emisiunea monetară;
cooperarea în domeniul controlului bancar; problema independenţei
băncii centrale în relaţie cu emisiunea şi politica monetară, fiind reliefată
necesitatea de a se delega politica monetară unei bănci centrale
independente; funcţii consultative; colectarea informaţiilor statistice.
Principiile generale ale politicii monetare duse de SEBC sunt:
conformitatea cu principiile de piaţă, egalitatea de tratament,
simplitatea şi căutarea celui mai bun raport cost-eficienţă,
descentralizarea, continuitatea, armonizarea.
Instrumentele politicii monetare ale SEBC şi BCE se împart în 3
mari categorii:
 operaţiuni de piaţă - open market - prin intermediul acestor
operaţiuni se urmăreşte direcţionarea ratelor dobânzii, controlul
lichidităţii şi orientarea politicii monetare. Aceste operaţiuni, în
funcţie de scopul urmărit, frecvenţa şi modalitate de intervenţie, se
împart în patru categorii: operaţiuni principale de refinanţare;
operaţiuni de refinanţare pe termen lung; operaţiuni de reglaj fin;
operaţiuni structurale;
74
NOTE CURS
 facilităţi permanente - la iniţiativa instituţiilor de credit. Acestea

urmăresc să asigure sau să absoarbă lichiditatea pe 24 ore,
semnalează orientarea generală a politicii monetare, iar ratele
dobânzilor constituie limitele (inferioare şi superioare) ratelor
dobânzilor overnight.
 rezerve obligatorii - acest instrument are în vedere stabilizarea
ratelor dobânzii pe piaţa monetară; reglarea lichidităţii (în această
privinţa, rezervele obligatorii sunt un substituit al emisiunii de
certificate de debit); controlul expansiunii monetare. Sunt supuse
regimului rezervelor obligatorii toate instituţiile de credit care
activează pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Monetare
Cerinţele respectării criteriilor de convergenţă pentru statele care
şi-au exprimat intenţia intrării în zona euro, au avut importante efecte
pozitive în plan economic şi monetar, chiar dacă persistă ameninţări
globale sau regionale cu efect incalculabil. În ansamblu însă se remarcă
un mediu economic stabil, creştere economică bazată pe cererea
internă, crearea de noi locuri de muncă, inflaţie scăzută (cu o cifră) iar
ratele dobânzii se menţin la un nivel coborât. Europa s-a dorit şi se pare
că a reuşit, până în acest moment, să devină un pol al stabilităţii,
printr-un mix de politici echilibrat care reuneşte o politică monetară a
stabilităţii preţurilor cu una bugetară a gestiunii sănătoase a finanţelor
publice.57
Pe aceeaşi cale se înscriu şi ţările candidate la procesul de
aderare, cu diferenţieri care ţin de ritmul reformelor şi de convingerea
preluării întregului acquis comunitar. Răspunzând acestor cerinţe,
România şi Bulgaria au aderat la Uniunea Europeană de la 01.01.2007
iar previziunile de integrare reală şi completă se doresc a fi dintre cele
mai optimiste.
57
Liviu C. Andrei - Euro, Editura Economică, Bucureşti, 2003
75
NOTE CURS
Capitolul 3
MASA MONETARĂ
Multă vreme s-a considerat că masa monetară este formată

numai din numerar, apoi din monede principale şi divizionare, bancnote
şi bilete de tezaur (mai puţin numerarul aflat la bănci). Ulterior, s-a
ajuns la concluzia că în masa monetară trebuie incluşi şi banii de cont
(moneda scripturală), dat fiind că şi aceştia servesc, ca şi numerarul, la
operaţiuni de încasări şi plăţi.
3.1. Definirea şi structura masei monetare
Costin C. Kiriţescu şi Emilian M. Dobrescu definesc masa

monetară astfel:58 mărime eterogenă constând din suma activelor care
pot fi utilizate pe teritoriul unei ţări pentru cumpărarea de bunuri şi
servicii şi pentru achitarea datoriilor. Potrivit altei definiţii, masa
monetară (expresie sinonimă cu masa banilor în circulaţie şi cu masa
bănească) ar fi agregatul financiar care este strâns corelat cu produsul
naţional brut sau cu un alt indicator al activităţii economice. Prima
definiţie este monetaristă, în timp ce a doua leagă masa banilor în
circulaţie de activitatea economică.
După unii autori, masa monetară are următoarea structură:
monedele principale, bancnotele şi biletele de tezaur, banii divizionari
din metal şi hârtie, şi banii de cont.
Dezbaterile aprinse şi controversate privind definirea monedei
s-au concentrat îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care
trebuie incluse în structura masei monetare. Majoritatea monetariştilor
au apreciat că în structura masei monetare pot fi incluse următoarele
58
76
NOTE CURS
active: moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă şi monedă

divizionară); moneda de cont, respectiv disponibilităţi în conturi curente;
depunerile la termen şi în vederea economisirii; alte active, cu grad mai
mare sau mai mic de lichiditate.
 Moneda efectivă este solicitată de agenţii economici, nu în
calitate de marfă, ci pentru bunurile şi serviciile ce pot fi procurate în
schimbul ei. Ea reprezintă, deci, activul cel mai lichid, fiind totodată una
din componentele importante ale masei monetare.
 Moneda de cont (disponibilităţile în conturi curente sau la
vedere). Acelaşi grad de lichiditate îl probează şi disponibilităţile din
conturile curente şi asupra cărora pot fi trase cecuri şi efectua plăţi fără
preaviz. O sumă de pusă în cont poate fi considerată monedă, întrucât
titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi
procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. Aceste disponibilităţi
în conturi la vedere au aceleaşi calităţi precum moneda efectivă, putând
fi transformate, fără restricţii, una în cealaltă.
 Depozitele la termen şi în vederea economisirii. Alături de
moneda efectivă şi de cont, în structura masei monetare sunt incluse
depozitele la termen constituite la bănci, case de economii asupra cărora
nu pot fi trase cecuri şi efectua plăţi imediate, dar care pot fi retrase
după un preaviz. Includerea lor în structura masei monetare este
justificată de faptul că din punct de vedere al influenţei pe care o
exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului şi structurii
cheltuielilor titularilor şi, deci, asupra cererii solvabile, practic nu există
nici o deosebire faţă de depunerile la vedere. În plus, depozitele la
termen cresc astăzi mult mai rapid decât cele la vedere, profitul fiind
reprezentat de dobânda pe care o aduc titularului. În concluzie, deşi
aceste active au un grad mai scăzut de lichiditate, totuşi ele au trăsături
şi funcţionalităţi asemănătoare cu ale monedei şi pot fi incluse în
structura masei monetare.
 Alte active. Din aceleaşi raţiuni, în structura masei monetare
sunt incluse şi activele plasate în diferite titluri emise şi puse în circulaţie
pe piaţa financiar-monetară, ele având un grad mai mare sau mai mic
de lichiditate.
77
NOTE CURS
După gradul de lichiditate al instrumentelor de plată, se disting

două componente ale masei monetare:59
 disponibilităţile monetare propriu-zise care constau din acele
instrumente monetare caracterizate prin lichiditate perfectă, fiind în
măsură să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o
tranzacţie comercială fără ca deţinătorul lor să cheltuiască timp şi
fără diminuarea cheltuielilor sale băneşti;
 disponibilităţi semimonetare, care sunt formate din acele
instrumente monetare care necesită una sau mai multe operaţiuni
pentru ca posesorul lor să ajungă la banii lichizi, ceea ce presupune
consum de timp pentru efectuarea operaţiunilor, fără a exista însă
riscul diminuării cantităţii de monedă deţinută de el.
3.2. Indicatori monetari
În analiza masei monetare (dimensionare, evoluţie, tendinţe

înregistrate de activele componente) se utilizează anumiţi indicatori
monetari, care fac parte dintr-un model de analiză monetară menit să
explice şi să orienteze procesele şi politica monetară.
Definirea, calcularea şi interpretarea indicatorilor monetari
trebuie apreciată în contextul elaborării unei concepţii generale de
analiză a interacţiunii dintre variaţiile masei monetare şi a celorlalte
fenomene monetare, pe de o parte, şi principalele procese economice,
pe de altă parte, cum sunt: plasarea şi utilizarea resurselor, producţia şi
comercializarea bunurilor şi serviciilor; formarea preţurilor; oscilaţiile
cursurile de schimb; situaţia generală a balanţei de plăţi externe etc. De
derularea acestor procese depinde în ultimă instanţă mărimea şi
dinamica masei monetare, iar evoluţia şi tendinţele acesteia din urmă
influenţează la rândul lor procesele respective. 60
59
Nechita Daniela, Macroeconomie, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 2010, pp. 76.
60
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 80
78
NOTE CURS
Indicatorii monetari măsoară modul în care procesele monetare şi

cele economice se influenţează reciproc şi evaluează conexiunile între
aceste procese.
Monetariştii grupează indicatorii monetari în două categorii şi
anume: un prim set de indicatori sunt cei care oferă informaţii privind
estimarea evoluţiei masei monetare şi care exprimă caracterul politicii
monetare, ca expansionistă sau restrictivă. Un al doilea set de indicatori
grupează îi grupează pe cei care oferă informaţii privind estimarea
efectelor exercitate de politica monetară asupra celei economice. Unii
monetarişti fac distincţie în cadrul acestei din urmă categorii de
indicatori:
 indicatori care exprimă obiectivele pe termen scurt (short term
targets) consideraţi „indicatori monetari propriu-zişi" care oferă
informaţii despre caracterul evoluţiei masei monetare, şi despre
obiectivele pe termen scurt urmărite de autorităţile monetare pentru
influenţarea proceselor extramonetare;
 indicatori care exprimă obiectivele pe termen lung (long term
targets) ale politicii monetare consideraţi „indicatori economici", ei
reflectând legătura dintre obiectivele politicii monetare şi scopurile
politicii economice generale.
În practica monetară din ţările dezvoltate se utilizează ca
indicatori de reflectare a caracterului şi obiectivelor politicii monetare
rata dobânzii şi agregatele monetare.
3.3. Agregate monetare
Agregatul monetar reprezintă o parte constitutivă a masei

monetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii
economici specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată,
prin instituţiile financiar-bancare care le pun în circulaţie, prin fluxurile
reale care le mijlocesc.
Agregatul monetar M1 reprezintă masa monetară în sens
restrâns; el grupează în structura sa numerarul şi banii de cont din
disponibilităţile în conturile la vedere sau în alte categorii de conturi şi
asupra cărora pot fi trase CEC-uri. M1 se caracterizează printr-un înalt
79
NOTE CURS
grad de flexibilitate, fiind afectat direct şi rapid de evoluţiile din

economie; reprezentând partea cea mai activă a masei monetare sau
lichiditatea primară, aceste componente răspund pe deplin conţinutului
monedei şi facilităţilor sale.
Al doilea agregat M2 reprezintă masa monetară în sens larg. El
cuprinde în plus faţă de M1 ansamblul plasamentelor la termen. Această
parte reprezintă lichiditate secundară sau quasi-monedă; disponibilităţile
monetare incluse în M2 aparţin agenţilor rezidenţi nonbancari şi sunt
gestionate de instituţiile financiare.
Al treilea agregat M3 cuprinde pe lângă componentele lui M2
active cu un grad mai redus de lichiditate, precum certificate de depozit,
bonuri de tezaur etc.
Ultimul agregat L include în plus faţă de M3, titluri emise pe
termen mediu şi lung cu caracter negociabil şi posibil de transformat în
lichidităţi.
În ţara noastră, structura masei monetare poartă încă amprenta
perioadei de tranziţie; agregatele monetare întâlnite sunt M1, M2 şi M3
cuprinzând moneda efectivă şi cvasimoneda. În M1 sunt cuprinse
numerarul şi depozitele la vedere ale firmelor, operabile prin CEC-uri.
Cvasimoneda include, conform băncii centrale, economiile populaţiei,
depozite la termen ale agenţilor economici, conturile în valută ale
rezidenţilor etc.
Agregatele monetare definite de Banca Centrală Europeană,
construite prin integrarea succesivă a activelor cu caracter monetar care
figurează în pasivul bilanţului consolidat al instituţiilor financiar-
monetare sunt: 61
 Agregatul monetar restrâns (M1) în care se include numerarul

în circulaţie (bancnotele şi monedele metalice) şi depozitele
61
2008, p. 231
80
NOTE CURS
overnight62 constituite la instituţiile financiar-monetare şi

administraţia centrală (poşta sau trezoreria);
 Agregatul monetar intermediar (M2) care cuprinde M1 plus
depozitele rambursabile după notificare la cel mult 3 luni
(depozite de economii pe termen scurt) şi depozitele cu
scadenţă de maximum 2 ani constituite la instituţiile financiar-
monetare şi administraţia centrală. Agregatul M2 poartă şi
denumirea de cvasimonedă pentru că include plasamente
care pot fi disponibile în orice moment, cu aplicarea unor
restricţii (de comisioane, penalităţi, existenţa unui preaviz de
rambursare) dar nu pot servi în mod direct la efectuarea
plăţilor.
 Agregatul monetar M4 reprezintă masa monetară în sens larg
şi include M2 la care se adaugă instrumente negociabile, în
special împrumuturi de operaţiuni repo63, unităţi emise de
fonduri de piaţă monetară, precum şi instrumente de
îndatorare cu scadenţă de maxim 2 ani emise de instituţiile
financiar-monetare.
Până la 1 ianuarie 2007, agregatele monetare definite de Banca

Naţională a României reflectate în pasivul bilanţului consolidat al
instituţiilor bancare, erau reprezentate: de masa monetară în sens
restrâns (M1 – numerarul în circulaţie, bancnote şi monede, depozitele
la vedere în lei); masa monetară în sens larg (M2 – masa monetară în
62
Depozite overnight – sunt depozite convertibile în numerar sau transferabile la
cererea prin cec, ordin de plată, debitare sau prin mijloace similare, fără
întârzieri semnificative, restricţii sau penalităţi. În această categorie sunt incluse
şi soldurile creditoare ale conturilor curente, precum şi depozitele la vedere, însă
nu sunt incluse depozitele netransferabile care pot fi retrase la cerere dar cu
plata unor penalităţi, Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu
Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008, p. 233
63
Operaţiuni repo - tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate, în
cadrul cărora BNR cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru
tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la
o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei, www.bnr.ro
81
NOTE CURS
sens restrâns şi cvasibanii în structura cărora s-au cuprins economiile

populaţiei în lei, depozitele în lei şi depozitele în valută ale rezidenţilor).
De la 1 ianuarie 2007, Banca Naţională a României a redefinit
agregatele monetare în conformitate cu metodologia Băncii Centrale
Europene, astfel: masa monetară în sens restrâns (M1 – numerarul în
circulaţie, bancnote şi monede metalice, precum şi depozitele care pot fi
imediat convertibile în numerar sau utilizate pentru plăţi prin transfer
bancar, nemite depozite overnight); masa monetară intermediară (M2 –
masa monetară în sens restrâns – M1, la care se adaugă depozitele cu
durată iniţială de până la 2 ani, inclusiv depozitele rambursabile după
notificare64 la cel mult 3 luni inclusiv; redefinirea agregatului monetar
M2 reflectă importanţa acordată analizei şi monitorizării atât a
numerarului, cât şi a depozitelor cu un grad ridicat de lichiditate); masa
monetară în sens larg (M3 – cuprinde M2 la care se adaugă împrumuturi
din operaţiuni repo, acţiuni/unităţi emise de fondurile de piaţă monetară
şi titluri de valoare negociabile cu maturitate de până la 2 ani, inclusiv
emise de instituţiile financiar-monetare).
Masa monetară în circulaţie depinde de volumul total al

schimburilor mijlocite efectiv de monedă (PT), cu care evoluează direct
proporţional şi de viteza de rotaţie (V) cu care este în relaţie negativă.
Viteza de rotaţie sau de circulaţie a monedei reprezintă numărul
de acte de schimb pe care le facilitează o unitate monetară în orizontul
de timp pentru care se calculează masa monetară.
PT
M=
V
64
Depozitele rambursabile după notificare sunt depozite netransferabile, fără un
termen de rambursare stabilit la încheierea contractului, care nu pot fi
transformate în numerar decât după expirarea perioadei notificate sau care pot
fi transformate în numerar înainte de expirarea perioadei notificate numai cu
plata unor penalităţi sau cu alte costuri suplimentare semnificative din partea
clientului.
82
NOTE CURS
În al doilea rând, masa monetară depinde şi de amploarea

creditului, respectiv de raportul dintre vânzările pe datorie şi plăţile
făcute în contul rambursării creditelor ajunse la scadenţă în perioada
respectivă. Pe de altă parte, masa monetară este influenţată de
comportamentul agenţilor economici faţă de monedă, care reprezintă un
factor subiectiv sintetizat în conceptul de intensitate a înclinaţiei spre
lichiditate.
În condiţiile în care agenţii economici inovează noi modalităţi de
plasare a activelor lor financiare are loc şi o modificare în structura
masei monetare. Sunt necesare conceperea unor noi instrumente de
reglare a masei monetare.
În aceste condiţii determinarea calitativă a masei monetare are
un accentuat caracter relativ, tocmai datorită gamei variate de active
financiare pe care le poate crea o piaţă financiar-monetară dinamică şi
complexă.
3.4. Cererea şi oferta de monedă. Echilibrul pieţei monetare
Cererea de monedă – se referă la dorinţa obţinerii monedei de

către agenţii economici. În general, se acceptă existenţa mai multor
motive ale deţinerii de monedă. Unele sunt de natură economică, iar
altele au o determinare psihologică; un prim motiv al cererii de bani este
cel tranzacţional. El derivă din funcţia banilor de mijloc de schimb.
Cererea de monedă apare în tradiţia clasică ca o modalitate indirectă a
cererii de bunuri. Cererea şi oferta sunt date de relaţia:
MV = PT
unde MV – oferta reală de monedă, iar PT – cererea reală de monedă.
Conform acestei relaţii, cantitatea de monedă multiplicată prin
viteza de circulaţie a banilor trebuie să fie egală la echilibru cu volumul
valoric al tranzacţiilor. S-au identificat, în general, următoarele mobiluri
ale cererii de bani exprimată prin preferinţa pentru lichiditate:
1. motivul venitului – menajele obţin şi încasează venituri la intervale
diferite de timp, în timp ce cheltuielile acestora au o frecvenţă mai
83
NOTE CURS
mare. Aceasta obligă în orice moment la păstrarea unei părţi din

venituri sub formă lichidă;
2. motivul întreprinderii – din aceleaşi raţiuni cu ale menajelor, ele
simt nevoia de a reţine în mod permanent o parte din disponibilităţile
lor sub formă lichidă;
3. motivul precauţiei – reţinerea unei cantităţi de bani sub formă
lichidă este datorată unor circumstanţe imprevizibile, precum
cheltuieli neaşteptate în viitor sau achiziţii avantajoase;
4. motivul speculaţiei – orice speculant este animat de perspectiva
câştigului de capital. În general, ideea speculaţiei apare asociată
achiziţiei activelor financiare sau reale, reprezentând un arbitraj
continuu între activele monetare şi cele nonmonetare.
Pornind de la aceste mobiluri, J. M. Keynes construieşte o funcţie
a cererii de monedă, notată cu L, şi care are două componente :
L (Y,i) = L1 (Y) + L2 (i)
Componenta L1, reprezintă cantitatea de bani cerută de agenţii

economici, şi derivă din motivul tranzacţional şi cel precauţional.
Factorul esenţial care influenţează această componentă îl constituie
nivelul venitului naţional (Y), relaţia dintre cele două fiind directă
(creşterea venitului atrage creşterea cererii de monedă şi invers).
Relaţia cu rata dobânzii (i) este nesemnificativă. La rate înalte ale
dobânzii, oamenii vor fi determinaţi să-şi păstreze banii în conturi la
bănci, retrăgându-i doar atunci când nevoia achiziţiei de bunuri o
impune. Această funcţie a cererii de monedă mai poate fi influenţată şi
de alţi factori, precum frecvenţa încasărilor, sezonalitate sau utilizarea
unor mijloace moderne de plată. Aceşti factori pot influenţa cererea de
monedă în ambele sensuri.
Componenta L2, reprezintă cererea de monedă în scop speculativ.
Dacă oamenii au de ales între bani sub formă lichidă şi active financiare,
existând doar motivul speculaţiei, atunci rata dobânzii are un rol
important. Reprezentând preţul renunţării la lichiditate, creşterea ratei
84
NOTE CURS
dobânzii stimulează preferinţa pentru deţinerea activelor financiare şi

deci, renunţarea la lichiditate.
Oferta de monedă este reprezentată de cantitatea de bani pusă

la dispoziţia agenţilor economici şi a altor utilizatori de către sistemul
bancar, sub formă de numerar şi monedă scripturală.
Oferta de numerar se realizează prin mai multe canale :

◼ în primul rând, biletele de bancă intră în circulaţie pentru a alimenta
nevoile de resurse financiare ale statului. Pentru acoperirea
deficitului bugetar, statul, prin banca centrală, emite bonuri de
tezaur care sunt cumpărate de către bănci. O parte din aceste bonuri
sunt vândute de către bănci la banca centrală şi primesc bilete de
bancă în conturile lor, care sunt puse, mai departe, în circulaţie sub
formă de monedă scripturală sau numerar;
◼ în al doilea rând, biletele de bancă sunt puse în circulaţie pentru
plata devizelor străine, provenite din ţările în care s-a exportat, într-
un anumit orizont de timp;
◼ în al treilea rând, biletele de bancă intră în circulaţie atunci când
băncile comerciale se împrumută de la Banca Centrală pentru a face
faţă cererilor clienţilor când retragerile sunt mult mai mari decât
depunerile clienţilor. Pe această cale se creează cea mai mare parte
din cantităţile suplimentare de bilete de bancă.
Oferta de monedă scripturală – băncile comerciale emit

monedă scripturală în favoarea întreprinzătorilor, a populaţiei şi a altor
agenţi, prin operaţiuni de creditare. Băncile comerciale măresc masa
monetară prin deschiderea de depozite şi/sau conturi operabile prin
cecuri. Ele trebuie să păstreze însă o anumită proporţie între volumul
creditelor acordate şi depozitele existente. Creditul nu poate fi mărit fără
să se realizeze o corelaţie cu mărimea depozitelor. De aici şi anumite
limite în creditarea economiei. Aceasta vizează :
▪ volumul creditelor acordate la rata dobânzii existente, care depinde
de ritmul afacerilor şi de perspectiva profitului;
85
NOTE CURS
▪ mărimea rezervelor obligatorii, respectiv rezerva la care sunt

obligate băncile pentru a putea face faţă cererilor de retragere.
Mărimea rezervei se stabileşte prin regulamente şi este modalitatea
prin care autoritatea monetară controlează acordarea de credite.
În asigurarea ofertei de monedă sunt implicate trei categorii de

agenţi economici: băncile comerciale, Banca Centrală şi Trezoreria.
Creaţia monetară constituie un proces continuu de asigurare cu
lichidităţi a economiei, ceea ce imprimă o tendinţă ascendentă masei
monetare şi o schimbare a structurii sale.
Pentru a răspunde cerinţelor formulate de firme, de persoanele
fizice sau de Trezorerie, banca comercială achiziţionează trei tipuri de
active: creanţe asupra întreprinderilor (prin operaţii de scontare băncile
comerciale cumpără active financiare pe termen scurt care îşi au
originea într-o operaţiune de vânzare anterioară şi care exprimă creanţa
deţinătorului asupra unei terţe persoane fizice sau juridice); creanţe
asupra străinătăţii şi creanţe asupra Trezoreriei.
În fiecare din aceste cazuri, băncile comerciale creează monedă
printr-un simplu înscris în contul vânzătorului, fiind vorba de fapt de
monetizarea unor active monetare. Valoarea acestor active figurează în
activul bilanţului băncii, iar valoarea monedei create, la pasiv. Creaţia de
monedă prin intermediul băncilor comerciale se analizează cu ajutorul
teoriei multiplicatorului creditului. În condiţiile în care rezervele de
lichidităţi ale unei bănci comerciale sunt excedentare la un moment dat,
atunci banca are la dispoziţie două posibilităţi: fie să păstreze aceste
rezerve fără a obţine astfel niciun venit suplimentar, fie să suplimenteze
creditele acordate, ceea ce i-ar aduce dobândă, respectiv un venit
suplimentar. Acordarea creditelor se face însă în limita ratelor rezervelor
obligatorii, care acţionează în sensul reducerii posibilităţilor de
multiplicare a creditului, aspect care diminuează depozitele curente.
Mecanismul creaţiei monetare presupune, în primul rând,

existenţa în sistemul bancar a lichidităţilor necesare susţinerii creditului.
Acestea vor fi determinate, printre altele, de preferinţa pentru numerar
86
NOTE CURS
a populaţiei şi de politica Băncii Centrale. În al doilea rând, este

necesară o anumită cerere pentru creditare, cerere care poate să fie mai
redusă, în funcţie de posibilităţile băncilor.
Creaţia de monedă prin Banca Centrală are un mecanism
asemănător cu cel al oricărui intermediar financiar. Banca Centrală
achiziţionează active non-monetare şi emite monedă. Această emisiune
se realizează pentru aceleaşi tipuri de creanţe întâlnite în cazul băncilor
comerciale:
a. creanţe asupra Trezoreriei – deţin ponderea cea mai mare

deoarece Trezoreria se confruntă cu insuficienţa resurselor
datorită decalajului în timp între cheltuielile efectuate, cu caracter
continuu, şi încasarea veniturilor, cu caracter intermitent. Astfel,
achiziţionarea bunurilor de tezaur apare ca un împrumut indirect
acordat trezoreriei;
b. creanţe asupra străinătăţii – agenţii economici naţionali care

desfăşoară relaţii de schimb cu străinătatea intră în posesia
devizelor, exprimând puterea de cumpărare în exterior. În
măsura în care aceştia au nevoie de monedă, cedează devizele
unei bănci comerciale, bancă care la rândul său poate să le
cedeze Băncii Centrale, asigurându-se în acest mod şi creşterea
rezervei valutare a ţării. Banca Centrală realizează monetizarea
acestor devize, oferind în schimb propria monedă şi sporind pe
această bază masa monetară;
c. creanţe asupra economiei – Banca Centrală preia prin

operaţiunea de rescontare creditele acordate de băncile
comerciale, mobilizând titluri ce reprezintă de fapt aceste credite.
3.5. Echilibrul pieţei monetare
87
NOTE CURS
Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor rezultate din

confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de
preţul ei specific (rata dobânzii).
Piaţa monetară se află în echilibru când oferta de monedă este
egală cu cererea, în perioada dată. Asupra ofertei şi cererii de monedă
acţionează o serie de factori de natură obiectivă şi subiectivă; dintre
aceştia, o influenţă mai puternică exercită rata dobânzii şi nivelul
rezervei obligatorii.
Cererea de monedă reacţionează la variaţia ratei dobânzii.
Creşterea sau scăderea ratei dobânzii are un rol similar cu cel al
preţurilor pe piaţa bunurilor economice. Astfel, o ridicare a ratei dobânzii
reduce cererea de bani, şi invers, scăderea ratei dobânzii stimulează
cererea de credite. Dar o mărire a ratei dobânzii poate avea loc şi în
scopul restrângerii cererii de bani pentru a restricţiona extinderea
creditului şi, prin aceasta, masa monetară.
Oferta de bani depinde, în principal, de rezerva obligatorie pe
care trebuie să o păstreze băncile. Mărirea nivelului rezervei diminuează
oferta de bani şi rata dobânzii are tendinţa să crească. Astfel, banii
devin mai „scumpi”. În schimb, reducerea nivelului rezervei obligatorii
măreşte oferta de bani şi coboară rata dobânzii (situaţia banilor
„ieftini”).
La o ofertă constantă, cererea de bani evoluează în sens opus cu
rata dobânzii, iar la o cerere invariabilă, oferta se modifică în funcţie de
nivelul rezervei obligatorii şi politica de creditare a autorităţii monetare.
Aceasta este determinată, la rândul ei, de volumul masei monetare în
raport cu nevoile economiei. Un excedent monetar, ca urmare a creşterii
ofertei de bani, antrenează reducerea ratei dobânzii, iar un deficit de
ofertă monetară în raport cu cererea, determină ridicarea ratei dobânzii
(fig. 3.1, 3.2.).
d’
88 O2 O1
d’1
d’2
0
NOTE CURS
d’ O2 O1
d’1
d’2
M1 M2 M
0
Fig. 3.2. Scăderea ofertei de monedă la o cerere
constantă
Mişcarea cererii şi ofertei de monedă, în funcţie de variaţia ratei

dobânzii, fac ca la un anumit nivel al acesteia, oferta şi cererea să
ajungă la echilibru. Punctul E, tangent cu curba ofertei şi cererii, arată
cantitatea de bani ce poate fi obţinută la rata de echilibru a dobânzii (fig.
3.3.). Orice variaţie a cererii şi ofertei de bani influenţează cantitatea de
bani la care se realizează echilibrul lor şi rata de echilibru a dobânzii.
89
NOTE CURS
d’
d’E E
C
0
ME M
Fig. 3.3. Echilibrul pieţei monetare
Echilibrul pieţei monetare se bazează pe corelarea necesarului de

monedă, impus de nevoile economiei, cu cantitatea de bani aflată în
circulaţie. Mişcările în nivelul cererii şi al ofertei, influenţate de factori
monetari, fac ca echilibrul pieţei monetare să depindă nu numai de
procesele din economia reală, ci şi de politica monetară promovată.
90
NOTE CURS
Capitolul 4
ASPECTE GENERALE DESPRE CREDIT
Creditul constituie un contract prin care o bancă (o firmă sau o

persoană) transmite unei firme sau unei persoane fizice o sumă de bani
pentru a o folosi o anumită perioadă de timp pentru realizarea unui scop
(afacere, investiţie), cu obligaţia de a restitui suma şi dobânda aferentă
conform prevederilor stipulate în contract.1
4.1. Noţiune. Concept. Definiţii
Cele mai importante relaţii economice din sfera relaţiilor

financiare sunt: 65
a. relaţiile prin care se formează şi se utilizează fonduri băneşti ale

statului, prin transferuri de sume de bani fără echivalent şi cu
titlu nerambursabil; prin aceste relaţii se formează resursele
financiare publice din impozite66, taxe, contribuţii şi venituri
nefiscale prelevate de la persoanele fizice şi juridice;
b. relaţiile de credit, prin care se transferă sume de bani, fără
echivalent imediat, cu obligaţia rambursării acestor sume, de
regulă, cu plata unei dobânzi remuneratorii, până la un anumit
termen;
c. relaţiile de asigurare, prin care se transferă către asigurător
sume de bani fără echivalent imediat, rambursabile condiţionat
de producerea evenimentului asigurat (aleatoriu) şi care pot fi
1
Imireanu, Mihai G. A – „Tehnica şi practica operaţiunilor bancare”, Ed. Tribuna
Economică, 2000, pag. 214
65
Manea, Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar de la teorie la
practică, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009.
66
Reglementate, în esenţă, de Codul fiscal – Legea nr. 571/2003, M.Of. nr.
927/23.12.2003.
91
NOTE CURS
mai mari sau mai mici decât contribuţiile asiguratului, în raport

cu intensitatea acestui eveniment.
Actul normativ de bază care reglementează noţiunea de credit îl
constituie Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 pe 2006, cu privire
la instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, completată şi modificată
cu Legea 227/2007.
Creditul, ca şi moneda, este o categorie economico-financiară
creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale
legate de procesul de schimb.
Creditul a apărut după schimbul în natură şi ca o consecinţă
imediată a acestuia. Creditul este tot un schimb însă are particularitatea
că între momentele de schimb se intercalează factorul timp.
Cu alte cuvinte, creditul este un schimb care începe în prezent şi
se termină în viitor.
În timp, practica creditului s-a diversificat, în sensul că dacă în
fazele incipiente avea o formă naturală presupunând acordarea unui bun
în aşteptarea restituirii lui viitoare la o perioadă cuvenită (creditul
natural) ulterior au apărut forme noi, respectiv creditul în mărfuri şi
creditul în monedă.
La creditul în mărfuri obiectul creditului îl constituie mărfurile
vândute, deşi atât rambursarea lui cât şi a dobânzii aferente se
efectuează în bani.
Creditul în monedă formează principala activitate a organizaţiilor
financiar-bancare şi a altor instituţii de credit. În această formă, atât
obiectul creditului cât şi rambursarea lui împreună cu dobânda se
onorează în numerar sau în dispoziţii asupra numerarului (viramente,
cecuri, ordine de plată).
Creditul a format obiectul unor ample cercetări în literatura de
specialitate, constatându-se o diversitate de opinii.
Unii specialişti oferă o definiţie sintetică a noţiunii de credit:
creditul este puterea de cumpărare, fără a deţine numerar sau schimbul
unei bogăţii prezente, contra unei bogăţii viitoare.
Alţi specialişti definesc creditul ca act economic care face să
nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent
92
NOTE CURS
de bunurile sau serviciile puse la dispoziţia lui, de un alt individ, în

cadrul termenului pentru care a fost acordat.
La rândul său, profesorul A. Page defineşte creditul ca fiind
„schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare
viitoare.2
Succint, creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpânire
imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în
mod normal însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează pe
împrumutat.
Monetariştii Costin C. Kiriţescu şi Emilian M. Dobrescu definsc
creditul ca „relaţie bănească între o persoană fizică sau juridică, numită
creditor, care acordă unei alte persoane, numită debitor, un împrumut în
bani sau care vinde mărfuri / servicii pe datorie, în general cu o dobândă
stabilită în funcţie de riscul pe care şi-l asumă creditorul sau de
reputaţia debitorului”.67
Operaţiunile de credit pot intervenii într-o gamă amplă de relaţii
între indivizi atât sub forma unor acorduri personale simple, cât şi sub
forma tranzacţiilor formalizate ce se efectuează pe pieţe monetare sau
financiare foarte dezvoltate şi formulate în cadrul unor contracte
complexe. Aşadar o parte importantă a relaţiilor de credit priveşte
mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor.
Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care
creditul este consimţit, sunt extrem de diverse şi în continuă evoluţie. În
esenţă, creditul concentrează o valoare actuală ce se transmite de un
creditor (investitor, împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se
angajează să-l ramburseze după un timp, în condiţiile clar specificate în
acordul de credit.
2
Şaguna Drosu Dan – „Drept Financiar şi Fiscal” , Ed. Oscar Print, 2001, pag.
221
67
Enciclopedică, 1998, p. 99.
93
NOTE CURS
4.2. Evoluţia creditului
Creditul a apărut odată cu schimbul în natură şi a cunoscut în

evoluţia sa numeroase forme, îndeplinind un rol esenţial în economia
modernă. Apreciindu-se rolul deosebit al monedei şi creditului în
dezvoltarea social-economică a omenirii, au fost conturate trei trepte de
evoluţie:68
a. treapta economiei naturale – în care indivizii produceau
bunurile necesare traiului propriu sau cel mult al familiei; în
această etapă se disting două subdiviziuni: economia familială
autarhică (în care toate celelalte celule economice erau închise) şi
economia de schimb în natură;
b. treapta economiei de schimb – în care schimburile de bunuri
se fac prin intermediul monedei;
c. treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulaţie,
contra promisiunii de a le restitui în viitor aceeaşi valoare;
aceasta este ultima şi cea mai evoluată treapta de dezvoltare
economică şi financiară a omenirii, unde, în procesul schimbului,
rolul esenţial îl au operaţiunile de credit.
4.3. Trăsăturile caracteristice ale creditului
Creditul are ca principal conţinut transferul temporar de fonduri

de la agenţii economici excedentari spre cei deficitari, ca şi adaptarea
prin emisiune a stocului de monedă în circulaţie. Totodată, creditul
impune rambursarea şi perceperea de dobândă.
Trăsăturile caracteristice ale creditului bancar se referă la:
• Subiecţii raportului de credit, respectiv:
- creditorul - partea care acordă creditul (banca
comercială, instituţia financiară şi de credit)
- debitorul - partea care primeşte creditul (agenţi
economici, populaţia, statul)
68
practică, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 6
94
NOTE CURS
• Promisiunea de rambursare – este un element esenţial al

raportului de credit şi este supusă evitării a două riscuri: riscul de
nerambursare şi riscul de imobilizare
Riscul de nerambursare se manifestă atunci când apar
amânări de la scadenţă ce micşorează resursele creditorului,
încetinesc viteza de rotaţie a capitalului ducând la diminuări ale
profitului băncii, sau atunci când debitorul este în imposibilitatea
de a rambursa suma de bani împrumutată, lucru ce conduce la
pierderi efective de capital pentru creditor.
Riscul de imobilizare afectează creditorul întrucât acesta
nu poate să-şi recupereze o parte din capital, nepermiţându-i să
reia activitatea de creditare. În această situaţie, creditorul este
nevoit să apeleze la alte bănci pentru a-şi procura resursele
necesare, devenind din creditor debitor şi fiind nevoit să achite
pentru aceste resurse dobânzi care îi diminuează profitul.69
Pentru a evita astfel de riscuri, băncile solicită garanţii din
partea debitorilor.
• Termenul de rambursare (scadenţa) – reprezintă momentul sau
momentele stabilite pentru rambursarea creditului şi a dobânzilor
aferente.
Termenul de rambursare are o mare varietate: de la
termene foarte scurte (24 ore, termen practicat între bănci pe
pieţele monetare) până la termene de 30-50 ani pentru
împrumuturi privind construirea de locuinţe.
În conformitate cu legislaţia în vigoare privind activitatea
bancară, creditele care nu depăşesc 12 luni sunt credite pe
termen scurt, creditele pe termen mediu sunt rambursate între 1
şi 5 ani, iar creditele care depăşesc durata de 5 ani sunt
considerate credite pe termen lung.
• Ratele parţiale – sunt rate care se rambursează eşalonat, la
anumite termene, conform înţelegerii stipulate în contractul de
credit.
69
Manual de creditare, Bucureşti, 2005, pag. 106 – Banc Post
95
NOTE CURS
• Termenul de graţie – reprezintă perioada cuprinsă între

momentul angajării creditului şi începerea rambursării lui,
perioadă în care agentul economic are posibilitatea de a nu
rambursa din sumele datorate băncii aferente perioadei
respective, iar dobânda care se creează este colectată şi stocată
într-un cont special, urmând a fi rambursată băncii odată cu
celelalte rate scadente.
• Garanţiile asiguratorii – sunt formate din bunuri care se
constituie la dispoziţia creditorului sau a unui terţ pentru
asigurarea îndeplinirii de către debitor a obligaţiilor asumate prin
contractul de credit. Garantarea creditului de către agentul
economic care îl solicită este o problemă esenţială aflată în
atenţia bancherului, care va căuta să evite orice risc care ar
prejudicia interesele băncii.
Prin garanţia care se constituie se urmăreşte atât încasarea
integrală a creditului la scadenţă (în cazul creditului pe termen scurt),
cât şi a dobânzilor aferente, a comisionului, a spezelor bancare etc.
Garantarea creditelor se realizează în principal prin gaj şi
ipotecă.
• Costul creditului (dobânda) – reprezintă preţul plătit de debitor
creditorului său pentru împrumutul acordat pe un termen
determinat. Nivelul dobânzii diferă în funcţie de conjunctura
economică, de cererea şi oferta de capital.
În practica social-economică a creditului se cunosc mai multe
categorii de dobândă:
 dobânda cămătărească – este calculată cu procente excesiv de
mari sau percepută sub forme diferite;
 dobânda convenţională – este calculată cu un procent stabilit
prin înţelegerea dintre debitori şi creditori şi care, de regulă,
este mai ridicat decât cel stabilit prin lege;
 dobânda la dobândă (anatocismul) – este preţul plătit de
împrumutat pentru suma care reprezentă capitalul, plus
dobânda capitalizată pe o perioadă;
96
NOTE CURS
 dobânda legală – este dobânda calculată cu procentul stabilit

prin lege;
 dobânda majorată – este dobânda percepută de unităţile
bancare, în cazul în care creditele nu sunt rambursate la
termenele stabilite;
 dobânda moratorie – este dobânda care se plăteşte de către
debitor de la data acordării moratoriului până în momentul
stingerii datoriilor;
 dobânda fixă – este stabilită la încheierea contractului de
împrumut între părţile participante la raportul de credit;
 dobânda variabilă – se recalculează periodic,de regulă la 3 luni,
în funcţie de evoluţia dobânzii pe piaţă.
Generic, dobânda se calculează după relaţia:
Cd t
D=  100
360
unde:
D = dobânda
C = valoarea creditului
d = procentul dobânzii
t = timpul în zile pentru care se acordă creditul
În bancă, dobânda se calculează astfel:
D=
N
Df
unde:
N = sunt numere calculate astfel:
Ni = Ci × Ti
Ci = volumul creditului
Ti = timpul în care se păstrează soldul Ci în cont
Df – reprezintă divizorul fix calculat după relaţia:
360  100
Df =
t
• Alte costuri ale creditului sunt comisioanele de mişcare sau de
conturi curente pentru operaţiunile legate de viramente,
decontări şi gestionare a creditului.
97
NOTE CURS
4.4. Funcţiile creditului
Creditul reprezintă operaţiunea prin care se iau în stăpânire

imediată resurse, în schimbul promisiunii de rambursare viitoare,
însoţită în mod normal de plata unei dobânzi ce îl remunerează pe
împrumutător. Operaţiunea priveşte două părţi, cea care acordă creditul
şi cea care îl primeşte, îndatorându-se. Relaţiile de credit au existat
chiar şi în economiile premonetare, astăzi acestea fiind intim legat de
monedă.
Avantajele creditului sunt evidenţiate prin funcţiile sale:70
• Funcţia distributivă a creditului – se realizează prin
mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un moment dat în
economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi
spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de
fonduri de finanţare. Tot prin funcţia distributivă, creditul
participă la concentrarea capitalului şi dirijarea acestuia spre
acţiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăţi.
• Funcţia de transformare a economiilor în investiţii –
contribuie la realizarea echilibrului macroeconomic conform
ecuaţiei E = I, unde E = economii, iar I = investiţii.
Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului
capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, astfel
inactive în investiţii. Creditul devine astfel un factor important al
creşterii economice prin proliferarea firmelor de mici dimensiuni,
promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurenţa cu
efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.
• Funcţia de emisiune monetară – presupune creditarea
activităţilor şi nu emisiunea monetară, ce aparţine în
exclusivitate Băncii Naţionale a României.
Consolidarea ideii de credit bazat pe încredere între
participanţii la actul economic a determinat crearea monedei
fiduciare (cu valoare fictivă, întemeiată pe încredere) la biletele la
70
practică, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 9
98
NOTE CURS
bancă şi apariţia a diverse instrumente şi tehnici de plată prin

care s-a realizat o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia
monetară, asigurând o creştere a volumului şi valorii tranzacţiilor
economice.
Instrumente şi tehnici de plată precum viramentul, cecul,
trata, cambia au dus la diminuarea numerarului din circulaţie şi la
creşterea în mari proporţii a monedei scripturale.
• Funcţia de asigurare a stabilităţii preţului – se realizează
prin reglarea dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii,
creditându-se consumul, pe de o parte, şi stocurile, pe de altă
parte.
Prin finanţarea producţiei şi consumului, precum şi prin crearea
unor instrumente şi tehnici foarte flexibile, creditul a devenit o prezenţă
sine qua non în viaţa socială şi economică din orice ţară civilizată. De
asemenea, prezenţa sistemului de credit şi a formelor sale în societăţile
avansate, oferă numeroase facilităţi, inclusiv protecţia participanţilor la
actul economic.
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice
internaţionale, stimulând exporturile şi importurile, asigurând o
desfăşurare normală, rapidă şi în deplină siguranţă a operaţiunilor de
export-import. Trebuie avut în vedere şi rolul creditului în acoperirea
deficitului bugetar al statului sub forma creditului public. 71
4.5. Sursele creditării
Surse proprii. Ca orice societate comercială, banca posedă un

capital propriu (fonduri proprii) constituit din capitalul subscris şi
vărsat de acţionari, precum şi o serie de fonduri (de dezvoltare, de
rezervă, rezerva generală pentru riscul de credit) prelevate din profit.
71
Şaguna Drosu Dan – „Drept financiar şi fiscal”, Editura Oscar Print, Bucureşti,
2001, pag 224
99
NOTE CURS
Un mijloc de majorare a surselor proprii bancare este emiterea

de obligaţiuni, însă trebuie să avem în vedere costurile de lansare şi
dobânzile bancare cu implicaţii asupra profitului.
Surse atrase. Una din funcţiile importante ale unei bănci este
aceea de a „capta” interesul persoanelor fizice şi juridice prin atragerea
de surse disponibile, în acest caz banca având titlul de împrumutat.
Atragerea de capital de către o bancă trebuie să se facă în
deplină siguranţă şi cu o remunerare corespunzătoare. Îndeplinirea
acestor condiţii determină dimensiunea volumului plasamentelor la o
bancă.
Atragerea fondurilor îmbracă forma depozitelor (principala
resursă financiară), care se împart în două mari categorii: depozitele la
vedere şi depozitele la termen.
Depozitele la vedere sunt constituite din disponibilităţile depuse
în toate conturile deschise la bănci, din care se pot face plăţi la cerere şi
pentru care banca nu-şi rezervă dreptul de a solicita o înştiinţare scrisă
asupra unei viitoare retrageri de numerar.
Depozitele la termen sunt cea mai importantă sursă financiară
între pasivele bancare şi au o scadenţă prestabilită, astfel încât
eventualele retrageri efectuate înainte de a se ajunge la maturitate sunt
penalizate prin dobânzi.
Alte surse atrase de instituţiile de credit sunt soldurile creditoare
ale conturilor societăţilor comerciale, plasamentele interbancare,
refinanţarea solicitată de la BNR (numai pe termen scurt prin cele 4
tipuri de credite: structural, licitaţie, special, lombard), liniile de
creditare externă.
Această enumerare delimitează sursele atrase de pe piaţa
monetar-financiară de cele de pe piaţa externă.
Colectarea de pe piaţă a surplusului de disponibilităţi de către
băncile comerciale este limitată de costurile pe care operaţiunea le
implică, bonificarea unei anumite dobânzi, reglementările de prudenţă
bancară, adică asigurarea unei lichidităţi minime în funcţie de rezerva
minimă obligatorie.
100
NOTE CURS
4.6. Tipuri de credite. Clasificare
Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de

piaţă sunt: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul
ipotecar, creditul de consum.
4.6.1. Creditul comercial
Este o formă de împrumut practicată între vânzător şi

cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică
înmânarea mărfurilor este separată în timp de plata preţului ei. Creditul
comercial contribuie astfel la accelerarea circulaţiei mărfurilor şi, prin
aceasta, la dezvoltarea economiei naţionale.
Creditul comercial este acordat cumpărătorului de către furnizor
sub formă de vânzări de mărfuri, executări de lucrări şi prestări de
servicii cu plata la o dată ulterioară. Creditul comercial este utilizat de
către întreprinzători la vânzarea-cumpărarea pe credit a maşinilor,
utilajelor, materiilor prime, materialelor, combustibilului, precum şi a
obiectelor de consum.
De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza
cambiei. Pe această cale, creditul comercial înlesneşte şi accelerează
circulaţia capitalului, constituind totodată baza sistemului de credit.
Cu toate avantajele pe care le presupune, creditul comercial are
totuşi o serie de îngrădiri. În primul rând, el este limitat de mărimea
capitalului disponibil al producătorului. Orice întreprinzător va putea
vinde mărfuri pe credit numai în măsura în care dispune de suficiente
rezerve de capital care să-i permită continuarea activităţii de
exploataţie. 72
În al doilea rând, proporţiile creditului comercial depind de

regularitatea încasării contravalorii mărfurilor vândute anterior pe credit.
Dacă nu încasează la timp contravaloarea mărfurilor livrate,
producătorul va trebui să restrângă vânzarea cu plata ulterioară.
72
2008, p. 151.
101
NOTE CURS
Creditul comercial cuprinde creditul de vânzător şi creditul de

cumpărător. Creditul de vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu
plata amânată, întreprinzătorul are două ipostaze, şi anume: cea de
împrumutat, prin credit furnizor, pentru procurări de echipamente,
materiale etc. şi cea de împrumutător, prin credite clienţi pentru
produsele livrate sau lucrările executate partenerilor săi. Creditul de
cumpărător se identifică cu plăţile în avans şi, în această ipostază,
întreprinzătorul poate fi atât beneficiar al avansurilor plătite de către
clienţii săi pentru fabricaţia produselor, cât şi plătitor de avansuri către
furnizori. Altfel spus, creditele de cumpărător apar ca o prefinanţare de
către beneficiari a fabricaţiei produselor pe care aceştia intenţionează să
le achiziţioneze.
Creditul comercial este un instrument de promovare a livrărilor şi
de reducere a cheltuielilor reclamate cu plata dobânzilor pentru
contractarea de împrumuturi care, în alte condiţii, ar fi necesare.
Creditul comercial include şi un anumit bonus acordat de
vânzător cumpărătorului, devenind un instrument promoţional pentru
vânzări.
4.6.2. Creditul bancar
Creditul bancar reprezintă creditul care se acordă agenţilor

economici sub formă bănească de către instituţiile bancare în aşa-
numitul „comerţ cu bani”.
În accepţiunea Legii bancare nr. 58/1998, creditul bancar era
definit astfel: „Creditul bancar reprezintă orice angajament de plată a
unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite,
precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această
sumă, sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament
de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă, sau a altui
drept la plata unei sume de bani”.
Această formă de credit este foarte larg răspândită având ca
obiect acea parte disponibilă a capitalului numită capital de împrumut.
Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor
102
NOTE CURS
băneşti necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei

naţionale. El intră în categoria împrumuturilor în bani.
Modalităţile tehnice de creditare a activităţii curente a agenţilor
economici sunt multiple:
a) Avansurile în cont curent – credite de casă sau de
trezorerie. Aceste credite sunt destinate să acopere nevoile curente ale
agenţilor economici (cheltuielile de producţie imprevizibile şi greu de
localizat pe obiecte). Acordarea creditului are la bază depozitele
compensatorii. Agenţii economici îşi păstrează disponibilităţile în cont,
fapt ce permite băncilor să acopere nevoile curente prin redistribuirea
acestor depozite din conturile curente.
b) Liniile de credit
Băncile deschid agentului economic linii de credite în cadrul
cărora stabilesc un plafon maxim de credite, ce urmează a fi puse la
dispoziţia agentului economic. Se cunosc mai multe tipuri de linii de
credite:
 linia de credit simplă defineşte limita maximă a creditului ce se
acceptă a se acorda într-un cadru general prestabilit;
 linia de credit confirmată beneficiază de o consemnare într-un
document scris, convenit de bancă.
În cazul creditelor provizorii, băncile comerciale, pot cere
agentului economic în orice moment acoperirea debitului.
Creditele confirmate sunt mult mai avantajoase pentru debitor.
Ele se bazează pe un acord scris, în cadrul căruia posibilităţile
de acordare a creditului se stabilesc pentru o anumită perioadă
prevăzută în contract, în cadrul căruia sunt prevăzute termene
precise de rambursare.
 Linia de credit revolving pune în evidenţă un mecanism de
creditare cu autoîncărcare, pe măsură ce creditele anterioare au
fost rambursate fără a mai fi necesară producerea expresă de
documente care să ateste necesitatea reînnoirii creditului. Ea
funcţionează după sistemul revolving, respectiv se pot efectua
trageri şi rambursări pe toată durata de valabilitate a liniei, cu
condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească
volumul liniei de credite aprobat.
103
NOTE CURS
Acest tip de credite se acordă clienţilor cu performanţe

economico-financiare bune, care sunt clienţi permanenţi ai băncii.
Liniile de credite se acordă pe o perioadă de 12 luni,
volumul acestora se stabileşte astfel:
Creditul sub
Cifra de afaceri pe perioada creditarii  Durata medie de incasare a clientilor(zile)
forma liniei =
Perioada de creditare (în zile)
de credite
Durata medie de încasare a clienţilor, reprezintă amânarea medie

a plăţii, acordată clienţilor, şi se calculează utilizând următoarea
formulă:
Soldul mediu lunar al clientilor neincasat

 Perioada de creditare(zile)
pe o perioada precedenta egala cu creditarea
Nz =
Cifra de afaceri realizata in perioada precedenta
egala cu perioada de creditare
c) Credite pe stocuri sau credite sezoniere – sunt menite să

asigure resursele necesare în cazul apariţiei unui dezechilibru în circuitul
aprovizionării, producţiei şi desfacerii. Acordarea creditelor este
garantată cu stocul de marfă aflat în procesul de producţie sau de
circulaţie al acestora.
d) Warantul – este un titlu, un instrument care atestă existenţa
mărfurilor într-un depozit general (porturi, vămi). Prin natura lui, el
permite transmiterea proprietăţii pentru obţinerea şi garantarea
creditului bancar. Acest instrument poate fi utilizat fie ca un efect de
comerţ, fie mobilizat, negociat, vândut băncii, dându-se astfel
posibilitatea acesteia să acorde un credit (resursă de recreditare). În
practica ţărilor vest-europene, warantul îmbracă forme diversificate
după cum urmează.
 warantul agricol – în acest caz se pune gaj pe culturi şi
echipamente de exploatare agricole;
104
NOTE CURS
 warantul hotelier – gaj pentru materiale şi echipament

hotelier;
 warantul petrolier – gaj asupra stocurilor minime petroliere;
 warantul industrial – este posibilă gajarea asupra produselor
industriale.
Toate aceste tipuri de credite bancare sunt majoritare în
activitatea băncilor în general, a celor comerciale în special. Aceste
credite sunt destinate acoperirii necesităţilor agenţilor economici.
Acoperirea financiară a nevoilor de investiţii are la bază alte
modalităţi de mobilizare ale activelor financiare disponibile, una din
aceste modalităţi reprezintă aceea a creditului obligatar.
4.6.3. Creditul obligatar
Creditul public este creditul contractat de stat prin lansarea

titlurilor de împrumut (obligaţiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur
etc.). Creditul public se materializează preponderent, pe lângă alte titluri
de împrumut, în obligaţiuni ale împrumutului de stat, ceea ce îi conferă
şi titulatura de credit obligatar.73
Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiilor de credit cu
existenţă seculară care se referă la relaţiile de credit în care partenerii
sunt instituţiile statale sau întreprinderile economice în calitate de
debitori, care emit obligaţiunile, în această calitate, pe de o parte, şi
creditorii, subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni, care-şi
angajează astfel capitalurile, în vederea obţinerii unui venit sigur sub
formă principală de dobânzi.74
Obligaţiunea reprezintă un înscris care consemnează raportul de
credit şi forma prin care se desfăşoară. Ea reprezintă un titlu de
recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă financiară, pe care
deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul), sau, altfel
73
2008, p. 165.
74
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 136-138
105
NOTE CURS
spus, este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal) la o

dată stabilită. Deţinătorul încasează, de regulă periodic, dobânzile
convenite în raportul de credite.
De-a lungul timpului, s-au conturat următoarele tipuri de efecte
financiare publice: titluri necomercializabile sub forma obligaţiunilor pe
economii şi a emisiunii de titluri speciale vândute băncilor de emisiune şi
guvernelor străine; efecte publice comercializabile sau transferabile pe
piaţa financiară, dintre care se remarcă obligaţiunile emise de tezaur pe
o durată mai mare de 5 ani, efectele sau notele de tezaur cu o durată
cuprinsă între 1 şi 7 ani, certificatele de îndatorare cu maturitate de 1 an
şi bonurile de tezaur, ca titluri de credit bugetar pe termen scurt.
Bugetele locale şi ale municipalităţilor au posibilitatea de a-şi
acoperi deficitul doar prin emisiunea de obligaţiuni. Cea mai accesibilă
formă de împrumut public în cazul bugetelor locale este împrumutul
obligatar. Condiţia principală pentru lansarea împrumutului obligatar
este existenţa unei pieţe financiare puternice, coroborată cu posibilitatea
rambursării din veniturile realizate pe seama exploatării obiectivelor
publice a căror finanţare s-a asigurat prin împrumut obligatar.
Împrumuturile obligatare se caracterizează prin: modalităţi de
lansare; tipuri de obligaţiuni; modalităţi de rambursare; facilităţi
acordate subscriptorilor.
Un împrumut public poate fi lansat prin emisiune de obligaţiuni
distribuite direct dă către organismul districtual şi municipal prin ghişee
deschise la administraţiile financiare şi prin emisiunea de obligaţiuni prin
intermediul unui consorţiu sau sindicat format din principalele bănci
comerciale şi instituţii financiare din zonă. Acestea preiau sarcinile
vânzării obligaţiunilor şi constituirii fondurilor.
În cadrul creditului obligatar se operează cu mai multe tipuri de
obligaţiuni: obligaţiuni cu venit fix (la care rata de randament este
precizată la data emisiunii şi rămâne în vigoare până la maturitatea
înscrisurilor); obligaţiuni cu rată variabilă (pe parcursul duratei
împrumutului, rata randamentului este modificată în funcţie de evoluţia
ratei dobânzii pe piaţa monetară şi pe piaţa capitalurilor); obligaţiuni
106
NOTE CURS
indexabile (situaţie în care se indexează valoarea nominală în funcţie de

evoluţia indicelui general al preţurilor).
În general, o obligaţiune este caracterizată prin valoare
nominală, curs, preţ de emisiune, cupon, durată de maturitate şi valoare
garantată la rambursare. Frecvent, pentru a atrage subscripţia de
economii a publicului, preţul de emisiune a unei obligaţiuni se situează
sub valoarea sa nominală cu 10-15%. În acest caz, subscriptorii
beneficiază de o primă de emisiune. Dacă valoarea de rambursare la
maturitate depăşeşte valoarea nominală, intervine o primă de
rambursare de aceeaşi mărime cu prima de emisiune. Durata unui
împrumut obligatar este variabilă de la 5 la 30 de ani.
Rata stabilită la data emisiunii este, de obicei, mai mică decât
rata dobânzii curente bancare, cu aproximativ 20-30%, datorită faptului
că pentru deţinătorii de obligaţiuni, riscul asumat este minim. Cu toate
acestea, costul unui împrumut obligatar este mai mare decât al
creditului bancar cu aceeaşi durată, deoarece include: cheltuielile de
emisiune estimate, în medie, la 6% din valoarea totală a emisiunii;
comisionul anual plătit băncilor pentru obligaţiunile răscumpărate care
reprezintă 0,5% din valoarea lotului de obligaţiuni rambursate;
comisionul bancar, reprezentând 1% din valoarea dobânzilor
(cupoanelor) acordate anual investitorilor; rata dobânzii sau
randamentul acordat investitorilor.
Creditul obligatar nu se rezumă la creditul public. Alături de
acţiuni, societăţile comerciale emit şi obligaţiuni. Aceasta este adesea o
formă preferată de mobilizare a capitalului, întrucât obligaţiunile nu
conferă subscriptorilor drept de vot, iar deţinerea şi negocierea lor nu
modifică structura puterii în consiliul de administraţie.
De regulă, dobânzile la obligaţiuni sunt mai mici şi, deci, mai
puţin grevate decât plăţile de dividende. Există creditori specializaţi ai
întreprinderilor mari deţinători de obligaţiuni.
Extinderea rapidă a creditului obligatar conferă importanţă
evaluării financiare a titlurilor de împrumut pentru a aprecia în primul
rând riscurile legate de rambursarea sau plata dobânzilor. Operaţiunile
pe termen scurt şi lung emise de către stat sau societăţi comerciale sunt
o componentă a patrimoniului investitorilor transferabilă în lichidităţi la
107
NOTE CURS
bursa de valori sau suportul pe care se obţine sau se garantează

împrumuturi.
4.6.4. Creditul ipotecar
Creditul destinat activităţii imobiliare prezintă una din cele mai

importante categorii de credit din sistemul naţional în economia de
piaţă, economie care cultivă şi dezvoltă, sprijină şi susţine, proprietatea
individuală. Creditul ipotecar se afirmă deci, ca principală modalitate de
sprijinire a proprietăţii imobiliare.75
Creditul ipotecar presupune o convenţie între creditor şi
împrumutat, în care se prevede, în general:
 proprietatea ce serveşte ca garanţie a rambursării împrumutului;
 condiţiile de remunerare şi scadenţele de rambursare ;
 penalităţile în caz de rambursare anticipată, parţială sau completă, a
împrumutului;
 circumstanţele în care, prin nerespectarea condiţiilor de împrumut,
debitorul poate pierde proprietatea.
Principalul tip de împrumut pe ipotecă comportă o sumă de
rambursare şi o rată a dobânzii fixă (constantă şi identică).
Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă şi fiecare
rambursare cuprinde, deopotrivă, dobânda şi suma cu care se reduce
datoria în curs (interest and principal). De regulă, în cadrul ratei fixe, în
timp, scade partea privind dobânzile şi creşte partea privind
rambursarea propriu-zisă.
În ultimul timp s-au dezvoltat şi alte tipuri de credite ipotecare
cum ar fi:
 împrumut pe ipotecă cu dobânzi variabile ;
 împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă ;
 împrumut pe ipotecă inversat, purtător de anuităţi.
75
108
NOTE CURS
Împrumutul pe ipotecă cu dobânzi variabile s-a instituit în special

datorită creşterii şi variaţiei ratei dobânzii în anii '80, în care s-a produs
creşterea costurilor de procurare a fondurilor de împrumut.76
Creditul pe ipotecă cu dobânzi variabile presupune variaţia
acestora, în funcţie de un indicator precis al pieţii financiare.
Creditele pe ipotecă cu rambursarea progresivă77 satisfac
cerinţele crescânde ale familiilor cu venituri modeste, aflate la începutul
activităţii, care au perspectiva ameliorării veniturilor lor. Formulele
propuse prevăd pentru perioadele iniţiale, reduceri între 9 şi 95% faţă
de rambursările constante.
Creditul ipotecar inversat, purtător de anuităţi, urmăreşte să
valorifice capitalul imobilizat în locuinţe proprietate, fără a se renunţa la
dreptul de proprietate şi la uzufruct. Ca atare, împrumutul obţinut prin
ipotecarea unei părţi a proprietăţii serveşte la achiziţionarea unui
contract de anuităţi şi aduce astfel proprietarului un venit regulat. Este
un sistem considerat de perspectivă.
Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate ţările
dezvoltate, implică o mobilizare vastă de resurse, de regulă, capitalurile
disponibile pe termen lung.
Întrucât o serie de instituţii de credit şi financiare constituie
asemenea resurse pe termen lung, care în mod necesar implică
valorificare şi garanţii sigure de rambursare, s-a creat în toate ţările o
piaţă ipotecară firească.
Într-o epocă mai depărtată aceste instituţii deţinătoare de
resurse desfăşurau pe cont propriu operaţii de credit ipotecar,
asumându-şi rolul de creditor în cadrul unor contracte de credit.
Sistemul francez este caracterizat printr-o piaţă distinctă a
creditului ipotecar unde operaţiile se desfăşoară sub supravegherea unei
instituţii de credit specializate, Creditul Funciar. Pe această piaţă,
obligaţiile ipotecare nu sunt decât obiect-gaj al operaţiunii. Creditele se
negociază prin instrumente speciale, efecte de mobilizare subscrise în
76
2008, p. 168
77
Idem
109
NOTE CURS
favoarea ofertanţilor de capitaluri disponibile de către utilizatorii lor,

bănci sau instituţii, care acordă efectiv credit ipotecar.
Operaţiile pe această piaţă se desfăşoară între instituţii de credit
după modelul pieţii monetare, iar influenţele reciproce orientează adesea
evoluţia preţurilor de piaţă, în acelaşi sens, deşi nivelul acestora este, pe
fiecare piaţă diferit.
Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea şi
propăşirea proprietăţii, sprijinul statului se manifestă pe scară largă în
toate ţările, pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare,
gestiunea datoriei etc.
Prin creditul ipotecar se mobilizează capitalurile disponibile pe
termen lung. Instituţiile care vehiculează disponibilităţi pe termen lung şi
care se afirmă în sfera creditului ipotecar sunt băncile ipotecare, casele
de economii, societăţile de asigurări şi, în proporţii crescânde, băncile
comerciale.
4.6.5. Creditul de consum
Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu,

destinat să acopere costul bunurilor şi serviciilor achiziţionate prin
reţeaua de comercializare şi servicii, sau pentru recreditarea creanţelor
contractate în acest scop. El este acordat persoanelor individuale.
Creditul de consum constă în vânzarea cu plata în rate a unor
bunuri de consum personal de valori mari şi folosinţă îndelungată.
Creditul de consum a apărut iniţial sub forma „creditului deschis",
concretizându-se în posibilitatea acordată clienţilor solvabili de către
comerciant pentru a achiziţiona mărfurile necesare, urmând ca lichidarea
sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit angajamentelor
personale diferite. Forma astfel practicată a fost considerată drept credit
cu rambursarea neeşalonată.
Odată cu creşterea producţiei de masă a bunurilor de folosinţă
îndelungată şi a necesităţii de a asigura accesul la acestea, a apărut
nevoia statuării unor norme precise de creditare, precum şi a unei reţele
ample şi diversificate de instituţii de credit. Astfel că, cea mai mare
110
NOTE CURS
parte a creditelor de consum există şi se acordă sub forma creditelor

eşalonate, formă în care termenii creditării, scadenţele, cuantumul
ratelor etc. se stabilesc la acordarea creditului.
Creditul cu scadenţă nedeterminată implică operaţii de credit
deschis, credite acordate comercianţilor cu amănuntul, sau de către
aceştia, credite privind anumite servicii. In aceste operaţiuni, înseamnă
că debitorul va efectua plata în timp util (maximum fiind convenit) dar în
momente prielnice lui, pe care le stabileşte personal.
O formă deosebită, în deplină dezvoltare ce aparţine creditelor
eşalonate îl reprezintă creditul revolving, apărut la sfârşitul anilor '30.
Îndeosebi această formă s-a extins odată cu amplificarea utilizării
cărţilor de credit.
Ca şi elemente caracteristice acestui credit putem enumera: se
acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi; permite
consumatorului să efectueze cumpărările sau să obţină împrumuturi fie
direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit, în
momentul oportun pentru el; consumatorul are posibilitatea să
efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în curs, fie prin plăţi
parţiale, periodice, după posibilităţi.
Datorită facilităţilor acordate, această formă s-a impus în ultima
vreme şi tinde să devină preponderentă în operaţiile de credit de
consum.
Creditul comercial a avut şi are un rol deosebit în dezvoltarea
economiei de consum, respectiv a producţiei şi circulaţiei mărfurilor,
destinate marii mase a consumatorilor. Creditul de consum anticipează
momentul intrării în posesie a bunurilor şi permite accesul
cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosinţă îndelungată
de valoare mare.78 Prin aceasta se acţionează pe două planuri, pe de o
parte, se asigură satisfacerea facilă a dorinţelor şi necesităţilor marii
mase de consumatori, iar pe de altă parte, se promovează pe scară
largă producţia şi circulaţia unei game extinse de mărfuri, dincolo de
78
111
NOTE CURS
cererea solvabilă a populaţiei şi chiar, după unele aprecieri, dincolo de

capacităţile normale de plată a populaţiei, luată în ansamblul ei.
Se consideră că acţiunea creditului de consum este
destabilizatoare pentru economie pe unele planuri, oferind terenul unor
producţii supradimensionate, ea acţionând ca un factor de expansiune a
economiei de consum.
O cerere sporită şi stabilă de mărfuri de larg consum a contribuit
la aplicarea rapidă a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, a tehnologiilor în
producţie, în folosul întregii societăţi. Creditul de consum acţionează
astfel în sensul recuperării rapide a cheltuielilor avansate în producţie,
spre realizarea constantă şi oportună a produselor puse pe piaţă. Acest
fapt permite producătorului reluarea imediată a proceselor de producţie,
desfăşurarea lor accelerată, creşterea cifrei de afaceri şi implicit a
profitului.
De aci şi interesul sporit al producătorilor de automobile,
echipamente electromenajere etc., în a dezvolta, ei înşişi, reţeaua de
creditare privind, vânzarea propriilor produse, implicit prin înfiinţarea
sau dirijarea unor bănci sau societăţi financiare cu asemenea profil.
Dată fiind importanţa economico-socială a creditelor de consum,
aceasta reprezintă sfera cu cea mai mare implicare a reglementărilor şi
controlului de stat.
112
NOTE CURS
Capitolul 5
ACTIVITATEA DE CREDITARE
ŞI LOCUL EI ÎN OPERAŢIUNILE BANCARE
Conform Legii bancare nr. 58/1998, care a fost înlocuită de OUG

99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, completată
şi modificată prin Legea 227/2007, noţiunea de „credit” - este definită
ca un angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la
rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor
cheltuieli legate de aceasta sumă sau orice prelungire a scadenţei unei
datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează
o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani.
Operaţiunile de aprobare şi acordare a creditelor au la bază
prudenţa bancară, ca principiu fundamental ce caracterizează întreaga
activitate a băncii.
5.1. Politici de prudenţă bancară şi minimizarea riscurilor
În literatura de specialitate, prin reglementări bancare şi

prudenţiale se înţelege ansamblul de legi şi alte norme asimilate „pentru
a asigura un cadru legal” necesar desfăşurării profesiunii de bancher şi
pentru statuarea unor relaţii bine concentrate şi responsabile între bănci
şi numeroşii lor prieteni, clienţii băncii”.79
Aceste legi şi norme care statuează comerţul de bană, respectiv
profesia de bancher, privesc criterii, condiţii care trebuie îndeplinite de
bancă „pentru a fi acreditate să funcţioneze în condiţiile de organizare şi
specializare declarate”.80
79
Basno Cezat, Dardac Nicolae, Managementul bancar, Editura Economică,
2002, p. 20.
80
Idem, p. 279.
113
NOTE CURS
Reglementările prudenţiale81 reprezintă o măsură necesară şi

utilă pentru a preveni înclinaţia managerilor către profituri mari şi rapide
care, adesea, implică renunţarea la cele mai elementare măsuri
preventive. Necesitatea unei atitudini prudenţiale impuse băncilor prin
lege decurge, în primul rând, din rolul băncilor, a sistemului bancar în
economie. Situaţia economică şi financiară a agenţilor economici şi a
persoanelor fizice este îmbinată în procesul serviciilor bancare şi orice
destabilizare a băncilor poate conduce la multiple fenomene de criză
economică, în viaţa firmelor şi a familiilor.
Reglementările prudenţiale au ca sferă de aplicabilitate spaţiul
naţional, ansamblul de legi şi norme statuate de fiecare ţară, însă, pe
seama intensificării relaţiilor de colaborare, acestea s-au extins, fiind
elaborate conform principiilor elaborate de mai multe ţări
(internaţionalizarea reglementărilor) sau potrivit directivelor europene în
sistemul Uniunii Economice Europene (aplicarea normelor comunitare).
Reglementările prudenţiale au drept scop esenţial protecţia
instituţiilor financiar-bancare împotriva consecinţelor negative ale
riscurilor, îndeosebi prin prevenirea acestora.
Aceste reglementări instituie restricţii în activitatea financiar-
bancară prin reducerea expunerii la risc, limitarea efectelor negative ale
riscurilor asupra performanţelor financiare ale instituţiilor respective, dar
şi norme de constituire a unor resurse de acoperire a pierderilor din
realizarea riscurilor.
Domeniile de aplicare a acestor reglementări prudenţiale sunt:82
A. Cerinţe cu privire la nivelul minim de solvabilitate
Reglementarea prudenţială a băncii se referă la adecvarea
fondurilor proprii la riscurile asumate, fondurile proprii fiind considerate
sub două ipoteze: nucleul dur al capitalurilor proprii (constituite din
capital şi rezerve legale) şi elemente complementare (constituite din
rezerve din reevaluare, titluri cu durată determinată, datoria
subordonată).
81
Badea Leonardo (coord.), Socol Adela, Drăgoi Violeta, Drigă Imola,
Managementul riscului bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2010, p. 400.
82
Idem, p. 401.
114
NOTE CURS
Reglementarea cunoscută sub numele de norma Cooke stabileşte

un raport minimal de 8% între fondurile privite în sens larg şi activele
ponderate în funcţie de risc.
Rata solvabilităţii bancare se stabileşte ca raport între fondurile
proprii şi calitatea activelor apreciată în funcţie de risc.
În planul supravegherii prudenţei bancare, la nivel internaţional,
se disting de-a lungul ultimelor decenii câteva direcţii clare de acţiune:
Acordul Basel I, Directiva Europeană privind gradul de Adecvare a
Capitalului şi Acordul Basel II.
Banca Reglementărilor Internaţionale (Bank for International
Settlemants – BIS) este o organizaţie internaţională creată la Conferinţa
de la Haga în anul 1930, unde s-au negociat aspecte legate de
stabilitatea sistemului financiar internaţional.
Problemele apărute în iunie 1974 la Banca Germană Bankhaus
Herstatt şi la Franklin Bank din New York au determinat crearea
Comitetului de la Basel privind Supravegherea Bancară de către
guvernatorii băncilor centrale din G10, cu scopul de a îmbunătăţi
colaborarea între organismele de supraveghere bancară prin asigurarea
unui forum de discuţii şi rezolvarea unor preocupări privind
supravegherea.
Între SUA şi Marea Britanie s-a convenit un acord pentru a stabili
standardele privind gradul minim de adecvare a capitalului în cadrul
Acordului Basel (1986).
Standardele au fost stabilite pe baza şi pe premisa că mărimea
capitalului serveşte ca un tampon împotriva insolvabilităţii sau a
pierderilor neprevăzute.
Acordul de la Basel a crescut motivaţia necesară a procesului
stabilirii unei rate unice a solvabilităţii pe întreaga Uniune Europeană,
care a legitimat extinderea cadrului Basel la instituţiile de credit.
Primul acord de la Basel, elaborat în anul 1988, aduce ca un
element de noutate faţă de reglementările anterioare în domeniu ideea
îmbunătăţirii calităţii managementului riscului şi stabilirea unui nivel al
115
NOTE CURS
capitalizării băncii calculat în funcţie de senzitivitatea la risc a activelor

sale.83
Principiile de bază privind adecvarea capitalului menţionate în
convenţia de la Basel sunt:
a. minim 8% din activele ajustate în funcţie de risc trebuie să fie
deţinute sub formă de capital de bază (capital de rang I + II);
b. minim 50% din capitalul băncii trebuie să fie capital de rang I;
c. restul capitalului de bază poate fi format din capital de rang II;
d. sunt luate în calcul elemente din afara bilanţului (garanţii,
cambii);
e. fiecare ţară îşi poate stabili şi aplica propriile criterii privind
gradul de adecvare a capitalului, dar nivelul minim este stabilit prin
convenţia de la Basel.
Într-o modalitate similară cerinţelor de la Basel, Directivele
Uniunii Europene stabilesc tipul şi sumele de capital care sunt solicitate
pentru acoperirea operaţiunilor.
Directiva Consiliului privind fondurile proprii ale instituţiilor de
credit84
dă o definiţie comună a fondurilor proprii ale instituţiilor de
credit, precum şi a criteriilor de determinare a structurii acestora.
Directiva privind rata de solvabilitate a instituţiilor de credit
urmăreşte două obiective:85 să armonizeze regulile de supraveghere
prudenţială pentru o piaţă comună şi să întărească standardele de
solvabilitate ale instituţiilor de credit comunitare pentru a-i proteja pe
deponenţi, investitori şi a asigura stabilitatea sistemului bancar în cadrul
Uniunii Europene.
Începând cu 1 ianuarie 1993, instituţiile de credit sunt obligate să
menţină rata de solvabilitate la un nivel egal cu 8%.
83
Trenca Ion, Noi cerinţe privind managementul riscului de creditare, Economie
Teoretică şi Practică Aplicată, nr. 3/2006.
84
Directiva Fondurilor proprii – OFN 89/299/EEC din 17 aprilie 1989.
85
Directiva Ratei de solvabilitate – SRD 89/647/EEC din 18 decembrie 1989.
116
NOTE CURS
În legislaţia românească, directiva este implementată prin

intermediul legii privind activitatea bancară şi a Normelor Băncii
Naţionale a României.86
În anul 1999, Comitetul de la Basel a demarat consultările ce au
condus la emiterea unui nou Acord pe probleme de capital, care ar
trebui armonizat mai bine la complexităţile lumii financiare moderne.
Pentru evaluarea fiecărei categorii de risc, noul Acord Basel II
prevede mai multe abordări pentru măsurarea riscului de credit, a
riscului de piaţă şi a riscului operaţional.
Acordul Basel II s-a implementat începând cu finele anului 2006
şi prevede modul de calcul al indicatorilor de solvabilitate ai băncilor
după cum urmează:
a. limita minimă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport
între nivelul fondurilor proprii şi activele ponderate funcţie de risc este
de 12%;
b. limita minimă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport
între nivelul capitalului propriu şi activele ponderate funcţie de risc este
de 8%, din care elementul de capital de bază trebuie să reprezinte cel
puţin 4%.
Conform Acordului Basel II, constituenţii capitalului de
reglementare se clasifică astfel:
 capitalul de nivel I sau capitalul nucleu (cu componentele – acţiunile
comune şi rezultatele reportate; acţiunile preferenţiale perpetue;
rezerva pentru riscul de credit; obligaţiuni convertibile în acţiuni);
 capitalul de nivel II, limitat la 100% din capitalul de rang I (cu
componentele – rezerve din reevaluarea activelor; provizioane
generale; rezerve generale pentru pierderi; acţiuni preferenţiale
cumulate nerecuperabile; datorii subordonate la termen);
 capitalul de nivel III, destinat acoperirii unei părţi din riscurile de
piaţă prim emisiuni de datorii subordonate la termen. Este limitat la
86
Legea nr. 443 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998 privind
activitatea bancară şi Normele BNR nr. 12/2003 privind supravegherea
solvabilităţii şi a expunerilor mari ale instituţiilor de credit, modificate şi
completate prin Normele nr. 9/2004.
117
NOTE CURS
250% din partea crescută a capitalului de rang I şi trebuie să aibă o

scadenţă de cel puţin 2 ani.
Noul Acord Basel II se bazează pe trei piloni:
 Pilonul 1 – Cerinţele minime de capital – presupune abordarea
cantitativă a cerinţelor prudenţiale, respectiv determinarea cerinţelor
minime de capital pentru riscul de credit, riscul de piaţă şi riscul
operaţional.
 Pilonul 2 – Activitatea de supraveghere – presupune abordarea
calitativă a cerinţelor prudenţiale. Autoritatea de supraveghere are
un rol activ în evaluarea şi verificarea procedurilor interne ale
băncilor privind adecvarea capitalurilor. Totodată, banca centrală
impune cerinţa ca instituţiile de credit să menţină capital în exces
faţă de nivelul minim indicat de Pilonul 1, implementând un
mecanism de intervenţie timpurie în gestionarea riscurilor. Fiecare
bancă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să deţină un set
de proceduri interne de gestionare a riscului; să deţină un sistem
specific de evaluare a riscului; să îşi asigure o capitalizare
corespunzătoare; să îşi îmbunătăţească practicile proprii de
administrare a riscurilor.
 Pilonul 3 – Disciplina de piaţă – presupune necesitatea existenţei
unui instrument de supraveghere prudenţială. Cerinţele de raportare
mai detaliate către banca centrală vor avea ca noutate furnizarea
către public a unor date referitoare la: structura acţionariatului,
expunerile la risc şi adecvarea capitalului la profilul de risc. Disciplina
de piaţă este un element important în promovarea siguranţei şi
solidităţii băncii, iar transparenţa în publicarea periodică a unor
informaţii bancare reprezintă un factor de noutate al Acordului Basel
II (de două ori pe an şi de câte ori este cazul).
B. Cerinţe cu privire la divizarea şi limitarea riscurilor

Diviziunea riscului urmăreşte evitarea concentrării riscurilor prin
diversificarea plasamentelor şi a creditelor în special. Concentrarea
clienţilor într-un singur domeniu de activitate este relativ periculoasă
pentru o bancă universală. În sfera creditării persoanelor fizice,
118
NOTE CURS
diversificarea portofoliului este, în primul rând, o diversificare teritorială,

iar la creditarea agenţilor economici importantă este diversificarea
sectorială sau economică, iar în ceea ce priveşte clienţii suverani,
diversificarea geografică.
Limitarea riscurilor are caracter normativ şi autonormativ, fiecare
bancă, în funcţie de calitatea mediului economic şi de evoluţia
parametrilor proprii putând asigura limitarea acestora global şi analitic,
astfel: fixând o limită proprie internă, ce reprezintă angajamentul său
global în operaţiuni riscante sau fixând plafoane de credite pe debitori,
grup de debitori, sectoare de activitate sau zonă geografică pentru a
preveni ca modificări semnificative ale unei situaţii economice a acestor
grupe să-i afecteze negativ expunerea la risc.
C. Cerinţe privind tratarea diferenţiată a creditelor şi constituirea

de provizioane.
În baza legii bancare87, băncile au obligaţia, în vederea
administrării corecte a riscului general de credit, a protejării propriului
capital şi a depozitelor clienţilor să constituie rezerva generală pentru
riscul de credit în limita a 1% din soldul creditelor acordate existent la
sfârşitul anului, atât în lei, cât şi în valută.
Rezerva generală pentru riscul de credit se utilizează exclusiv
pentru acoperirea de pierderi din credite numai după epuizarea
celorlalte măsuri legale de recuperare a creditelor şi de acoperire a
eventualelor pierderi aferente.
Analiza şi clasificarea portofoliului se fac având în vedere
evaluarea performanţelor financiare ale împrumutatului şi a capacităţii
sale de a-şi onora datoriile la scadenţă.
Constituirea provizioanelor specifice de risc reprezintă o formă de
asigurare împotriva riscului şi este destinată protejării capitalului băncii,
protejării depozitelor persoanelor fizice şi juridice şi acoperirii
eventualelor credite sau incertitudini în recuperare.
87
Legea nr. 443/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998
privind activitatea bancară.
119
NOTE CURS
Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecărui credit

aprobat în curs de derulare şi sunt destinate eventualelor credite care,
în urma analizei performanţelor financiare ale împrumutaţilor şi al
serviciului datoriei prezintă incertitudine în recuperarea lor.
În România, regimul provizioanelor specifice de risc este
guvernat de reglementări 88
potrivit cărora obiectul clasificării îl constituie
creditele acordate clientelei din sectorul nebancar, evidenţiate în activul
bilanţier, pentru care se constituie provizioane specifice de risc de credit
şi angajamente asumate de bancă, în numele clientelei din sectorul
nebancar, pentru care nu se constituie provizioane specifice de risc de
credit.
Clasificarea se efectuează prin aplicarea simultană a criteriilor:
serviciul datoriei şi iniţierea de proceduri judiciare.
Banca constituie provizioane specifice de risc în următorii
coeficienţi:
Tabelul 5.1. Coeficienţii de provizionare aferenţi categoriilor de

clasificare
Coeficienţi de provizionare pentru credite Coeficienţi de provizionare pentru
Categorii de (altele decât cele înregistrate în valută creditele înregistrate în valută sau
clasificare a sau indexate la cursul unei valute, indexate la cursul unei valute
creditelor acordate persoanelor fizice expuse la acordate persoanelor fizice expuse la
riscul valutar riscul valutar
Standard 0 0,7
În observaţie 0,05 0,08
Substandard 0,2 0,23
Îndoielnic 0,5 0,53
Pierdere 1 1
Sursa: Legea nr. 443/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998 privind
activitatea bancară
Sumele aferente provizioanelor specifice de risc se vor include în

cheltuieli. Pentru constituirea acestor provizioane, soldul creditelor
acordate fiecărui debitor al societăţii bancare se diminuează cu valoarea
88
Regulamentul BNR nr. 4/2008 pentru modificarea şi completarea
Regulamentului BNR nr. 4/2004, privind organizarea şi funcţionarea la Banca
Naţională a României a Centralei Riscurilor Bancare.
120
NOTE CURS
garanţiilor, ipotecilor şi a depozitelor băneşti ipotecate sau gajate,

potrivit normelor BNR.
La determinarea provizioanelor, expunerea debitorului poate fi
micşorată doar cu valoarea angajamentelor apărute din: garanţii
necondiţionate de la Guvernul României sau de la BNR; garanţii
necondiţionate de la altă bancă din România; depozite gajate plasate la
banca însăşi şi colaterale acceptate de conducerea băncii.
Dobânzile aferente creditelor acordate clientelei, alta decât cea
bancară, neîncasate la scadenţă de cel puţin 90 de zile se consideră în
categoria „pierdere”, iar băncile vor calcula şi vor constitui lunar
provizioane specifice de risc la nivelul de 100% din valoarea acestora
existentă în sold la finele fiecărei luni.
Societăţile bancare vor utiliza provizioanele specifice de risc
constituite în sensul diminuării sau anulării acestora în următoarele
situaţii: pentru creanţele din creditele acordate şi dobânzile aferente
acestora în cazul debitorilor intraţi în lichidare juridică; când sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii pentru creanţele neîncasate,
aferente creditelor şi dobânzilor clasificate de către societăţile bancare,
conform prevederilor normelor BNR privind clasificarea creditelor şi
constituirea provizioanelor specifice de risc; în cazul debitelor persoane
fizice, când au fost epuizate toate măsurile legale de recuperare a
creanţelor neîncasate, reprezentând credite acordate şi dobânzile
aferente acestora. 89
Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la

anularea provizioanelor specifice de risc de credit în cazul realizării
riscului de credit şi se va realiza prin reluarea pe venituri a sumei
reprezentând nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc
de credit aferente creditelor şi/sau plasamentelor care se scot în afara
bilanţului.
89
121
NOTE CURS
D. Cerinţe privind nivelul minim de lichiditate

Lichiditatea bancară reprezintă o problemă de gestiune a
activelor şi pasivelor bancare care au grade diferite de lichiditate şi arată
capacitatea unei bănci de a-şi finanţa operaţiunile curente. În cazul
lipsei de lichiditate, banca se obligă să apeleze la recreditarea din partea
Băncii de Emisiune sau la credite de pe piaţa interbancară. Însă aceste
credite vor genera pentru bancă costuri ridicate, care vor trebuie să fie
acoperite de aceasta cu afectarea corespunzătoare a nivelului profitului.
Problema centrală ce se ridică este ca băncile să-şi analizeze
permanent gradul lor de lichiditate pentru a evita creşterile nejustificate
de costuri.
Lichiditatea unei bănci este apreciată în funcţie de nevoile
anticipate de lichiditate ale acesteia şi a surselor de finanţare. Criza de
lichiditate de la o singură bancă poate avea repercusiuni la nivelul
întregului sistem bancar.
În vederea satisfacerii nevoilor de lichiditate, banca poate utiliza
activele sale lichide sau recurge la împrumuturi, vânzarea acţiunilor sau
a titlurilor.
Ca alternativă, nevoile de lichiditate vor putea fi satisfăcute prin
intermediul surselor de datorii.
Limita minimă a indicatorului de lichiditate reglementat este 1 şi
se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară
pe fiecare bandă de scadenţă. Lichiditatea efectivă se determină prin
însumarea pe fiecare bandă de scadenţă a activelor bilanţiere şi a
angajamentelor primite evidenţiate în afara bilanţului. Lichiditatea
necesară se determină prin însumarea pe fiecare bandă de scadenţă a
obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date evidenţiate în afara
bilanţului.
În scopul monitorizării şi sporirii eficienţei controlului lichidităţii
bancare, BNR90 a emis norme privind lichiditatea băncilor persoane
juridice române.
90
Normele nr. 1 din 9.04.2001 şi Normele 2 din 11.02.2002.
122
NOTE CURS
E. Cerinţe privind poziţia valutară

Expunerea la riscul valutar se poate împărţi în trei componente:
expunerea generată de activităţile internaţionale prin consolidare
bilanţieră, expunerea tranzacţională şi expunerea economică. 91
Expunerea băncii la riscul valutar se măsoară prin amploare
poziţiei valutare individuale gestionate separat pentru fiecare valută.
La sfârşitul fiecărei zile bancare lucrătoare, poziţiile valutare ale
unei bănci sunt supuse următoarelor limitări: maximum 10% din
fondurile proprii ale băncii pentru oricare din poziţiile individuale
ajustate; maximum 20% din fondurile proprii ale băncii pentru poziţia
valutară totală.
F. Cerinţe privind administrarea resurselor şi a plasamentelor

Reglementările vizează un segment restrâns orientat în sensul de
a asigura delimitarea clară a sferei de activitate în zona specifică
comerţului de bancă92 şi concentrarea resurselor şi eforturilor în acest
sens. Cerinţele în acest domeniu înseamnă delimitarea şi interzicerea
activităţilor şi plasamentelor care au sfera de activitate spre obiective
excentrice spre care băncile s-ar putea orienta în căutarea unor surse de
profit iluzorii, dar care includ riscuri mari. Se interzice băncii angajarea
în tranzacţii cu bunuri mobile şi imobile.
G. Cerinţe privind extinderea reţelei de sucursale şi alte sedii

secundare ale băncii
Extinderea în teritoriu prin sucursale şi alte sedii secundare
reprezintă modalitatea principală de creştere a potenţialului bancar. A
avea sucursale înseamnă a avea capacitatea de constituire a depozitelor
prin afluenţa clienţilor deponenţi şi, implicit, a solicitanţilor de credite,
mărindu-se pe această bază cifra de afaceri a băncii şi posibilităţile de a
oferi întreaga gamă de servicii diversificate.
Extinderea în teritoriu de unităţi bancare este dependentă de
baza de colectare a depozitelor. În multe ţări, în funcţie de răspândirea
91
Roxin Luminţa, Gestiunea riscurilor bancare, EDP, Bucureşti, 1997, p. 195.
92
123
NOTE CURS
în teritoriu şi costul atragerii depozitelor, s-au conturat două categorii

comerciale: băncile de detaliu (cu amănuntul) care au răspândire în
teritoriu şi constituie depozite cu costuri minime şi băncile cu ridicata din
centrele mari financiare, care au costuri ale resurselor mai mari,
deoarece acestea sunt procurate de la băncile de detaliu prin
redistribuirea pe piaţa interbancară.
În legea bancară, autorizarea priveşte fiecare sediu în parte,
apreciind măsura în care fiecare sucursală poate asigura realizarea
obiectivelor propuse în condiţii compatibile cu buna funcţionare a
sistemului bancar şi cu regulile unei practici bancare prudente care să
asigure clientelei o siguranţă satisfăcătoare în condiţiile existente în
segmentul de piaţă ce urmează a fi acoperit de serviciile oferite de
bancă.
5.2. Activitatea de creditare - conţinut, principii şi reguli

generale în cadrul băncilor comerciale româneşti
La acordarea creditelor, societăţile bancare vor urmări ca

solicitanţii de credite să prezinte credibilitate pentru rambursarea
sumelor la scadenţă. În acest scop, băncile cer solicitanţilor garantarea
creditelor în condiţiile stabilite prin normele lor de creditare.
Activitatea de creditare se bazează, în primul rând, pe analiza
viabilităţii şi realismului afacerilor, în vederea identificării şi evaluării
capacităţii de plată a clienţilor, respectiv de a genera venituri şi
lichidităţi ca principală sursă de rambursare a creditului şi de plată a
dobânzii. Determinarea capacităţii de plată a clienţilor se face prin
analiza aspectelor financiare şi nefinanciare ale afacerilor, atât din
perioadele expirate cât şi cele prognozate.
Legislaţia în vigoare prevede că documentaţia de credit este
acea documentaţie care stă la baza unei convenţii intervenite între
bancă şi o altă persoană pentru acordarea unui credit şi cuprinde:
 situaţii financiare curente ale solicitantului de credit şi ale oricărui
garant al acestuia, inclusiv proiecţia fluxurilor financiare pentru
perioada de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor;
124
NOTE CURS
 o descriere a modalităţilor de garantare pentru plata integrală a

datoriei şi, după caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul
garanţiei;
 o descriere a condiţiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului,
rata dobânzii, schema de rambursare şi obiectivul debitorului sau
scopul pentru care a solicitat creditul;
 semnătura fiecărei persoane care a autorizat creditul în numele
băncii.
Documentaţia necesară pentru obţinerea creditelor:

 Cererea de credit semnată de personale autorizate;
 Bilanţul contabil, raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere,
încheiate pentru ultimii 2 ani (respectiv 3 ani pentru creditele
destinate investiţiilor), ultima balanţă de verificare anterioară lunii
solicitării creditului;
 Bugetul de venituri şi cheltuieli întocmit conform precizărilor
Ministerului de Finanţe;
 Fluxul de lichidităţi prognozat (cash-flow al agentului economic);
 Situaţia stocurilor şi cheltuielilor pentru care se solicită creditul, care
să cuprindă cantităţile, valorile, cauzele formării şi termenele de
valorificare;
 Situaţia contractelor de livrare pentru produsele ce constituie
obiectul creditului;
 Proiectul graficului de rambursare a creditului şi plată a dobânzilor;
 Lista garanţiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat;
 Planul de afaceri (pentru creditele pe termen scurt)/Studiu de
fezabilitate (pentru creditele destinate investiţiilor);
 Orice alte documente necesare, solicitate de bancă.
Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă pentru toţi
participanţii: pentru bancă, deoarece, prin extinderea şi diversificarea
portofoliului de credite, poate obţine profit suplimentar; pentru clienţi,
care, pe seama creditelor, pot să-şi dezvolte afacerile, să obţină profit
şi, pe această bază, să ramburseze împrumuturile şi să-şi achite
dobânzile.
125
NOTE CURS
Analiza şi acordarea creditelor trebuie să aibă în vedere influenţa

factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienţi, respectiv
aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute asupra
desfăşurării afacerilor şi rambursării creditelor.
Banca are obligaţia să analizeze şi să verifice, iar împrumutatul
să pună la dispoziţie toate documentele şi actele din care să rezulte
natura activităţilor desfăşurate, credibilitatea, situaţia patrimonială,
rezultatele economico-financiare, capacitatea managerială şi orice alte
documente şi date care să permită evaluarea potenţialului economic,
organizatoric şi financiar al clientului.
Legislaţia bancară prevede că „toate operaţiunile de credit şi
garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din
care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor
tranzacţii”. Aceste documente trebuie păstrate de bănci şi puse la
dispoziţie personalului autorizat al Băncii Naţionale a României, la
cererea acestuia. Contractele de credit bancar, precum şi garanţiile
reale şi personale, constituite în scopul garantării creditului bancar,
constituie titluri executorii. De la data investirii cu formula executorie a
contractului de credit, dobânzile se vor calcula în continuare şi se vor
evidenţia de către bancă, în afara bilanţului contabil, împreună cu
creditele respective.
Creditele şi scrisorile de garanţie solicitate, indiferent de suma
sau durata de rambursare, respectiv de valabilitate, se acordă pentru
destinaţia stabilită prin contracte, aceasta fiind obligatorie pentru
împrumutaţi.
Utilizarea creditului aprobat pentru o altă destinaţie decât cea
stabilită, dă dreptul băncii să întrerupă creditarea şi să retragă
împrumutul acordat.
La creditele acordate şi scrisorile de garanţie eliberate, banca
percepe dobânzi şi comisioane, precum şi penalităţi stabilite conform
prevederilor legale în vigoare, în cazul nerambursării la scadenţă a
creditelor şi neachitării dobânzilor datorate.
Creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate, iar volumul
minim al garanţiilor constituite trebuie să acopere datoria maximă a
126
NOTE CURS
împrumutatului către bancă, formată din credite şi dobânzi. Banca are

dreptul să verifice la clienţii săi existenţa permanentă şi integritatea
garanţiilor asigurătorii pe toată perioada creditării, respectarea
condiţiilor în care s-a acordat creditul, modul cum acesta este utilizat,
iar, în cazul în care se constată încălcarea prevederilor contractuale, să
retragă creditele înainte de scadenţa stabilită sau, în lipsă de
disponibilităţi, să le treacă pe poziţia de credite restante şi să
urmărească rambursarea acestora în ordinea stabilită prin lege.
Pe toată durata creditării, agenţii economici beneficiari de credite
au obligaţia să pună la dispoziţia băncii un exemplar din bilanţul
contabil, situaţiile contabile periodice şi orice alte documente solicitate
de bancă. Aceasta obligaţie este prevăzută ca o clauză distinctă în
contractul de credite.
Creditele se acordă la cererea agenţilor economici care
îndeplinesc următoarele condiţii:
 sunt constituiţi potrivit legii;
 posedă capital social vărsat potrivit statutului;
 desfăşoară activităţi legale şi eficiente potrivit actului de înfiinţare şi
statutului de funcţionare; pot beneficia de credite şi agenţii
economici ale căror activităţi sunt subvenţionate, cu condiţia ca
rezultatele financiare să se încadreze în subvenţia cuvenită;
 îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate;
 din analiza fluxurilor de lichidităţi rezultă că există posibilităţi reale
de rambursare la scadenţă a ratelor din credit şi plata dobânzilor
aferente;
 valoarea garanţiilor materiale acceptate este mai mare sau cel puţin
la nivelul creditelor solicitate şi a dobânzilor aferente, calculate pe
întreaga perioadă de creditare în cazul creditelor pe termen mediu şi
lung, valoarea garanţiilor va trebui să acopere la acordare nivelul
împrumutului şi a dobânzilor aferente, calculate pentru o perioadă de
cel puţin 12 luni:
 au deschise conturi la una din unităţile teritoriale ale băncii;
 prezintă situaţia angajamentelor din conturile deschise la alte
societăţi bancare şi a garanţiilor aferente;
 acceptă clauzele din contractul de credite.
127
NOTE CURS
5.3. Riscul în activitatea de creditare
Acordarea unui credit poate fi, în general, descrisă ca fiind

procesul prin care o anumită valoare este împrumutată unei entităţi sau
persoane, acceptându-se un risc financiar asupra posibilităţii ca acea
entitate/persoană să nu fie capabilă în viitor să-şi achite obligaţiile.
Creditul bancar se referă la procesul de acceptare a unui risc
asupra unui potenţial debitor care desfăşoară o anumită activitate.
Riscul asumat este influenţat de capacitatea reală a debitorului de a-şi
îndeplini obligaţiile în viitor.
În luarea deciziei de asumare a unui risc acceptabil precum şi a
unei datorii acceptabile, este foarte important sa se înţeleagă modul în
care acest risc poate fi micşorat la maximum, în condiţiile obţinerii unui
profit corespunzător.
Acest lucru necesită utilizarea unui sistem de investigare a
tuturor componentelor de risc, a riscului global, care pot fi împărţite în
trei categorii:
• Riscul tranzacţiei - vizează diferite aspecte funcţionale şi
operaţionale ale riscului afacerii;
• Riscul clientului - se refera la capacitatea clientului de a-şi
achita datoriile faţa de bancă;
• Riscul garanţiei - se referă la posibilitatea băncii de a
recupera creanţele sale din ultima sursa pe care o are la dispoziţie
Riscul tranzacţiei, riscul clientului şi riscul garanţiei se afla într-o
strânsă legătură, fiind necesară o bună cunoaştere în vederea aprecierii
riscului general (de ansamblu) pe care îl implică creditul respectiv.
Înţelegerea în profunzime a tuturor componentelor identificabile şi
cuantificabile ale riscului general, dă posibilitatea comparării riscului
general în raport cu recompensa viitoare şi, în acest sens, a luării
deciziei de acordare sau nu a creditului.
5.3.1. Riscul tranzacţiei
128
NOTE CURS
Acest risc necesită identificarea, înţelegerea şi acceptarea tuturor

aspectelor funcţionale şi operaţionale ale riscului implicat. Riscul
tranzacţiei vizează: natura şi structura afacerii; implicaţiile juridice,
politice, economice şi practice vis-a-vis de împrumutat şi orice alte
circumstanţe care pot afecta sau schimba riscul în sine.
Foarte important, în riscul tranzacţiei este cunoaşterea naturii şi
structurii afacerii propuse de client, şi anume:
 tipul de produs creditat;
 scopul pentru care este solicitat creditul (activităţi legale sau
ilegale);
 termenul pe care se acorda (pe termen scurt, mediu sau lung)
 sursa de rambursare a creditului (identificabilă sau neidentificabilă);
 mecanismul prin care se face plata din sursa de rambursare;
 calitatea sursei de rambursare - este o componenta de mare
importanţă în cunoaşterea şi comensurarea riscului. Este preferabil
ca banca să încheie tranzacţii în care sursa de rambursare să fie
identificabilă, deoarece poate fi analizată calitatea acesteia şi poate fi
urmărit mecanismul prin care debitorii clientului efectuează plăţile.
5.3.2. Riscul clientului
Acesta presupune asumarea de către bancă a riscului ca la data

scadenţei clientul să nu poată să-şi achite obligaţiile pe care le are faţă
de bancă. Creditul constituie, din perspectiva băncii, un plasament cu un
risc cunoscut şi asumat în vederea obţinerii unui profit, iar din punct de
vedere al clientului o sursă de finanţare necesară desfăşurării,
continuării, dezvoltării sau restructurării activităţii acestuia.
Banca trebuie să fie convinsă, în urma analizei pe care o
efectuează asupra datelor istorice şi a prognozelor financiare, că
debitorul are posibilităţi să-şi achite obligaţiile în viitor. Este necesară
înţelegerea şi evaluarea tuturor componentelor vis-a vis de client,
precum şi a activităţii desfăşurate de acesta în vederea stabilirii unei
opinii prudente vizând posibilităţile de rambursare ale acestuia.
Întreaga analiză a riscului de creditare este realizată pe baza
evaluării bonităţii clientului, a posibilităţilor sale reale de rambursare a
129
NOTE CURS
creditului la scadenţă. Aceasta presupune organizarea analizei clientului

în cadrul unei metodologii care să asigure luarea în considerare a tuturor
aspectelor financiare şi nefinanciare care au impact asupra clientului, a
activităţii sale, a profitului său, a capacităţii sale de rambursare.
Aceste principii sunt cunoscute în plan internaţional sub
denumirea de cei şase C ai creditului - Caracterul, Capacitatea, Cash-ul
(numerarul), Colateralul, Condiţiile şi Controlul93.
Pentru a acorda creditul, banca trebuie să fie satisfăcută de toate
aceste aspecte care privesc fiecare principiu în parte.
Tabelul 5.2. ”Cei şase C ai creditului”

Caracterul Capacitatea Cash
Istoricul clientului privind Evidenţa istorică a vânzărilor,
Identitatea clientului şi a giranţilor
rambursarea creditului profiturilor şi dividendelor
Copii ale statului, convenţiilor, contractelor
Experienţa altor bănci cu acest de societate şi ale altor documente care Acurateţea fluxului prognozat de
client atestă capacitatea legală a clientului de a fonduri
lua credit
Descrierea istoricului, a structurii legale, a
Performanţele clientului în
proprietarilor, a obiectului de activitate, a Disponibilitatea rezervelor de
prognozarea rezultatelor
produselor şi a principalilor clienţi şi lichidităţi
activităţii sale
furnizori ai activităţii solicitantului de credit
Viteza de rotaţie a stocurilor,
Ratingul de credit
clienţilor şi creditorilor
Existenţa unor garanţii, giranţi Structura capitalului şi gradul de
pentru credit îndatorare
Controlul cheltuielilor
Evoluţia acţiunilor clientului (dacă
sunt negociate pe o piaţă)
Raportul de audit Calitatea
managementului
Colateral Condiţii Control

Reglementările bancare aplicabile în
Poziţia clientului în cadrul ramurii şi
Proprietatea asupra activelor ceea ce priveşte trăsăturile şi calitatea
segmentului său de piaţă
creditelor acceptabile
Performanţa clientului prin comparaţie
Vechimea activelor Documentaţie adecvată
cu firme similare
Climatul competitiv pentru produsele Documentaţie de credit întocmită
Vulnerabilitatea la uzura morală
clientului corespunzător
Înscrierea cererii de credit în liniile
Expunerea clientului la ciclul de
Valoarea de realizare politicii băncii privind activitatea de
activitate şi la schimbarea tehnologiei
creditare
93
Dedu Vasile, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, 2008, p. 123.
130
NOTE CURS
Informaţii din surse externe

Gradul de specializare a specializate (ex.: experţi politici)
Condiţiile pieţei forţei de muncă
activelor privind factorii externi care ar putea
afecta rambursarea creditului
Impactul inflaţiei asupra situaţiilor
Gajuri, ipoteci şi restricţii
financiare
Active în leasing
Acoperirea cu asigurare
Garanţii şi waranturi emise
Poziţia băncii faţă de ceilalţi
Perspectiva pe termen lung a ramurii
creditori
Situaţia obligaţiilor faţă de fisc şi Reglementările, factorii politici şi de
a proceselor intentate clientului mediu
Necesităţi viitoare probabile de
finanţare
5.3.3. Riscul garanţiei
Riscul garanţiei rezultă din incertitudinea băncii asupra

posibilităţilor de a-şi recupera creanţele din ultima sursă pe care o are la
dispoziţie, după epuizarea tuturor celorlalte căi.
Gestionarea riscului garanţiei presupune două nivele de analiză:
• Primul nivel este cel al cuantificării valorii garanţiei înainte de
acordarea creditului, în procesul de elaborare a deciziei de creditare.
Modul în care se constituie garanţia, direct de la client sau indirect de la
o terţă persoană fizică sau juridică, care îl garantează pe acesta, implică
forme diferite de identificare şi cunoaştere a riscului. Pentru bancă,
calitatea girantului este la fel de importantă ca şi calitatea clientului
garantat, banca asumându-şi în felul acesta un risc egal cu acela faţă de
clientul care beneficiază direct de credit.
• Al doilea nivel de analiză a riscului garanţiei se referă la
momentul lichidării garanţiei, în cazul în care banca va trebui să
procedeze la executarea acesteia. Procesul de preluare a controlului
asupra garanţiei necesită timp, iar la sfârşitul acestui proces, dacă nu va
fi posibil ca această garanţie să fie vândută la un preţ care să acopere
datoria, banca va obţine foarte puţin sau chiar nimic din executarea ei.
Garanţiile trebuie să reprezinte ultima sursă de rambursare a
creditului care se va utiliza doar în cazul în care nu mai există alte
posibilităţi de rambursare a acestuia şi a plăţii dobânzii.
131
NOTE CURS
Valoarea minimă a garanţiilor acceptate de bancă va fi în toate

cazurile cel puţin egală cu datoria cea mai mare a debitorului, formată
din creditul aprobat plus dobânda până la rambursarea primei rate din
împrumut.
Potrivit reglementarilor legale în vigoare, garanţiile ce pot fi
acceptate de bancă se împart în trei categorii, respectiv garanţii reale,
garanţii personale şi alte garanţii.
Garanţiile reale - sunt acele garanţii care constau în afectarea
specială a unor bunuri individualizate pentru garantarea creditului şi
sunt formate din ipoteci şi gajuri.
a) Ipoteca este o garanţie imobiliară care nu comportă
deposedarea celui ce o constituie de bunul adus în garanţie. Ipoteca
practicată de bancă în relaţia cu clienţii săi este o ipotecă convenţională,
întrucât are la bază înţelegerea intervenită între bancă şi constitutorii
ipotecii, care poate fi debitorul sau un garant persoană fizică sau
juridică. Obiectul ipotecii îl constituie numai bunurile imobile actuale, nu
cele viitoare, aflate în proprietatea constitutorilor şi în circuitul civil.
Pentru a fi acceptate în garanţie, bunurile imobile propuse trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie în proprietatea constitutorului şi să se afle în circuitul civil (să
facă obiectul vânzării-cumpărării);
 să existe o piaţă sigură pentru bunurile ipotecate;
 bunurile să fie situate în zone de interes pentru o categorie largă de
potenţiali cumpărători;
 clădirile să permită amenajări şi adaptări pentru utilizări multiple;
 bunurile ipotecate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată
perioada contractului de credit, iar drepturile cuvenite din
despăgubiri să fie concesionate băncii;
 bunurile ipotecate să nu fie afectate de sarcini;
 existenţa unui înscris (contract) autentificat de notar, în care se
descrie imobilul ipotecat şi valoarea creditului negarantată;
 persoana ce constituie ipoteca să aibă o deplină capacitate de
exerciţiu, respectiv persoanele fizice să aibă peste 18 ani, iar
persoanele juridice să fie legal constituite.
132
NOTE CURS
b) Gajul este un contract accesoriu contractului de credit, prin

care debitorul sau garantul, după caz, remite băncii un bun mobil pentru
garantarea creditului. În temeiul prevederilor codului civil şi codului
comercial gajul este de două feluri:
 gajul cu deposedare, numit şi „amanet”, care presupune
deposedarea de bunul mobil al constitutorului şi depunerea acestuia
la bancă. Această formă de gaj se materializează printr-un contract
care se întocmeşte în două exemplare, dintre care unul se păstrează
la bancă şi unul se înmânează constitutorului. Obiectul gajului cu
deposedare îl constituie bunurile mobile cu volum mic şi valoare
ridicată, cum ar fi metalele şi pietrele preţioase, tablourile,
sculpturile, bijuteriile şi altele asemenea;
 gajul fără deposedare nu presupune deposedarea de bunurile
mobile aduse în garanţie, el fiind posibil de aplicat asupra produselor
solului prinse în rădăcini sau deja culese, precum şi asupra materiilor
prime industriale, în stare de fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în
unităţi sau depozite. Produsele ce pot constitui obiect al contractului
de gaj fără deposedare sunt numai produsele cerealiere, plantele
tehnice şi oleaginoase, leguminoasele boabe, legumele, cartofii,
pepenii, fructele şi plantaţiile furajere.
Pentru ca produsele menţionate să poată fi luate în garanţie este
necesar să se îndeplinească următoarele condiţii: să existe o posibilitate
reală în obţinerea produselor menţionate, în sensul că la data constituirii
garanţiei culturile din care rezultă acestea să fie cel puţin înfiinţate sau
produsele să se afle în stare de fabricaţie sau deja fabricate aflate în
unităţi sau depozite, după caz şi să existe o piaţă sigură pentru
valorificarea respectivelor produse.
Pentru valabilitate, în afara condiţiilor specifice menţionate
anterior, cele două forme de gaj trebuie să mai îndeplinească şi
următoarele condiţii:
 constitutorul, persoana fizică sau juridică, împrumutat sau garant,
trebuie să fie proprietarul bunului gajat şi să aibă deplină capacitate
de exerciţiu, respectiv 18 ani împliniţi pentru persoane fizice sau
calitatea de persoană juridică legal constituită, după caz;
133
NOTE CURS
 bunurile gajate sa fie în circuitul civil, adică să facă obiectul vânzării-

cumpărării;
 bunurile gajate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată
perioada contractului de credit, iar drepturile rezultate din
despăgubiri să fie cesionate băncii;
 în contractul de gaj, indiferent de forma acestuia, să se menţioneze
creditul pentru care se constituie gajul, felul şi natura bunurilor
gajate care se vor descrie, menţionându-se greutatea, cantitatea,
calitatea şi alte elemente de identificare, specifice după caz, şi locul
unde se găsesc bunurile gajate.
Ipoteca şi gajul sunt singurele garanţii ce asigură băncii un
privilegiu (întâietate) în raport cu alţi creditori, motiv pentru care în
procesul garantării creditelor, acestora li se va da importanţa cuvenită,
cu atât mai mult cu cât, prin intermediul lor, anumite bunuri din
patrimoniul împrumutaţilor sau garanţilor sunt destinate să acopere
sumele de bani datorate băncii şi rambursate de împrumutaţi.
Garanţii personale
Garanţia personală este angajamentul asumat de o persoana
fizică sau juridică, după caz, prin care aceasta se obligă să execute
obligaţia debitorului (împrumutatului), în cazul neexecutării ei de către
împrumutat. Garanţia personală mai poartă denumirea de fideiusiune
sau cauţiune, prin care fideiusorul sau cauţionarul se obligă să garanteze
creditul cu averea prezentă şi viitoare.
Alte garanţii
Gajul general. Acesta reprezintă, în fapt, cea mai generală
garanţie, ea fiind în acelaşi timp un gaj comun la dispoziţia tuturor
creditorilor, care au cu toţii poziţie egală faţă de bunurile debitorului
împotriva căruia s-a pornit executarea silită. Din această egalitate
decurge consecinţa că, în caz de insuficienţă a sumelor obţinute prin
executarea silită, sumele realizate efectiv se împart între bancă şi ceilalţi
eventuali creditori, proporţional cu valoarea creanţelor fiecăruia.
134
NOTE CURS
Depozitele în lei şi valută. Disponibilităţile băneşti existente în

conturile împrumutaţilor sau ale altor persoane fizice şi juridice cu cont
la unităţile bancare pot constitui garanţii la creditele solicitate, dacă
acestea se constituie în depozite distincte, create în scopul exclusiv al
garantării creditelor. Constituirea depozitelor în scopul garantării
împrumuturilor se realizează pe baza unui contract de garanţie prin
constituirea unui depozit bancar, în care, în mod obligatoriu, se va
menţiona scopul creării depozitului, respectiv garantarea creditului
acordat de bancă.
135
NOTE CURS
Capitolul 6
BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI
Banca Naţională a României a fost înfiinţată prin Legea din 17

aprilie 1880 ce prevedea înfiinţarea unei „bănci de scompt şi
circulaţiune” , începând cu 1 iulie 1880, iniţial, pentru o perioadă de 20
94
de ani, având dreptul de a emite în exclusivitate bilete de bancă la

purtător, cu un capital social de 30 milioane lei, mixt – de stat şi privat.
În prezent, Banca Naţională a României funcţionează în baza
Legii 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, avânt un
statut juridic ce o detaşează net de instituţiile de credit.
Conform art. 1, alin. 1 din Legea nr. 312/2004, este banca
centrală a României, având personalitate juridică, este organizată cu
sediul central în Bucureşti, având sucursale şi agenţii atât în capitală, cât
şi în alte localităţi din ţară.
Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României îl
constituie asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor şi, implicit,
stabilitatea financiară. Este o persoană juridică de drept public, o
instituţie publică independentă95, în realizarea atribuţiilor sale
nesolicitând şi neprimind instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la
orice instituţie sau autoritate.96
Independenţa BNR este abordată sub două aspecte:
independenţa relativă, considerându-se că activitatea BNR este
subordonată autorităţii executive şi independenţa absolută, banca
94
În acea perioadă, BNR realiza: scontarea sau cumpărarea de poliţe, bilete la
ordin sau alte efecte; scontarea bonurilor de tezaur în limita a 20% din nivelul
capitalului vărsat; tranzacţii cu metale preţioase; primirea de sume în cont
curent şi în depozit, a titlurilor, a metalelor preţioase.
95
Art. 1, alin. 2 din Legea 312/2004.
96
Art. 3, alin. 1 din Legea 312/2004.
136
NOTE CURS
centrală fiind coordonată de autoritatea legislativă, iar politica monetară

fiind realizată în cadrul amplu al politicii macroeconomice a statului.
Se consideră97 că o bancă este cu atât mai independentă cu cât
are ca principal obiectiv asigurarea stabilităţii preţurilor, beneficiind de
discreţie deplină în utilizarea instrumentelor specifice atingerii acestui
obiectiv, la nevoie, chiar împotriva autorităţii executive.
De altfel, potrivit altor opinii, în definirea conceptului de
independenţă nu se are în vedere caracterul absolut al acesteia,
deoarece o bancă centrală nu poate acţiona ca „stat în stat”, noţiunea
de autonomie fiind preferată celei de independenţă.
Pentru stabilirea gradului de independenţă a băncilor centrale,
sunt considerate definitorii următoarele coordonate: independenţa
instituţională, independenţa operaţională, independenţa financiară şi
independenţa organului de conducere a băncii centrale şi a membrilor
acestora.
Legea nr. 312/2004 conţine dispoziţii care conduc la concluzia că
BNR este caracterizată de autonomie parţială. Astfel, capitalul BNR
aparţine în totalitate statului, numirea membrilor BNR se face de către
Parlament, guvernatorul BNR are obligaţia de a prezenta anual un raport
Parlamentului cu privire la situaţia monetară şi a creditului, repartizarea
profitului. BNR sprijină politica generală a statului, fără prejudicierea
obiectivului său fundamental şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Atribuţiile Băncii Naţionale a României sunt reglementate de
Legea 312/2004, art. 2, alin. 2 care prevede:
a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs
de schimb;
b) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a
instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a
sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;
c) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de
plată pe teritoriul României;
97
Costică I. Lăzărescu S.A., Politici şi tehnici bancare, Editura ASE, Bucureşti,
2004, p. 15.
137
NOTE CURS
d) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării

acestuia;
e) administrarea rezervelor internaţionale ale României.
Banca Naţională a României sprijină politica economică generală
a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental
privind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor, conform art. 2,
alin. 3 din Legea 312/2004.
6.1. Funcţiile Băncii Centrale a României
Prerogativele enunţate în conexiunea lor firească, cu dispoziţiile

OUG 99/2006, se constituie în adevărate funcţii ale autorităţii
centrale: emisiunea monetară, elaborarea şi aplicarea politicii monetare
şi valutare, funcţia normativă, refinanţarea şi asigurarea de lichidităţi
pentru sistemul bancar, supravegherea activităţii bancare, funcţia de
bancă a statului român.
Prin exercitarea lor, BNR normează şi influenţează
comportamentul economic al instituţiilor de credit în concordanţă cu
obiectivele politicii monetare, valutare, de credit şi plăţi, le autorizează
şi supraveghează, urmărind funcţionarea normală şi promovarea unui
sistem bancar specific economiei de piaţă.98
Funcţia de emisiune monetară

Banca Naţională a României deţine monopolul emisiunii
monetare, fiind unica instituţie autorizată să emită însemne monetare
sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată, pe
teritoriul României.
Prin emisiunea monetară, BNR urmăreşte circulaţia monetară şi
finanţează economia. În realizarea acestei funcţii, BNR: elaborează
programul de emisiune monetară, astfel încât să asigure necesarul
monetar în strânsă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti;
distribuie emisiunea monetară realizată şi administrează rezerva de
98
Bercea L., Sistemul de evidenţă a instituţiilor de credit, în Revista de Drept
Comercial, nr. 10/2003, p. 148-149.
138
NOTE CURS
numerar sub formă de bancnote şi monede metalice; stabileşte valoarea

nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice
ale bancnotelor şi monedelor metalice; asigură tipărirea bancnotelor şi
baterea monedelor metalice şi ia măsuri pentru păstrarea în siguranţă a
celor care nu sunt puse în circulaţie şi pentru custodia şi distrugerea,
când aceasta este necesară, a matriţelor, cernelurilor şi a bancnotelor şi
monedelor metalice retrase din circulaţie; poate hotărî anularea sau
retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede metalice şi
punerea în circulaţie în locul acestora a altor tipuri de însemne
monetare.
Banca de emisiune devine deţinătoarea stocului de aur monetar
şi titulare rezervelor valutare ale ţării.
La nivelul Uniunii Europene, privilegiul exclusiv al emisiunii
monetare este atribuit Băncii Centrale Europene, euro înlocuind devizele
naţionale din statele care fac parte din eurosistem.
Odată cu trecerea României la moneda euro, funcţia de emisiune
monetară a BNR va suporta modificări structurale. Tipărirea şi emiterea
monedei euro vor fi subordonate politicii monetare realizate de Banca
Centrală Europeană.
În România, euro constituie doar o monedă de cont, urmând
regimul juridic prevăzut în Regulamentul Băncii Naţionale privind
regimul valutar nr. 4/2005.99
Funcţia de elaborarea şi aplicare a politicii monetare şi

valutare. Canale de transmisie a politicii monetare
Politica monetară are ca obiectiv stabilitatea internă a monedei
naţionale, asigurându-se o creştere economică neinflaţionistă şi
menţinerea echilibrului macroeconomic. Acest lucru se realizează prin
utilizarea procedurilor şi instrumentelor specifice pentru operaţiuni de
piaţă monetară.
Pe termen scurt evoluţia preţurilor100 este supusă unor influenţe
multiple, generate de factori provenind din economia naţională şi din
99
Regulamentul Băncii Naţionale 4/2005, republicat MOf. 616/6 septembrie
2007.
100
www.bnr.ro
139
NOTE CURS
mediul extern, care acţionează asupra cererii şi ofertei agregate. Pe

termen mediu şi lung, însă, un rol fundamental în asigurarea stabilităţii
preţurilor îi revine conduitei politicii monetare. Mecanismul de transmisie
a politicii monetare reprezintă totalitatea canalelor prin care banca
centrală, utilizând un set variat de instrumente de politică
monetară poate influenţa dinamica cererii agregate şi a preţurilor din
economie.
Dintre canalele (sau mecanismele specifice) de transmisie a
politicii monetare identificate de literatura de specialitate, practica
economică a relevat cu precădere importanţa următoarelor: canalul
ratelor dobânzilor practicate de instituţiile financiare; canalul creditului;
canalul cursului de schimb; canalul efectelor de avuţie şi bilanţ; canalul
anticipaţiilor agenţilor economici privind inflaţia.
Figura 6.1. Interacţiunea canalelor de transmisie a politicii

monetare
Sursa: www.bnr.ro
O descriere simplificată a acestor canale de transmisie şi a
interacţiunii dintre acestea, adaptată particularităţilor economiei
româneşti, stă la baza construcţiei modelului de analiză şi prognoză pe
termen mediu al BNR.
140
NOTE CURS
În general, semnalele transmise prin deciziile de politică

monetară îşi produc efectele asupra economiei în mod indirect,
propagându-se prin intermediul verigii intermediare reprezentate de
sistemul financiar-bancar. Relaţia dintre banca centrală şi băncile
comerciale se stabileşte în cadrul pieţelor financiare (monetară,
valutară), banca centrală având capacitatea de a controla relativ
eficient ratele dobânzilor pe termen scurt prin gestionarea lichidităţii pe
piaţa monetară interbancară. De regulă, în cadrul sectorului financiar-
bancar transmisia impulsurilor de politică monetară se realizează relativ
rapid. La nivelul relaţiei dintre băncile comerciale şi economia reală,
impulsurile de politică monetară ale băncii centrale se transmit mai
degrabă imperfect şi după o perioadă de timp care depinde de
particularităţile structurale ale economiei naţionale.
Deşi banca centrală poate controla ratele dobânzilor pe termen
scurt, economia reală este influenţată cu precădere de ratele dobânzilor
pe termen mediu şi lung practicate de băncile comerciale pentru
depozitele atrase sau pentru creditele acordate clienţilor
acestora. Nivelul acestora din urmă depinde de cel al ratei dobânzii de
politică monetară, dar şi de un număr de alţi determinanţi (aşteptările
privind inflaţia, perspectivele privind creşterea economică etc.), şi este
hotărâtor pentru deciziile de investiţii, consum sau economisire. În
general, dobânzi mai reduse stimulează investiţiile şi consumul în
defavoarea economisirii, în timp ce dobânzi mai ridicate stimulează
economisirea, inhibând pe termen scurt consumul şi investiţiile. Astfel
este influenţată cererea agregată din economie.
În acelaşi timp, magnitudinea cererii partenerilor comerciali
externi pentru produsele de export (cererea externă) poate constitui un
aport semnificativ la adresa activităţii economice interne. Oferta
agregată are o capacitate de ajustare la nivelul cererii agregate limitată
la un orizont scurt de timp. Pe termen lung, oferta depinde în principal
de dinamica factorilor fundamentali precum capacităţile de producţie,
forţa de muncă şi gradul de înzestrare tehnologică şi, prin urmare, se
ajustează mai lent şi pe termen mai îndelungat, neputând fi influenţată
prin intermediul politicii monetare. În aceste condiţii, pe termen
scurt/mediu, politica monetară poate afecta numai decalajul dintre
141
NOTE CURS
nivelul efectiv al activităţii economice şi cel sustenabil pe termen lung

(deviaţia PIB real de la nivelul său potenţial).
La rândul său, deviaţia PIB real este un factor determinant pentru
inflaţia preţurilor de consum. De exemplu, o cerere în exces pentru
bunuri de consum sau de investiţii pune în mod direct presiune asupra
costurilor cu factorii de producţie (inclusiv cu factorul muncă, respectiv
salariile).
În faţa unor astfel de creşteri ale costurilor de producţie, o parte
a firmelor pot decide în favoarea unei diminuări a marjelor de profit
obţinute, lăsând preţurile finale de vânzare nemodificate. Pe termen
mediu, însă, în condiţiile unor creşteri persistente ale costurilor de
producţie, firmele vor transfera tot mai mult aceste costuri asupra
preţurilor de vânzare, ceea ce va conduce în cele din urmă la creşterea
preţurilor bunurilor de consum (generând inflaţie). Un deficit de cerere
agregată pe de altă parte va avea efecte contrare.
Având un control relativ eficace asupra ratelor dobânzilor pe
termen scurt, banca centrală poate influenţa inclusiv motivaţia agenţilor
economici de a deţine monedă naţională comparativ cu aceea de a
deţine monedă străină şi, prin aceasta, cursul de schimb. Cu toate
acestea, evoluţia cursului de schimb este rezultatul acţiunii unui număr
mult mai mare de factori (de exemplu, aversiunea la risc a investitorilor
străini, dezechilibrele macroeconomice interne şi externe, factorii politici
etc.). Asupra unora dintre aceşti factori politica monetară nu poate
acţiona, iar asupra altora are o influenţă limitată şi condiţionată strict de
coerenţa celorlalte politici macroeconomice (fiscală, de venituri, a
reformelor structurale).
Cursul de schimb influenţează preţul relativ al bunurilor interne
faţă de cel al bunurilor tranzacţionate pe pieţele externe. Un exportator
va câştiga mai mult dacă preţul obţinut în valută din vânzarea bunurilor
sale pe pieţele externe este transformat în lei la un curs de schimb mai
ridicat (moneda naţională este mai depreciată). Pe de altă parte, un
importator va câştiga mai mult dacă bunurile vândute pe piaţa internă
sunt achiziţionate în valută la un cost mai mic exprimat în lei, echivalent
al unei monede naţionale mai apreciate. Cursul de schimb transmite
142
NOTE CURS
astfel (prin intermediul canalului exporturilor nete, sau canalului indirect

al cursului de schimb) cu un anumit decalaj în timp, impulsurile iniţiale
ale ratei dobânzii de politică monetară asupra activităţii economice
(sintetizată prin deviaţia PIB real).
Un alt mecanism important prin care cursul de schimb şi ratele
dobânzilor acţionează asupra activităţii economice este efectul de avuţie
şi bilanţ. O depreciere a cursului de schimb al monedei naţionale
generează o diminuare a apetitului pentru contractarea de credite în
valută. În acelaşi timp, deprecierea leului va reduce venitul disponibil al
celor care au deja contractate astfel de credite. Acest efect decurge din
faptul că agenţii economici care obţin venituri în monedă naţională vor fi
nevoiţi, în situaţia unei deprecieri, să plătească mai mulţi lei pentru
serviciul datoriei contractate în valută. Aprecierea cursului de schimb va
avea efecte de sens invers: va spori motivaţia sectorului privat de a se
împrumuta în valută mai degrabă decât în monedă naţională, în principal
datorită costurilor comparativ mai scăzute în lei asociate serviciului
datoriei.
Unul din cele mai simple şi mai rapide mecanisme prin care sunt
transmise modificările cursului de schimb este cel al preţului bunurilor
de import (canalul direct al cursului de schimb). Preţul la care un agent
economic va comercializa pe piaţa internă bunuri achiziţionate din
import, este format din preţul în valută (de pe piaţa externă) al bunului
respectiv transformat în lei la cursul de schimb relevant. În general,
preţul în monedă naţională se ajustează incomplet la variaţiile cursului
de schimb. Aceasta se datorează în principal costurilor ridicate pe care
le-ar genera pentru importatori modificarea preţurilor practicate pe piaţa
internă cu aceeaşi frecvenţă ridicată pe care o manifestă fluctuaţiile
cursului de schimb Alături de preţurile bunurilor din import, o serie
întreagă de alte preţuri răspund mai mult sau mai puţin la modificările
cursului de schimb, precum preţurile combustibililor, unele preţuri
administrate, preţurile bunurilor complementare sau substituibile celor
importate.
Percepţia agenţilor economici cu privire la consecvenţa cu care
banca centrală urmăreşte îndeplinirea obiectivelor sale fundamentale
afectează semnificativ aşteptările cu privire la inflaţie. În condiţiile
143
NOTE CURS
creşterii transparenţei şi credibilităţii demersurilor băncii centrale,

ancorarea aşteptărilor inflaţioniste la o traiectorie compatibilă cu
obiectivele acesteia privind inflaţia devine unul dintre cele mai puternice
şi mai eficiente canale de transmisie a politicii monetare.
Dincolo de influenţa politicii monetare, dinamica cererii agregate
şi a preţurilor este determinată şi de conduita altor componente ale
setului de politici macroeconomice, cum ar fi politica fiscală şi politica
veniturilor. Politica fiscală are un efect direct asupra economiei
influenţând cererea agregată prin intermediul impulsului fiscal.
O politică fiscală optimală are rolul de a atenua şi stabiliza
fluctuaţiile ciclului economic şi, prin urmare, dinamica deviaţiei PIB real
de la nivelul său potenţial. Stabilirea conduitei fiscale în ceea ce priveşte
cuantumul unor impozite precum TVA sau nivelul accizelor la diferite
produse are impact direct asupra nivelului preţurilor în economie. Pe de
altă parte, o politică echilibrată a veniturilor trebuie să fie ghidată de
asigurarea corelaţiei dintre câştigurile salariale reale din domeniul public
cu cele din domeniul privat şi cu dinamica productivităţii muncii
Funcţia de refinanţare şi asigurare a lichidităţii sistemului

bancar
Refinanţarea nu transformă BNR într-o instituţie de credit, fiind
circumstanţiată de politica sa monetară valutare, de credit şi plăţi, legea
conferindu-i un regim juridic distinct.
Numită şi funcţie de creditare a economiei, este strâns legată de
politica monetară şi de cursul de schimb realizându-se printr-o gamă
variată de operaţiuni reglementate de legea specială. Ea are ca finalitate
menţinerea unui nivel al lichidităţilor, de natură să permită o funcţionare
normală a sistemului bancar, precum şi crearea şi menţinerea fluxurilor
financiare.
Refinanţarea sau recreditarea sunt operaţiuni sinonime şi au
semnificaţia posibilităţii unei instituţii de credit de a împrumuta, la
rându-i, resursele financiare de care are nevoie, recreditarea fiind
condiţionată de garanţiile pe care le poate oferi şi de caracterul
creanţelor pe care acestea le înglobează.
144
NOTE CURS
Refinanţarea este un instrument indirect de politică monetară,

alături de mecanismul rezervelor minime obligatorii, mecanismul taxei
oficiale a scontului, operaţiunile de open market.
Refinanţarea are loc în condiţii restrictive, fiind suprimat accesul
comod şi nestingherit la resursele BNR, instituţiile de credit având
deschisă calea pieţei monetare interbancare.
Creditele de refinanţare sunt reglementate prin normele BNR,
cunoscând drept categorii creditul structural (destinat susţinerii
activităţii din anumite sectoare de activitate, tendinţa fiind de scădere);
creditul lombard (singurul care se mai practică); creditele speciale
(pentru băncile aflate în dificultate ce necesită un plan de redresare a
acestora, cu o durată scurtă şi garanţii colaterale); creditul de licitaţii.
Pentru operaţiunile efectuate, Banca Naţională a României
stabileşte şi încasează dobânzi şi comisioane. Pentru recuperarea
sumelor, BNR are la îndemână drepturile instituite la art. 50 din Legea
312/2004, denumite Garanţii speciale, aceasta având posibilitatea să
obţină executarea creanţei sale pe baza unei simple notificări
extrajudiciare.
În calitatea sa de împrumutător în ultimă instanţă, BNR trebuie
să fie prudentă în limitarea riscului sistemic, când, pentru asigurarea de
lichidităţi sistemului bancar, poate acorda credite negarantate sau
garantate şi cu alte garanţii decât cele la care legea face trimitere.
În acest context, pentru banca centrală, este imperios necesară
păstrarea şi controlul lichidităţilor instituţiilor de credit, acestea putând
să se împrumute pentru a ieşi din dificultate, ca orice entitate
comercială.
Funcţia de supraveghere a activităţii bancare

Supravegherea instituţiilor de credit este strâns legată de
gestiunea riscului bancar, reglementată de Legea 312/2004.
Scopul supravegherii prudenţiale este relevat de următoarele
aspecte: realizarea unui sistem bancar stabil, eficient, competitiv;
funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea la promovarea
unui sistem financiar specific economiei de piaţă; menţinerea încrederii
publicului în sistemul bancar; protejarea fondurilor deponenţilor prin
145
NOTE CURS
prevenirea riscurilor şi limitarea lor; asigurarea respectării legii şi a

reglementărilor în domeniul bancar.
Metodele de realizare a supravegherii prudenţiale se realizează
prin: elaborarea de reglementări şi luarea de măsuri pentru impunerea
respectării acestora; raportările de prudenţă bancară realizate potrivit
legii bancare şi reglementărilor BNR, elaborate în aplicarea acestora;
inspecţii la sediul băncilor, al sucursalelor şi al altor sedii secundare din
ţară şi străinătate, la sediul sucursalelor instituţiilor de credit străine
care desfăşoară activitate în România.
Din dispoziţiile OUG 99/2006, se desprind următoarele reguli de
exercitare a supravegherii prudenţiale: supravegherea directă de către
BNR a actelor, operaţiunilor, situaţiilor, instituţiei de credit
supravegheate; supravegherea pe bază individuală sau pe bază
consolidată, atunci când banca controlată se află în una din
circumstanţele legale; colaborarea BNR cu autorităţile competente din
statele membre şi străine pentru supravegherea instituţiilor de credit;
schimbul de informaţii cu autorităţile competente din statele membre şi
străine pentru supravegherea instituţiilor de credit în condiţiile legii.
În situaţia încălcării disciplinei bancare de către instituţiile de
credit supravegheate, BNR poate decide măsuri de redresare şi de
sancţionare a acestora sau chiar supravegherea ori administrarea
specială în raport cu încadrarea în circumstanţele instituirii acestora ori,
după caz, măsuri de stabilizare a entităţilor aflate în dificultate
financiară.
Internaţionalizarea sistemului bancar atrage după sine
necesitatea întăririi controlului prudenţial de către băncile centrale
pentru prevenirea crizelor naţionale şi internaţionale şi a spălării
capitalurilor.
Funcţia de păstrare şi administrare a rezervelor

internaţionale ale statului
Această funcţie decurge din privilegiul de emisiune monetară,
BNR devenind deţinătoarea stocului de aur monetar şi titulara rezervelor
valutare ale ţării.
146
NOTE CURS
BNR, în administrarea rezervelor internaţionale, poate cumpăra,

vinde sau efectua alte tranzacţii cu lingouri, monede din aur şi alte
metale preţioase, valute, titluri (bonuri de tezaur, obligaţiuni), emise
sau garantate de guverne străine sau de organizaţii financiare
interguvernamentale, valori mobiliare (emise sau garantate de bănci
centrale, de instituţii financiare internaţionale, de societăţi bancare şi
nebancare); poate deschide şi menţine conturi la bănci centrale şi
autorităţi monetare, societăţi bancare şi instituţii financiare
internaţionale; poate deschide şi ţine conturi; poate efectua operaţiuni
de corespondent pentru organizaţiile străine.
Rezervele aparţin statului român ori unor persoane juridice
române şi sunt alcătuite din următoarele elemente: aurul deţinut în
tezaur în ţară sau depozitat în străinătate; active externe sub formă de
bancnote şi monede sau disponibil în conturi la bănci sau la alte instituţii
financiare în străinătate, exprimate în acele monede şi deţinute în acele
ţări pe care le stabileşte BNR; orice alte active de rezervă recunoscute
pe plan internaţional, inclusiv dreptul de a efectua cumpărări de la
Fondul Monetar Internaţional, în cadrul tranşei de rezervă, precum şi
deţinerile de drepturi speciale de tragere; cambii, cecuri, bilete la ordin,
precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare negociabile sau nu; bonuri
de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat emise sau garantate de
guverne străine sau de instituţii financiare interguvernamentale,
negociabile sau nu, exprimate şi plătibile în valută, în locuri acceptabile
pentru BNR.
Stabilirea rezervelor se face cu respectarea regulilor generale
privind lichiditatea şi riscul specific activelor externe, în astfel de condiţii
încât să poată determina periodic mărimea lor exactă.
Nivelul lor trebuie să fie adecvat tranzacţiilor externe ale statului.
Dacă există pericolul diminuării rezervelor internaţionale, până la un
nivel care ar periclita tranzacţiile internaţionale ale statului, BNR va
prezenta guvernului şi parlamentului un raport privind situaţia rezervelor
internaţionale şi cauzele care au condus sau care pot conduce la o astfel
de reducere. Raportul va conţine recomandările BNR privind politicile
guvernamentale macroeconomice necesare pentru preîntâmpinarea sau
remedierea situaţiei.
147
NOTE CURS
În gestionarea rezervei valutare, banca centrală urmăreşte

menţinerea unei structuri valutare echilibrate pentru a evita efectul
devalorizării generale a rezervei.
6.2. Conducerea, administrarea şi funcţionarea Băncii

Naţionale a României
Banca Naţională a României este condusă de un Consiliu de

Administraţie ai cărui membri sunt numiţi de Parlament, la propunerea
comisiilor permanente ale celor două camere ale parlamentului, pe o
perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Revocarea unui
membru din funcţie se poate face numai de Parlament, la propunerea
comună a comisiilor permanente ale celor două camere şi numai în
condiţiile expres prevăzute de lege: nu mai îndeplineşte condiţiile
necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de
abateri grave.
Membrii consiliului de administraţie ai BNR nu pot fi parlamentari
sau membri ai vreunui partid politic şi nu pot face parte din autoritatea
judecătorească sau din administraţia publică.
Membrii consiliului de administraţie şi salariaţii cu funcţii de
conducere ai BNR sunt supuşi regimului incompatibilităţilor şi conflictelor
de interese prevăzut de lege. Pe timpul mandatului lor, membrii
consiliului de administraţie vor exercita în exclusivitate atribuţiile lor, cu
excepţia activităţilor didactice şi de cercetare ştiinţifică.
În condiţiile legii, consiliul de administraţie hotărăşte: politicile în
domeniul monetar şi al cursului de schimb, urmărind aducerea la
îndeplinire a acestora; măsurile în domeniul autorizării, reglementării şi
supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit şi monitorizării
sistemului de plăţi pe care le-a autorizat; direcţiile principale în
conducerea operaţiunilor şi răspunderile ce revin personalului BNR;
organizarea internă, indemnizaţiile, salariile şi alte drepturi băneşti ale
personalului; atribuţiile şi competenţa Comitetului de Politică Monetară,
Comitetului de Supraveghere, Comitetului de Administrare a Rezervelor
Internaţionale şi Comitetului de Audit care funcţionează în cadrul Băncii
148
NOTE CURS
Naţionale a României; delegarea temporară a atribuţiilor sale de către

conducerea executivă atunci când situaţii speciale pot impune această
soluţie.
În cadrul Comitetului de Politică Monetară şi a Comitetului de
Supraveghere, conducerea executivă se exercită de către guvernator,
prim-viceguvernator şi de doi viceguvernatori, în condiţiile stabilite prin
regulamentul intern aprobat de consiliul de administraţie.
Potrivit legii, guvernatorul BNR are următoarele atribuţii: dispune
de măsuri pentru executarea dispoziţiilor legale a hotărârilor consiliului
de administraţie şi a altor reglementări privind BNR, cu posibilitatea
delegării unora dintre acestea celorlalţi membri ai conducerii executive
(prim-viceguvernatorului, viceguvernatorilor), în condiţiile stabilite de
consiliul de administraţie; numeşte în funcţie personalul din aparatul
central al BNR şi pe directorii sucursalelor şi ai agenţiilor; reprezintă BNR
în relaţiile cu terţii, semnând direct sau prin persoane împuternicite de el
toate tratatele sau convenţiile încheiate; prezintă Parlamentului în
numele Consiliului de Administraţie, până la data de 30 iunie a anului
următor, raportul anual al Băncii Naţionale a României, cuprinzând
activităţile BNR, situaţiile financiare anuale şi raportul de audit. Absenţa
sau imposibilitatea guvernatorului de a acţiona, va fi suplinită de prim-
viceguvernator.
149
NOTE CURS
6.3. Ţintirea inflaţiei – strategia de politică monetară a

Băncii Naţionale a României
Inflaţia se manifestă ca o tendinţă generală si durabilă de

creştere a marii majorităţi a preţurilor, creştere diferenţiată pe
categoriile de bunuri, pe servicii ale factorilor, pe diverse pieţe, inflaţia
modificând corelaţiile dintre preţuri. 101
Inflaţia actuală de evidenţiază, în primul rând, în sfera circulaţiei
monetare şi marfare, ea relevând raportul între mărimea fluxurilor
băneşti şi cea a fluxurilor reale, respectiv excedentul masei monetare în
raport de oferta de prodfactori şi satisfactori.
Inflaţia contemporană reprezintă dezechilibrul structural monetar
real, exprimată prin existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce
depăşeşte nevoile economiei, fenomen ce conduce la deprecierea
banilor. Fiind un fenomen global de creştere a nivelului preţurilor,
inflaţia este în mod uzual dedusă din indicele general al preţurilor102
P1
( Ip = ). Acesta pune în evidenţă relaţia directă între creşterea
P0
producţiei, măsurată printr-un indicator macroeconomic, de tipul PIB
sau PNB, şi creşterea masei monetare, măsurată prin stocul de monedă.
Inflaţia este, prin excelenţă, un fenomen dinamic care nu poate fi
perceput şi înţeles într-o viziune statică.
Caracterizat prin complexitate, dinamism şi o multitudine de
factori care îl influenţează, fenomenul inflaţiei nu este perceptibil la un
moment dat, în toată amploarea sa. Astfel se explică existenţa unor
controverse cu privire la natura, cauzele şi efectele inflaţiei.
Declanşarea şi, ulterior, persistenţa inflaţiei are loc pe fondul
efectului concertat al mai multor factori: economici, monetari, valutari,
fiscali, sociali, politici, interni, externi etc.
Astfel, deficitul bugetar este principalul generator de inflaţie,
atunci când statul are cheltuieli mai mari decât veniturile curente. În
101
Daniela Nechita, Macroeconomie, Editura Europlus, Galaţi, 2010, p. 148
102
Idem, p. 150
150
NOTE CURS
acest caz, pentru a acoperi diferenţa statul se împrumută la banca

centrală. Masa monetară aflată în circulaţie va creşte, fără ca nevoile
circulaţiei să fi crescut, întrucât statul se împrumută pentru a consuma
şi nu pentru a produce suplimentar.
O altă cauză a inflaţiei o reprezintă creditele bancare acordate de
bănci fără o analiză serioasă a destinaţiilor acestora, existând
posibilitatea ca banii de cont să producă efecte inflaţioniste similare
banilor numerar.
Intrarea în circulaţie a unor sume de bani din economiile
nonbancare constituie un alt potenţial factor de apariţiei sau mărire a
inflaţiei.
Ţinând seama de valorile pe care le au principalii indicatori de
măsurare a inflaţiei şi, în principal, de cele ale indicelui mediu anual de
creştere a preţurilor, literatura de specialitate departajează următoarele
tipuri de inflaţie:103
▪ inflaţie târâtoare („liniştită”) care presupune o creştere a preţurilor în
proporţie de 3-4% anual;
▪ inflaţie deschisă sau moderată, caracterizată printr-o creştere
generală a preţurilor de 5-10% anual;
▪ inflaţie galopantă, atunci când preţurile cresc cu peste 15%,
provocând dezechilibre economice şi sociale puternice;
▪ hiperinflaţie – cea mai acută formă de creştere necontrolată a
preţurilor, unde rata inflaţiei lunare este mai mare de 50%, scade
încrederea în moneda naţională, iar preţurile relative sunt stabilite
prin troc;
▪ stagflaţia caracterizează acea stare a economiei în care,
concomitent, se produc următoarele fenomene: inflaţie deschisă,
şomaj, creştere economică zero;
▪ slumflaţia desemnează acea stare negativă a economiei caracterizată
prin scăderea producţiei naţionale, inflaţie galopantă şi şomaj masiv.
Privind lucrurile prin prisma cauzelor care produc fenomenul
inflaţionist, putem nominaliza: inflaţia prin cerere (reprezentată de
impulsurile dinspre cerere care statuează şi consolidează un dezechilibru
103
Nechita Daniela, op. cit., p. 167.
151
NOTE CURS
de piaţă, cererea nominală solvabilă menţinându-se mai mare decât

oferta de bunuri); inflaţia prin costuri, care are drept cauză sporirea
costurilor de producţie, apărând şi menţinându-se atunci când firmele,
guvernul, salariaţii şi consumatorii acţionează convergent în direcţia
creşterii costurilor; inflaţia prin ofertă ce are drept cauză insuficienţa
producţiei (inflaţia reală).
Inflaţia a fost şi este un fenomen predominant negativ şi
dezechilibrant ce ridică mari probleme pentru viaţa economică şi socială
şi care implică intervenţia organismelor specializate, solicitând soluţii de
combatere pentru a o aduce la nivelul suportabil pentru întreaga
societate.
Ansamblul de măsuri adecvate de combatere şi limitare a inflaţiei
au dobândit o importanţă deosebită, constituindu-se în veritabile politici
de stat - politicile antiinflaţioniste.
Elaborarea şi punerea în aplicare a unor asemenea politici se
dovedesc a fi extrem de dificile, întrucât măsurile trebuie să fie suficient
de utile şi eficace pentru a obţine un efect pe măsură, dar şi suficient de
flexibile pentru a nu afecta creşterea economică şi a nu crea tensiune
sociale suplimentare.
Politicile antiinflaţioniste sunt, în general, politici de austeritate
prin care se urmăreşte reechilibrarea economiei şi comportă anumite
costuri sociale. Ca şi inflaţia, politicile antiinflaţioniste nu avantajează în
egală măsură toate categoriile de agenţi economici şi toate segmentele
populaţiei. Din acest motiv, unele politici antiinflaţioniste nu se bucură
de adeziune şi sprijin general.
Astfel, în efortul de a găsi un echilibru între combaterea inflaţiei,
pe de o parte, şi creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă, pe
de altă parte, ţările dezvoltate din punct de vedere economic recurg la
un adevărat arsenal de instrumente şi măsuri antiinflaţioniste.
Determinarea multicauzală a inflaţiei presupune utilizarea în funcţie de
conjunctura economică a unui complex de instrumente : monetare,
fiscale, vamale, etc., instrumente care se pot dovedi eficiente într-un
anumit context sau pot deveni insuficiente sau inadecvate în alte
împrejurări.
152
NOTE CURS
Inflaţia interferează cu toate manifestările negative ale economiei

din zilele noastre: crize recesioniste, şomaj, deficite bugetare, deficite
externe. 104 Când economia se confruntă cu dezechilibre structurale, cele
mai grave consecinţe ale acestor dezechilibre sunt reprezentate de
starea tensionată a economiei, şocurile induse de diferite politici
economice, precum şi starea de nesiguranţă a mediului economic.
Fenomenele negative au capacitatea de a se potenţa reciproc, ceea ce
îngreunează aplicarea politicilor de reformă: acţiunea asupra evoluţiei
negative a unui fenomen naşte efecte secundare care deteriorează
evoluţia altora.
Fenomenul inflaţionist schimbă comportamentul individual atât în
cazul consumului, cât şi în cazul economisirii. Afectând grav
mecanismele economice, inflaţia generează nesiguranţă şi nelinişte în
rândul populaţiei, ceea ce conduce la tensiuni între angajaţi şi patronat
sau instituţiile publice, situaţii care degradează climatul social.
Instrumentele antiinflaţioniste folosite de ţările cu economie de
piaţă consolidată, în funcţie de necesităţi, sunt :
1. Majorarea sarcinilor fiscale prin creşterea impozitelor şi taxelor.
Utilizarea acestui instrument asigură, pe de o parte, sporirea
veniturilor bugetare, iar pe de altă parte, relaxarea masei
monetare, prin atragerea unei părţi din excedentul de lichiditate
din circulaţie. Sarcinile fiscale suplimentare trebuie atent
dimensionate pentru a evita efectele contrare de genul evaziunii
fiscale sau restrângerea activităţii, dacă majorările de impozit nu
pot fi transferate asupra preţurilor de vânzare.
2. Eliminarea deficitelor bugetare prin restrângerea cheltuielilor
publice: în perioadele de inflaţie galopantă, statele elaborează
bugete de austeritate care prevăd reducerea drastică a
cheltuielilor, măsură privită cu adversitate de majoritatea
populaţiei. Practic, reducerea cheltuielilor publice echivalează cu
diminuarea veniturilor unor categorii de agenţi economici,
măsură care are ca efect imediat restrângerea cererii, semnal
104
Moroianu Nicolae, Moroianu Daniela, Corelaţiile inflaţiei, Annals Universitatis
Apulensis, Series Oeconomica, 2009.
153
NOTE CURS
pentru limitarea activităţii şi angajărilor de salariaţi. Această

măsură este extrem de nepopulară, întrucât efectele apar mai
greu, iar avantajul ei pe termen lung marcat de echilibrarea
ofertei cu cererea şi reducerea preţurilor de vânzare este
estompat de tensiunile create pe termen scurt.
3. Restricţionarea creditului: pentru asanarea inflaţiei este necesară
restrângerea componentei scripturale din masa monetară,
folosindu-se în acest sens o rată a dobânzii mai ridicată.
Îngrădirea accesului agenţilor economici la credite poate avea pe
termen scurt efecte adverse de descurajare a investitorilor, cu
impact negativ asupra producţiei şi a ocupării. Ca urmare,
perioada de folosire a acestei politici cu caracter restrictiv trebuie
să fie limitată la obiectivul său, şi anume reducerea creşterii
masei monetare care, odată atins, trebuie încetată folosirea ei. În
sprijinul politicii de asanare a masei monetare sunt recomandate
mărirea rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale la banca
centrală şi ratele real pozitive ale dobânzii, atractive pentru
marele public, care contribuie la atragerea în sistemul instituţiilor
financiare a economiilor lichide ale populaţiei, de unde pot avea o
utilizare neinflaţionistă.
4. Pentru anihilarea spiralei inflaţioniste care se autoîntreţine prin
creşterea preţurilor şi, ulterior, a salariilor, se aplică şi măsuri
mai dure, cum ar fi blocarea sau „îngheţarea” pentru un anumit
timp a salariilor şi stagnarea preţurilor.
Eficacitatea politicilor antiinflaţioniste depinde de orizontul de
timp pe care îl au în vedere iniţiatorii lor. Dacă măsurile cu caracter
expansionist asigură o serie de avantaje imediate, costul lor social pe
termen lung este ridicat şi din acest motiv în bună măsură nu-şi ating
scopul.
Pe de altă parte, măsurile de austeritate sunt însoţite de costuri
sociale mari pe termen scurt şi preced în mod obligatoriu ameliorările
aşteptate pe termen lung. Din acest motiv, unii economişti apreciază că
politicile economice ar trebui să se orienteze nu spre eradicarea inflaţiei,
ci spre formule de genul „înainte – stop – înainte” în care perioadele de
154
NOTE CURS
stimulare a creşterii economice şi de încălzire inflaţionistă se succed cu

cele de frânare a creşterii şi temperare a ritmului inflaţiei.
Întrucât astfel de politici comportă riscul agravării instabilităţii
economice, analizele contemporane monetariste recomandă politici prin
care să se asigure:
▪ un control, strict al creşterii masei monetare;
▪ întărirea mecanismelor pieţei la nivelul structurilor economice;
▪ stabilizarea anticipărilor printr-o politică economică stabilă, ce se
înscrie într-o perspectivă clară care poate să contribuie la formarea
unui comportament al agenţilor economici, eliberat de teama
creşterii preţurilor.
În ţările cu economie de piaţă consolidată, inflaţia este menţinută
în limite moderate, ea fiind folosită ca pârghie economică de
restructurare tehnico-ştiinţifică prin găsirea de metode de convertire a
procesului inflaţionist în creştere şi dezvoltare economică durabilă.
În ultimii ani, în România s-a conturat o strategie modernă de
politică monetară, şi anume ţintirea directă a inflaţiei. Conceptul este
legat de Noua Zeelandă care, pentru prima dată, a adoptat o astfel de
strategie începând cu 1988.105
Ţintirea directă a inflaţiei reprezintă strategia de politică
monetară prin care se stabileşte, pentru o anumită perioadă de timp, o
ţintă pentru nivelul ratei inflaţiei. Aceasta trebuie atinsă prin exercitarea
măsurilor de politică monetară, avându-se în vedere stabilitatea
preţurilor. Tot mai multe bănci centrale, ghidându-se după rezultatele
obţinute în practică, au adoptat această politică monetară, înregistrând
rezultate satisfăcătoare.
Politica monetară de ţintire a inflaţiei presupune alegerea unei
ţinte numerice - un anumit procent (cu sau fără un interval de toleranţă)
sau stabilirea unui interval numeric în care inflaţia să fie inclusă. În cazul
stabilirii numerice a acestei ţinte inflaţioniste se ia în considerare indicele
de preţ, cel mai frecvent utilizat fiind indicele preţurilor de consum
(IPC). Băncile centrale, ca artizan al acestei politici economice, trebuie
să beneficieze de o puternică independenţă în luarea deciziilor şi
105
www.bnr.ro
155
NOTE CURS
adoptarea instrumentelor de politică monetară care să conducă la

atingerea ţintei inflaţioniste propuse, toate cu asumarea responsabilităţii
şi asigurarea transparenţei acestora.
Pentru a se asigura succesul demersului băncilor centrale legat
de ţintirea inflaţiei, trebuie respectate cinci componente care vor asigura
implementarea ei:106
◊ Stabilirea asigurării stabilităţii preţurilor ca obiectiv unic sau
prioritar al politicii monetare, fie pe cale constituţională, fie prin
angajamentul public al băncii centrale.
În acest context, trebuie să se ţină cont de faptul că îndeplinirea
anumitor obiective de politică monetară poate conduce la afectarea
negativă a altor obiective, generându-se conflicte. Acest lucru atrage
după sine alegerea unuia dintre cele două tipuri de ţintire directă a
inflaţiei: ţintirea strictă a inflaţiei (banca centrală îşi va direcţiona
întreaga activitate în jurul ţintei inflaţioniste pe care o are de atins) sau
ţintirea flexibilă a inflaţiei (banca centrală va urma o deflaţie generală,
ţinând cont şi de alte variabile macroeconomice: gradul de ocupare,
cursul de schimb, nivelul creşterii economice).
◊ Cuantificarea acestui obiectiv sub forma unei rate a inflaţiei
(singur procent sau interval de variaţie) ce urmează a fi atinsă de-a
lungul unui interval de timp.
Prin cuantificarea ţintei inflaţioniste, banca centrală va alege
intervalul numeric sau procentual pe care doreşte să-l atingă. Sunt
definitorii în acest caz condiţiile economice specifice fiecărei ţări care
adoptă ţintirea inflaţiei. Acestea determină aplicarea imediată a ţintei
stabilite (în cazul unui nivel scăzut al inflaţiei în ţara respectivă) sau o
aplicare graduală (daca inflaţia înregistrează valori mari). În cel din
urmă caz, se vor stabili intervale de dezinflaţie pe parcursul unei
perioade de timp mai mari. Momentul adoptării strategiei de ţintire
directă a inflaţiei reprezintă un element extrem de important,
recomandarea ţărilor care au înregistrat succese în acest sens fiind ca
acest moment sa fie ales într-o perioadă când economia înregistrează o
106
www.bnr.ro
156
NOTE CURS
descreştere a inflaţiei, iar banca centrală se bucură atât de credibilitate

în rândul publicului, cât şi de susţinere politică.
În formularea strategiilor, se va ţine cont de indicele de preţ pe
baza căruia se determină ţinta inflaţionistă. Indicele preţurilor de
consum (IPC) este cel recomandat de experienţa statelor care au
adoptat ţintirea directă a inflaţiei ca fiind cel care este cel mai aproape
de public. Evident, vor apărea diferenţieri în ceea ce priveşte stabilirea
elementelor ce compun ICP, procentul de dezinflaţie acceptat în
majoritatea cazurilor fiind de aproximativ 2% pe an.
În ceea ce priveşte modul de exprimare a ţintei, procent fix sau
interval, apar diferenţe, funcţie de politica economică şi monetară a
băncilor centrale. În principalele cazuri de aplicare a ţintirii inflaţiei
banda de fluctuaţie a ţintei inflaţioniste a fost cuprinsă între 1% şi 3%
anual.
◊ Asigurarea independenţei băncii centrale în privinţa
instrumentelor utilizate pentru atingerea nivelului stabilit al inflaţiei.
Pentru aplicarea politicii de ţintire directă a inflaţiei se impune un
grad înalt de independenţă a băncii centrale în ceea ce priveşte
modalităţile de alegere şi aplicare a politicilor monetare. În acest scop,
banca centrală va contribui la armonizarea politicii monetare cu politica
fiscală, care trebuie să se ajusteze în funcţie de acţiunile întreprinse.
Astfel, trebuie redusă sau chiar eliminată finanţarea deficitului public
direct de către banca centrală sau de către sistemul bancar, pieţele
financiare trebuie să fie suficient de dezvoltate pentru a permite
tranzacţionarea instrumentelor de îndatorare publice sau private, nivelul
datoriei publice să fie sustenabil.
În strategia de ţintire directă a inflaţiei, politica monetară va fi
pilonul politicii macroeconomice, în jurul acesteia concentrându-se
acţiunea celorlalte politici.
◊ Elaborarea şi aplicarea programului de politică monetară în
condiţii de transparenţă deplină.
Un aspect deosebit de important în aplicarea strategiei de ţintire
directă a inflaţiei îl reprezintă transparenţa politicii monetare adoptate.
Banca centrală va comunica publicului larg nivelul inflaţiei care se
urmăreşte a fi atins şi perioada în care de timp alocate îndeplinirii
157
NOTE CURS
misiunii. Prin înţelegerea fenomenului economic de către publicul larg

are loc consolidarea imaginii băncii centrale pe piaţă, şi, implicit,
creşterea credibilităţii acţiunilor sale în direcţia asigurării stabilităţii
preţurilor.
În concluzie, strategia de politică monetară privind ţintirea
inflaţiei are multiple şanse de reuşită prin concentrarea asupra
obiectivului stabilit, printr-o o transparenţă totală a acţiunilor băncii
centrale şi prin explicarea strategiilor şi măsurilor adoptate cetăţenilor
statului respectiv.
Evident, există şi considerente care fac din adoptarea strategiei
de ţintire a inflaţiei un proces complex si dificil de aplicat.
Concentrarea pe atingerea ţintei stabilite conduce la politici
monetare mult mai rigide, caracterizate prin anumite constrângeri în
ceea ce priveşte măsurile discreţionare ale băncii centrale.
Chiar estimările realizate la nivel de bancă centrală, din punct de

vedere al stabilirii ţintei, sunt greu de realizat, iar pe de altă parte,
măsurile de politică monetară adoptate în direcţia asigurării stabilităţii
preţurilor pot genera efecte cu o anumită întârziere. Capacitatea de
previzionare este influenţată, nefavorabil, şi de situaţiile noi,
neprevăzute care se pot manifesta în viitor.
Pentru a realiza previziuni cu privire la inflaţie sau la economia
reală, băncile centrale trebuie să realizeze şi să publice previziuni şi
asupra ratei dobânzii sau a traiectoriei acesteia, extrem de utile
sectorului privat.
Banca centrală trebuie să gestioneze eficient obiectivele
adiacente de politică monetară, în scopul de a evita eventualele
influenţe negative care pot fi generate de realizarea acestora, în
defavoarea atingerii scopului principal, ţintirea inflaţiei.
Toate acestea generează şi un oarecare grad de instabilitate la

nivelul pieţei financiare, deoarece economiile interacţionează între ele şi
efectul de contagiune acţionează imediat. La toate acestea se adaugă şi
presiunile generate de existenţa pieţei valutare libere care permite
158
NOTE CURS
fluctuarea fără restricţii a cursului valutar.

Pe fondul acestor argumente pro şi contra, practica a arătat că
adoptarea ţintirii directe a inflaţiei poate fi eficientă în condiţiile în care
banca centrală reuşeşte să asigure stabilitatea procesului deflaţionist,
stabilitatea sistemului financiar fiind o condiţie suplimentară în acest
scop.
159
NOTE CURS
Capitolul 7
INSTITUŢIILE DE CREDIT
ACTIVITATE, ORGANIZARE, FUNCŢIONARE
Instituţia de credit reprezintă „o entitate a cărei activitate constă

în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi
în acordarea de credite în cont propriu”. Concret, obiectul de activitate
este definit în cazul fiecărei instituţii de credit, în momentul autorizării
acesteia de către Banca Naţională a României, fiind specificată şi
capacitatea sa juridică.
7.1. Reforma sistemului bancar din România
Odată cu implementarea sistemului bancar pe două niveluri,

reforma bancară din România a început din decembrie 1990 şi a
continuat pe parcursul următorilor ani prin actualizarea legislaţiei şi prin
diferite procese de consolidare.
Reforma bancară din România a parcurs două etape şi anume:
perioada anilor 1990-1997, când s-au pus bazele sistemului bancar pe
două niveluri şi au fost elaborate cele mai importante acte legislative
prin Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară, Legea nr. 34/1991
privind statutul BNR şi Legea nr. 83/1997 privind privatizarea
societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar. O a doua
etapă, ulterioară anului 1997, caracterizată de implicarea băncii centrale
în îmbunătăţirea legislaţiei bancare prin alinierea la standardele
europene (Legea 58/1998, Legea 101/1998 şi Legea 312/2004), a
debutat cu un proces de consolidare şi restructurare a sistemului bancar.
Prima etapă s-a caracterizat printr-o profundă dominanţă a
băncilor de stat, a căror activitate era de foarte multe ori afectată de
160
NOTE CURS
neconcordanţele politicului107. Ca urmare a privatizărilor, s-a realizat

asigurarea unei guvernanţe corporative eficiente şi protejarea băncilor
faţă de influenţele politice.
La finele anului 1990 a fost implementată structura bancară pe
două niveluri şi în România, punându-se astfel bazele unui sistem
specific economiei de piaţă, compus din banca centrală şi băncile
comerciale. In acest proces, Banca Naţională a României a păstrat
sarcinile unei bănci centrale de tip occidental, iar funcţiile şi operaţiunile
comerciale au fost asumate de Banca Comercială Română, o bancă nou
înfiinţată.108
Banca centrală reprezintă singurul organ de emisiune şi este
responsabilă de politica monetară, politica de credit, precum şi de
autorizarea, reglementarea şi supravegherea instituţiilor financiar-
bancare.
Băncile comerciale, pe de altă parte, sunt constituite ca şi
societăţi pe acţiuni, având dreptul de a desfăşura o gamă largă de
operaţiuni, respectând reglementările impuse de Banca Naţională a
României. Aceste reglementări au fost elaborate în armonie cu legile
bancare ale Uniunii Europene, urmărind schimbările apărute în legislaţia
ţărilor dezvoltate din UE, cu scopul de a îmbunătăţi reglementarea şi
activitatea bancară.
Potrivit Legii nr. 34 publicată în anul 1991, Banca Naţională a
României şi-a asumat un grad mare de independenţă şi a devenit unicul
organism de supraveghere bancară. Legea nr. 33 din 1991 privind
activitatea bancară a impus modificări legate de băncile comerciale, care
au devenit societăţi pe acţiuni, cu orientare către profit, desfăşurând
multiple operaţiuni bancare, prin diverse sucursale şi agenţii pe teritoriul
întregii ţări. Singura condiţie este respectarea legislaţiei stabilite de
Banca Naţională a României. În aceste împrejurări s-a accentuat din ce
107
Isărescu Mugur, Reflecţii economice, vol. 2, Academia Română, Centrul
Român de Economie Comparată şi Consens, Bucureşti, 2006.
108
Matiş Eugenia-Ana, Managementul performanţei şi riscului în băncile
comerciale din România, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, p.
49.
161
NOTE CURS
în ce mai mult importanţa unei pieţe competitive, diversificarea şi

îmbunătăţirea operaţiunilor şi a serviciilor bancare.
In prima fază a reformei, banca centrală s-a concentrat asupra
restructurării sistemului bancar, cu scopul de a crea condiţii cât mai
eficiente pentru o piaţă competitivă. Banca Naţională a României şi-a
asumat statutul de a adopta regulile privind autorizarea bancară. Prin
această autorizare, banca centrală a încurajat înfiinţarea unui număr mic
de bănci, cu capital solid, caracterizate prin stabilitate şi transparenţă.
In această privinţă, s-a stabilit capitalul minim necesar pentru înfiinţarea
unei bănci comerciale la 5 milioane EUR, conform normelor europene.
Procedura de autorizare mai prevede respectarea unor standarde
similare celor aplicate în Uniunea Europeană, privind conducerea şi
personalul de calitate, soliditatea operaţiunilor bancare, precum şi
calitatea produselor şi a serviciilor.
Banca Naţională a României a adoptat reglementări prudenţiale în
următoarele domenii:109
1. Expunerea băncilor. împrumuturile acordate unui singur debitor nu
pot depăşi 20% din capitalul şi rezervele băncii comerciale.
2. Poziţia valutară. în cazul în care poziţia valutară este deschisă,
aceasta nu poate depăşi 10% din capitalul şi rezervele băncii.
3. Limitarea plasamentelor în societăţi nebancare. Plasamentele
individuale nu pot depăşi 20% din capitalul societăţii nebancare.
4. Creditarea internă. In cazul clienţilor interni, creditarea nu poate
depăşi 20% din capitalul şi rezervele băncii.
5. Adecvarea capitalului trebuie să fie de cel puţin 8%.
În acest interval, Banca Naţională a României a devenit
preocupată de creşterea eficienţei supravegherii instituţiilor de credit,
pentru a evalua corect performanţele acestora şi, în acelaşi timp, pentru
a verifica respectarea normelor de prudenţialitate şi adoptarea măsurilor
de prevenire a crizelor financiare care pot apărea prin nerespectarea
legilor impuse de banca centrală.
109
Isărescu Mugur, Reforma bancară din România 1990-2002 IN Primul deceniu
al reformei din România, vol. 1 BNR, Bucureşti, 2002.
162
NOTE CURS
Activitatea de supraveghere a fost adoptată de la începutul

perioadei de reformă financiar-bancară, prin inspecţii la sediu] băncilor,
dar şi prin analiza raportărilor transmise de băncile comerciale către
Banca Naţională a României. Prin supravegherea activităţii instituţiilor
bancare s-a urmărit asigurarea unui sistem bancar sănătos, prin
armonizarea reglementărilor naţionale cu cele internaţionale,
producându-se o colaborare semnificativă cu Fondul Monetar
Internaţional şi Banca Mondială.
Începutul perioadei de restructurare a avut ca scop principal
segmentarea pieţei bancare. în acest sens, băncile de stat au acordat
prioritate finanţării sectorului public, cu capital autohton, în comparaţie
cu băncile străine, care s-au orientat spre colaborarea cu cele mai
importante companii cu capital străin din România.
Până în anul 1996 sistemul bancar a avut parte de o evoluţie
stabilă şi profitabilă, caracterizându-se prin rentabilitatea adecvată a
capitalurilor proprii şi a activelor. Această situaţie s-a înrăutăţit după
1996, datorită unui management nepotrivit la unele bănci comerciale,
prin nerespectarea regulilor stabilite de către banca centrală privind
politica de management a riscului la creditare. Decapitalizarea generală
a fost cauzată în principiu de creşterea cheltuielilor cu impozitele pe
profit, dar şi prin mărirea ponderii veniturilor din dobânzi neîncasate.
Aceste nereguli au afectat grav multe bănci comerciale, începând cu
anul 1996, pe o durata de aproximativ opt ani. Ca reacţie, Banca
Naţională a României a adoptat o strategie de evitare a unei eventuale
crize bancare, prin îmbunătăţirea legislaţiei bancare şi totodată prin
„exercitarea rolului de împrumutător de ultimă instanţă"110 pentru a
afecta cât mai puţin politica monetară şi pentru a evita dezechilibrul în
sistemul bancar.
Etapa a doua a reformei sistemului bancar din România s-a
concretizat atât prin privatizarea cu întârziere faţă de celelalte ţări din
Europa Centrală şi de Est, precum şi prin lipsa stabilităţii
macroeconomice, care a afectat grav procesul de privatizare. Această
110
Isărescu Mugur, Reflecţii economice, vol. 2, Academia Română, Centrul
Român de Economie Comparată şi Consens, Bucureşti, 2006.
163
NOTE CURS
privatizare a caracterizat şi întreprinderile economice, iar ritmul lent al

procesului a fost cauzat de structura depăşită a economiei şi a politicii
din România.
La începutul etapei a doua a reformei bancare din România,
Parlamentul României a promulgat trei legi bancare: Legea 312/2004
privind Statutul Băncii Naţionale a României, Legea Bancară 58/1998 şi
Legea 278/2004 privind procedura falimentului băncilor, pentru
încurajarea şi accelerarea procesului bancar, dar şi pentru a asigura sta-
bilitatea macroeconomică.
Aceste reglementări noi cuprind atât experienţa primei etape de
reformă, cât şi metodele folosite în ţările Uniunii Europene, iar pentru
elaborarea lor au fost consultaţi specialişti bancari străini renumiţi,
pentru a constitui un pachet de legi moderne, cu propuneri pentru viitor
şi pentru asigurarea stabilităţii într-un sistem bancar şi economic aflat în
tranziţie. Totodată, condiţiile specifice din economia românească au
solicitat legi noi pentru stabilizarea sectorului bancar în procesul de
globalizare economică, caracterizat printr-o creştere a pieţelor
financiare.
Sistemul bancar românesc a devenit astfel unul dintre cele mai
reglementate sisteme din economie, între anii 1990-2000 emiţându-se
peste 450 de acte normative referitoare la activitatea bancară. Cele mai
importante dintre acestea sunt prezentate în cele ce urmează.111
Legea Bancară nr. 58/1998, republicată în 2005 stabileşte cadrul
instituţional bancar.
Prin urmare, Banca Naţională a României şi băncile comerciale
sunt componenţii activităţii bancare din România. Această lege este
aplicată numai în cazul băncilor - societăţi comerciale, a sucursalelor
băncilor străine deschise în România şi a băncilor care se ocupă de
transferuri interbancare de fonduri. Legea nr. 58/1998 prevede
creşterea autorităţii Băncii Naţionale a României, aceasta fiind unica
instituţie de supraveghere bancară şi de monitorizare a sistemului
111
Matiş Eugenia-Ana, Managementul performanţei şi riscului în băncile
comerciale din România, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009, p.
50.
164
NOTE CURS
bancar care evaluează periodic situaţia şi dispune măsurile necesare

pentru stabilitatea sistemului, protecţia clienţilor şi a societăţii bancare.
Conform legii, consiliul de administraţie / conducerea unei bănci
comerciale trebuie să fie alcătuită din persoane competente, fără
restricţii sau incompatibilităţi pentru ocuparea postului de conducător de
bancă.
Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României,
conform căruia BNR este o instituţie publică independentă, având
personalitate juridică. Obiectivul fundamental al acesteia este asigurarea
şi menţinerea stabilităţii preţurilor. în vederea asigurării supravegherii
prudenţiale a băncilor comerciale BNR exercită o serie de atribuţii:
autorizarea, reglementarea şi supervizarea instituţiilor de credit,
elaborarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb, stabilirea
regimului valutar, emiterea bancnotelor şi a monedelor, administrarea
rezervelor internaţionale ale ţării.
Legea nr. 278/2004 privind falimentul bancar modificata prin OG
nr. 10/2004 prezintă aspecte referitoare la atribuţiile BNR în cazul
administrării speciale a unei bănci, stabilind competenţa sa în retragerea
autorizaţiei de funcţionare a băncilor comerciale.
OG nr. 99/06.12.2006 privind instituţiile de credit si adecvarea
capitalului reglementează cerinţe minime de desfăşurare a activităţii
societăţilor bancare referitoare la capital, cerinţe operaţionale referitoare
la organizare şi conducere, respectarea secretului profesional, cerinţe
specifice pentru acoperirea riscurilor (nivelul minim al fondurilor proprii,
riscul de credit, riscul de piaţă, riscul operaţional, expuneri mari,
participaţii calificate).
7.2. Activitatea instituţiilor de credit
Activităţile bancare fac parte din categoria serviciilor, instituţiile

de credit particularizându-se prin natura activităţii lor, supusă, de cele
mai multe ori, unor reguli speciale, expres specificate în legislaţia
bancară. Astfel, conform dispoziţiilor din art. 18 din O.U.G. nr. 99/2006
aria tradiţională a activităţilor bancare, şi anume atragerea de fonduri şi
acordarea de credite în cont propriu, s-a lărgit şi s-a îmbogăţit printr-o
165
NOTE CURS
serie de noi activităţi, care deschid un acces direct şi neîngrădit pe piaţa

financiar-bancară (leasingul financiar, investiţii financiare etc.).
Conform O.U.G. nr. 99/2006 reprezintă instituţii de credit
universale băncile şi organizaţiile cooperatiste de credit. Legea
reglementează şi entităţile specializate: băncile de credit ipotecar,
obiectul lor de activitate fiind particularizat şi supus unei reglementări
distincte şi băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ.
Astfel, în sistemul bancar românesc se pot identifica următoarele
instituţii de credit specializate: CEC Bank pentru economiile populaţiei,
HVB Banca pentru locuinţe pentru finanţarea creditelor pentru locuinţe,
Eximbank pentru finanţarea operaţiunilor de export şi de import, Porche
Bank pentru finanţarea creditelor pentru maşini, Raiffeisen Banca pentru
locuinţe.
Activităţile bancare se clasifică în trei categorii: operaţiuni de
depozit, la vedere şi la termen, în cont, cu numerar şi cu titluri;
operaţiuni de acordare de credite – avansuri pe titluri primite în gaj,
aport bancar, scont, deschidere de credit, îndeosebi în condiţiile contului
curent sau sub formă de credit documentar; servicii bancare, cu un
profil diversificat (operaţiuni accesorii şi activităţi conexe).112
În conformitate cu art. 18-20 din Legea bancară, băncile pot
desfăşura activităţi principale (cu specific bancar – atragerea de
depozite, acordarea de credite şi gestionarea mijloacelor de plată),
relevând funcţia de instituţie de credit de economisire-creditare, şi
respectiv alte activităţi prevăzute de legea specială, conexe şi non-
bancare.
Activităţile principale şi conexe permise instituţiilor bancare sunt
următoarele:
a). atragerea de depozite şi alte fonduri rambursabile -
activitatea definitorie a instituţiilor de credit şi, totodată, un monopol
bancar, în aria depozitelor fiind cuprinsă şi emisiunea de alte obligaţiuni
şi alte instrumente financiare, în condiţiile legii;
112
Gheorghe C.A., Drept bancar, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006.
166
NOTE CURS
b). acordarea de credite: credite de consum, credite ipotecare,

factoring, finanţarea tranzacţiilor comerciale.
c). operaţiuni de leasing financiar - o formă specială de creditare,
constând nu în mijloace financiare, ci în bunuri în natura lor specifică –
maşini, unelte, instalaţii finanţate de instituţiile de credit;
d). servicii (activităţi) de plată: servicii care permit depunerea de
numerar şi retragerea dintr-un cont de plăţi, precum şi toate
operaţiunile necesare pentru funcţionarea contului de plăţi; efectuarea
de operaţiuni de plată în cazul în care fondurile nu sunt acoperite
printr-o linie de credit: debitări directe, operaţiuni de plată printr-un
card de plată, operaţiuni de transfer - credit, inclusiv operaţiuni cu
ordine de plată programată; efectuarea următoarelor operaţiuni de plată
în cazul în care fondurile sunt acoperite printr-o linie de credit deschisă
pentru un utilizator al serviciilor de plată: debitări directe, inclusiv
debitări directe singulare, operaţiuni de plată printr-un card de plată sau
un dispozitiv similar, operaţiuni de transfer - credit, inclusiv ordine de
plată programată; emiterea şi/sau acceptarea la plată a instrumentelor
de plată; remiterea de bani; efectuarea operaţiunilor de plată în care
consimţământul plătitorului pentru realizarea unei operaţiuni de plată
este dat prin intermediul oricăror mijloace de telecomunicaţie, digitale
sau informatice, şi plata este efectuată de către operatorul sistemului
sau reţelei informatice ori de telecomunicaţii care acţionează exclusiv ca
intermediar între utilizatorul serviciilor de plată şi furnizorul bunurilor şi
serviciilor;
e). emiterea şi administrarea altor mijloace de plată - cecuri,
cambii şi bilete la ordin;
f). tranzacţionarea în cont propriu şi / sau pe contul clienţilor, în
condiţiile legii, cu: instrumente ale pieţii monetare, cum ar fi: cecuri,
cambii, bilete la ordin, certificate de depozit; valută; contracte futures şi
options financiare; instrumente având la bază cursul de schimb şi rata
dobânzii; valori mobiliare şi alte instrumente financiare tranferabile.
g). participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte
instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin
plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni -
operaţiunile cu acţiuni, obligaţiuni sau alte instrumente financiare care
167
NOTE CURS
circulă pe piaţa valorilor mobiliare sau pe piaţa reglementată, vizând:

subscrierea, plasamentul, administrarea sau păstrarea în custodie a
acestor valori; 113
h). servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului,

strategia de afaceri şi alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii
legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă.
i). administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta -
instituţiile de credit pot efectua operaţiuni vizând participaţiile clienţilor
la societăţile comerciale sau instituţiile financiare;
j). custodie şi administrare de instrumente financiare - instituţiile
de credit pot fi custode pentru activele fondurilor de investiţii şi ale
societăţilor de investiţii, pentru resursele financiare ale acestora sau
pentru valorile mobiliare achiziţionate de aceste fonduri pe piaţa
reglementată, putând desfăşura activităţi de administrare a acestor
valori sau disponibilităţi băneşti;
k). intermediere pe piaţa bancară
l) prestarea de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în
domeniul creditării.
m). operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte
confecţionate din acestea;
n). închirierea de casete de siguranţă;
o). dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
p). orice alte activităţi sau servicii în măsura în care acestea se
circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale
speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul.
Activităţile bancare trebuie să fie definitorii pentru scopul pentru
care instituţia de credit a fost constituită, relevat inclusiv de planul iniţial
de activitate.
Operaţiuni interzise instituţiilor de credit sunt următoarele:
a). gajarea propriilor acţiuni pe contul datoriilor băncii;
b). acordarea de credite garantate cu acţiuni, alte titluri de
capital sau cu obligaţiuni emise de instituţia de credit;
113
Ţuţuianu A., Piaţa de capital. Regimul juridic aplicabil participanţilor, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 600-676.
168
NOTE CURS
c). atragerea de depozite sau de fonduri rambursabile, titluri sau

alte valori, de la public, când instituţia de credit se află în stare de
insolvenţă.
Dispoziţiile legii bancare conţin, în anumite situaţii, unele extensii
privind activitatea bancară, care pot fi structurate astfel:
- activităţi de monopol bancar prin care legea specială instituie în
favoarea instituţiilor de credit un adevărat monopol asupra activităţilor
specific bancare, rezidând în atragerea de depozite şi alte fonduri
rambursabile de la public;
- activităţi excelând aria celor specific bancare, denumite şi contexte;
- activităţi limitate, restricţionate sau chiar excluse din obiectul de
activitate bancară, denumite şi non bancare.
7.3. Organizarea şi conducerea instituţiilor de credit
Instituţia de credit trebuie să aibă o structură „transparentă şi

organizată într-un mod care să promoveze şi să demonstreze
eficacitatea şi prudenţa conducerii instituţiei de credit, atât la nivel
individual, cât şi la nivelul grupului din care aceasta face parte. De
asemenea, trebuie să fie clară şi transparentă atât în relaţia cu propriul
personal, cât şi în relaţia cu Banca Naţională a României”.114
Din punct de vedere juridic, organizarea instituţiei de credit va
avea la bază legea bancară şi actul constitutiv al instituţiei, astfel încât
aceasta să poată participa în nume propriu la raporturile juridice.
La momentul constituirii instituţiei de credit, legea bancară
prevede existenţa unui plan de activitate, care să cuprindă, cel puţin,
tipurile de activităţi propuse a fi desfăşurate şi structura organizatorică a
instituţiei de credit. De asemenea, prin actele constitutive se stabilesc
reglementările interne privind cadrul de administrare a instituţiei de
credit, procesele de identificare, administrare, monitorizare şi raportare
a riscurilor şi mecanismele de control intern ale acesteia.
114
Spulbăr Cristi, Management bancar, Editura Sitech, Craiova, 2008, p. 143.
169
NOTE CURS
În actul de înfiinţare, trebuie specificată existenţa structurilor

interne care vizează activităţile de administrare şi control al riscurilor,
auditul intern, conformitatea, trezoreria, creditarea şi orice alte activităţi
care pot expune instituţia de credit unor riscuri semnificative.
Structura organizatorică, configurată încă de la momentul
autorizării instituţiei de credit, poate suferi modificări impuse de Banca
Naţională a României.
Conducerea instituţiilor de credit

Persoanele desemnate în calitate de administratori, directori,
membri ai consiliului de supraveghere sau ai directoratului, după caz,
trebuie să exercite efectiv responsabilităţile de administrare sau de
conducere ce le revin.
Exerciţiul acestei calităţi, de asemenea, este supus unor cerinţe
specifice bancare, vizând secretul profesional în domeniul bancar şi
relaţia cu clientela, obligaţiile generale le instituţiilor de credit, prudenţa
bancară. Membrii consiliului de administraţie, sau, după caz, ai
consiliului de supraveghere trebuie să dispună, la nivel colectiv de
calificare şi competenţă adecvate pentru a fi în măsură să se pronunţe
în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la toate aspectele legate de
activitatea desfăşurată de instituţia de credit, asupra cărora trebuie să
decidă potrivit competenţelor lor.
Cu unele excepţii, legea bancară, instituie regula exclusivităţii de
funcţie pentru directorii instituţiei de credit, sau după caz, membrii
directoratului.
Entităţile prin care persoana juridică îşi exercită drepturile şi
îndeplineşte obligaţiile – consiliul de administraţie şi directorii sau, după
caz, comitetul de supraveghere şi directoratul instituţiei de credit – au
competenţele şi atribuţiile prevăzute de legislaţia aplicabilă societăţilor
comerciale şi sunt responsabili de ducerea la îndeplinire a tuturor
cerinţelor prevăzute de O.U.G. nr. 99/2006 şi de reglementările edictate
de BNR în aplicarea acesteia.
În afară de condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare referitoare
la administratorii sau, după caz, la membrii consiliului de supraveghere,
170
NOTE CURS
o persoană nu poate fi aleasă decât în consiliul de administraţie sau,

după caz, în consiliul de supraveghere al unei instituţii de credit, iar
dacă a fost aleasă, decade din mandatul său în următoarele situaţii:
a). persoana îndeplineşte o alto funcţie în cadrul instituţiei de
credit în acuză, cu excepţia cazului în care în sistemul unitar, este şi
director al acesteia;
b). în ultimii 5 ani, persoanei i s-a retras de către autoritatea de
supraveghere aprobarea de a exercita responsabilităţi de administrare
şi/sau conducere într-o instituţie de credit, o instituţie financiară sau o
societate de asigurare/ reasigurare sau o altă entitate care desfăşoară
activitate în sectorul financiar ori a fost înlocuită din funcţia exercitată în
astfel de entităţi, din motive care îi pot fi imputate;
c) îi este interzis, printr-o dispoziţie legală, o hotărâre
judecătorească sau o decizie e unei autorităţi, să exercite
responsabilităţi de administrare şi/sau conducere într-o entitate de
natura celor prevăzute la lit. b) ori să desfăşoare activitate în unul dintre
domeniile specifice acestor entităţi.
Incompatibilităţile şi decăderile menţionate se aplică, în mod
corespunzător şi directorilor care nu sunt membri ai consiliului de
administraţie şi, după caz, membrilor directoratului.
7.4. Obligaţiile instituţiilor de credit în exercitarea

activităţii bancare
În exercitarea activităţii profesionale, instituţiile de credit au

următoarele obligaţii, conform legii: obligaţia de informare a clientului;
obligaţia de consiliere; obligaţia de vigilenţă; obligaţia de
confidenţialitate; obligaţia de prudenţă bancară.
Domeniul bancar este caracterizat printr-o mare complexitate,
dată de limbajul specific, topicul operaţiunilor şi practicilor bancare pe
care clienţii, chiar şi cei mai instruiţi, nu le pot cunoaşte. Obligaţia de
informare a clienţilor este realizată atunci când clienţii au primit
informaţia, instituţia de credit nefiind obligată a se asigura că aceştia
i-au înţeles si sensul.
171
NOTE CURS
Dacă obligaţia de informare este generală, având ca obiect

comunicarea de date obiective, generale, obligaţia de consiliere consistă
în transmiterea cu bună credinţă, a unei informaţii exacte, legate de o
situaţie dată. Instituţia de credit este ţinută de obligaţia transmiterii
informaţiei creditorului şi de a se asigura că acesta a şi înţeles-o;
debitorul obligaţiei de consiliere trebuie să explice corect situaţia de fapt
şi să-l atenţioneze pe client asupra sarcinilor operaţiunilor proiectate.
Conformitatea executării obligaţiei relevate îl poate determina pe clientul
beneficiar să încheie ori nu operaţiunea proiectată, după caz.
Obligaţia de informare şi obligaţia de consiliere variază ca
intensitate, în raport cu natura operaţiunii vizate şi cu abilităţile
clientului; cu cât operaţiunea este mai riscantă sau mai tehnică, cu atât
intensitatea obligaţiilor considerate creşte. În practică însă, este dificil a
disocia aceste două obligaţii.
Bancherului i se cere să acţioneze cu responsabilitatea unui bun
profesionist. În cazul operaţiunilor prezentând riscuri pentru cei implicaţi
(instituţie de credit, clienţi, terţi), el trebuie să acţioneze cu maximă
atenţie, pentru evitarea acestora.
Secretul profesional bancar are ca izvor direct legea, însă, poate
fi în egală măsură şi de natură convenţională, părţile putând determina
faptele şi informaţiile cu caracter confidenţial, putând stabili şi
circumstanţele dezvăluirii acestora.
Legea bancară şi legea statutului B.N.R. încadrează următoarele
persoane obligate la confidenţialitate bancară: orice instituţie de credit;
Banca Naţională a României; orice altă entitate în cadrul schimbului de
informaţii, ori al atribuţiunilor implicând utilizarea de informaţii supuse
secretului bancar.
Astfel, sunt deţinători ai secretului bancar persoanele care
exercită responsabilităţi de administrare şi/sau de conducere ori care
participă la activitatea unei instituţii de credit, şi care, în cursul
exercitării responsabilităţilor în legătură cu instituţia de credit, au luat
cunoştinţă de fapte, date şi informaţii supuse secretului bancar. Aici se
includ:
172
NOTE CURS
 membrii consiliului de administraţie şi ai directoratului, ai consiliului

de supraveghere, directorii instituţiei de credit şi angajaţii instituţiei
de credit;
 membrii consiliului de administraţie şi salariaţii B.N.R., pentru
informaţiile destinate nepublicării de care au luat cunoştinţă în cursul
exercitării funcţiei lor, din rapoarte ori din alte documente ale
instituţiei de credit;
 persoanele abilitate să solicite şi/sau să primească informaţii de
natura secretului profesional în domeniul bancar.
Potrivit legii bancare, dispoziţiile privind secretul profesional se
aplică şi sucursalelor instituţiilor de credit străine autorizate să
funcţioneze în România, instituţiilor de credit şi instituţiilor financiare
autorizate în alt stat membru, care funcţionează în România printr-o
sucursală sau furnizează servicii în mod direct.
Beneficiarii obligaţiei de secret profesional sunt, în egală măsură,
clienţii şi instituţiile de credit.
Prin activitatea desfăşurată, instituţia de credit poate cunoaşte
multiple aspecte din activitatea şi existenţa clientului său, fiind adesea,
confidentul său patrimonial; relaţia de încredere impune nedivulgarea
datelor pe care le deţine, cu prilejul exercitării activităţii sale, ori care au
fost comunicate de client.
Prin secretul profesional sunt protejaţi, în egală măsură, atât
operatorii pe piaţa financiar-bancară, pentru datele care privesc
activitatea lor, cât şi informaţiile pe care aceştia le comunică Băncii
Naţionale a României sau altor autorităţi.
Confidenţialitatea bancară se exercită asupra tuturor faptelor,
datelor şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi
asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia sa care
privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale
sau de afaceri ale clienţilor ori informaţiile referitoare la conturile
acestora – solduri, rulaje, operaţiuni rulate, serviciile prestate sau la
contractele încheiate cu clienţii.
Există însă şi situaţii în care se permite furnizarea de informaţii
de natura secretului profesional:
173
NOTE CURS
 la solicitarea titularului de cont sau a moştenitorilor acestuia, inclusiv

a reprezentanţilor legali şi / sau statuari, ori cu acordul expres al
acestora;
 în cazul în care instituţia de credit justifică un interes legitim;
 la solicitarea scrisă a altor autorităţi sau instituţii ori din oficiu, dacă
prin lege specială aceste autorităţi sau instituţii sunt îndreptăţite, în
scopul îndeplinirii atribuţiilor specifice;
 la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face
dovada că a introdus în instanţă o cerere de împărţire a bunurilor
comune, sau la solicitarea instanţei;
 la solicitarea instanţei, în scopul soluţionării diferitelor cauze deduse
judecăţii, practica relevând o diversitate de situaţii vizând clienţii
instituţiilor de credit ;
 la solicitarea notarului, în cadrul procedurii succesorale notariale;
 după începerea urmăririi penale împotriva unui client, la solicitarea
scrisă a procurorului sau a instanţei judecătoreşti ori, după caz, a
organelor de cercetare penală, cu autorizarea procurorului.
Prin urmare, legea renunţă la condiţiile restrictive privind
procedura de comunicare a informaţiilor de natura secretului bancar,
extinzând, totodată, sfera persoanelor îndreptăţite să solicite şi să obţină
astfel de informaţii.
În exercitarea atribuţiilor sale în domeniul autorizării,
reglementării şi supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit, Banca
Naţională a României poate utiliza informaţiile primite, de natura
secretului profesional, numai în următoarele situaţii:
 verificarea îndeplinirii condiţiilor referitore la constituirea instituţiilor
de credit;
 supravegherea, la nivel individual şi consolidat, a activităţii
instituţiilor de credit, în special a lichidităţii, solvabilităţii, expunerilor
mari, procedurilor administrative şi contabile şi a mecanismelor de
control intens ale acestora;
 aplicarea de sancţiuni;
 contestarea de către instituţiile de credit a actelor administrative
emise de Banca Naţională României ;
174
NOTE CURS
 derularea unor proceduri judiciare iniţiate în baza O.U.G. nr.99/2006.

Pentru asigurarea transparenţei şi disciplinei de piaţă, Banca
Naţională a României poate impune unei instituţii de credit măsuri
specifica referitoare la: conţinutul datelor şi informaţiilor pe care trebuie
să le publice, la frecvenţa cu care trebuie să publice unele date şi
informaţii şi stabilirea termenelor de publicare altele decât situaţiile
financiare, la utilizarea unor anumitor mijloace de verificare a datelor şi
informaţiilor publicate care nu intră în sfera auditului financiar.
175
NOTE CURS
176
NOTE CURS
Bibliografie
Andronache Virgil, Banca şi operaţiunile comerciale. Speţe şi soluţii practice în

raporturile dintre bancă şi client, Editura Universitară, Bucureşti, 2006.

Managementul riscului bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2010.
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Managementul bancar, Editura Economică, 2002.
Bercea L., Sistemul de evidenţă a instituţiilor de credit, în Revista de Drept

Comercial, nr. 10/2003.

Economică, Bucureşti, 2001.
Brăilean Tiberiu, Monetarismul în teoria şi politica economică, Institutul

European Iaşi, 1998.
Brendea Cosmin, Zamfirescu Marius, Dăianu Valentin Eugen, Ghiţă Marilena,

Riscul şi performanţa creditului bancar în România, Editura Coresi, Bucureşti,
2001.
Cerna Silviu, Banii şi creditul în economiile contemporane, Ed. Enciclopedicã,

Bucureşti, 1994.
Cerna Silviu, Sistemul monetar şi politica monetară, Ed. Enciclopedicã,

Bucureşti, 1996.
Costică I., Lăzărescu S.A., Politici şi tehnici bancare, Editura ASE, Bucureşti,
2004.
Dardac Nicolae, Vascu Teodora, Monedă şi credit, Editura ASE, Bucureşti.
Dedu Vasile, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, 2008
Doltu Claudiu, Sisteme monetare comparate, Editura Economică, Bucureşti,

1997.

Galaţi, 2008.

Cooperare Cultural-Ştiinţifică, Iaşi, 2000.
177
NOTE CURS
Gaftoniuc Simona, Practici bancare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,

1995.
Gheorghe Carmen Adriana, Drept bancar, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006.
Imireanu Mihai G. A., „Tehnica şi practica operaţiunilor bancare”, Ed. Tribuna

Economică, 2000.
Isărescu Mugur, Reflecţii economice, vol. 2, Academia Română, Centrul Român

de Economie Comparată şi Consens, Bucureşti, 2006.
Isărescu Mugur, Reforma bancară din România 1990-2002 IN Primul deceniu al

reformei din România, vol. 1 BNR, Bucureşti, 2002.
Keynes John Maynard, A Trac on Monetary Reform, MacMillan&Co, Londra, 1924.
Kiriţescu Costin C., Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

Enciclopedică, 1998.
Liviu C. Andrei - Euro, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
Manea Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar de la teorie la

practică, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009.
Matiş Eugenia-Ana, Managementul performanţei şi riscului în băncile comerciale

din România, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2009.
Moroianu Nicolae, Moroianu Daniela, Corelaţiile inflaţiei, Annals Universitatis

Apulensis, Series Oeconomica, 2009.
Nechita Daniela, Macroeconomie, Editura Europlus, Galaţi, 2010.
Popa Ioan, coord., Tranzacţii internaţionale, Editura Recif, Bucureşti, 1992.
Predescu Iuliana, Activitatea bancară între performanţă şi risc, Editura Expert,

Bucureşti, 2005.
Rădoi Mădălina Antoaneta, Gestiune bancară, Editura Economică, Bucureşti,

2009.
Roxin Luminţa, Gestiunea riscurilor bancare, EDP, Bucureşti, 1997.
Spulbăr Cristi, Management bancar, Editura Sitech, Craiova, 2008.

Galaţi, 2008.
178
NOTE CURS
Şaguna Drosu Dan, Tratat de drept financiar şi fiscal, Edit. All Beck, Bucureşti,
2001.
Şaguna Drosu Dan, Drept financiar şi fiscal, Editura Oscar Print, Bucureşti,
2001.
Teulon Frederic, Pieţele de capital, Institutul European, Iaşi, 2001.
Trenca Ion, Noi cerinţe privind managementul riscului de creditare, Economie

Teoretică şi Practică Aplicată, nr. 3/2006.
Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997.
2008
Ţuţuianu A., Piaţa de capital. Regimul juridic aplicabil participanţilor, Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2007.
Ungurean Pavel, Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007.
Voinea Gheorghe, Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale,

Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004.
Legislaţie
***Legea 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României.
***Legea 443/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998 privind

activitatea bancară.
***Legea 270 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

25/2009 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
***OUG 98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituţiilor financiare

dintr-un conglomerat financiar
***OUG 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului,

completată şi modificată prin Legea 227/2007.
***OUG 25 din 18 martie 2009 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului
***Directiva Fondurilor proprii – OFN 89/299/EEC din 17 aprilie 1989.

179
NOTE CURS
***Directiva Ratei de solvabilitate – SRD 89/647/EEC din 18 decembrie 1989.
***Manual de creditare Banc Post, Bucureşti, 2005.
***Normele BNR nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilităţii şi a

expunerilor mari ale instituţiilor de credit, modificate şi completate prin
Normele nr. 9/2004.
***Regulamentul Băncii Naţionale 4/2005, republicat MOf. 616/6 septembrie

2007.
***Regulamentul BNR nr. 4/2008 pentru modificarea şi completarea

Regulamentului BNR nr. 4/2004, privind organizarea şi funcţionarea la Banca
Naţională a României a Centralei Riscurilor Bancare.
***Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, modificat prin Tratatul de la

Maastricht şi Protocolul privind criteriile de convergenţă prevăzute de art.
121 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, 1992.
***www.bnr.ro, Istoria BNR, 1880-1918
180

Note Curs Moneda Si Credit

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note Curs Moneda Si Credit

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOTE CURS

4.3. Trăsăturile caracteristice ale creditului ............................. 96

Bibliografie ..................................................................... 179

MONEDA ŞI ROLUL SĂU ÎN ECONOMIE

Moneda a reprezentat de-a lungul timpului un subiect de

1.1. Conceptul de monedă

Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au înţeles ca la tranzacţiile

Moneda este marfa de o anumită valoare proprie, într-un volum

1.2. Istoricul monedei

monedei se realiza în timpul încheierii tranzacţiei. Valoarea mărfurilor

Al treilea moment - desprinderea monedei-semn de

Al cincilea moment - emisiunea de monede internaţionale.

eurocent. Monedele sunt emise de fiecare stat şi au faţa identică, iar pe

Tabelul 1.1. Evoluţia monedei înainte de Bretton Woods

Tabelul 1.2. Evoluţia monedei după Bretton Woods (1944)

de către acest organism a unui nou activ de rezervă

În anul 1997, a avut loc Tratatul de la Amsterdam aprobat de

conformitate cu cerinţele constituţionale din fiecare ţară. El nu se

1.3. Funcţiile monedei

Caracterizată prin aspectele sale extrem de diverse, moneda se

Această funcţie este legată de funcţia de mijloc de plată. Ea

1.4. Clasificarea semnelor monetare

De-a lungul istoriei, moneda şi semnele au evoluat şi ele o dată

cele mai noi cu privire la monedă ne duc la concluzia că folosirea

Figura 1.1. Clasificarea semnelor monetare

Sursa: contribuţie proprie, după Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin

considerată obligatorie, moneda nu a fost decât un semn. Aceasta

Moneda creată de tezaur se referă la moneda divizionară,

în aur a întregii cantităţi de bancnote deţinute de populaţie sau de

Din diversitatea formelor de prezentare a monedei de-a lungul

1.5. Puterea de cumpărare a monedei

Puterea de cumpărare a banilor arată volumul de bunuri şi

a) Puterea de cumpărare a monedei în cadrul naţional

moneda nu se poate cumpăra numai o singură marfă. În consecinţă,

cumpărare internă a altei monede. În principiu, relaţiile dintre preţurile

Produsele cele mai reprezentative pentru economia unei ţări, corespund

Fenomenul monetar, caracterizat de o complexitate deosebită,

2.1. Sistemul monetar naţional. Concepte.

În literatura de specialitate din ţara noastră, regăsim mai multe

normative în cadru căreia se prevede o circulaţie de monede cu valoare

bază a sistemului monetar şi implică analiza a trei elemente

În condiţiile etalonului aur-devize şi al etalonului aur-putere de

a. devalorizarea, când valoarea paritară a unei monede scade

(localizată), în sensul că moneda se depreciază doar la unele mărfuri şi

cumpărare a monedei naţionale, care nu întotdeauna înseamnă doar

şi motivau recursul la re/devalorizare sau subapreciere (dumping)

Valorile paritare mobile. Acestea constau în modificarea

oficial este o noţiune utilizată în viaţa economică, în operaţii şi

În perioada de aplicare a etalonului aur, comparaţia unităţilor

2.2. Tipuri de sisteme monetare. Etalonul monetar

Odată cu dezvoltarea societăţii, au fost elaborate norme şi au

au fost considerate ca fiind sinonime.27 Totuşi, trebuie făcută distincţia

Sistemul monetar pe argint sau monometalismul argint

Bimetalismul, sistem monetar etalon aur-argint

Istoria monetară arată că primele semne monetare au fost cu

bimetalism şchiop a fost cel adoptat de Uniunea Monetară Latină

pentru că statul român a emis, cu o singură excepţie, monedă

Sisteme monetare bazate pe etalonul aur

Sistemele monetare bazate pe etalonul aur-monedă (aur

permiţând realizarea unei echivalenţe între valoarea internă şi valoarea

Sistemul monetar bazat pe etalon aur-lingouri

de uz curent are 400 uncii32 troy, respectiv 12,444 kg aur. Profesorul

Sistemul etalon aur-devize