Revista CONSTRUCTII ISTORIE SI MODERNITATE 2021 NR 1

CONSTRUCȚII.
ISTORIE ȘI MODERNITATE
Numărul 1/2021
Volum de lucrări editat în urma desfășurării

Seminarului științific studențesc „Istoria construcțiilor”
organizat în data de 15.12.2021 de către
Facultatea de Construcții – Universitatea „Ovidius” din Constanța
în parteneriat cu
Comitetul Român pentru Istoria și Filosofia științei și Tehnicii
(CRIFST)- Filiala Constanța
Editor:
Șef lucrări dr. ing. Dragoș Florian VINTILĂ
CONSTANȚA 2021
Online: ISSN 2971-8724

ISSN-L 2971-8724
CONSTRUCȚII.
ISTORIE ȘI MODERNITATE
Referenți științifici:
Prof.univ.dr.ing. Ana - Maria GRĂMESCU
Dr. Alexandru BOLOGA
Conf. univ. dr.ing. Anca CONSTANTIN
Redactor șef:
Șef lucrări dr. ing. Cosmin FILIP
Redactori:
Șef lucrări dr. ing. Gabriela DRĂGHICI
Șef lucrări dr. ing. Mirela POPA
Șef lucrări dr. ing. Claudiu NIȚESCU
Dr. ing. Ionuț Sergiu OANCE
CUPRINS
Student: Alina-Ioana BĂRBĂLĂU

1. PALATUL PARLAMENTULUI pag.1
Coordonator: Șef lucrări dr. ing. Claudiu NIȚESCU
Student: Adelina BODIU

2. PALATUL CULTURII DIN IAȘI pag.13
Coordonator: Șef lucrări dr. ing. Mirela POPA
CETATEA ALBA CAROLINA Student: Daniela-Florentina BUCULEI

3. pag.25
DE LA ALBA IULIA Coordonator: Șef lucrări dr. ing. Claudiu NIȚESCU
Student: Cristina CATARGIU

4. DOMUL DIN MILANO pag.43
Coordonator: Șef lucrări dr. ing. Gabriela DRĂGHICI
Student: Rebecca Marilena GHEORGHE

5. TEMPLUL ZEIȚEI ARTEMIS pag.49
Coordonator: dr. ing. Ionuț Sergiu OANCE
BAZILICA NAȚIONALĂ A INIMII Student: Laura- Estera IONECIU

6. pag.53
SACRE DIN BELGIA Coordonator: dr. ing. Ionuț Sergiu OANCE
Student: Diana-Nicoleta ISMANĂ

7. TAJ MAHAL pag.59
Student: Alexandra-Floriana STOIAN

8. TEMPLUL ANGKOR WAT pag.65
Coordonator: Șef lucrări dr. ing. Cosmin FILIP
Student: Melek OSMAN

9. MOSCHEEA HAGIA SOFIA pag.75
Student: Nicoleta TUDOR

10. ATENEUL ROMÂN pag.85
Student: Bogdan-Dorin VASILESCU

11. CASA ALBĂ pag.95
ORAȘUL ANTIC PETRA, NOUA Student: Cristina-Elena ZANFIR

12. pag.101
MINUNE A LUMII Coordonator: Șef lucrări dr. ing. Cosmin FILIP
Student: Andrada-Floriana ALBU

13. CASTELUL PELEȘ pag.111
Student: Andreea TOADER

14. CASTELUL BRAN pag.121
Student: Andreea MIHALCEA

15. COLOSSEUM - ROMA pag.131
Coordonator: Conf. univ. dr. ing. Anca CONSTANTIN
PALATUL PARLAMENTULUI
Autor: Alina-Ioana BĂRBĂLĂU, studentă anul III, Facultatea de Construcții, Universitatea

„Ovidius” din Constanța
Figura 1- Palatul Parlamentului [1]
Palatul Parlamentului din București, România (cunoscut înainte de revoluția din 1989 sub
numele de Casa Republicii sau Casa Poporului), măsoară 270 m pe 240 m, 86 m înălțime, și 92 m
sub pământ realizat în spiritul arhitecturii realist socialiste. Are 9 niveluri la suprafață și alte 9
subterane. Conform World Records Academy, Palatul Parlamentului este a doua cea mai mare
clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, cea mai scumpă clădire administrativă
din lume, și cea mai grea clădire din lume. Clădirea Palatului Parlamentului se află situată în
partea centrală a Bucureștiului (sector 5), pe locul care astăzi se cheamă Dealul Arsenalului,
încadrat de strada Izvor la vest și nord-vest, Bulevardul Națiunile Unite spre nord, Bulevardul
Libertății la est și Calea 13 Septembrie la sud. Aceasta se află la 10 minute distanță de Piața Unirii
și 20 de minute de Gara de Nord (cu autobuzul 123). [1]
1
În anii 1978-79 a avut loc un concurs la nivel național pentru reconstruirea Bucureștiului.
Concursul a durat aproape 4 ani și a fost câștigat de Anca Petrescu, o tânără arhitectă de numai
28 de ani, care a fost numită arhitect șef a acestui proiect excepțional de controversat. [1]
Șantierul propriu-zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km² din vechiul centru al
capitalei și relocația a peste 40.000 de oameni din această zonă. Între clădirile dispărute se
numără Mănăstirea Văcărești, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naționale, Stadionul Republicii,
etc. Lucrările s-au efectuat cu munca forțată a militarilor în termen și astfel costul a fost redus la
minimum. [1]
Acest proiect de reconstruire a Bucureștiului, cuprindea o serie de clădiri cum ar fi: Palatul
Parlamentului - Casa Republicii, Ministerul Apărării Naționale, Casa Radio, Hotelul Marriott - Casa
de Oaspeți, Casa Academiei Române, Parcul Izvor și Bulevardul Unirii - Victoria Socialismului. [1]
În 1989 costurile clădirii erau estimate la 1.75 miliarde dolari SUA, iar în 2006 la 3 miliarde Euro.
Au muncit 20.000 muncitori, 5000 soldați, 700 arhitecți, o armată de așa-ziși „voluntari”, în
condiții grele, 3 schimburi timp de 7 ani. Nu se știe numărul victimelor acesta fiind un
subiect tabu, autoritățiile comuniste nedorind publicarea datelor, cei ce au lucrat pe acest șantier
declară că au fost victime, ținând cont de numărul victimelor de pe alte șantiere de amploarea
„Casei Poporului” realizate în „epoca comunistă” putem afirma că au fost sute de morți. [1]
Figura 2- Interiorul palatului parlamentului [2]
Clădirea, în viziunea Ancăi Petrescu, se împarte în 3 registre principale: primul registru - zona
sălilor principale, a galeriilor şi a cabinetelor; al doilea registru - zona de birouri; al treilea registru
- belvedere, cu câte trei săli pe fiecare etaj. [1]
Alte dimensiuni ale clădirii: lungime – 270 m, lăţime – 245 m, înălţime – 84 m (peste cota 0),
adâncime 16 m (sub nivelul solului), suprafaţa construită la sol – 73.615 mp.
Clădirea a fost construită cu materiale aproape în întregime româneşti, printre care : 1.000.000
mc de marmură, 550.000 tone de ciment, 700.000 de tone de oţel, 2.000.000 de tone de nisip,
2
1.000 tone de bazalt, 900.000 mc esenţe de lemn, 3.500 tone de cristal, 200.000 de mc de sticlă,
2.800 de candelabre, 220.000 mp de covoare, 3.500 mp de piele.
Clădirea are aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, patru
restaurante, trei biblioteci, două parcări subterane, o sală de concerte. [1]
Numele sălilor și saloanelor din Palatul Parlamentului au fost alese după 1989, ele evocând
evenimente importante din istoria poporului român sau personalități cunoscute pe plan mondial.
Majoritatea sunt legate de aspirația românilor pentru Unire și de istoria parlamentarismului în
România.
Intrarea 13 Septembrie [3]
Cuprinde un hol mare, flancat de coloane sculptate din marmură, legat de scara monumentală
ce duce la etajul I, casa scării fiind deschisă la toate nivelele, creându-se un spațiu spectaculos.
Figura 3- Intrarea 13 Septembrie [3]
Deasupra scărilor se poate observa o cupolă alcătuită din sticlă albastră și un candelabru. Scara,
ce s-a vrut o copie a celei de la Palatul de Iarnă – Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg, are 30 m
înălțime și 27 m lățime și conduce la birourile prezidențiale, astăzi cabinetul Președintelui
Senatului. În interiorul holului, dispuse simetric față de intrare, sunt două saloane de primire.
Originalitatea acestui hol de intrare constă în motivul plafonului care se reflectă ca într-o oglindă
în decorul solului, un mozaic inspirat de cel descoperit la Histria și care amintesc de prezența
coloniilor grecești antice pe teritoriul nostru.[3]
3
Sala Drepturilor Omului
Figura 4- Sala Drepturilor Omului [4]
Sala are o suprafață de 625 metri pătrați și este sala în care urmau să se țină ședințele Comitetului
Politic Executiv al vechiului regim.[4]
Sala este complet lambrisată cu lemn de stejar, colorat în diferite nuanțe.
Caracteristica acestei săli este modulul format din doi pilaștri din lemn de stejar, care se repetă
la fiecare 6 m pe întregul perimetru al sălii, element întâlnit în arhitectura Renașterii italiene. Pe
latura dinspre exterior sunt 5 ferestre cu ancadramentele puternic marcate cu sculpturi în lemn.
Un element în plus la această sală sunt oglinzile din ipsos patinat, cu ornamente din stuc.
Plafonul este bogat ornamentat cu elemente din stucatură încadrate de un pătrat format dintr-o
succesiune de casete din lemn având fiecare câte o plafonieră.
Candelabrul monumental, din cristal de Mediaș, al doilea ca mărime din clădire (cca. 2 tone)
precum și masa circulară (din lemn de stejar machetat cu lemn de cireș), reprezintă un tot unitar
în acest spațiu. Lemnul folosit aici este de proveniență autohtonă, stejar băițuit în diferite nuanțe.
În această sală arhitectul a introdus ca stil renașterea, intercalând cu elemente artistice
tradiționale ale arhitecturii românești. Șildurile și clanțele, ca și cache-radiatoarele sunt
executate de artiști plastici după desenele arhitecților.
Fundalul sălii este diferit de restul tratării decorative având panouri complet lambrisate și
sculptate în lemn pe care urma să se pună harta României.
Covorul prezent în această sală respectă decorul parchetului de stejar colorat în diferite nuanțe
precum și modelul candelabrului.
Toate covoarele au fost lucrate la Cisnădie din lână, din piese mici și apoi asamblate (cusute) în
fiecare sală, corespunzator cu dimensiunea încăperii.
În afara celor 60 de scaune prezente în jurul mesei, perfect identice, lucrate din lemn de stejar și
tapițerie de catifea, ar fi trebuit să mai existe unul: un fotoliu cu tapițerie cusută
4
din aur și argint care să le domine pe celelalte, situat mai sus decât celelalte, care ar fi trebuit să
fie al președintelui, în dreptul peretelui care ar fi trebuit să susțină și harta țării.[4]
Galeria de Onoare și holul Intrării Oficiale [5]
Figura 5- Galeria de Onoare
Este un culoar lung de 150 m și lat de 18 m, cu uși glisante din stejar în trei zone distincte, cu
geam de cristal, construite pe schelet metalic.
Galeria conduce către spațiile reprezentative ale corpurilor de clădire. Ea se găsește în latura de
est a edificiului, cu deschidere spre Piața Unirii. Acest spațiu a început să capete formă printr-un
concurs de propuneri de finisare, acestea materializându-se prin prezentarea de machete de la
scara 1/21 la mărime naturală în șantier.[5]
Ca finisaj, plafoanele sunt realizate cu stucaturi din ipsos, cu elemente florale, având ca bază de
inspirație elemente din arhitectura brâncovenească.
Pardoseala din zona centrală este concepută în forma unui mare covor, cu marmură albă și
Căprioara bej, și o bordură de elemente decorative, compoziție în alcătuirea căreia, pe lângă cele
din marmura albă de Rușchița și cea bej de Căprioara, mai intră și roșul și negrul de Moneasa.
Apoi cele 34 coloane ce sprijină bolțile sunt de formă octogonală și sunt realizate din marmură
albă cu elemente decorative sculptate. Aici a mai fost folosită și marmura roz de Rușchița.[5]
Galeria este iluminată natural de 14 ferestre și porți-ferestre. Iluminarea este completată și de
67 lustre din cristal. Decorul ei reia în fiecare latură a Galeriei de Onoare planul Zonei 1 din Palatul
Parlamentului.
Un element interesant îl reprezintă cele două uși glisante ce separă trei tronsoane. Aceste uși
sunt realizate din lemn de stejar, pe schelet metalic cu geamuri de cristal cu aplicații de decorații
din lemn. Măștile ce maschează nișele de calorifer sunt realizate din alamă cu elemente florale,
5
având tot stilul brâncovenesc ca izvor de inspirație, executate de artiști plastici. Corpurile de
iluminat sunt executate din alamă și cristal de Mediaș.
Draperiile și covoarele sunt realizate în nuanțe de roșu englez siena.
Această galerie se intersectează cu intrarea oficială (C4), dinspre Bulevardul Unirii.
Aici se află cele două scări monumentale, având fiecare câte o fereastă înaltă de 16 m, acoperite
cu draperii ce se spală manual, fiecare cântărind aproximativ 250 kg. Această parte a Palatului
(atât Galeria de Onoare cât și scările) a fost refăcută de mai mult de cinci ori, datorită dorinței
lui Ceaușescu de a vedea machetele lucrărilor executate la scara 1:1. Scările au o înălțime a
treptelor de doar 14–16 cm, comandate special să se potrivească înălțimii mici a conducătorilor,
care nu voiau să obosească urcând. Ele conduc la etajul 1 al Palatului, unde se află sala A. I. Cuza,
sala de ședințe în plen a Camerei Deputaților etc.
Sala Nicolae Iorga [6]
Sala poartă numele lui Nicolae Iorga (1871 – 1940), istoric, orator, om politic și scriitor, membru
al Academiei Române, prim ministru în anul 1930.
Sala este decorată cu aceleași esențe de lemn pentru tavan și pereți, predominând lemnul de
stejar. Casetoanele formate între stâlpii de lemn sunt îmbrăcate cu mătase, material din care sunt
făcute și draperiile.[6]
Mobilierul este art-deco (monument stilistic la mijlocul anilor ’20-’30, socotit multă vreme ca o
prelungire a Art nouveau-lui si Jugendstil-ului).
Figura 6- Sala Nicolae Iorga [6]
6
Pereții sunt ornamentați cu lucrările artiștilor: Margareta Sterian – "Flori stilizate" și "Vas cu
flori", Nicolae Blei - "Vas cu flori și flori de masă", "Toamna la Andriașu", "Vas cu flori" și
"Primăvara la Andriașu" (post-impresionist), Gheorghe Simion - "Crizanteme cu vioară"
(realismul artei de la 1900), Zamfir Dumitrescu - "Flori în peisaj de toamnă" (stilul
picturilor flamande).[6]
Sala A.I. Cuza [7]
Figura 7-Sala A.I. Cuza
Sala care poartă numele domnitorului Țării Românești și al Moldovei a fost terminată înainte de
anul 1989, și era destinată a fi sală de protocol la cel mai înalt nivel: "Sala de seminare de
documente și tratative", ce s-ar fi numit România. Aceasta este una din sălile cele mai impozante
ale Palatului, cu cea mai mare înălțime (circa 20 m), și a doua ca suprafață - 2.040 m².
Această sală este situată în axul principal al palatului, cu deschidere printr-o logie amplă către
Piața Constituției și Bulevardul Unirii.
Sala, cu un fond de culoare roz, are o arhitectură eclectică având ca element principal de
compoziție coloana angajată cu capitel în stil corintic și cu fusul coloanei prelucrat cu motive
ornamentale tradiționale arhitecturii stilului Brâncovenesc. Coloanele sunt din marmură albă de
Rușchița.
Alte elemente ce participă la arhitectura interioară a sălii sunt ușile monumentale sculptate cu
motive decorative, încadrate în rame de marmură și măști de radiatoare turnate în alamă, bogat
ornamentate.
Plafonul, compus din 7 luminatoare ritmate, pe traversele sălii, executate din tablă aurită, este
croit în boltă (candelabru ascuns).
Draperiile din brocart de catifea cusute cu fir de aur subliniază luxul acestei săli. Pe peretele
fundal se află un arc central puternic, luminat pe contur, flancat de două coloane.
7
Și această sală trebuia să dispună de tronul conducătorului, iar pentru buna desfășurare a
activităților s-a dispus construirea unui balcon în care era instalată orchestra, cu o capacitate de
31 oameni, cu acces de la un nivel superior.
Astfel, sala a găzduit în anul 1995, concertul dirijat de Yehudi Menuhin, în cadrul redeschiderii
Festivalului Internațional de Muzică "George Enescu".
Această sală a concentrat, în realizarea sa, un număr mare de meseriași din capitală și din țară,
maeștri ipsosari, modelatori, artiști plastici, specialiști în marmură sculptată, etc.
Sala Ion I. C. Brătianu [6]
Sala, situată în axul palatului, la parter, este medie ca suprafață. Grație celor două curți interioare
care o înconjoară, luminozitatea acestei săli este excepțională, intensificată și de lustrele și
aplicele care reproduc candelabrele de epocă.
Este formată dintr-un spațiu central cu o deschidere de 42 m flancată pe cele doua părți înspre
curțile interioare de două nave laterale de 6 m.
Spațiul central este despărțit de spațiile laterale de o suită de coloane libere, îmbrăcate în
marmură.
Decorația perimetrală este ritmată de un sistem de arce și pilaștri din marmură bogat
ornamentată. Decorația din marmură se îmbină cu decorația realizată în aceeași manieră
din stuc atât la pereți cât și la tavan. Tavanul are o scafă circulară tangentă la pătratul format de
spațiul central, este bogat ornamentat cu o amplă rozetă centrală în axul căreia se află un
candelabru spectaculos. Tot în cadrul rozetei circulare perimetral sunt suspendate candelabre de
dimensiuni mai mici.
Pardoseala preia principiile compoziționale ale tavanului având o rozetă mare, centrală, cu
elemente geometrice compuse din sortimente de marmură din diferite cariere, totul autohton.
Draperiile de catifea roșie cu fir de aur și argint, cu pasmanterii și ciucuri sunt brodate
de călugărițele din mănăstirile Agapia și Văratec.
Ea s-a numit inițial Sala Provinciilor pentru că într-o tematică inițială trebuia să simbolizeze prin
decorare județele țării, lucru care nu s-a mai realizat.
Sala Take Ionescu [8]
Sala Take Ionescu este folosită în general pentru târguri, expoziții, cocktail-uri, cel mai adesea
împreună cu sala Unirii, care o continuă.
Din sala Ion I. C. Brătianu se intră într-un spațiu tampon care conține circulațiile verticale, scările
și lifturile de acces la Sala Unirii, considerat foaierul propriu-zis al acestei săli. Foaierul, flancat de
8
cele două noduri de circulație verticală, are o deschidere de 42 m, cuprins între două colonade și
două nave laterale de 6 m.[8]
Figura 8- Sala Take Ionescu [8]
Colonadele sunt din marmură albă, ca și ancadramentele celor cinci uși de acces în Sala Unirii.
Decorația este concepută într-o manieră ce amintește de arta orientului antic, având atât tavanul
cât și restul elementelor de stucatură realizate în acest fel.[8]
De remarcat ușile monumentale, cu arce în plin centru foarte bogat sculptate. Iluminarea este
foarte bogată dat fiind că acest spațiu nu beneficiază de lumină naturală (12 candelabre și 26 de
aplice din cristal de Mediaș). Tavanul este acoperit de o foiță de aur, iar prin orificiile din cadrul
său circulă aerul natural, Ceaușescu nevrând să apeleze la sistemul cu aer condiționat, de
frica otrăvirii.[8]
Pardoseala are un câmp central simplu și motive ornamentale marginale unde predomină
elementele geometrice și florale.
În această sală sunt expuse lucrări de pictură și artă decorativă – tapiserii. Printre pictori se
numără Angela Brădean – "Coșul cu trandafiri", Marin David – "Grădina păcii" și Vasile
Celmare care deși a făcut și pictură monumentală, nu s-a îndepărtat de pictura de gen cum ar fi
"Interior", "Magnolii" sau "Flori".
Tapiseriile expuse sunt "Toamnă II" de Ovidiu Moga și "Unirea" de Maria Nemeș.
9
Sala Unirii [9]
La 22 decembrie 1994 sala a fost inaugurată cu ocazia celei de-a cincea comemorari a Revoluției
române din 1989.
Figura 9- Sala Unirii [8]
Sala Unirii a fost proiectată pentru marile recepții care ar fi avut loc la nivel de șef de stat în
această clădire. Denumirea ei inițială a fost "Sala de banchete", ceea ce a atras după sine și o
tratare arhitecturală cu fast a acestei săli. Spațiul interior este cel mai amplu (fiind a doua ca
înălțime) dintre sălile Centrului Internațional de Conferințe, de excepție, din întregul palat. Este
rodul multor zile și nopți de lucru, atât pentru arhitecții, cât și pentru constructorii și artiștii
plastici români.
Este compusă dintr-o navă mare centrală (18/54m), cu un luminator central bogat ornamentat
(din aluminiu turnat, acoperit cu slagmetal auriu) și două nave laterale (6x42m), despărțite între
ele prin două colonade. Nava principală are înălțimea medie de 15m, iar cele două laterale de
12,50m cu plafoanele rezolvate cu intersecții de cilindri.
Coloanele au caneluri în stil românesc, cu capitel corintic și sunt din marmură albă de Rușchița.
Pereții au oglinzi de ipsos cu ancadramente din marmură albă de Rușchița bogat ornamentate.
Fundalurile sunt tratate aproape identic cu un arc puternic foarte ornamentat și câmpul din
marmură albă. Tavanul este din sticlă.
Date fiind dimensiunile sălii, pe latura lungă de intrare, ușile au fost tratate ca portale
monumentale, casetate cu intarsii din lemn de cireș, iar rama din marmură albă, cu motive
inspirate din arhitectura tradițională românească.
Sala se deschide direct către exterior, către parc, prin niște uși – ferestre înalte de 8m cu
ornamente metalice din inox.
10
Luminatorul care ocupă aproape toată nava centrală este executat de către artiștii plastici cu
elemente din aluminiu turnat acoperit cu șlagmetal auriu.
Covorul imens (1100 m²) care acoperă toată partea centrală a sălii, a fost proiectat special pentru
acest spațiu, având elemente preluate din decorurile sălii. Are o greutate de cca. 3t, drept pentru
care e nevoie cam de 35 de oameni pentru a-l desfășura. Nu este expus în permanență, sala fiind
foarte des folosită pentru târguri și expoziții naționale și internaționale.
La fel ca și în foaierul dinaintea sălii, ecoul este foarte puternic.
Pe pereții din capetele sălii trebuiau să stea portretele celor doi soți [14], având fiecare 10 m
înălțime.
Sala C.A.Rosetti [10]
Sala C. A. Rosetti este sală de spectacole a Centrului Internațional de Conferințe ce găzduiește,
de asemenea, conferințe, concerte, piese de teatru etc.
Figura 10- Sala C.A.Rosetti [10]
Ca arhitectură interioară se remarcă elementele stilului cubist, art-deco (scaune) în culori în care
predomină ocru-auriu, conferindu-se astfel sălii o anumită intimitate.[10]
Covoarele sunt în semicerc, ca și băncile care circumscriu spațiul central.
Întreaga încăpere este dominată de imensul candelabru central, cel mai important din întreaga
clădire (5t).
11
Figura 11- Fatada Palatul Parlamentului [11]
Bibliografie
[1] http://cic.cdep.ro/ro/prezentare-generala/cladirea-palatului-parlamentului
[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Parlamentului
[3] https://izi.travel/en/ae85-palatul-parlamentului/ro
[4] https://www.descopera.net/despre-palatul-parlamentului-casa-poporului-fotografii-
generalitati-si-curiozitati/
[5]http://parlament.ro/pdfs/buletine_informative/buletin_informativ_cdep2005_1.pdf
[6] Calatorie sub Palatul Parlamentului | Petre Dogaru
[7] România. București. Palatul Parlamentului | Mariana Pascaru
12
PALATUL CULTURII DIN IAçI
Autor: Adelina BODIU, studentă anul III, Facultatea de Construcţii, , Universitatea „Ovidius” din
Constanţa
Figura 1-Palatul Culturii din Iași - imagine aeriană 1
Palatul Culturii din Iași este o clădire emblematică, construită, în perioada 1906 - 1925, în
perimetrul fostei curți domnești medievale moldovenești, pe locul fostului palat domnesc.
Astăzi, Palatul Culturii este sediul Complexului Muzeal Național „Moldova”, ce cuprinde Muzeul
de Istorie a Moldovei (1916), Muzeul Etnografic al Moldovei (1943), Muzeul de
Artă (1860), Muzeul Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu” (1955), precum și Centrul de
Conservare-Restaurare a Patrimoniului Cultural (1975). Până la începerea lucrărilor de renovare,
în aripa de nord-est a palatului se afla sediul Bibliotecii Județene „Gheorghe Asachi” (1920). 1
13
Istoric
În locul Palatului Culturii de astăzi a fost construită, în timpul domniei lui Alexandru cel
Bun, Curtea Domnească (atestată documentar în 1434). Impunătoarea cetate are parte de o
reamenajare între 1634 și 1653 și rezistă aproximativ 150 de ani, când, în urma unui cutremur
devastator, o mare parte din construcții sunt distruse.
Se spune că, la 1650, Curtea Domnească din Iași, după ce a fost incendiată de tătari, a fost
recondiționată de către Vasile Lupu și mutată . Acum muzeul ce o reprezintă poate fi regăsit sub
Palatul Culturii din Iași. Timp de șapte ani, istoricii și arheologii din Iași au făcut săpături și au scos
la lumină ziduri vechi care datează din 1430. Astfel, au fost păstrate 5 secole importante ale
istoriei Țării Românești.
În 1804 - 1806, prințul Alexandru Moruzi a construit un impunător palat domnesc, în stil
neoclasic (arhitect Johan Freywald). Afectat de incendii, palatul avea să fie refăcut de
prințul Mihail Sturdza, în 1841 - 1843 (arhitect Nicolae Singurov). După Unirea de la 1859 și
mutarea capitalei la București (1862), clădirea devine palat administrativ. Un incendiu din 1880
afectează din nou clădirea, aceasta fiind refăcută între 1880-1883. 1
Clădirea primește o înfățișare nouă și tot atunci se așază în fața ei statuia ce-l întruchipează pe
Ștefan cel Mare. 1
Figura 2-Palatul Ocârmuirii, titulatură oferită construcției de către domnitorul Mihail Sturdza –
arhitectura dintre anii 1806-1883 2
La începutul secolului al XX-lea se ia decizia refacerii în stil nou a întregului palat după un plan
care prevede și mărirea suprafeței prin adăugarea de corpuri noi, în scopul creșterii
funcționalității clădirii. 1
14
Figura 3-Palatul Administrativ Iași 1901 [3]
Lucrările de reconstruire și extindere au început în 1907, păstrându-se din vechiul palat

principalele temelii, parterul și o parte din zidurile etajului. Noul edificiu a fost realizat în stilul
neogotic, după planurile arhitectului Ion Berindey, ajutat de arhitecții Filip Xenopol și Grigore
Cerchez. Întreruptă în timpul Primului Război Mondial, construcția palatului s-a prelungit pe
durata a două decenii. Edificiul, finalizat pe 11 octombrie 1925, a fost inaugurat în anul 1926 de
către regele Ferdinand al României.
Figura 4- Palatul culturii din Iași 4
15
Până în 1955, aici a fost sediul Tribunalului Județean, dotat cu mobilier confecționat la „Casa
Maple” din Londra. Afectat de cutremurul din 1940, Palatul a slujit în timpul celui de-al doilea
război mondial drept cazarmă a trupelor germane și ulterior, sovietice. 1
În 1955, edificiul primește titlul pe care îl are și astăzi, cel de „Palatul Culturii” și rolul de muzeu
al Moldovei.
Legenda spune că în proiectul inițial erau prevăzute 365 de camere, dar construcția are 298. La
fațadă sunt 92 ferestre, iar la mansardă alte 36 în ogivă și două rânduri de baghete. 1
Turnul central al clădirii, care atinge 55 de metri înălțime, făcea ca Palatul să fie considerat în
epocă cea mai înaltă clădire din oraș cu o amprentă la sol de 7330 mp și o suprafață desfășurată
de 34.236, 35 mp.
Figura 5- Palatul Culturii din Iași pe reversul bancnotei de 50 de lei, emise în anul 1966 5
Începând din anul 1975, planșeul de lemn al ultimului etaj a fost înlocuit cu unul de ciment, turnat
în plase de oțel, lucrare parțial terminată în martie 1977, când a avut loc cutremurul cel mare. Ca
o cheie de boltă, noul planșeu a susținut monumentul, fiind afectate în schimb, planșeele de la
etajul I, zidăria, ornamentele și stucaturile. 1
Figura 6- Ceasornicul din turnul Palatului Culturii [6]
16
Figura 7- Palatul culturii din Iași 7
Arhitectura exterioară
Stilul palatului este neogotic, cu detalii ornamentale, cu elemente heraldice în exterior. Aripile cu
ieșindurile semicirculare au fost retrase și împodobite la fronton cu statui de arcași ce stau de
strajă, iar pe laterale s-au construit două intrări sub forma unor turnuri boltite. Intrarea în palat
se face printr-un turn donjon mare, cu creneluri și firide dominate de o acvilă cu aripile desfăcute.
Figura 8-Palatul Culturii din Iași, exterior 8
La faima Palatului Culturii a contribuit și ceasul cu trei cadrane din turnul clădirii. Având diametrul
de 3,25 m, acestea erau decorate cu mici vitralii, reprezentând cele 12 zodii. Câte doi plăieși, în
costume naționale, zugrăviți pe zidul turnului, stau de strajă, încadrând ceasornicul, după
17
modelul oștenilor pictați la Castelul Peleș. Atât vitraliile, cât și crenelurile, în formă de cruce ale
turnului, erau luminate electric în cursul nopții. Carillonul ceasului este un sistem de clopote
acordate, o replică modernă a mecanismelor similare din Evul Mediu Occidental. Cele 8 clopote
din turnul palatului reproduc, la fiecare oră exactă, "Hora Unirii", amintind acum nu doar "Unirea
cea mică" din 1859, ci și "Unirea cea mare" din 1918. 1
Arhitectura interioară
Figura 9-Palatul Culturii din Iași, interior 9
Edificiul se deschide printr-un hol generos – Holul de onoare, conceput în stil neogotic, spațiu
care se finalizează cu o boltă în ogivă, decorată cu vitralii. Decorațiunile spațiului au fost
concepute în două etape diferite: epoca de început, până în anul 1914, numită epoca lui Carol I
(1866-1914), și epoca lui Ferdinand I (1914-1927), diferențiate prin stilul în care acestea au fost
realizate. Epoca lui Carol este preponderent neoclasică, epoca lui Ferdinand este predominant
18
barocă, îmbinată cu Art Nouveau. Este cunoscută implicarea reginei Maria, o mare iubitoare de
Art Nouveau, în cea de a doua etapă, în Sala Voievozilor găsindu-se și monograma acesteia. 9
Balconul în consolă a fost conceput cu un parapet traforat cu baluştri în acoladă și ornamentat
cu o friză cu elemente zoomorfe. Remarcabilă este și compoziția circulară realizată în mozaicul
pardoselii. Este vorba de un Bestiarum gotic, în care sunt înfățișate tot felul de animale fantastice:
acvile bicefale, dragoni, grifoni, himere și lei. Două rozete mai mici, identice, se află și la
extremitățile holului de la primul etaj.
Mozaicul din holul central al Palatului este o reproducere fidelă a rozetei din biserica abației
Saint-Pierre-sur-Dives (1235-1245), din nordul Franței. Modelul din secolul XIII era realizat în plăci
de teracotă și nu în mozaic. Prin reluarea acestui model, specific unei catedrale gotice, arhitectul
Berindey a dorit să confere edificiului său o atmosferă de sacralitate. 10
Figura 10- Mozaic original Abaţia Saint-Pierre-sur-Dives - Gresie și mozaic Alun

Graves. Rozeta de la biserica abației Saint-Pierre-sur-Dives în 1852 [10]
Sala Voievozilor, situată la etaj, este cea mai frumoasă și monumentală încăpere a palatului,
fiind ornamentată distinct de celelalte săli. Numele sălii se datorează unei celebre galerii de
portrete ale domnilor Moldovei, pornind de la Decebal, Traian și Aurelian, trecând apoi la
întemeietorii statului medieval și continuând seria conducătorilor acestui teritoriu până la
regele Carol al II-lea. În zona de vest a sălii se află un monumental șemineu de marmură,
19
decorat cu un basorelief care reprezintă un „Arbore istoric”, împodobit cu portretele celor mai
însemnați domni ai Moldovei, în vârful căruia tronează portretul regelui Ferdinand. 11
Figura 11- Sala Voievozilor 11
Intrarea în sala „Henri Coandă” este străjuită de două socluri rămase astăzi fără busturile
inițiale. Acestea păstrează încă inscripționate numele foștilor miniștri de justiție Matei B.
Cantacuzino (1855-1926) și Gheorghe Mârzescu (1834-1901). Cele două busturi erau puse în
valoare de fundaluri fastuoase, realizate din „mozaic bizantin”. Acest element arată că,
probabil, inițial, cele două socluri erau destinate unor busturi regale, idee la care s-a renunțat
pe parcurs. În perioada comunistă cele două busturi au fost înlăturate, ambele personaje fiind
indezirabile regimului. 12
Figura 12- Sala “Henri Coanda“ 12
20
În perioada în care edificiul din Iași a fost Palat de Justiție și Administrație, Sala „Henri Coandă”
era destinată Curții cu Juri. Amplasarea centrală și decorațiunile speciale subliniază
însemnătatea deosebită a încăperii. Se știe că arhitectul Ion Berindey, care prezida Societatea
Produselor Tehnice „H. Coandă” din Bucureşti, a cerut „găsirea” unui material mai ieftin care
să imite textura şi sunetul lemnului de stejar. Acest material a fost inventat de Henri Coandă
(numit bois-ciment de celebrul inventator) şi este întâlnit în mai multe săli din Palat. 12
Lucrările de consolidare și restaurare
Întregul proiect de reabilitare a Palatului Culturii din Iași s-a desfășurat în intervalul octombrie
2007 – ianuarie 2016, cu o întrerupere de 3 ani (oct. 2011 – oct. 2014), perioadă în care lucrările
deja executate în prima etapă a investiției au intrat în conservare.
Experții au optat pentru o soluție inovativă de realizare a unei șaibe (o structură metalică
specială) care să conecteze zona de structură metalică cu zona de structură portantă.
În cadrul reparațiilor din 1968-1970 s-a intervenit agresiv și neinspirat asupra construcției. Au
dispărut finisajele originare, chiar realizate din materiale simple, s-a modificat cromatica Sălii
Voievozilor și a Sălii Coandă.
În Sala Voievozilor s-au descoperit straturi de pictură realizate în diferite epoci, precum și
pictura cu stratul originar, care s-a curățat cu mare grijă și a fost restaurată, dar în același timp
o mare parte a bolții sălii a fost distrusă, vechea pictură fiind descoperită pe o zonă mică și
refăcută integral, bazându-ne pe vechile imagini și pe analizele efectuate.[13]
Figura 13-Pictura originală din Palatul Culturii [13]
21
Figura 14- Pictura originală din Palatul Culturii [13]
Pictura originară s-a acoperit cu tencuială și, ulterior, s-a aplicat un strat de vopsea în ulei pe care
s-a realizat modelul prezentat în detaliu. Datorită acestui mod de acoperire, astăzi este posibilă
readucerea la lumină a vechilor picturi.[13]
Figura 15- Restaurare pictură din Palatul Culturii [13]
La releveul inițial s-a constatat că majoritatea ”pardoselilor ornamentale” nu erau decât dale de
beton care s-au ”ornamentat” cu vopsea albă și neagră.
22
Figura 16 Zona ”Bestiarumului Gotic” care s-a restaurat și unde a fost necesară realizarea de
replici 14
S-au refăcut suprafețele vitrate sticle–cristal cu gravuri, astfel cum au fost desenate de Berindey.
Lipsa oricăror măsuri de conservare au permis distrugerea acestora nu numai de-a lungul
vremurilor comuniste, ci și după 1990, acest lucru constatându-se pe perioada realizării
releveelor pentru cele trei etape de restaurare.
Deși proiectul arhitectului Berindey cuprindea realizarea acoperișului neoclasic cu frumoasele
ornamente din ardezie, totuși lucrările s-au realizat din eternită, un material foarte ieftin și a fost
o soluție neinspirată. Proiectul a prevăzut realizarea învelitorii din tablă de zinc.
Având în vedere cercetările arheologice desfășurate și faptul că s-au descoperit multe urme ale
vechilor construcții – Curtea Domnească, Palatul Moruzi, Palatul Sturdza proiectantul a realizat
pardoseli ornamentale care permit vizualizarea multora din aceste vechi situri.
S-au restaurat toate căile de acces, s-a restaurat complet toată tâmplăria, s-a refăcut complet
soclul palatului, s-au realizat absolut toate lucrările necesare pentru refacerea aspectului originar
al palatului, astfel cum acesta a fost proiectat de arhitectul Berindey. 8
În cadrul lucrărilor de amenajare, au fost prevăzute două lifturi panoramice cu posibilitatea de
acces pentru persoanele cu handicap. 3
Bibliografie
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Culturii_din_Ia%C8%99i
[2] https://www.ziarulmetropolis.ro/curiozitati-despre-palatul-culturii-din-iasi/
23
[3]https://www.umpcultura.ro/investitii-finalizate_doc_29_prima-etapa-a-investitiei-la-
complexul-muzeal-national-moldova-iai-palatul-culturii_pg_0.htm
[4] http://zigzagprinromania.com/blog/palatul-culturii-din-iasi/
[5]https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/arhive-rusesti-palatul-culturii-poate-fi-numit-a-
palatul-din-iasia-cu-o-istorie-de-200-de-ani--243384.html
[6] https://www.laiasi.ro/obiective-turistice-iasi/palatul-culturii-iasi/
[7] https://palatulculturii.ro/palatul-culturii-iasi
[8]https://www.umpcultura.ro/investitii-finalizate_doc_35_etapa-a-ii-a-a-investitiei-la-
complexul-muzeal-national-moldova-iai-palatul-culturii-i-finalizarea-intregului-
edificiu_pg_0.htm
24
CETATEA ALBA CAROLINA DE LA ALBA IULIA
Autor: Daniela-Florentina BUCULEI, studentă anul III, Facultatea de Construcții, Universitatea

Figura 1 - Vedere de sus a cetății pe timp de seară [1]
25
Arhitectura
În arhitectura cetăţii bastionare de la Alba Iulia se regăsesc, în mod evident principalele
caracteristici ale fortificaţiilor de „tip Vauban”, sistem elaborat de inginerul militar francez
Sébastien Vauban Le Preste (1633-1707). Considerat un „geniu al cetăţilor”, Vauban a ştiut să
sintetizeze toate cuceririle importante în domeniul fortificaţiilor apărute până la el, îmbinând în
modul cel mai fericit, ingeniozitatea şi creaţiile de ordin arhitectonic ale şcolii bastionare italiene,
cu precizia, proporţiile şi elementele complementare ale sistemului bastionar din Ţările de Jos şi
Germania. [1]
Cel care a promovat generalizarea sistemului Vauban în Transilvania la începutul secolului al XVIII-
lea, a fost generalul Eugeniu de Savoia, deopotrivă susţinător al proiectului de construcţie a
cetăţii de la Alba Iulia, document întocmit de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti.
Cetatea de la Alba Iulia reprezintă cel mai strălucit exemplu al tipului Vauban din România, ea
rezistând tuturor încercărilor timpului, rămânând cea mai mare cetate bastionară în picioare din
România și una dintre cele mai mari din Europa de sud-est. Totodată rămâne o capodoperă a
sistemului de fortificații bastionare, lucrările executate fiind remarcabile, linia zidurilor,
aliniamentele, bastioanele, muchiile, soclul, dar mai ales porțile dovedesc măiestia meșterilor
care au lucrat aici. [1]
Componentele de apărare
Bastioanele
Şapte bastioane mari, legate între ele de ziduri cu aceeaşi înălţime, formează în zona centrală
„incinta de siguranţă”, a cetăţii, cea mai importantă şi cel mai bine protejată. Cunoscută sub
denumirea de magistrală sau corpul principal al fortificaţiei, această curtină a fost proiectată
pentru a se adapta la neregularităţile terenului, în formă de stea cu şapte colţuri (heptagon),
configuraţie întâlnită şi la celelalte linii de apărare exterioară(raveline şi contragardă). [2]
Figura 2- Bastionul Sf. Elisabeta [2]
26
Figura 3- Vedere de sus a cetății
La data construcţiei (1736), bastioanele au primit denumiri speciale, legate de numele unor
patroni laici sau religioşi (începând de la Poarta a III-a spre stânga, în sensul mersului acelor de
ceasornic): bastionul Eugeniu de Savoia, bastionul Steinville (ulterior Sf. Ştefan), bastionul
Trinităţii, bastionul Sf. Mihail, bastionul Sf. Carlo Borromeo (Carol), bastionul Sfânta Elisabeta,
bastionul Sf. Capistrano (ulterior bastionul Transilvaniei). [2]
Construite din cărămidă şi umplutură de pământ bastioanele au aproximativ aceleaşi dimensiuni,
lungimea laturilor fiind cuprinsă între 110-120 metri, iar înălţimea medie de 10-12 metri. [2]
Bastioanele au forme triunghiulare, cu vârfurile orientate spre exterior, legătura cu zidul curtinei
care le uneşte făcându-se prin intermediul extremităţilor rotunjite ale laturilor (urechi) şi a
flancurilor arcuite spre interior (gât). Deasupra bastioanelor, pe fiecare dintre cele două flancuri,
erau amplasate gurile de foc, bine apărate prin situarea lor în spatele parapetului. Urma apoi
pământul bătătorit, o terasă pe care apărătorii puteau circula la adăpostul proiectilelor inamicului
şi care se găsea la 3 metri, sub creasta parapetului şi în jur de 5 m de larg, oferind un spaţiu
suficient pentru deplasare trupelor şi manevrarea pieselor de artilerie. Accesul de la pământul
bătătorit la banchetele de artilerie sau banchetele de infanterie se realiza prin intermediul unui
povârniş în pantă dulce. În unele cazuri, pentru amplasarea artileriei într-o poziţie dominantă şi
a obţine un punct de observaţie eficient, deasupra bastioanelor în zona centrală, se efectuau
lucrări suplimentare, înălţându-se reduitele bastioanelor sau cavalierii. Rostul acestor construcţii
era îndeplinit în cazul bastioanelor Eugeniu de Savoia şi al Sf. Ștefan de vechile bastioane ale
cetăţii medievale, ridicate în timpul principelui Gabriel Bethlen. Vârfurile bastioanelor au fost
împodobite cu statui amplasate pe platforme pentagonale de piatră, sub care se aflau, cu rol de
consolă, grupuri sculpturale, figurative, blazoane şi inscripţii.
27
Platforme asemănătoare se aflau şi în flancurile bastioanelor, deasupra urechilor, însă ele erau
destinate gheretei care adăpostea sentinela. Între bastioane, zidul de cărămidă al curtinei în
lungime de 100 m, prezenta aceleaşi particularităţi întâlnite la construcţia bastioanelor şi anume
înclinaţia de 80°, prin reducerea treptată a dimensiunilor de la bază spre vârf (2,50 m la 2 m) în
vederea preluării împingerilor volumului mare de pământ. Mai mult pereţii înclinaţi au fost
prevăzuţi cu contraforţi interiori care aveau acelaşi rol de ancorare a zidului exterior şi de a
stabiliza umplutura de pământ din spatele acestora. [2]
Ravelinele
Ravelinele sau semilunele au forme şi dimensiuni apropiate cu cele ale bastioanelor (90m
lungimea laturilor), de la care, cu o singură excepţie (ravelinul Sfântul Francisc de Paula), au
preluat şi denumirile. Rolul lor principal este de a apăra lucrările din spate (incinta de siguranţă),
fiind amplasate în faţa bastioanelor unde ocupă intervalul liber dintre ieşindurile acestora,
alcătuind împreună cu contragarda categoria lucrărilor exterioare, desemnate a forma incintele
de luptă. Pentru a conferi magistralei sau corpului fortificaţiei un bun comandament asupra
ravelinelor (poziţie dominantă) şi protecţia apărătorilor, laturile acestora au o pantă înclinată
spre interior, caracteristică întâlnită la toate elementele de fortificaţie. Pe două dintre raveline
„Sfântul Carol şi Sfânta Elisabeta”, s-au construit reduituri (6 m înălţime) asemănătoare cu cele
ale bastioanelor lucrări care permit apărătorilor să reziste chiar atunci când ravelinul este cucerit.
[3]
Figura 4 – Raveline [3]
Cleştele
Spre deosebire de alte fortificaţii în sistem Vauban, cetatea de la Alba Iulia, nu are bastioanele
prevăzute cu cazemate interioare, apărarea flancurilor realizându-se cu ajutorul cleştilor
(tenailles), amplasate câte două în intervalul dintre bastioane. Cleştile, alături de raveline,
reduitele ravelinelor şi contragardă, fac parte din categoria lucrărilor exterioare destinate să
28
protejeze magistrala sau corpul principal al fortificaţiei (bastioanele şi curtina care le uneşte).
Cleştile se ridică în şanţ, sub forma a două insule (mase de pământ şi zidărie), înălţimea lor redusă
(4 m) permiţând artileriei situate pe platformele bastioanelor să tragă între ele. Distanţa între
cleşte (50 m) era stabilită în aşa fel încât să permită caponierei să treacă printre ele.
Contragarda
După bastioane şi raveline contragarda este a treia şi ultima linie de apărare a cetăţii, care adoptă
forma unei curtine de zidărie şi pământ. Traseul în zig-zag al contragardei urmăreşte ieşindurile
şi intrândurile bastioanelor, ravelinelor, având menirea de a le apăra, fiind amplasată de regulă
în faţa acestora. În părţile de sud-est şi nord-est, începând de la bastionul Steinville şi până în faţa
bastionului Sfânta Elisabeta, contragarda atinge dimensiuni impresionante (50-200 m lăţime),
terasele amenajate pe valul de pământ sau galeriile subterane, permiţând amplasarea pieselor
de artilerie şi protecţia garnizoanei. Pe toată lungimea acestui traseu, contragarda a primit
denumirea de anvelopă (enveloppe) şi a fost prevăzută cu un şanţ mărginit de ziduri, parţial
inundabil. În părţile de sud-vest şi nord-vest, contragarda se îngustează până la 25 m lăţime,
alungindu-se pentru a uni ravelinele între ele sau a proteja bastioanele prin faţa cărora trece. În
această zonă şanţul nu mai are contraescarpa înzidită, iar în lipsa glacisului, escarpa ce sprijină
valul de pământ al contragardei, atinge înălţimea de 6 m.
Şanţurile
Figura 6 – Imagine reprezentativă, alei amenajate în interiorul șanțurilor [4]
Fiecare element de apărare – bastioane, raveline, cleşte, contragardă – care formează liniile de
apărare, este precedat sau delimitat de un şanţ ale cărui dimensiuni se deosebesc mai mult în
lăţime, decât prin adâncime, existând astfel posibilitatea comunicării între ele, deosebiri evidente
29
ale nivelelor întâlnindu-se doar în zonele de sud - est şi nord - est unde panta este mai accentuată.
Şanţul principal sau şanţul mare din faţa corpului fortificaţiei are 25 m lărgime, cel al semilunelor
15 m, pentru ca în faţa contragardei acesta să atingă 12 m. [4]
Comunicaţiile
Porţile cetăţii
Intrarea în cetate se face prin intermediul celor şase porţi amplasate în număr egal, la est şi la
vest, câte una pe fiecare linie de apărare.
Construite din blocuri de piatră cioplită, porţile se deosebesc prin amploarea dimensiunilor şi
complexitatea formelor, patru dintre ele având faţadele bogat ornamentate cu reliefuri şi statui.
Figura 7 – Vedere de sus și numerotarea fiecărei porți a cetății
Rampele de acces
Amenajate în masa de pământ din spatele zidurilor, sub forma unor povârnişuri în pantă dulce,
având o lăţime de 2-4 m, mărginite de parapeţi cu sau fără creneluri şi cu intrările protejate de
grilaje metalice, rampele permiteau accesul luptătorilor şi deplasarea pieselor de artilerie pe
platformele elementelor de fortificaţie: bastioane, raveline, cleşte şi contragardă.
Poternele
Poternele adoptă forma unor galerii subterane boltite, în pantă accentuată, ce permitea
comunicarea părţilor superioare ale corpului fortificaţiei cu şanţul împrejmuitor. Intrarea în
poternă se făcea la baza parapetului bastionului, de unde se cobora pe treptele de lemn sau
piatră, ajungându-se la nivelul şanţului, în spatele urechilor bastionului. Ieşirile galeriilor erau
blocate cu uşi sau grilaje metalice prin care se puteau efectua trageri, la adăpostul unor nişe
30
laterale. O altă poternă era amenajată în spaţiul dintre bastioane, la mijlocul fiecărei curtine, cu
intrarea la baza parapetului şi ieşirea în zidul escarpei, la cinci metri deasupra şanţului. Rostul
acestei galerii subterane orizontale era de a face legătura, prin intermediul unei scări mobile de
lemn ce putea fi suspendată, cu pasajul caponierei.
Caponierele
Se prezintă sub forma unui pasaj larg de 3 metri sau a unei galerii acoperite care străbate
transversal şanţul mare (şanţul corpului fortificaţiei), realizându-se legătura dintre curtină şi
raveline. În acest mod apărătorii cetăţii intrau în poterna ce străbătea parapetul curtinei, coborau
scara mobilă pentru a ajunge în dreptul caponierei pe care o străbăteau la adăpost până la
intrarea amenajată în contraescarpa ravelinului. De aici, prin alte ramificaţii de galerii amenajate
în corpul ravelinului se ajungea deasupra acestuia sau în şanţul care îl delimita de contragardă.
Cea de a treia linie de fortificaţie – contragarda sau anvelopa – era străbătută la rândul ei de
galerii boltite pentru circulaţie, încăperi pentru magazii sau adăposturi, cazemate pentru piesele
de artilerie. [5]
Figura 8– Intrare caponiere [5]
Sculptura
În arhitectura militară a secolului al XVIII-lea, cetatea de la Alba Iulia se înscrie ca o realizare cu
totul aparte. Dacă volumul şi amploarea lucrărilor de construcţie a cetăţii au făcut să devină una
dintre cele mai puternice fortificaţii din sud-estul Europei, bogăţia şi varietatea decorului plastic,
o situează între unicatele genului. Niciunde în altă parte a Europei răsăritene nu se întâlneşte o
asociere atât de stranie între sobrietatea, masivitatea zidurilor de cărămidă şi calităţile
ornamentale ale pietrei.
31
Nimic mai nepotrivit pentru o fortificaţie cu rol defensiv care trebuia să-şi dovedească rezistenţa
în faţa inamicului, de a avea o fragilitate a decorului sculptat în piatră, mai ales în condiţiile în
care acesta era amplasat îndeosbi la porţile de acces, considerate punctele cele mai vulnerabile,
sau în vârfurile şi flancurile elementelor de apărare ale unui complex de apărare (bastioane,
raveline, contragardă). Dar tocmai această asociere nemaiîntâlnită dintre elementele de
fortificaţie şi decorul plastic, face din cetatea Alba Iulia un exemplu singular în arta militară de a
construi.
Pentru glorificarea celor care au iniţiat sau construit ansamblul fortificat de la Alba Iulia, echipe
de pietrari conduse de sculptorii Johann Konig, Giuseppe Tencalla, Johann Vischer, au fost
desemnate să împodobească principalele porţi şi componentele de bază ale incintei de apărare
(bastioane, raveline, contragardă), cu reliefuri şi statui inspirate din faptele legendare ale eroilor
antici, personificări ale virtuţilor, arme de epocă, episoade din razboaiele austro-turce, trofee de
război etc.- motive tratate cu exuberanţa caracteristică stilului baroc central european.
Încredinţarea execuţiei decorului sculptural, destinat să împodobească cetatea Alba Iulia, unor
echipe de sculptori şi pietrari aduşi din Austria, a influenţat întregul program iconografic în
alegerea tematicii şi a tipului de reprezentare, modelele fiind creaţii ale şantierelor de construcţii
vieneze, răspândite pe o arie mai largă central şi vest europeană. Figurile de Atlanţi decorează
faţadele palatelor Lichtenstein, Eugeniu de Savoia, Kinsky şi Trautson; trofeele de război le
întâlnim la Hotelul Invalizilor din Buda sau Arsenalul de Război din Berlin; statuia lui Carol al VI-
lea, îşi găseşte analogiile în reprezentarea marelui elector din Berlin, cea a regelui Spaniei sau a
împăratului Austriei Iosif I, etc.
Cu toate acestea trăsăturile exagerate ale barocului austriac (aspiraţia spre monumental,
atitudinile teatrale, grotescul sau chiar monstruosul) le întâlnim manifestate cu o oarecare
reţinere, exagerările fiind temperate de specificul local şi destinaţia construcţiei – la cetatea Alba
Iulia având de a face cu un baroc militar, cu o sculptură decorativă militară, pusă în slujba unei
arhitecturi cu rol de apărare.
Pentru a reda imaginea forţei, a puterii absolutiste şi glorificarea împăratului Carol al VI-lea a fost
inclus în decoraţie tot ceea ce putea servi acestui scop, de la statuia ecvestră a suveranului în
ipostaza de învingător al turcilor şi prezenţa obsesivă, repetativă a însemnelor puterii statale
(stema Austriei) sau imperiale (monograma lui Carol al VI-lea), la basoreliefurile cu scene de
luptă, fapte ale eroilor antici şi contemporani, arme şi trofee de război. [3]
Repertoriul ornamental al porţilor
Poarta I
Reţinut în privinţa bogăţiei, temperat în manifestările stilistice, decorul primei porţi se potriveşte
concepţiei sale arhitectonice. Faţadele porţii au fost împodobite cu reliefuri şi statui inspirate din
mitologia antică, stema imperială sau arme de epocă.
32
Enea, întemeietorul mitic al Romei şi al dinastiei Iuliilor, purtând în spate pe tatăl său Anchise,
salvat din cetatea Troia incendiată de greci (relief, faţada exterioară a porţii, deasupra intrării
laterale, stânga).[6]
Hercule în luptă cu Anteu, gigantul desprins de pe pămîntul care îl făcea invulnerabil (relief,
faţada exterioară a porţii, deasupra intrării laterale, dreapta).[6]
Figura 9 – Imagine reprezentativă Poarta I [6]
Hercule îndeplinind una dintre cele douăsprezece munci ale sale: uciderea leului din Nemeea
(relief, faţada interioară a porţii deasupra intrării laterale, stânga).
Perseu ţinând în mâinile sale sabia şi capul tăiat al Meduzei, una dintre Gorgone (relief, faţada
interioară a porţii, deasupra intrării laterale, dreapta).[6]
Afrodita, zeiţa dragostei şi a frumuseţii, privindu-se în oglindă - unul dintre atributele care i-au
fost acordate (statuie, pe antablamentul porţii, deasupra pilastrului median, stânga).[6]
Marte, zeul războiului şi al morţii, îmbrăcat într-o tunică de tip roman şi înarmat cu o suliţă
(statuie, pe antablamentul porţii, deasupra pilastrului central, dreapta). [6]
Motiv heraldic: Emblema Austriei cu pajura bicefală încoronată, purtând în gheare însemnele
majore ale puterii: sceptrul şi sabia. Pe pieptul acvilei, într-un medalion, se află reprezentat
ordinul ”Lâna de Aur” şi monograma împăratului Carol al VI-lea (pe antablamentul porţii,
deasupra intrării centrale). [6]
33
Arme: Obuziere cu afetul masiv şi ţeava scurtă, în poziţie de tragere (pe antablamentul porţii,
deasupra pilaştrilor laterali).
Poarta a II-a
Reconstituită pe baza unor imagini mai vechi, poarta a doua a cetăţii reproduce la scară redusă
şi cu un decor mai temperat, aspectele formale ale primei porţi. Poarta se compune din patru
pilaștri. Pilaștrii laterali sunt decoraţi în partea superioară cu ghirlande florale şi o ghiulea
surprinsă în momentul exploziei. Stâlpii centrali au adosați statuile a câte unui Atlant, respectiv
în partea superioară cu câte un leu rampant, prezentând monograma împăratului Carol al VI-lea.
Figura 10 – Imagine reprezentativă Poarta a II-a
Poarta a III-a
Sculpturile în relief sau ronde-bosse ale porţii a treia a cetăţii, fac parte dintr-un program triumfal
închinat împăratului Carol al VI-lea, a cărui statuie ecvestră este situată la coronamentul
edificiului, unde formează motivul central. Inspirată de modelele statuilor ecvestre romane,
reprezentarea împăratului în ipostaza de învingător al turcilor rămâne un exemplu singular,
cunoscut în sculptura barocă transilvană. Acelaşi rol evocator - comemorativ, prezintă şi
reliefurile situate pe faţadele porţii, deasupra intrărilor pietonale. Răspândite peste tot, scenele
de luptă şi trofeele de război, sunt asociate la faţada interioară a porţii, unor reprezentări
mitologice (Atlanţi), sau personificări ale virtuţilor clasice.
34
Figura 11 –Imagine reprezentativă Poarta a III-a [7]
Reprezentări istorice – comemorative:

Statuia ecvestră a împăratului Carol al VI-lea, în ipostaza de învingător al turcilor. Prinşi în lanţuri,
culcaţi la pământ sau zdrobiţi sub picioarele calului, captivii turci privesc îngroziţi, cerând îndurare
(grup sculptural situat la coronamentul porţii, deasupra postamentului piramidal). [7]
Împăratul Carol al VI-lea, predă generalului Eugeniu de Savoia – înainte de plecarea acesuia la
luptă împotriva turcilor – însemnele investiturii: spada de comamandant suprem al expediţiei
antiotomane şi steagul de luptă cu o eşarfă pe care se află o inscripţie simbolică, mobilizatoare:
IN HOC SIGNO VINCES (relief, faţada exterioară, deasupra intrării laterale, dreapta). [7]
Întoarcerea victorioasă din războiul împotriva turcilor a mareşalului Eugeniu de Savoia, urcat într-
o bigă trasă de doi lei şi primirea sa triumfală din partea unei femei personificând Victoria, care îi
oferă macheta cetăţii (relief, faţada exterioară a porţii, deasupra intrării laterale stânga). [7]
Motiv heraldic:
35
Stema Transilvaniei (şapte turnuri de cetate, soarele şi luna încadrând capul unei acvile) înscrisă
într-un scut aşezat pe pieptul pajurei bicefale, încoronate (faţada exterioară a porţii, în partea
centrală).
Arme:
Trofee de război şi arme de diferite tipuri (coifuri, săbii, suliţe, halebarde, tunuri, tobe, steaguri),
prezentate într-o viziune barocă, răspândite pe ambele faţade ale porţii.
Personificări ale virtuţilor:
Abundenţa (Pacea), cu cornul abundenţei; Gloria (Înţelepciunea), cu felinarul; Justiţia
(Cumpătarea), cu balanţa; Forţa (Războiul), cu sabia. Animalele fantastice care însoţesc virtuţile
pot fi asociate cu reprezentări ale viciilior învinse (statui, faţada interioară a porţii, deasupra
antablamentului, de la stânga spre dreapta). [7]
Scene de luptă cu rol evocator:
Episod inspirat de o şarjă a cavaleriei austriece asupra infanteriei turce, care atacă poarta cetății
(relief, faţada interioară a porţii, deasupra intrării laterale, stânga).
Episod inspirat de un atac al infanteriei austriece asupra unei baterii de artilerie turcească (relief,
deasupra intrării laterale, dreapta).
Reprezentări mitologice:
Patru Atlanţi sub înfăţişarea unor bărbaţi de vârste diferite, cu trupurile puternice încovoiate de
greutatea susţinută pe creştet (statui, în faţa pilaştrilor ce delimitează deschiderile porţii). [7]
Motive heraldice:
Blazonul contelui Steinville sub forma unui scut oval tăiat în bandă de o fascie decorată cu trei
steluţe. Marginile herbului sunt încadrate de volute şi vrejuri vegetale. (relief, faţada interioară a
porţii, deasupra intrării laterale, dreapta).
Blazonul familiei Sforza, sub forma unui scut oval ce cuprinde în câmp un şarpe încoronat care
îngurgitează o figură antropomorfă (relief, faţada interioară a porţii, deasupra intrării laterale
stânga).
Poarta a IV-a
Parţial împodobită, poarta a patra prezintă pe faţada interioară de est aceleaşi motive decorative
întâlnite în repertoriul ornamental al porţilor precedente.
Reprezentări mitologice:
36
Atlanţi cu trupurile puternice, acoperite parţial cu o mantie amplă, susţin pe creştet un capitel
compozit deasupra căruia se desfăşoară antablamentul porţii (statui, de o parte şi de alta a
deschiderii semicirculare).
Figura 12 – Imagine reprezentativă Poarta a IV-a [8]
Mascheron:
Reprezentare simbolică a Mâniei (Furor), sub aspectul unei măşti la care trăsăturile fizionomice
sunt exagerat subliniate şi deformate pentru a accentua grimasa de furie (bolţarul median al
ancadramentului porţii). [8]
Arme:
Arme albe şi de foc, instrumente muzicale, steaguri şi fanioane cu însemnele împăratului Carol al
VI-lea (reliefuri în lunetele portalului).
Motiv heraldic:
Stema Austriei – pajura bicefală încoronată, purtând în gheare însemnele majore ale puterii:
sceptrul şi sabia. Pe pieptul acvilei un scut oval tăiat de o faşie în două cartiere neornamentate
(relief, sub cornişa în acoladă); [8]
Decorul elementelor de fortificaţie (bastioane, raveline, contragardă ). [8]
37
Poarta a V-a
Poarta a V-a a fost amplasată pe colțul de sud-vest al ravelinului Sfânul Mihail, demolat parțial in
1921, cu ocazia lucrărilor de construcție a Catedralei Ortodoxe. Poarta este una dintre intrările
secundare, aflate în partea vestică a Cetății Alba Carolina. Arhitectura acesteia este una simplă,
fără elemente sculpturale. În fața porții se găsește un pod ce face legatura între ravelinul Sfântul
Mihail și cea de-a treia linie de apărare a cetății numită contragardă. [9]
Figura 13 – Imagine reprezentativă Poarta a V-a [9]
Poarta a V-a a fortificaţiei de tip Vauban, care a fost blocată cu un zid de cărămidă mai bine de
50 de ani, a fost redată ciclului turistic în anul 2010, după 6 luni de lucrări de restaurare. Aflat
într-o stare de degradare accentuată, atât portalurile cât şi zidăriile parazitare, monumentul a
suferit lucrări de refacere a paramentului prin ţesere, desfacere-refacere cu acelaşi tip de
material ca al coronamentului invadat de vegetaţie, a fost completată şi plombată zidăria,
reabilitate piesele metalice, elementele de arhitectură, a fost asigurat iluminatul exterior şi a fost
amenajat un sistem de evacuare a apei meteorice. Lucrările pentru reabilitarea monumentului
au fost finanţate prin parteneriatul primăriei cu Ministerul Culturii, în calitate de lider de proiect
şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare pentru aplicarea Mecanismului financiar EEA
2004-2009 administrat de Regatul Norvegiei, autoritatea locală punând la dispoziţie imobilul şi
susţinând financiar costurile neeligibile, inclusiv cheltuielile conexe. [9]
38
Portalul este situat între Ravelinul Sfântul Mihail şi contragarda Bastionului Trinitarienilor şi face
legătura între primele 4 porţi cu Poarta a VI-a şi ieşirea spre cartierul Platoul Romanilor.
Arhitectura acesteia este una simplă, fără elemente sculpturale. În faţa porţii se găseşte un pod
ce face legătura între ravelinul Sfântul Mihail şi cea de-a treia linie de apărare a cetăţii
(contragarda).
Poarta a VI-a
Este poarta pe care au intrat în Cetate Regele Ferdinand și Regina Maria, atunci când au vizitat
pentru prima dată Alba Iulia, în anul 1919. Tot pe aici au trecut și în 1922, când au fost încoronați
ca Suverani ai României Mari. Poarta a VI-a este situată pe latura de vest a Cetății Alba Carolina,
pe ceea ce reprezintă cea de-a treia linie de apărare a fortificației, numită contragardă.
Monumentul are dimensiuni reduse, fiind alcătuit din doi stâlpi masivi din blocuri de piatră
suprapuse, fără elemente decorative, încastrați în zidul de cărămidă. Restauratorii au plasat
deasupra stâlpilor două ghiulele neexplodate, tot din piatră. [10]
Figura 14 – Vizita Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Alba Iulia
Stâlpii delimitează un acces carosabil, prin care, parcurgând un pasaj îngust, uşor curbat, se
ajunge la poarta din imediata apropiere, cea de-a V-a. Vreme de mai multe decenii, Poarta a VI-
a, ca de altfel întregul traseu vestic al fortificației, nu a mai intrat în zona de acces a publicului.
Forma actuală este rezultatul unui proiect de restaurare finalizat în 2012. A fost anul în care s-a
inaugurat și Traseul Turistic „Porțile Cetății“, care străbate Cetatea de la răsărit la apus. [10]
39
Figura 15 – Imagine reprezentativă Poarta a VI-a [10]
Restaurarea și recondiționarea Cetății Alba Carolina

Un prim proces de restaurare a fost demarat pe la mijlocul anilor ’90, dar a fost abandonat destul
de repede. Abia în urmă cu nouă ani cetatea Alba Carolina a reînceput să respire aerul de
odinioară, când au fost reabilitate cea mai mare parte a monumentelor. Cele șase porți ale cetății
au fost primele care au intrat în renovare – și totul a costat aproape 50 de milioane de euro.
Acum, Poarta a III-a are Garda (care se schimbă în fiecare zi la ora 12:00) ca odinioară. Pentru ca
restaurarea să fie completă, a fost refăcut și podul mobil de lemn de la Poarta a III-a, replică a
celui existent în epoca medievală. Multe dintre componentele artistice sunt cele originale, însă
restaurate.
Figura 16 – Poarta a III-a înainte de recondiționare
40
Lucrările au continuat cu amenajarea centrului istoric, latura de vest (care a fost, de altfel, cel
mai spectaculos proiect de restaurare a cetății, la fel ca în 1921). Zeci de statui de bronz străjuiesc
aleile și piațetele. S-au folosit materiale speciale, pe cât posibil similare cu cele de la 1700 –
cărămida de lut și piatra adusă de la o carieră din imediata vecinătate a orașului.
Cetatea Alba Carolina a fost repusă în circuitul turistic al României în decembrie 2013, de ziua
Marii Uniri. După aproape 100 de ani, cetatea arată la fel de impetuoasă ca odinioară.
Figura 17 – Poarta a III-a după recondiționare
Bibliografie
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Alba_Iulia
[2] https://www.apulum.ro/index.php/patrimoniu/arhitectura
[3] https://www.apulum.ro/index.php/patrimoniu/sculptura
[4] https://turism.apulum.ro/obiectiv-turistic/poarta-a-v-a-a-cetatii-alba-carolina/
[5] http://albaiuliaqr.ro/poarta-a-vi-a-cetatii-alba-carolina/
[6] https://viziteazaalbaiulia.ro/iata-istoria-cetatii-alba-carolina-si-cum-a-fost-renovata-
aceasta/
[7] https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/cetatea-alba-iulia-lucrarile-restaurare-
7_50b354e77c42d5a663a3952e/index.html
[8] http://albaiuliaqr.ro/poarta-a-vi-a-cetatii-alba-carolina/
[9] https://viziteazaalbaiulia.ro/stiati-ca-31/
[10] www.google.com/search
41
[11]https://www.okazii.ro/carte-postala-ph029-sinaia-castelul-peles-sala-florentina-
necirculata-a161336673
[12]https://trivo.ro/2016/08/24/cum-sa-nu-ajungi-la-sfanta-ana-ghid-practic/apartament-
imperial-castel-peles-trivo-ro/
[13] https://vila-gabriel.ro/obiective-turistice/castelul-peles/
[14]https://xn--urlaub-in-rumnien-2qb.de/ro/uir/de-vizitat-locatii-de-vizitat-castelul-peles/
[15]http://hurmuzachi.com/2017/08/07/castelul-peles/4295204233_63feb0fe27/
42
DOMUL DIN MILANO
Autor: Cristina CATARGIU, studentă anul III, Facultatea de Construcții, Universitatea „Ovidius”
din Constanța
Figura 1 - Domul din Milano, vedere din fata [1]
Domul din Milano, catedrala din inima orașului, spune o poveste despre credință și arta care se
întinde pe parcursul a șase secole.[1]
Construcția capodoperei arhitecturale a început încă din anul 1386, fiind numită de către primul
duce, Gian Gigalezzo Visconti, un simbol al gloriei și a măreției orașului. Rezultatul este o operă
de artă tulburătoare, predominant gotica, care îmbină armonios mai multe stiluri arhitectonice.
Rămâne ca fiind cea mai mare și mai elaborată clădire gotică din Italia: realizată din marmură
albă de culoare roz, dintr-o carieră dedicată, cu o lungime de 157 de metri și o înălțime de 108,5
metri, ce reprezintă vârful principal, unde se odihnește statuia de aur strălucitoare Madonnina,
un simbol evocator. [1]
43
Construcția și istoricul Domului din Milano
Locul pe care este amplasata Catedrala a fost înainte ocupat de Basilica Sant Ambrogio. În anul
838, chiar lângă prima biserica a fost amplasata o a doua biserică numită Basilica di Santa Tecla,
însă în anul 1075 un incendiu a devastat ambele clădiri. Câteva secole mai târziu, a fost pusă
piatra de temelie a ceea ce avea să devină Domul din Milano.
Construcția Catedralei din Milano a început în anul 1386. Momentul a coincis cu ascensiunea la
putere a lui Gian Galeazzo Visconti. Principalul motiv pentru care au fost puse bazele unei
asemenea clădiri impresionante a fost de a sărbatori extinderea teritoriului controlat de Visconti.
[1]
În 1762, una dintre principalele caracteristici ale catedralei, spirala Madonninei, a fost ridicată la
înălțimea amețitoare de 108,5 m. Spirala a fost proiectată de Carlo Pellicani, iar în partea de sus
o faimoasă statuie de Madonnina, proiectată de Giuseppe Perego, care implică statura originală
a catedralei.
A fost nevoie de secole pentru a finaliza construcția Catedralei din Milano. În tot acest timp, o
mulțime de arhitecți, sculptori și artiști și-au adus contribuția la acest monument care ajunsese
să se fie cunoscut sub numele de "Fabbrica del Duomo". Rezultatul a fost o operă arhitectonică
unică și impresionantă care combină stilul gotic internațional cu cel Romanesc lombard.
Un numar uluitor de 3500 de statui decorează Domul din Milano, iar două treimi dintre ele sunt
în exterior. Cele mai vechi dintre aceste sculpturi au fost făcute între anii 1386 și 1447, altele fiind
adăugate între secolele al XV-lea și al XVIII-lea. Fațada este în stil baroc până la primul rând de
ferestre, iar apoi în stil neo-gotic. Fiecare dintre cele 5 uși de bronz ale Domului au fost sculptate
de artiști diferiți, între anii 1840 și 1965, având teme diferite. [2]
Figura 2- statui care decorează Domul din Milano [2]
44
Domul din Milano – EXTERIOR
Figura 3- Statui decorative de pe Domul din Milano
Catedrala urma să fie construită inițial din cărămidă de teracotă, dar materialul a fost schimbat
în marmură la începutul procesului de construcție. Fațada acestei marmure este roz, albă și gri
deschis. Deoarece fațada a fost construită de-a lungul unei perioade extinse de timp, stilul său
este deosebit de diferit de la sol la vârf. Nivelul inferior, construit la începutul anilor 1600, este
renascentist în design, în timp ce porțiunile superioare ale fațadei, construite între 1645 și 1812,
urmează un design gotic. Elementele sale clasice includ baze pătrate inferioare sub contraforturi
și ornamente pentru uși și ferestre care includ un fronton. [1]
Figura 4-Detalii privind exteriorul Domului din Milano
45
Acoperișul gotic este renumit pentru rețeaua sa densă de apogeuri și turle susținute de
contraforturi suspendate. Catedrala conține peste 90 de garguie și aproximativ 3.400 de statui.
În partea de sus a cupolei, înălțimea sa este de 65,5 metri. Deși catedrala este similară în multe
privințe cu alte catedrale gotice nordice, este mai largă proporțional datorită culoarului său
lateral dublu.
Figura 5-Vederi ale Domului din Milano
46
Domul din Milano - INTERIOR
Catedrala din Milano este o clădire imensă făcută din placi de marmură. Interiorul este cât se
poate de elegant și impunător, lucru ce se datorează în principal coloanelor mari de marmură
care sprijină tavanul. Cele 52 de coloane sunt completate de vitralii superbe, marea lor majoritate
datând din secolele al XV-lea si XVI-lea. Vitraliile Domului[3] sunt cele mai mari din lume și lasă o
puternică impresie asupra vizitatorilor. Interiorul Catedralei este ceva mai întunecat și vine
oarecum în contrast cu exteriorul luminos, chiar strălucitor.
O serie de picturi de mari dimensiuni decorează pereții bisericii, înfățisând diferite scene biblice,
iar rămășițele diferitilor sfinți se pot vedea prin sicrie de sticlă, îmbrăcate în ținute de gală.
Figura 6- Vitralii [3]
Printre atracțiile demne de menționat ale Domului din Milano se numără statuia Apostolului
Bartolomeu, Sfântul patron al tăbăcarilor. Acest Sfânt este reprezentat cu pielea atârnându-i pe
după umeri ca o amintire a martirului său. [4]
47
Figura 7- Statuia Sfantului Bartolomeu de la Domul din Milano [4]
Unul dintre obiectele cele mai de preț pentru credincioși, ce este adăpostit de Domul din Milano
se află în spatele altarului și reprezintă unul dintre cuiele folosite la răstignirea lui Cristos. Acesta
este arătat publicului doar o data pe an, în ziua de sâmbata care este cea mai aproape de data
de 14 septembrie. [5]
Figura 8- Cuiul folosit la răstignirea Domnului[5]
Bibliografie
[1] https://www.yesmilano.it/en/see-and-do/venues/duomo-di-milano
[2] https://www.tvl.ro/milano/obiective-turistice/domul-din-milano.html
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Milan_Cathedral#Architects_and_engineers
[4] EYEWITNESS TRAVEL MILAN & THE LAKES
[5] https://study.com/academy/lesson/milan-cathedral-architecture-interior.html
[6] https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Milan_Cathedral_IG_602.jpg
48
TEMPLUL ZEIȚEI ARTEMIS
Autor: Rebecca Marilena GHEORGHE, studentă anul III, Facultatea de Construcții, Universitatea
Aspecte generale
Templul lui Artemis, zeița Efesului ,cunoscut și sub numele de „Templul Dianei”, a fost un edificiu
antic grec construit pentru zeița Artemis.Acest templu a fost construit în anul 550 î.Hr. în Efes, pe
atunci oraș de pe teritoriul Imperiului Babilonian. Templul lui Artemis din Efes este situat la 50 de
kilometri sud de Izmir, Turcia. [1]
Faima acestui edificiu este datorată mărimii și operelor pe care acesta le găzduia.
Primul templu al lui Artemis
Figura 1- Primul templu al lui Artemis [1]
49
Acesta a fost construit din marmură , având fațade decorate , toate acestea realizându-se în urma
proiectului lui Chersiphron și a fiului acestuia , Metagenesie. Construcția este poziționată
deasupra unei mlaștini , deoarece aceasta fiind moale putea să absoarbă vibrațiile cutremurelor.
Astfel pe fundul unei gropi s-au fixat unul lângă altul stejari , arși la suprafață , pentru a preveni
putrezirea , urmând aduse blocuri mari de piatră , constituind astfel temeliile templului .[1]
Acoperișul templului avea formă triunghiulară și era susținut de 127 de coloane din marmură
albă ce se sprijineau pe un postament de marmură în formă de tobă . Unele dintre acestea erau
decorate cu reliefuri ce reprezentau personaje în mărime naturală , pictate în culori vii.[1]
În interiorul templului se afla o statuie înaltă de 2 m a zeiței Artemis, acoperită cu aur și argint.
Acest templu a fost construit de împăratul Adrian timp de 120 de ani. Clădirea are 105 m lungime
și 51 m lățime iar 127 stâlpi înalți de 18 m susțin acoperișul. Trecerea spre terasă superioară a
templului, se făcea prin intermediul unor scări de marmură, construite în jurul întregii clădiri. Din
templul original, care este considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii, au rămas doar câteva
rămășițe.
O altă particularitate a templului este orientarea sa spre vest , spre deosebire de toate celelalte
clădiri religioase ale perioadei aceleia .
Incendiere
După 200 de ani , timp în care templul a fost profund venerat, pe data de 21 iulie 356 î.Hr. în
urma unui incendiu , mare parte din acesta a fost distrus . Se presupune că incendiul a fost cauzat
de către Herostratus , din cauza dorinței sale de deveni cunoscut. Pentru a nu-i acorda satisfacție
cetățenii Efesului au interzis publicarea numelui. În ciuda eforturilor lor , numele lui Herostratus
a intrat în istorie . [2]
Figura 2- Templul dupa incendiere [2]
50
În prezent au mai rămas doar câteva statui în interior , ele devenind sursă de inspirație pentru
picturi din mari catedrale din lume , precum Catedrala din Vatican.
Al doilea templu
În momentul în care cetățenii umblau printre rămășițele arse ale edificiului , se spune că Statuia
lui Artemis a fost găsită intactă. Văzând aceasta , au considerat întamplarea un semn divin și au
jurat că vor reconstrui templul .
Planul și proporțiile sale au rămas aceleași , însă aceștia au inclus un crepidom , o platformă în
trepte pe care se afla clădirea.
Durata reconstrucției este incertă , dar se estimează că a fost câțiva zeci de ani . Odată terminat,
acesta a devenit mult mai decorat față de construcția anterioară .
În anul 262 î.Hr. Efesul a fost invadat de către goți , urmând ca aceștia să distrugă templul .
O altă influență ce a dus la distrugere este apariția creștinismului.
Legendă
Legenda spune că în ziua incendierii templului , Artemis nu a putut opri acest teribil atentat fiind
ocupată acordând ajutor la nașterea lui Alexandru cel Mare .
Figura 3- Templul lui Artemis [3]
Există însă și o poveste precum că în anul 333 î.Hr. , când Alexandru cel Mare a ajuns în Efes, și-a
dorit să contribuie la costul recostrucției templului, dar condiția sa fiind ca numele său să apară
gravat pe unul din pereți . Cetățenii Efesului au găsit însă un o modalitate tactică prin care să
respingă oferta spunând : “Nu este potrivit ca un zeu să construiască un templu pentru un alt
zeu. “[3]
51
Bibliografie
[1] http://cele7minunialelumiii.weebly.com/templul-zeitei-artemis-din-efes
[2] https://calatorii.ha-ha.ro/minuni_antice.php?minuni_antice=templul_artemis
[3] https://www.greelane.com/ro/umanistic%C4%83/geografie/temple-of-artemis-at-ephesus-
1435670/
[4] https://ro.warbletoncouncil.org/templo-de-artemisa-1105
52
Bazilica Națională a Inimii Sacre din Belgia
Autor: Laura- Estera IONECIU, studentă anul III, Facultatea de Construcții, Universitatea „Ovidius”
din Constanța
Introducere
Bazilica Națională a Inimii Sacre este o bazilică minoră romano-catolică și o biserică parohială din
Bruxelles, Belgia. Biserica este dedicată Inimii Sfinte, inspirată de Basilique du Sacré-Coeur din
Paris. În mod simbolic, regele Leopold al II-lea a pus prima piatră a bazilicii în 1905, cu ocazia
sărbătoririi a 75 de ani de la independența Belgiei. Construcția a fost oprită de cele două războaie
mondiale și s-a terminat abia în 1969. Aparținând Arhiepiscopiei Mitropolitane Mechelen–
Bruxelles, este una dintre cele mai mari biserici pe suprafață din lume. [1]
Figura 1- Bazilica Națională a Inimii Sacre [1]
53
Localizare
Situată în Parcul Elisabeth, deasupra dealului Koekelberg, la granița dintre municipalitățile
Koekelberg și Ganshoren din Bruxelles, biserica este cunoscută în mod popular ca Bazilica
Koekelberg (franceză: Basilique de Koekelberg, olandeză: Basiliek van Koekelberg). Biserica
masivă din cărămidă și beton armat are două turnuri subțiri și o cupolă de cupru verde care se
ridică la 89 de metri (292 ft) deasupra solului, dominând orizontul de nord-vest al Bruxelles-ului.
Este deservită de stația de metrou Simonis pe liniile 2 și 6 ale metroului din Bruxelles. [1]
Scurt istoric
La mijlocul secolului al XIX-lea, regele Leopold I visa să transforme dealul nelocuit Koekelberg
într-o zonă de reședință regală. După moartea sa, chiar înainte de 1880, regele Leopold al II-lea
a avut în vedere construirea unui Panteon belgian dedicat marilor belgieni, inspirat de Panteonul
francez de la Paris, pentru a comemora cea de-a 50-a aniversare a independenței Belgiei. Regele
a renunțat la acest proiect din cauza lipsei de entuziasm a populației belgiene. În 1902, regele
Leopold al II-lea a vizitat Basilique du Sacré-Coeur din Paris și a decis să construiască în schimb o
biserică de pelerinaj, un sanctuar național dedicat Inimii Sacre a lui Isus. [1]
Bazilica neogotică (1905–1914)
Proiectul neogotic al bazilicii de Pierre Langerock (1905)
Figura 2-Proiectul Neo-Gotic al Bazilicii de Pierre Langerock (1905) [2]
Proiectul inițial al arhitectului Pierre Langerock din Leuven a fost o biserică neogotică somptuoasă
inspirată de „catedrala ideală” a lui Eugène Viollet-le-Duc. Regele Leopold al II-lea a pus prima
piatră la 12 octombrie 1905, în timpul sărbătorilor de comemorare a 75 de ani de la independența
Belgiei. Finanțarea construcției bisericii a devenit în curând o problemă. Doar temeliile fuseseră
terminate când a izbucnit Primul Război Mondial. În scrisoarea sa pastorală pentru Crăciunul
anului 1914, cardinalul Mercier a dat Bazilicii un nou sens:
54
“De îndată ce pacea va străluci asupra țării noastre, ne vom reconstrui pe ruinele noastre și
sperăm să punem încununare acestei lucrări de reconstrucție prin construirea, pe înălțimile
capitalei Belgiei libere și catolice, a Bazilicii Naționale a Inimii Sacre.” [2]
Bazilica Art Deco (1919–1969)
La 29 iunie 1919, regele Albert I și o mare mulțime s-au asociat cu această promisiune în cadrul
unei ceremonii pe dealul Koekelberg. Cu toate acestea, a fost imposibil de reluat planul lui
Langerock din cauza stării finanțelor publice. A fost adoptat un proiect al arhitectului Albert Van
Huffel. [2]
Cardinalul Jozef-Ernest van Roey a sfințit biserica neterminată la 14 octombrie 1935, după ce a
obținut o autorizație specială de la Papa Pius al XI-lea. Cupola a fost terminată în 1969, iar la 11
noiembrie 1970, ceremonia pentru aniversarea a 25 de ani de la episcopatul arhiepiscopului de
Mechelen-Bruxelles, cardinalul Leo Joseph Suenens, a marcat finalizarea construcției Bazilicii.
Designul final al arhitectului Albert Van Huffel a câștigat marele premiu de arhitectură la
Exposition Internationale des Arts Décoratifs et Industriels Modernes din Paris.
Clădire
Figura 3- Vedere laterală Figura 4- Vedere din față
Clădirea combină betonul armat cu straturi de teracotă, cărămizi și piatră de dimensiuni. Este cea
mai mare clădire în stil Art Deco din lume, la 89 m înălțime și 164,5 m lungime (lungime
exterioară). Nava centrală are 141 m lungime, iar latimea este de 107 m. Cupola are un diametru
de 33 m. Biserica găzduiește 3.500 de persoane. Pictorul belgian Anto Carte (1886–1954) a
55
proiectat cele opt vitralii reprezentând viața lui Isus. Bazilica conține două orgi: o orgă mare de
cor modernă din 1959 și o orgă de cor clasică din 1965 în criptă. [1]
Figura 5- Interiorul bazilicii
Figura 6-Vizualizare laterală
56
Figura 7- Vederea de sus
Figura 8- Vedere ansamblu
57
Bibliografie
[1]
https://en.wikipedia.org/wiki/Basilica_of_the_Sacred_Heart,_Brussels#Art_Deco_Basilica_(191
9%E2%80%931969)
[2] https://web.archive.org/web/20090212063218/http://www.basilique.be/admen/
[3] fotografii (arhivă proprie)
58
TAJ MAHAL
Autor: Diana-Nicoleta ISMANĂ, studentă anul III, Facultatea de Construcții, Universitatea

Taj Mahal este mausoleul construit de cel de al cincilea împarat mogul, Shah Jahan, în memoria
soției sale, Mumtaz Mahal, după ce aceasta moare la nașterea celui de al 14-lea copil.[1]
Cu o arhitectură ce combină elemente ale stilurilor persan, turc, indian și islamic, clădirea este
amplasată pe malul râului Yamuna, în orașul indian Agra, fost odinioară capitală a imperiului
mogul.[1]
Figura 1. Mausoleul Taj Mahal [1]

Recunoscut ca fiind cel mai fascinant si frumos monument al Indiei, bijuterie a artei musulmane,
Taj Mahal a intrat din 1983 în patrimoniul mondial UNESCO, fiind astăzi unul dintre cele mai
faimoase și vizitate monumente din lume. Între 2 și 3 milioane de turiști vizitează anual
monumentul, considerat a fi una din minunile lumii moderne.[1]
Începută în anul 1630, construcția a fost terminată 22 de ani mai tarziu, după eforturile a 20000
de muncitori, constructori și bijutieri. Materialele pentru construcție au fost adunate din întreaga
Asie și transportate cu ajutorul a 1000 de elefanți.[1]
59
Construcția se remarcă printr-o simetrie perfectă. Piesa principală o reprezintă uriașul dom
central placat cu marmură albă și care adăpostește mormânul încrustat cu pietre prețioase al
împărătesei. Domul este înconjurat de patru minarete precum și de o grădină cu numeroase
fântâni arteziene și arbori ornamentali, întregul ansamblu reflectându-se fascinant în oglinda
apei ce înconjoară construcția.[2]
Edificiul mai adăpostește și două moschei, construite și acestea simetric față de domul
principal.[2]
Conform unei legende, împăratul Shah Jahan ar fi intenționat să construiască de cealaltă parte a
râului Yamuna un mausoleu identic, pentru sine, dar din marmură neagră, precum și un pod de
legatură între cele două construcții. Nu se știe dacă această legendă are vreun sâmbure de
adevăr, cert este ca în ultimii 8 ani de viata împăratul a fost detronat și ținut închis de către fiul
său, Aurangzeb, iar după moartea sa rămășițele i-au fost așezate într-o criptă alăturată celei a
soției sale, tot în mausoleul Taj Mahal.[1]
Figura 2. Taj Mahal [2]

Ca și capodoperă a arhitecturii Taj Mahal este unitară și completă, nimic nu poate fi adăugat sau
eliminat fără a-i altera frumusețea. Dar, dincolo de frumusețea sa arhitecturală, Taj Mahal,
rămâne în memoria celor ce-l vizitează ca un monument al dragostei ce rezistă dincolo de
moarte.[2]
60
Arhitectura Taj Mahal-ului este clar indo-islamică. Este un stil care îmbină arta hindusă,
tradițională pe acest teritoriu, și cea islamică, această religie a fost vehiculată până acum.
Amestecul celor două a permis o reinterpretare a numeroaselor tradiții hinduse într-o formă
islamică care domina regiunea încă de pe vremea Sultanatului Delhi (1192 - 1451). Ulterior,
Imperiul Mughal a preluat controlul, iar arta indo-islamică a luat diferite forme în funcție de
climatul politic al vremii. Astfel, la primul împărat Bâbur, acest stil a fost puțin folosit, în timp ce
sub Akbar, a fost foarte mult. Teritoriul, populat istoric de non-musulmani, a furnizat o forță de
muncă care nu era obișnuită cu stilul islamic. Totuși, sub conducerea artiștilor musulmani au fost
construite, de unde aceste vegetații împletite, această lucrare de marqueterie lapidară și cupola
de lotus care este nava amiral a Taj Mahal-ului, sinteză a artei islamice și hinduse.[2]
Din păcate, este greu de știut cine a construit Taj Mahal. La acea vreme, numele inițiatorului
proiectului, Shah Jahan, era mult mai de reținut decât cele de muncitori, sau chiar de arhitecți.
Este o echipă completă de arhitecți care au proiectat și apoi au regizat lucrările monumentului,
dar numele acestora nu sunt chiar cunoscute. Sunt cunoscute doar numele a 40 de muncitori
calificați. Sunt desenatori, zidari, pietrari, sculptori, marketeri, constructori de cupole, caligrafi,
dulgheri si designeri de gradini. [2]
Dacă majoritatea meșterilor ne sunt necunoscuți, dar în funcție de meserie le cunoaștem
originile, din punct de vedere general. Astfel, știm că sculptorii erau mai mult din Bukhara,
caligrafii din Siria și Persia, muncitorii care făceau incrustații din sudul Indiei, tăietorii de pietre
din Baluchistan și așa mai departe. Alte regiuni au fost larg reprezentate: Rajasthan, Malwa,
Gujarat și Punjab, de exemplu. Cât despre muncitori, aceștia erau până la 20.000 pe șantier. Cei
mai mulți dintre ei au fost recrutați din nordul Indiei.
Taj Mahal a trebuit să fie la marginea Yamuna din mai multe motive. În primul rând, apa este
unul dintre cele 4 râuri ale Paradisului conform Coranului, așa că este logic ca un mormânt să fie
lângă un râu. Apoi Yamuna, care traversează Agra, este un afluent al Gangelui, râul purificator al
religiei hinduse, așa că prin plasarea defunctului aici, sufletul ei va fi în mod natural purificat
pentru poporul hindus pe care a domnit Shah Jahan. În cele din urmă, această zonă a orașului, în
Est, a fost locul în care, în secolul al XVII-lea, toate grădinile și palatele notabililor mogoli, era deci
destul de logic ca mormântul împărătesei să fie aici.[2]
Inițial, terenul pe care a fost construit Taj Mahal a aparținut lui Raja Jai Singh. A fost de acord să-
l dea Împăratului pentru patru case din centrul orașului.
Fundațiile au fost cea mai mare provocare tehnică cu care se confruntă constructorii Mughal.
Pentru a suporta sarcina considerabilă rezultată din mausoleu, a trebuit stabilizat nisipul malului.
În acest scop, s-au săpat fântâni, apoi au fost închise în lemn și în cele din urmă umplute cu moloz,
fier și mortar, acționând astfel ca grămezi. Odată finalizată construcția terasei, s-au început
61
lucrările la restul complexului în același timp. Copacii au fost plantați aproape imediat pentru a
le permite să crească pe măsură ce lucrarea progresa.
Odată făcute fundațiile, s-au construit pereții mausoleului precum și moscheea, casa de oaspeți
și ușa. Sunt roșii, o piatră din nisip comprimat care poate fi de mare rezistență. Cărămizile au fost
sigilate cu mortar, într-un mod foarte clasic. Pentru a urca pe cele mai înalte părți muncitorii au
folosit schele, probabil bambus, dar și cărămizi, acestea din urmă servind atât pentru a ajuta
construcția, cât și construcția în sine. Această tehnică de ridicare prin schele din cărămidă este
totuși îndoielnică, este mai probabil să fi fost făcute din bambus.
Lucrarea de încrustare a decorațiunilor din piatră a necesitat o forță de muncă înalt calificată.
Acești specialiști în marqueterie lapidară erau moguli care fuseseră instruiți în tehnici de
incrustație de către meșteri italieni angajați la curtea împăratului. Există o influență italiană în
detaliile florale reprezentând parțial plante medicinale europene. Aceste plante au fost
considerate vegetatie paradisiaca, de unde si prezenta lor pe mausoleu, dar si pe moschee si
pavilionul oaspetilor. Pentru a le realiza, meșterii au folosit patruzeci de tipuri diferite de pietre,
toate prețioase și semiprețioase.[3]
Figura 3. Detalii florale [3]

Deoarece utilizarea imaginilor umane sau animale este strict interzisă în tradițiile islamice,
trebuie folosite alte stiluri de decorare. Au fost decoratiuni florale, multe, dar si o multime de
inscripții caligrafice. După cum s-ar putea aștepta, cele mai multe sunt versete din Coran care au
fost scrise. Se găsesc în interiorul și în afara Mausoleului. Talentatul persan Abd-ul-Haqq, care
primește titlul de „Amanat Khan” pentru munca sa, a creat decorațiile caligrafice ale Taj Mahal-
ului. El a fost cel care a făcut aceste inscripții pe mormântul bunicului lui Shah Jahan, Akbar, la
ordinul tatălui său Jahangir. El era, prin urmare, o persoană binecunoscută artizanilor locali și era
62
firesc să fie chemat să construiască Taj Mahal. El a fost singurul autorizat să-și semneze lucrările
pe Taj Mahal, ceea ce ne permite să obținem informații valoroase.[3]
Aceste semnături datate fac posibilă existența unui fir comun de lucru avansat. Putem observa
că lucrările caligrafice au început de sus în jos. În 1937 lucrarea caligrafică era aproape terminată.
Caligraful Amanat a fost răsplătit pentru munca sa printr-o creștere a salariului și un elefant, care
nu era nici pe departe neglijabil la acea vreme. A murit în 1647 sau 1648, după ce a completat
inscripțiile de pe ușa principală, pe care este înscrisă ultima sa semnătură: „Terminat Cu ajutorul
lui, Preaînalt, 1057”. Această dată anacronică se explică prin faptul că a numărat în anul lunar.[2]
Figura 4. Detaliu floral [3]
Figura 5. Detaliu arcadă [3]

Cât a costat construirea Taj Mahal-ului? Aceasta este o întrebare la care nu este atât de greu de
răspuns deoarece lucrarea a făcut obiectul unei tranzacții între șeful șantierului și meșterii de
peste tot pentru a lucra la ea. Datorită acestor liste, de origine persană, avem o idee despre costul
Taj Mahalului. Este puțin peste 41.848.426 de rupii. De fapt, fondurile pentru construirea Taj
Mahal-ului au fost asigurate de Trezoreria Regală a Împăratului și Trezoreria Guvernului
63
provinciei Agra (subah Akbarabad), iar conturile au fost ținute cu scrupulozitate de Lala Rudra
Das. Principalele surse de cheltuieli au fost costul pietrelor și salariile plătite muncitorilor. [2]
Costul fiecărei părți a complexului a fost calculat separat, de exemplu costul bazei de marmură
(chhakka) cu cele 4 minarete este dat la 5 177 674 de rupii, cel al mormântului principal este de
5 345 361 de rupii. Faimoasa balustradă care înconjoară cele două cenotafuri a costat 468 855
de rupii. Au fost efectuate aproximativ 50 de surse de cheltuieli, iar costul total al construcției Taj
Mahal este de 41.848.426 RUB. A fost plătit cu 466,55 kg de aur din vistieria regală.[2]
Ca o încheiere putem spune că Taj Mahal este un simbol al dragostei eterne ce fascineaza
privitorul in peisajul roscat din jur. Acest monument impresionant era descris de Rabindranath
Tagore ca o lacrima pe obrazul timpului. De o frumusete uluitoare, Taj Mahal se numara cu
siguranta printe cele mai importante obiective turistice din lume! [3]
Bibliografie
[1] https://www.casesigradini.ro/imagini/f/31/Constructii-celebre/1653
[2] https://www.wonders-of-the-world.net/Taj-Mahal/Construction-of-the-Taj-Mahal.php
[3] https://www.mytravelguru.ro/taj-mahal-una-dintre-minunile-lumii
[4] true (1024×776) (thinglink.me)
64
TEMPLUL ANGKOR WAT
Autor: Alexandra-Floriana STOIAN, student anul III, Facultatea de Construcții, Universitatea
“Ovidius” din Constanța
Figura 1- TEMPLUL ANGKOR WAT [1]
Introducere
Potrivit sursei [1]- Angkor Wat (“angkor” în khmeră înseamnă oraș, iar “wat” templu) este un
templu hindus din regiunea Angkor din Cambodgia.
A fost construit la începutul secolului al XII-lea pentru un rege local și reprezintă un model de
arhitectură khmeră de cel mai înalt nivel. Este cel mai bine păstrat loc arheologic, de la
înfințarea sa, acesta este cel mai important centru religios, prima dată hindus, iar apoi budist.
Este cel mai mare complex monumental religios din lumea actuală. El a devenit un simbol
al Cambodgiei, apărând pe steagul său național, și este prima atracție a țării pentru vizitatori.
[1]
65
Angkor Wat combină două planuri de bază ale arhitecturii templului Khmer: muntele templului
si mai tarziu templul, bazat pe arhitectura specifică din Sudul Indiei hinduse, cu caracteristici
cheie. De asemenea acest templu a fost construit să reprezinte Muntele Meru, lăcașul zeităților
hinduse.[1]
Istorie
Conform sursei [2]- Angkor Wat se află la 5.5 km de orașul Siem Reap. Este într-o zonă din
Cambodgia unde există un grup important de structuri antice. Acesta este cel mai sudic,dintre
toate siturile din Angkor.
Fig. 2 Planul complexului din Angkor [2]
Designul inițial și construcția templului s-au facut în prima jumătate a secolului 12, în timpul
domniei lui Suryavarman II (1113-1150). Dedicat lui Vishnu, a fost construit ca templu regal și
de asemenea ca și „capitala” a orașului. Numele său original este necunoscut. Lucrul pare să se
fi încheiat la scurt timp după moartea regelui, lăsând o parte din basoreliefuri neterminate.
În 1177, la aproximativ 27 de ani de la moartea lui Suryavarman II, Angkor a fost invins de către
Chams, dușmanii tradiționalii ai Khmerilor. Ulterior, imperiul a fost restaurat de către un rege
nou, Jayavarman VII.
În secolul al 13-lea, Angkor Wat a trecut treptat de la hinduși la utilizare budista, care continuă
și în prezent.
66
Unul dintre primii vizitatori ai templului a fost Antonio da Magdalena, un
călugăr portughez care a vizitat templul în 1586 și a spus ca ”Este extraordinară construcția,
astfel încât nu este posibil să o descrie cu un stilou,în special deoarece arată diferit de toate
celelalte clădiri. Ea are turnuri și decoruri și de asemenea toate rafinamentele pe care le poate
concepe geniul uman”.
Exploratorul francez Henri Mouhot a zis: “Acest templu este mai măreț decât orice altul
din Grecia sau Roma și prezintă un contrast trist la starea de barbarism la care este supusă
națiunea.”
Angkor Wat are nevoie de o restaurare considerabilă în secolul 20, în special, îndepărtarea
pământului și a vegetației accumulate. Lucrarea a fost întreruptă de războiul civil și de controlul
khmerilor rosii între anii 1970-1980, dar daune minime au fost făcute în această perioadă,cu
excepția furtului și distrugerea de statui.[1]
Arhitectura
Conform sursei [2]- Arhitectura templului Angkor a fost puternic influențată de ideile indiene.
Din primele zile ale orașului, Angkor a fost conceput ca un univers simbolic structurat în funcție
de cosmologia hindusă.
Fig 3. Basorelief
Orașul a fost, în consecință, construit in jurul unui templu central pe un deal, care simbolizeaza
Muntele Meru, casa zeilor.
67
Turnul central al fiecarui templu a reprezentat, de asemenea, Muntele Meru, vârfurile lor fiind
ca un mugure de lotus - un simbol al purității și iluminării. Zidurile exterioare ale templului au
reprezentat munții care se consideră că ar fi înconjurat cosmosul. Cele mai multe cursuri de
apă, canale si șanțuri de apărare din Angkor au avut un scop dublu: ele simbolizează apele
cosmosului și erau folosite pentru irigarea orezului.
Angkor Wat este format din 5 altare centrale, inconjurate de un șanț si 3 galerii. Templul are o
lungime de 1,3 km de la nord la sud și 1,5 km de la vest la est. O clădire religioasă
dreptunghiulară. Se compune din trei niveluri care cresc în înălțime spre centru. Nivelurile
reprezintă trei elemente: aer, pământ și apă. [1]
Angkor Wat este amplasat în așa fel încât atunci când îl privești din orice parte, doar trei turnuri
din cinci sunt întotdeauna vizibile. Aceasta dovedește priceperea arhitecților vremii.
Prima galerie are stâlpi pătrați pe partea exterioară și un perete închis pe partea interioară.
Plafonul dintre piloni este decorat cu rozete de lotus, iar peretele închis este decorat cu figuri
umane. Exteriorul peretelui interior este decorat cu ferestre, nimfe ceresti si figuri umane.[3]
Figura 4- Imagine a primei galerii [3]
68
Pereții interiori din cea de a doua galerie sunt decorati cu scene din Epopeea Mahabharata.[4]
Figura 5- Scenă din Epopeea Mahabharata ilustrată în a doua galerie [4]
A treia galerie cuprinde cele cinci altare, construite pe o terasă ridicată, interconectate prin
galerii. Buiandrugi sculptati decorează intrările în galerii si intrările în altare.
Figura 6- Buiandrugi decorați
69
Curtea exterioară a templului principal continuă cu două biblioteci. Decorul khmer este
remarcat în abundență, dar este armonios si constă în principal în reprezentarea unor zei,
oameni și animale, afișați pe orice suprafață plană.
Gresia de diferite culori a fost materialul principal angajat in decorul khmer, dar si limonitul a
fost utilizat. Piatra a fost tăiată în blocuri imense montate împreună cu mare precizie, fără
utilizarea de ciment.
Potrivit lui Maurice Glaize, un istoric de la mijlocul secolului 20 al Angkorului, templul "atinge o
perfecțiune clasică prin echilibrarea fină a elementelor și dispunerea exactă a proporțiilor sale.
Este o lucrare de putere, unitate si stil”.
Tehnici de construcție
Conform datelor din sursa [2]- Oamenii de știință spun că realizarea lui Angkor Wat a luat
aceeași cantitate de pietre ca și în timpul construcției piramidei Khafre - aproximativ 5 milioane
de tone.
S-au investit mult mai multe eforturi, întrucât absolut toate blocurile de piatră au suferit
prelucrări artistice (pe toate suprafețele, coloanele, buiandrugurile și chiar acoperișurile) - un
fapt care nu poate decât să surprindă și să arate clar că nu doar nivelul de calificare al vechilor
constructori, dar și munca lor grea. Se estimează că 300.000 de lucrători au ajutat la construcția
proiecției arhitecturale, care nu a fost niciodată completă.
Pietrele, erau la fel de netede ca marmura lustruită, au fost montate fără mortar, cu rosturi
foarte bune care au fost, uneori, greu de găsit. Blocurile au fost organizate împreună de
scobituri. Blocurile, au fost probabil puse în aplicare printr-o combinație de elefanți, cabluri de
nucă de cocos, scripeți și schele din bambus.
Henri Mouhot a remarcat că majoritatea blocurilor au avut găuri de 2,5 cm în diametru și 3 cm
adâncime, blocurile mari, avand mai multe gauri. Unii cercetători au sugerat că acestea au fost
folosite pentru a se alătura cu barele de fier, dar alții au sugerat că au fost folosite pentru a
stoca temporar cuie de manevră pentru a le sprijini.
La vreo douăzeci de mile spre sud de Siem Reap, o sursă aparent inepuizabilă de apă dulce se
întinde pe 16.000 de kilometri pătrați din Cambodgia. Acesta este Tonle Sap, cel mai mare lac
de apă dulce din Asia de Sud-Est.
Poate părea ciudat faptul că o civilizație construită la marginea „marelui lac” din Asia de Sud-Est
ar trebui să se bazeze pe un sistem de irigații complicat, dar lacul este extrem de sezonier. În
timpul sezonului musonic, cantitatea mare de apă care se revarsă prin bazinul apei face ca râul
Mekong să se retragă de fapt în spatele deltei sale și să înceapă să curgă înapoi. Apa curge
peste patul de lac de 16.000 de kilometri pătrați, rămânând timp de aproximativ 4 luni. Cu toate
70
acestea, odată ce sezonul uscat revine, lacul se micșorează până la 2.700 de kilometri pătrați,
lăsând zona Angkor Wat înaltă și uscată.
Cealaltă problemă cu Tonle Sap, din punct de vedere angkorian, este că se află la o altitudine
mai mică decât orașul antic. Regii și inginerii știau mai bine decât să-și amplaseze minunatele
clădiri prea aproape de lacul / râul neregulat, dar nu aveau tehnologia pentru a face ca apa să
curgă în sus.
Pentru a asigura o aprovizionare cu apă pe tot parcursul anului pentru irigarea culturilor de
orez, inginerii Imperiului Khmer au conectat o regiune de mărimea New York-ului modern cu un
sistem elaborat de rezervoare, canale și baraje. Rezervoarele colectează apa de ploaie
musonică și o depozitează pentru lunile uscate. Fotografiile NASA dezvăluie urmele acestor
vechi lucrări de apă, ascunse la nivelul solului de pădurea tropicală deasă.
Figura 7-O hartă arheologică preliminară a zonei Angkor Wat, bazată pe o analiză a imaginilor LiDAR
Cum a rezistat Angkor Wat până în zilele noastre?

Angkor Wat este o capodoberă a ingineriei, toate cunoștințele pe care inginerii khmeri le-au
dobândit în sute de ani de construcții a templelor si a sistemelor de apă s-au îmbinat și a
rezultat bijuteria civilizației lor. Cel mai uimitor aspect al construcției îl reprezintă scara la care
aceasta este realizată, Angkor Wat acoperind o suprafață mai mare de patru ori decat suprafața
Vaticanului, acest aspect creând dificultăți majore pentru ingineri. În timpul sezonului musonic
71
pamantul pe care este amplasată construcția devine saturat și se mărește.
Gresia era un material des utilizat la construirea templelor, însă un astfel de material a creat
dificultăți punându-se întrebarea cum se poate realiza o construcție atât de înaltă cu un
material așa de greu? Răspunsul: utilizarea lateritului, un material cu o densitate mica, poros.
Însă unii ingineri cred că imbinarea acestor doua materiale este doar o parte a motivului pentru
care Angkor Wat este încă în picioare și în zilele noastre, cealaltă parte fiind datorată apei care
înconjoară minunatul templu.
În viziunea inginerilor khmeri, pentru a obține o structură ideală nu poți avea o construcție fără
un șanț ce o înconjoară, atât din punct de vedere al design-ului, arhitecturii, cât și din punct de
vedere al ingineriei, structurii.[5]
Construcția șanțului ce înconjoară Angkor Wat a reprezentat o operațiune uriașă. Este estimat
că muncitorii au extras destul nămol și nisip încât să umple The Empire State Building.
Bineînțeles că șanțul a fost umplut cu apă, aceasta avand o densitate mai mare decât pământul
care a fost înlăturat. Prin urmare apa acționează ca o contragreutate, susținând întregul edificiu
în poziție verticală. În lipsa acestui contrafort acvatic, templul s-ar fi năruit, deoarce gresia
poroasă din care este realizat templul nu ar fi rezistat propriei greutăți.[5]
Figura 8-Reprezentarea forțelor ce acționează asupra Angkor Wat[5]
În concluzie, fără acest șanț structura nu ar fi putut rezista, ambele fiind piese importante ale
acestui sistem ingineresc care definește capodopera Angkor Wat.
72
Angkor Wat astăzi
Potrivit sursei [1]- O echipă arheologică din India a restaurat templul între anii 1986 și 1992.
Începând cu anii 1990, Angkor Wat a continuat efortul de conservare și s-a observat o creștere
semnificativă în turism.
GACP lucrează la un proiect pentru a proteja basoreliefurile care decorează templu din
prejudiciu. Studiul organizației a constatat că aproximativ 20% din basoreliefuri au fost în stare
foarte proastă, în principal din cauza eroziunii naturale și deteriorării pietrei.
Figura 9- Restaurarea Angkor Wat
Angkor Wat a fost și mereu va fi un simbol al istoriei Sud Asiatice, iar pentru oamenii din
Cambodgia va rămâne o amintire a vremurilor glorioase, cu ajutorul cărora au reușit să-și
formeze identitatea modernă si națiunea de astăzi.
Figura 10- Angkor Wat, 1906
73
Bibliografie
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Angkor_Wat
[2] https://www.infotour.ro/ghid-turistic/catedrale-si-biserici/templul-angkor-wat-8848
[3] https://www.greelane.com/ro/umanistic%C4%83/istorie-%C8%99i-cultur%C4%83/angkor-
wat-195182
[4] https://miscareaderezistenta.ro/stiinta/angkor-descoperire-istorica-30691.html
74
MOSCHEEA HAGIA SOFIA
Autor: Melek OSMAN, student anul III, Facultatea de Construcții, Universitatea “Ovidius” din
Constanța
Figura 1- Interiorul moscheei
Exteriorul este închis și solid, cu volume eșalonate căzând de la cupola centrală către exedrele
mai mari spre cele mai mici și în final către capelele de la nivelul inferior.
Acoperișul este încă acoperit în mare parte cu mozaicuri aurii datând din secolul al VI-lea. Este
decorat cu cruci iar detaliile structurale sunt evidentiate prin chenaruri geometrice. [1]
75
Figura 2- Hagia Sofia [1]
Domul central este construit cu cărămizi așezate pe muchie și paturi groase de mortar pentru
un plus de ușurință. Coloane din marmură colorată, porfir și bazalt contribuie la generarea
unei străluciri eterice în interiorul incintei. Coloanele interioare au fost aduse de la templele
din Baalbek, Heliopolis, Efes, Milet și Delphi, în timp ce alți stâlpi și capiteluri au fost realizate
din marmură albă și din cariere antice abundente Proconessos, în Marea Marmara, verde
Tesalie, Libia aurie, Frigia și trandafiri de fildeș din Capadocia.[1]
Inițial, multe dintre ferestrele dintr-un arc rotund erau închise și împărțite în pătrate mici fie
din piatră lucrată, fie din material calcaros.
Pentru ambele minarete până la pereții bisericii au fost folosite piatră și cărămidă. Podelele de
marmură au fost combinate și cu cupru în interior.
De asemenea, fierul și bronzul, ca materiale și elemente de construcție sunt prezente.
76
Figura 3- Interiorul moscheei [1]
Hagia Sophia este unul dintre cele mai cunoscute monumente din istoria arhitecturii. Este o
structură foarte inovatoare în perioada sa de construcție, atât din punct de vedere
arhitectural cat si ingineresc. Construcția structurii de zidărie a fost finalizată în secolul al VI-
lea. Pe lângă reconstrucția domului, care s-a prăbușit la numai 20 ani de la finalizarea
monumentului, structura a supraviețuit mai mult de 1500 ani cu doar daune secundare și
prăbușiri parțiale. Datorită acestei performanțe remarcabile împotriva numeroaselor
cutremure din lunga sa istorie, este important să se furnizeze informații de inginerie pentru a
înțelege structura în sine.
Sistemul structural Hagia Sofia

Partea centrală a structurii este formata din patru mari arcade semicirculare aranjate într-un
pătrat și acoperite de o cupola în forma unei secțiuni a unei emisfere. Figura 3 ilustrează
77
esența designului. Cele patru structuri curbate triunghiulare create de baza circulară a
domului și cele patru arcuri. [1]
Figura 4- Domul moscheei Hagia Sofia
Amenajarea monumentului este o combinatie bazilica longitudinala (cca 31 m. x 80 m.) și un

plan central cu o cupolă (Figura 1). Cupola este de aproximativ 32 m diametru la baza și o
inaltime de 33 m.
Domul central se sprijină pe o bază circulară, care este formată din patru arcuri principale și
pandandive. Acesta se ridică la aproximativ 56 m. de la nivelul solului și are un diametru de 31
m.
Stalpurile masive din spațiul central susțin principalele arcuri și pendendive pentru a transfera
sarcini la fundații. Piloanele de contrafort de pe transversală și cele secundare pe direcția
longitudinală sunt atașate de pilonii principali pentru a îmbunătăți rigiditatea acestei
integrități structurale. Sistemul structural primar include toate aceste elemente.
Spațiul interior se extinde pe axa longitudinală prin două domuri, care sunt articulate la
structura din partea de est și de vest. Semidomurile și exedrele ar putea fi, de asemenea,
incluse în sistemul structural primar.
Arcurile și bolțile, golurile culoarului și galeriilor, pereții și coloanele din acele zone ar putea fi
identificate ca sistem structural secundar și separate de sistemul structural primar.
Patruzeci de ferestre sunt fixate la baza domului, creand senzatia de cupola care pluteste
peste biserica.[1]
78
Figura 5-Vedere izometrica ( Mainstone 2006)[2]
Figura 5 prezintă secțiunea bisericii prin cupola, domuri și adâncituri. Se face învelișul cupolei
de cărămidă și mortar. Suprafețele sale interioare și exterioare sunt secțiuni de sfere care au
același centru. Sunt evidențiate secțiunile circulare ale acestora și centrul comun respectiv în
negru (pentru cercul exterior) și alb (pentru cercul interior).[2]
Figura 6- Sectiunea moscheei
79
Patruzeci de elemente curbate radiază în jos. din partea de sus a domului spre deosebire de
nervurile unei umbrele. Provocările structurale de bază cu care se confruntă constructorii au
fost aceleași cu cei cu care se confruntă arhitecții romani ai Panteonului cu patru secole mai
devreme. [2]
Riscul seismic si studiile anterioare
Hagia Sofia a avut o istorie dificilă. Structura care se află acum este în esență edificiul din
secolul al VI-lea, deși un cutremur a provocat o prăbușire parțială a cupolei în 558 (restaurată
în 562) și au mai avut loc două prăbușiri parțiale, după care a fost reconstruită la o scară mai
mică și întreaga biserică a fost consolidată. din afară. A fost restaurat din nou la mijlocul
secolului al XIV-lea.
Solicitările sub care se află clădirea o fac deosebit de vulnerabila la cutremurele comune.
Cutremurele din secolele al X-lea și al XIV-lea au făcut pagube majore cupolei și au fost
necesare reparații ample. Aceste reparații au răspuns și la problemele structurale de bază care
au apărut de-a lungul timpului.. Forțele pe care cupola și cele două mari arcade exterioare le
genereaza sunt absorbite de semicupolele și structurile din spatele lor. Dar cele două arcade
mari au fost deviate spre exterior de împingerea cupolei deci au fost adaugate contraforturi
uriașe pe lateralele arcadelor pentru a le stabiliza. Două dintre aceste contraforturi pot fi
observate în Figura7 .[3]
Figura 7-Performanta [3]
Ca o consecință a acțiunii tensiunilor, deteriorarea structurii și extinderea reparatiilor, baza

cupolei nu mai este un cerc, ci un oval. Figura arată secțiunea transversală orizontală a
cupolei la baza acesteia.[4]
80
Figura 8- Hagica Sofia in anul 1897
Falia Anatoliei de Nord este una dintre cele mai mari falii active din lume și este responsabilă
pentru seismicitatea ridicată a regiunii Marmara. Această falie a produs multe cutremure mari
de-a lungul istoriei.
În ultimii 2000 de ani, în această regiune s-au produs peste 30 de cutremure cu magnitudini
mai mari de7. „Planul principal de cutremur pentru Istanbul”, care a fost elaborat de
Municipalitatea Metropolitană din Istanbul în colaborare cu multe universități, a determinat
aparitia unui cutremur mare în urmatorii 30 de ani, pe baza predicțiilor Parsons .Acest plan
presupune un scenariu de cutremur M≥7,5. În aceste circumstanțe, protecția Hagia Sofia este
o sarcină importantă pentru a conserva moștenirea mondială a umanității. În consecință, în
ultimii 20 de ani s-au făcut mai multe încercări științifice de a înțelege comportamentul
structurii, atât în condiții statice, cât și în condiții dinamice.
81
`
Figura 9-Sectiunea domului [4]
Un proiect cuprinzător de cercetare intitulat „Studii de inginerie ale domului principal și

stâlpilor principali a moscheei Hagia Sofia din Istanbul” (Duppel 2009) a fost lansat în 2004.
Inițiat și condus de Wenzel, acest proiect a primit sprijin semnificativ din partea comisiei de
experți pentru securizarea Hagia Sophia, numită de guvernul turc, de la UNESCO și de la
Fundația Germană de Cercetare. Proiectul a avut ca scop extinderea și modificarea
cunoștințelor existente despre caracteristicile structurale ale setructurii, evaluarea
comportamentului său structural pe baza datelor exacte și furnizarea parametrilor matematici
necesari pentru o evaluare realistă a stabilității structurii – în special în cazul unei cutremur.
Examinările au fost efectuate cu metode de studiu geofizic nedistructiv, finalizate cu foarte
mult succes și au condus la noi constatări semnificative în ceea ce privește geometria clădirii,
precum și caracteristicile structurale și materiale ale acesteia.
82
Figura 10- Model 3D[5]
Schweizerhof a lucrat la modele FE mari și precise într-un proiect DFG la Institutul de

Mecanică KIT Karlsruhe (SCHW 307/23-1), împreună cu Wenzel și echipa sa, Facultatea de
Arhitectură KIT (DFG WE 501/13-1). Aceste studii au oferit cercetări cuprinzătoare asupra
geometriei și proprietăților materialelor clădirii și au integrat toate constatările într-un model
CAD detaliat (Blankenhorn și Schweizerhof 2010).
Structura este compusă din trei părți principale; primar, secundar si tertiar. Primul set de
modele 3D conținea părțile structurale primare și secundare (PS), în timp ce al doilea set de
modele a inclus și părți structurale terțiare (PST). Aceste seturi de modele au fost apoi
împărțite în două ramuri în funcție de numărul lor de element; plasă grosieră (A1) și plasă
rafinată (A2). În această lucrare, modelul de plasă grosieră care include părțile structurale
primare și secundare este în curs de investigare (PS_A1).[5]
Concluzie
S-a spus că arhitecții Hagia Sofia au folosit matematica în proiectarea sa si executarea
acestuia. În timp ce geometria a jucat în mod clar un rol important. considerațiile geometrice
simple nu ne pot oferi multe informații despre stabilitatea unei clădiri masive. Acest lucru a
fost realizat mult mai târziu de către Galileo, care a observat că geometria singură nu poate
asigura niciodată succesul structural. Nu există dovezi pentru a sugera că matematica aplicată
era suficient de avansată în momentul în care a fost construită Hagia Sofia pentru a oferi chiar
şi cea mai elementară analiză a sarcinilor pe care structura ar trebui să le suporte. Nu există
nicio îndoială că arhitecții s-au bazat mai degrabă pe experiența dobândită din proiectele
anterioare decat pe analize teoretice. [7].
83
Bibliografie
1) https://www.researchgate.net/publication/251230815_Structural_behaviour_of_Hagi
a_Sophia_under_dynamic_loads
2) https://www.britannica.com/topic/Hagia-Sophia
3) https://ro.wikipedia.org/wiki/Hagia_Sofia_din_Istanbul
4) https://www.maa.org/sites/default/files/pdf/meetings/minis/Mini4HagiaSophia.pdf
5) https://www.livescience.com/27574-hagia-sophia.html
6) https://en.wikiarquitectura.com/building/hagia-sophia/
84
ATENEUL ROMÂN
Autor: Nicoleta TUDOR, studentă anul III, Facultatea de Construcții, Universitatea

“Ovidius” din Constanța
Ateneul Român este o sală de concerte de seamă din București, situată în Piața George
Enescu (în partea nordică a Pieței Revoluției). Acest edificiu-simbol al culturii naționale a
fost ridicat în urmă cu mai bine de 130 de ani (lucrarea de construcție a durat între 1886 –
1888), devenind exponentul arhitectonic și spiritual nu doar al unui oraș, ci al unei întregi
națiuni. La Ateneul Român s- au petrecut momente de anvergură istorică ce s-au înscris în
cartea de aur a poporului nostru. [1]
Figura 1 – Ateneul Român în 1940 [1]
“Românii fără știință, litere și arte nu pot merge înainte, pentru că în timpul în care trăim,
Numai popoarele luminate pot aspira și ajunge la adevărata mărire”. [3]
Dorind binele și prosperitatea țării, C. Esarcu (figura 3), N. Kretzulescu (figura 4) și V. A.
Urechia (figura 2), au înființat în jurul acestei idei Societatea “Ateneul Român”, în anul 1865, o
societate culturală cu scop educativ, ce își propunea să contribuie la propagarea cunoștințelor
folositoare poporului, în special claselor sociale de mijloc, prin intermediul unor cursuri și
conferințe publice. “Ideea a dat-o Urechia, a îmbrățișat-o Esarcu și a sprijinit-o Kretzulescu.”
[4]
85
Figura 2 – Vasile A. Urechia [2] Figura 3 – Constantin Esarcu [3] Figura 4 – Nicolae Kretzulescu [4]
Prima conferință a fost ținută pe 28 ianuarie 1865 în fața unui public de aproximativ 500
persoane, majoritatea femei, conferențiar fiind Constantin Esarcu. [3] În activitatea societății
s-a implicat și Carol (Scarlat) Rosetti, care a lăsat moștenire Ateneului, prin testamentul său
din 1870, tot ce avea mai valoros. În decursul anilor, s-au vândut unele imobile lăsate de
Scarlat Rosetti, ajungându-se în 1883 la suma de 117.300 lei, iar în iulie, adăugându-se și
câteva donații, s-a ajuns la suma de 221.858 lei.
Fiind recunoscută ca persoană juridică în martie 1886, Societatea Ateneului Român primește
printr-o lege terenul situat în spatele grădinii Episcopiei, iar în iunie cumpără un imobil (casă
și loc) pe strada Episcopiei Nr. 6, având o suprafață de 146 m2, această decizie fiind criticată:
“locul ales era socotit ca fiind prea departe de centrul orașului și foarte greu de ajuns, mai cu
seamă iarna. Nu avea statul destule terenuri centrale, trebuia oare neapărat ales acest loc la
„marginea orașului” ?” [4]
Costurile realizării proiectului erau ridicate, iar din lipsa implicării autorităților statului din
acea vreme, s-a apelat la o subscripție publică pentru completarea sumei necesare începerii
construirii, făcându-se apel la cetățeni să cumpere unul dintre cele 500.000 de bilete de
loterie cu valoarea nominală de un leu. Îndemnul era adresat cetățenilor de către Constantin
Esarcu, sunând ca o chemare populară, un slogan comic și banal: “Dați un leu pentru
Ateneu!”.Tragerea loteriei (figura 5) a avut loc pe 22 mai 1886 în Grădina Cișmigiu, lozul cel
mare, în valoare de 75.000 lei, fiind semnat de Nicolae Kretzulescuși Constantin Esarcu. [5]
Figura 5 – Afiș de promovare a “Loteriei Atheneului” [5]
86
Figura 6 – Ateneul Român (Vedere nocturnă) [6]
Ateneul Român (figura 6) concepută de arhitectul francez Albert Galleron (figura 7), după
cercetările științifice și indicațiile lui Alexandru Odobescu, revizuite și completate de un
mănunchi de specialiști români (Al. Orascu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu
Starostescu), clădirea de formă circulară s-a datorat valorificării fundațiilor deja existente din
Grădina Episcopiei, ce urmau să servească ridicării unui circ. Inspirat din vechile temple
grecești, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonadă istorică ce susține un fronton
triunghiular. [6]
Raportul alcătuit de comisia mai sus amintită a accentuat că s-a avut în vedere “să nu
neglijeze nimic pentru a se asigura atât buna organizare a deosebitelor servicii, cât și toate
garanțiile de confort, și maicu deosebire de siguranță indispensabilă oricărui edificiu destinat
a conține nu numai o mare aglomerațiune de persoane, dar și însemnate colecțiuni de
bogății literare sau artistice”. Totodată, s-a luat în calcul “prevenirea oricărui incendiu sau
chipul de a-i nimici efectele”, insistând “să i se dea [construcţiei] toată soliditatea cuvenită și
să i se imprime în cele mai mici detalii un caracter înalt de seriozitate, justiție și rațiune”. [3]
87
Figura 7 – Fațada principală a Ateneului Român. Schiță a arhitectului
Albert Galleron (1886) [7]
Analizându-se “partea constructibilă a edificiului” se subliniază lipsa calculelor care să

justifice că “grosimea actuală a zidurilor de temelie ar putea să suporte fără pericol
greutatea construcțiilor viitoare” și dacă dimensiunile zidurilor prevăzute iau în calcul
susținerea cupolei “sunt destul de puternice pentru a rezista greutății acesteia și împingerile
laterale”. Pentru realizarea încăperilor bibliotecii destinate să adăpostească “cărți de valoare,
manuscrise prețioase etc.” se arăta că “va trebuica prin alegerea materialelor ce au să intre în
construcție”, acestea să fie apărate “în contra incendiilor”. În ceea ce privește luminatul la
bibliotecă și muzeu, acesta se recomandă a se face natural, iar la muzeu se cerea ca “lumina
să vie dinspre nord pentru a feri obiectele expuse de reflexurile de lumină, foarte
vătămătoare pentru tablouri cu deosebire”.
Aplicarea plafonului sălii de spectacol imediat sub acoperișul cupolei, conform
anteproiectului, este considerată “greșită”. De aceea, se cere “a se reserva oarecare distanță
între plafon și acoperișu” – spaţiul ar fi fost necesar pentru “inspectarea” la un anumit
interval de timp a șarpantei acoperișului, pentru unele reparații parțiale ale plafonului, cât și
pentru instalarea diferitelor aparate ce servesc la luminarea sălii de spectacol.
88
În urma analizei făcute, comisia a impus schimbări radicale în anteproiect. Acestea au
condus, în final, la un edificiu funcțional, estetic și cu un grad de durabilitate și siguranță
remarcabil. Astfel, pe 26 mai 1886, arhitectul Albert Galleron se angajează să-și refacă
proiectul pe baza recomandărilor înaintate de comisia română de expertiză. [7]
Pentru că arhitectul Galleron nu era stabilit în București, acesta a fost ajutat la supraveghere
de Constantin Băicoianu, fiind numit arhitect diriginte. Lucrările de roșu au fost date spre
execuție antreprenorului Dobre Nicolau, acesta având obligația de a “conduce lucrările cu
cea mai mare activitate” pentru a le termina la termenul stabilit.
Figura 8 – Autorizația de construire a clădirii Ateneului [8]

În ceea ce privește materialele, se specifică sarcina serviciului de arhitectură al Ateneului
Român de apune la dispoziția constructorului “toată pietrăria ce va trebui ca să se așeze de-
odată cu ridicarea zidăriilor pe unde va cere trebuință, toate grinzile de fer cu lungimile
esacte după locuri, toate coloanele de fontă sau fer și orice va trebui în construcție afară de
cele prevăzute în seria de prețuri care a servit la licitație, se va da la timp asemenea și
învelitoarea”. [3].
Pe 1 septembrie 1886, Albert Galleron prezintă o parte din completările solicitate și un
memoriu în care spune că “pentru a conserva la edificiu un aspect monumental se aplică
adesea și cu mare succes sistemele de a întrebuința osatura metalică pe zidărie”, subliniind
mai departe că “această osatură constituie un ansamblu foarte solid și indicat în particular
țărilor supuse la cutremure de pământ”. Astfel, primăria orașului București eliberează
autorizația de construcție(figura 8) nr. 140 din octombrie 1886. [8]
Construcția s-a realizat în două etape. În prima etapă s-a zidit clădirea propriu-zisă, corpul
principal, deasupra căreia s-a ridicat cupola. În cea de-a doua, s-a adăugat o anexă lipită în
spatele edificiului.
Sala are deasupra un plafon suspendat prin intermediul unor tiranți (bare de oțel) de șarpanta
89
metalică a cupolei. Șarpanta acestei cupole, remarcabilă prin formă și simplicitatea
construcției, precum și prin eleganța și ușurința sa, este executată din oțel moale. Ea este
alcătuită din 20 căpriori dispuși radial, inel de închidere central și inele de „încingere“.
Căpriorii sunt alcătuiți dintr-o inimă de tablă și două cornier, formând o secțiune T. Ei se
reazemă la partea superioară pe inelul de închidere și la cea inferioară pe zid. Diametrul
interior al cupolei este de 29,16 m, iar înălțimea de 13 metri. Greutatea șarpantei, împreună
cu cadrele ferestrelor, este de 42.000 kg, ceea ce înseamnă 63 kg/m2 suprafață de învelit. [7]
Figura 9 – Interiorul Ateneului Român [9]
Deoarece s-a presupus că tencuiala, împreună cu decorația plafonului, ar putea să crape prin
dilatația acestor tiranți, s-a efectuat un calcul ținând cont de influența temperaturii asupra
deformațiilor și eforturilor produse în aceste bare, concluziile fiind confirmate ulterior de
realitate “în nemaipomenita la noi preumblare a mercurului termometric pe un spațiu de 58
de grade, fierăria Ateneului s-a dilatatnumai cu 12 cm”.
Stilul clădirii este neoclasic, dar în ea se regăsesc elementele eclectismului şi ale arhitecturii
franceze din sec. XIX. Intrarea principală este sprijinită pe opt coloane ionice, identice ca
proporții cu cele de la templul Erechterion de pe Acropole. Din portic se intră în vestibul prin
3 mari uși de lemn. Deasupra ușilor se află cinci medalioane în mozaic reprezentându-i pe
Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab și Regele Carol I. Cupola are
20 de ferestre cu lire și cununi și se află la 41 de metri de pământ. Domul acoperit cu zinc se
termină cu un tripod după modelul monumentului lui Lysicrat din Atena, închipuind urna
învingătorilor.
În interior (figura 9), din vestibul se ajunge la sala de sus prin patru scări monumentale în
spirală de tip baroc din marmură de Carrara, desfășurate cu balcoane la etajul intermediar.
Sala de conferințe și concerte de la etaj are 28,50 metri în diametru și 16 metri în înălțime cu o
capacitate de 1.000 de locuri.Pe cuprinsul bolții acestei săli se află în medalioane denumirile
diferitelor științe. Fresca din sală, finalizată în 1938 înfățișează istoria națională de la
cucerirea romană până la regele Ferdinand. [9]
90
Figura 10 – Scena Ateneului Român
La parter, impresionantul hol din marmură înglobează cele 12 coloanedorice de susținere a

sălii de concerte. Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-române, cele aproape 1000
de locuri (trei zone de parter și două rânduri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o lojă
centrală) oferă o vizibilitate perfecta (figura 10) din orice colț și o audiție impecabilă. [5]
Perfecțiunea sunetului se datoreazăimensei cupole (bogat decorată) (figura 11) care
"absoarbe" fondul instrumental și vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberație
către auditori, cu întreaga gamă de armonice până la cele mai fine culori timbrale și
nuanțe.[10]
Se pare că acustica excepțională a cavității sonore, proprii Ateneului Român, a plasat sala
printre celemai reușite construcții de acest gen nu doar din Europa, ci din întreaga lume.
Evocând istoria poporului român în 25 de episoade, fresca (figura 12)este una din piesele de
rezistență ale Ateneului Român. Lată de 3 m, fresca se întinde dintr-o parte în alta a scenei,
pe o lungime de 75 m, simbolizând “cartea deschisă a istoriei naţionale pentru cei ce o
privesc”. Scenele sunt prezentate într-o succesiune înlănțuită, fără a fi separate unele de
celelalte. [11]
Figura 11 – Cupola bogat împodobită a sălii mari a Ateneului [11]
91
Dintre cele 25 de scene (figura 13), ultima are o istorie cu totul aparte, căci astăzi ea nici nu
mai există în forma iniţială. La momentul inaugurării frescei, pictorul Costin Petrescu descria
scena: „Epopeea naţională se încheie cu un tablou final, care înfăţişează în mod simbolic
îndatoririle generaţiunii noastre de azi. Pe un fond de oraş modern cu atributele muncii
obşteşti şi ale puterii armate, Carol II, Regele Culturii, însoţit de Augustul său fiu Marele
Voevod Mihai, coboară treptele unui edificiu în mijlocul poporului chemat de astă dată să
întărească Marea Moștenireprin puternică pregătire culturală”. [12]
Figura 12 – Fresca Ateneului Român [11]

În timpul regimului comunist din România, fresca de la Ateneu, pictată de Costin
Petrescu, a fost acoperită cu catifea roşie, cu scopul de a ascunde rolul monarhiei în istoria
României. [9]
La 14 februarie 1888, ora 20:30, ciclul de conferințe anuale s-a deschis în noul local, într-o
sală mică dela parter, căci sala cea mare nu era încă terminată în interior. Construcția fiind
finalizată în anul 1889.
Figura 13 – Scena 25 în forma inițială [12]

92
În anul 1935, la iniţiativa lui George Enescu, începe o campanie de strângere de fonduri
pentru construcţia orgii de concert, din sala mare de concerte.
Numeroasele îmbunătățiri tehnice produse după cutremurele de pământ și
bombardamentul din 1944, de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, dar mai ales
modificările din 1966-1967 au transformat Ateneul Român într-un complex arhitectural
singular în centrul Capitalei. O bijuterie demnă de un oraș care își va recâștiga prin acest
edificiu renumele de ”Micul Paris”.
Ateneul Român este înscris în Lista Monumentelor Istorice din anul 2004, monument de
arhitectură de grupă valorică A, de valoare naţională şi universală.
Templu al artei şi culturii româneşti, Ateneul Român rămâne, nu doar o clădire de
patrimoniu universal, reprezentativă ca arhitectură pentru România şi Balcani (cu trimitere
la antichitateagrecească), ci şi n simbol de tradiţie spirituală a unui popor.
Bibliografie:
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ateneul_Rom%C3%A2n
[2] https://www.seebucharest.ro/ateneul-roman/
[3] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ateneul-roman-povestea-unui-edificiu-
simbol
[4] http://restitutio.bcub.ro/bitstream/123456789/382/1/Ateneul%20roman_p.138-150.pdf
[5] https://coltisorderomania.ro/2019/02/27/simboluri-ale-capitalei-ateneul-roman/
[6] https://www.fge.org.ro/filarmonica/istoric-ateneu/
[7] http://www.romania-actualitati.ro/societatea_culturala_ateneul_roman-77412
[8] https://www.societateamuzicala.ro/societateaculturala/locurile-sala-mare-ateneu
[9] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/zbuciumata-istorie-a-frescei-de-la-ateneul-
roman
[10] https://ro.wikipedia.org/wiki/V._A._Urechia
[11] https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Esarcu
[12] https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Kretzulescu
[13] https://qdoc.tips/ateneul-roman--pdf-free.html
[14] http://www.bucharestdailyphoto.ro/photos/2010/02/IMG_4221.JPG
93
CASA ALBĂ
Autor: Bogdan-Dorin VASILESCU, student anul III, Facultatea de Construcţii, Universitatea

Figura 1 – Fațada de sud a Casei Albe [1]
Casa Albă (figura 1) este reședința oficială și principalul loc de muncă al președintelui Statelor
Unite ale Americii. Clădirea principală a fost construită în stil georgian, între 1792 și 1800,
din gresie vopsită în alb, fiind reședința șefului executivului american pentru toți președinții.
După ce Thomas Jefferson s-a mutat în Casa Albă, în 1801, împreună cu arhitectul Benjamin
Henry Latrobe, au realizat planuri de extindere a clădirii pentru a crea facilități de
stocare. Aceasta are 222 de ani. [1]
94
Concursul organizat pentru realizarea construcției a fost câștigat de un arhitect irlandez, James
Hoban, care a rămas în istoria arhitecturii ca arhitectul care a proiectat Casa Albă originară.
Acțiunea de construire a unei reședințe oficiale a executivului a fost inițiată de primul președinte
american, George Washington, care împreună cu proiectantul orașului, Pierre Charles L'Enfant,
au ales locul construcției. [1]
Construirea a început cu punerea pietrei de temelie pe 13 octombrie 1792. Perioada inițială de
construcție a fost de opt ani, cu un cost estimat de 232,371.83 $ USD (2,4 milioane
$ USD în 2005). Deși încă neterminată, Casa Albă a fost gata de ocupare în 1 noiembrie 1800.
Când a finalizată construcția, pereții de gresie au fost acoperite cu un amestec de var și orez lipici,
oferind casei o culoare familiară.În 1891, Prima Doamnă Caroline Harrison a propus lărgirea Casei
Albe și crearea inclusiv a unei galerii naționale de artă la est și o aripă în Vest pentru activitățile
guvernamentale. Proiectul a fost conceput de către colonelul Teodor A. Bingham, care se reflectă
în planul lui Harrison. În 1901, Theodore Roosevelt și familia sa s-au mutat la Casa Albă și au găsit-
o prea mică. Au fost angajați trei arhitecți, McKim, Mead și White, pentru a efectua o nouă
renovare și o extindere, inclusiv latura vestică. Prima Familie a petrecut patru luni din 1902 într-
o ședere temporară, la Jackson Place nr 22. Prin 1909, Președintele William Howard Taft a avut
nevoie de mai mult spațiu. L-a angajat pe arhitectul Nathan C. Wyeth pentru a face mai mult
spațiu în latura vestică, care a inclus și instalarea Biroului Oval. [1]
Reconstrucții si restaurari
Decenii de întreținere sărăcăcioasă și construirea celui de-al patrulea etaj în timpul
administrației Calvin Coolidge a afectat structura de cărămidă, piatră și nisip construită pe cadre
din lemn. În 1948, casa a devenit atât de instabilă, încât Președintele Harry Truman s-a mutat din
aceasta. [1]
Figura 2 – Reconstrucția Truman, 1949-1952[2]
95
Reconstrucția a fost efectuată de către contractantul John McShain Philadelphia și era necesară
demontarea completă a spațiilor interioare, construirea unui nou șasiu intern din oțel și
reconstrucția camerelor, în structura originală. Au existat câteva modificări la proiectul de la etaj,
pentru al face mai mare și pentru a înlocuii scările centrale, pentru a se deschide în hol, în loc de
holul central. Au fost adăugate centrale de aer condiționat și două subsoluri secundare care oferă
un spațiu suplimentar de lucru, depozite și un adăpost anti-atomic. Familia Truman s-a mutat
înapoi la Casa Albă pe 27 martie 1952. În timp ce casa a fost salvata datorită reconstrucției lui
Truman (figura 2), o mare parte a mobilierului interior a rămas același, cu puțină valoare istorică.
Cea mai mare parte a decorațiunilor din ipsos, unul pentru reconstrucția din 1814-1816 a fost
prea deteriorat pentru a fi reinstalat, ca lemnul robust din "Beaux Arts" din Sala de Est. Casa a
avut original grinzi de lemn. Peretii din bibliotecă, camera Chineză și Camera Hărților.[2]
Prima Doamnă Jacqueline Kennedy, soția președintelui a organizat cea mai mare redecorare a
Casei din istoria sa. Henry Francis Du Pont a condus comitetul de restaurare al mobilierului si
obiectelor de artă. Studiul a fost efectuat pentru a decora principalele camere din casa. Diferitele
perioade de la începutul republicii au fost selectate ca tema pentru fiecare cameră: stilul de
federal pentru Camera Verde, în limba engleză "Empire Blue Room", Imperiul American pentru
camera roșie (figura 3), Louis XVI pentru Camera Ovală Galbenă, și pentru biroul președintelui
Victorian, redenumit în Camera Tratatelor. Au fost achiziționat mobilier antic, și decorații din
pânză. Multe din antichități, picturi scumpe, precum și alte îmbunătățiri din perioada Kennedy
au fost donate Casei Albe de către donatorii bogați. Restaurația Kennedy a dat Casei Albe, o
aparență de lux și a adus-o mai aproape de adevărata noblețe.[3]
Figura 3 – Camera Roșie aranjată de Stephane Boudin în perioada administrației John F.

Kennedy in stilul Imperial American[3]
96
Reședința
Reședința originală este partea centrală a clădirii, între cele două coloane , care sunt acum
folosite pentru a conecta birourile și sunt numite coloana de est și de vest (figura 4). Reședința
executivă este locul unde locuiește președintele, mai este folosită pentru ceremoniile oficiale și
pentru activități de destindere. Parterul cuprinde Camera Orientului, Camera Verde, Camera
Albastră, Camera Roșie, sufrageria oficială, sufrageria familiei și Sala tratatelor. Etajul (figura 5)
este format din Sala Ovală a Diplomaților, o sală de recepții, mai există de asemenea, Sala
Hărților, Sala Chineză, o sală Vermeil, Biblioteca Prezidențială, o bucătărie și alte birouri. Cel de-
al doilea etaj (figura 6) este reședință familiei. Include Camera ovală galbenă, care are ieșire la
balconul Trumam și mai multe camere, inclusiv dormitorul principal, dormitorul Lincoln ,
dormitorul reginei, precum și alte două camere, o mică bucătărie și un vestiar. Cel de-al treilea
etaj este format dintr-un solar, o Sală de jocuri, Linen Hall, un bufet și o altă cameră.[4]
Biroul Oval este biroul oficial al Președintelui Statelor Unite. Creat în 1909 ca parte a unui
ansamblu de expansiune din corpul de vest de la Casa Albă în timpul administrației lui William
Howard Taft, biroul a fost inspirat după camera albastră. Camera are trei mari caracteristici,
fereastra de la sud care se află în spatele birolului președintelui și un cămin în nordul camerei.
Biroul Oval are patru usi: în est, usa ce duce la Grădina de Trandafiri; la vest, usa duce la o sală
mică de studiu si sufragerie; ușa de nord-vest se deschide spre coridorul principal din corpul de
vest și ușa de nord-est care se deschide către biroul secretarelor președintelui.[4]
Figura 4 – Casa Albă, Parterul [4]
97
Fig. 5. Casa Albă, Etajul 1 [4]
Fig. 6. Casa Albă, Etajul 2 [4]
98
Structura
Puțini oameni realizează adevărata mărime a Casei Albe, deoarece o mare parte din acesta este
distribuită în subteran și acoperite de copaci și grădini. Casa Albă are 6 etaje si 5110 mp.[10]
▪ 132 camere și 35 de băi în cele două etaje supraterane;

▪ 412 uși;
▪ 147 ferestre;
▪ 28 șeminee;
▪ 8 scări;
▪ 3 lifturi;
▪ 5 bucătării;
▪ 5000 vizitatori pe zi;
▪ 1.825.000 vizitatori pe an.[10]
Bibliografie
[1]-https://ro.wikipedia.org/wiki/Casa_Albă
[2]-https://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:WHground.png
[3]https://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:WHStateFloor.png
[4]-https://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:WH2FloorPlan.png
[5]-https://en.wikipedia.org/wiki/White_House
[6]-https://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:White-house-floor1-red-room.jpg
[7]-https://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:WhiteHouseSouthFacade.JPG
[8]-https://ro.wikipedia.org/wiki/Fișier:White-house-1950-interior-shell.jpg
[9]-https://www.whitehouse.gov
[10]https://www.whitehouse.gov/about-the-white-house/the-grounds/the-white-house
99
ORAȘUL ANTIC PETRA, NOUA MINUNE A LUMII
Autor: Cristina-Elena ZANFIR, studentă la Facultatea de Construcţii, anul III , Universitatea

„Ovidius” din Constanţa
Figura 1- Orașul Petra [1]
100
Petra este un oraș antic care se află în Iordania actuală și datează din secolul al IV-lea î.e.n. Ruinele
metropolei și centrului comercial al orașului reprezintă un important sit arheologic și o atracție
turistică populară. Întreaga zonă a fost descoperită de exploratorul elvețian Johann Ludwig
Burckhard in anul 1812. Acesta vorbește despre descoperirea lui ca fiind “ un oraș roșiatic-
trandafiriu vechi cât o jumate de vreme “ .[1]
Figura 2- Orașul Petra ( Trezoreria)
Unde se află Petra?

Petra este situat la aproximativ 150 de mile la sud de Ierusalim și Amman, capitala Iordaniei, și la
jumătatea distanței dintre Damasc, Siria și Marea Roșie, făcându-l ideal ca centru comercial al
zonei.[1]
Situl este considerat extrem de valoros atât de istorici, cât și de arheologi, datorită frumoasei sale
arhitecturi sculptate în stâncă și a sistemului inovator de gestionare a apei, acesta din urmă
făcând regiunea locuibilă, dat fiind că este înconjurat de deșert și de teren accidentat, montan.
Petra a fost denumită și „Orașul Trandafirilor” datorită culorii pietrelor folosite la construcția
clădirilor sale. A fost desemnat în 1985 patrimoniu mondial UNESCO.
Orașul pierdut din Petra
La începutul secolului al VIII-lea d.Hr., Petra era în mare parte abandonată și nu mai era o locație
semnificativă din punct de vedere comercial, politic și cultural.[1]
101
Deși nu mai era un oraș important, Petra a fost remarcat de istorici și arheologi pentru arhitectura
sa unică, precum și pentru o inovație specifică făcută de beduinii nabateeni care au înființat
orașul.
Figura 3- Fațada principală
Având în vedere terenul accidentat și montan care îl înconjoară, Petra nu pare un loc logic pentru
construirea unui oraș. Cu toate acestea, nabateii au profitat de amplasarea geografică în timp ce
își ridicau structurile cheie.
Folosind o formă timpurie a tehnicii cunoscută sub numele de arhitectură tăiată în stâncă,
Nabateii au sculptat literalmente câteva dintre clădirile orașului din suprafețele de piatră din jur.
Odată cu dezvoltarea culturii nabateeană și pe măsură ce romanii și bizantinii au încercat mai
târziu să-și lase propriile urme asupra orașului, arhitectura Petrei a început să combine mai multe
stiluri.[1]
Oraşul Petra este jumătate săpat în pereţii canionului, jumătate construit din piatră, îmbinând
elemente arhitecturale nabateene, elenistice, romane şi bizantine. Temple, morminte, canale,
cisterne, biserici, clădiri publice, baraje şi altare stau neclintite în fortăreaţa muntoasă, precum
într-un seif natural uriaş.[1]
Intrarea în defileu se face printr-un pasaj îngust, întins pe o lungime de peste 1 km. Drumul este
de-a dreptul magnific, la fel şi atmosfera. Straturile colorate de gresie capătă nuanţe minunate în
bătaia soarelui: rozul, roşul, portocaliu, bejul se întrepătrund în culori fascinante şi diverse,
aproape imposibil de descris. La capătul defileului, se află atracţia principală a oraşului:
„Trezoreria” sau „Tezaurul”, în fapt un templu ce impresionează prin faţada sa, săpată în
totalitate în stâncă.
Arhitectura grecească, cu elemente nabateene, a fost realizată prin tehnici avansate. Şase
coloane corintice formează etajul inferior, în timp ce trei colonade şi două nişe se ridică pe nivelul
superior. În partea de sus a faţadei pot fi zăriţi câţiva vulturi.
De unde însă numele de „Trezorerie” sau „Tezaur” ? Ei bine, există două legende care încearcă
fiecare să ne ofere cheia dezlegării misterului. Prima ne spune că urna din piatră din partea
102
superioară ar conţine o comoară, iar a doua aminteşte că în templu s-ar fi aflat la un moment dat
trezoreria unui faraon. Fapt pentru care, multă vreme (până le-a fost interzis prin lege), beduinii
trăgeau cu puşca asupra monumentului, sperând să găsească aurul. Cât despre cercetările
arheologice, ele au apreciat că templu a fost săpat cu aproximaţie în secolul I î.e.n., ca mausoleu
al regelui nabateean Aretas al IV-lea.[2]
Figura 4- Trezoreria [2]
Prin dreapta „Tezaurului”, drumul se continuă către Strada Faţadelor, un traseu de-a lungul
căruia pot fi admirate numeroase intrări de morminte, săpate în stâncă, frumos decorate.[3]
Figura 5- Intrări de morminte [3]
103
Urmează Teatrul, construit de către nabateeni, după model roman, în secolul I, din păcate distrus
într-o mare măsură. Timpul, vântul şi nisipul au contribuit fiecare în parte, la deteriorarea
edificiului.[4]
Figura 6- Teatrul [4]
Mormintele mari și ornamentate construite de nabateeni au oferit locul bisericilor creștine

construite de bizantini, care considerau Petra capitala provinciei Palestina.[3]
În timp ce romanii au condus orașul după nabatei și înainte de bizantini, a fost construit Drumul
Roman Petra. Tot atunci au fost construite porți ornamentate, în stil roman, pentru a marca
intrarea în oraș.
Cu toate acestea, influența nabateenilor asupra designului și structurii orașului nu a fost complet
eliminată de conducătorii săi ulteriori
Mănăstirea - cel mai însemnat monument din orașul Petra - datează din timpul secolului I i Hr.
Aceasta a fost dedicată regelui Obodas I și se crede a fi fost simpozionul lui "Obodas Dumnezeu."
Această informație este inscripționată pe una dintre ruinele mănăstirii - în limba arabă, acest
monument-mănăstire se numește "Ad-Deir".[5]
"Mănăstirea" este localizată în colțul nord-vestic, cel mai îndepărtat al văii Petra, în spatele Străzii
cu coloane, apărând ochiului ca o machetă mai mare a Trezoreriei, aflată în defileu.
"Mănăstirea" este monumentul cu cea mai largă fațadă din întreaga vale a orașului Petra,
măsurând o lățime de 50 de metri și o înălțime de 45 de metri. Doar usa monumentului are o
înălțime de 26 de metri.[5]
104
Figura 7- Interiorul Mănăstirii
În pofida numelui, acest monument a fost sculptat în piatră pe post de mormânt, însă crucile
săpate în interior au dus la numele actual al locului. Ca și "Trezoreria", aceasta este alcătuită din
două etaje acoperite de o magnifică urnă.
În tradiția beduină, "Jebel Haroun" este identificat cu Muntele Hor, unde, fratele lui Moise,
Aaron, a fost înmormântat. Mulți dintre cercetători însă resping această ipoteză, identificând
Muntele Hor cu regiunea de lângă Kadesh-barnea, spre vest.
Figura 8- "Mănăstirea"[5]
105
Conform tradiției arabe, orașul Petra este locul în care Moise, în timpul călătoriei prin pustiu, a
lovit cu toiagul stânca din care a ieșit apa pentru poporul însetat. De asemenea, tot aici se crede
că este înmormântată și Miriam - sora lui Moise.
În anul 363, un cutremur de pământ dărâmă multe dintre clădirile orașului, altele fiind doar grav
avariate. Acest cutremur afectează și sistemul de colectare a apei, care asegură viată în oraș.
Figura 9- Orașul Petra
Figura 10- "Mănăstirea" [5]
106
Adunarea apei
Din cele mai vechi timpuri și până în prezent, apa reprezintă cea mai de preț resursă în zona
Iordaniei, iar nabatienii aveau, în anul 106 d.Hr, un sistem complex de filtrare și de decantare a
apei, conceput după cele mai înalte standarde inginerești. Dacă până în zilele noastre mai există
sate uitate de lume în care apa curentă este doar un vis frumos, nabatienii aveau, acum peste
două mii de ani, un sistem bine plus la punct de alimentare cu apă pentru toate casele din oraș,
demn precursor al noțiunii de canalizare. Kilometri întregi de canale de apă, săpate la mână cu o
exactitate inexplicabilă, stau până în prezent drept dovadă a realizărilor tehnice extraordinare
din secolele I și II d.Hr.
În calitate de locuitori ai deșertului, Nabateii se luptau timp îndelungat cu clima în care
precipitațiile din regiune sunt limitate. Totuși, când tribul a construit Petra, au dezvoltat un sistem
unic de conducte, baraje și cisterne pentru recoltarea, stocarea și distribuirea apei de ploaie
pentru utilizarea pe tot parcursul anului.
Zona geografică din apropierea orașului este predispusă la inundații. Cu toate acestea, nabateii
au reușit să controleze în mod eficient aceste inundații folosind baraje și, prin urmare,
alimentarea cu apă a orașului. Acest lucru însemna că puteau locui în oraș chiar și în perioadele
de secetă. De asemenea, au îmbunătățit randamentul culturilor fermierilor nabateeni.
Încă mai sunt vizibile sculpturile uriașe care împodobesc Siq-ul ( drumul tăiat în peretele muntelui
pănă la oraș), care reprezentau caravane transporând apa.
Când au venit romanii, au pavat Siqul cu dale și au construit o stradă cu coloane și terme, un
CARDO. [6]
Figura 11- Cardo [6]
Siqul reprezintă intrarea în Petra, formele gaudiene ale stâncilor au fost modelate de-a lungul
secolelor de cutremure, inundații, vânturi, fenomene ale naturii și arată astăzi ca un coridor
îngust și înalt care șerpuiește pe 1200 m într-un defileu. La Petra emoționează nu atât
perfecțiunea arhitectonică cât multiplul de inedit. Neașteptatul formelor, întalnirea antică a
107
barocului cu clasicul, a apolinicului cu dionisiacul. Stânca este scobită. Prin extragere de piatră se
ajunge la formă ca într-o sculptură. [7]
Figura 12- Siqul [7]
Pe pereții abrupți ai siqului se pot vedea apeducte și canale săpate în stâncă prin care apa era
transportată de la baraje unde se strângea apa precipitațiilor. Întreg traseul prin defileu este ca
un festin al formațiunilor geologice bizare prin plasticitatea volumelor si cea cromatică a
stâncilor.
Figura 13- “Betyle”
108
Nabateenii concepuseră un sistem ingenios care să pompeze apa de la peste 50 de metri
adâncime, sistem rămas o enigmă până astăzi, în ciuda numeroaselor teorii cu privire la acesta.
Cu toate acestea, se pare că, până și ei uitaseră procedeul prin care acesta era pus în funcțiune,
dovezile arheologice arătând că locuitorii au părăsit orașul în urmă unui cutremur devastator(
anul 363 d.H) care a distrus mecanismul de pompare al apei.[8]
Figura 14- apeducte și canale săpate în stâncă [8]
Când Petra a fost desemnată Patrimoniu Mondial UNESCO în 1985, oamenii tribului beduin Petra
care și-au făcut case în ruinele rămase ale orașului au fost relocați cu forța de către guvernul
iordanian.
Bibliografie:
[1] https://turismart.com/petra-orasul-regasit-al-unui-popor-misterios-nabateenii/
[2] https://www.radioromaniacultural.ro/petra-orasul-trandafiriu/
[3] https://www.crestinortodox.ro/religie/petra-orasul-piatra-pustiul-iordaniei-67649.html
[4] https://ancapavel.ro/destinatie/sejur-iordania/petra/
[5] https://www.forbes.ro/reportaj-din-petra-iordania-mic-tratat-despre-minunile-lumii-51593
[6] https://atlas-geografic.net/petra-orasul-de-piatra-din-desert/
[7] https://curiozitati.md/orasul-antic-petra-noua-minune-a-lumii
109
CASTELUL PELEȘ
Autor: Andrada-Floriana ALBU, studentă anul III, Facultatea de Construcţii, Universitatea

Figura 1- Catelul Peleș (vedere panoramică) [1]
Introducere
Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară,
investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în
continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa
cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau
găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi
găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de
sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940).
110
În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar
bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier,
textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din
luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile
oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional,
deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele
Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta
Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor
deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul
comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului
determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal
în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate
situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului
regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce
valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de
restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o
serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt
redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală,
se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş
alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930,
1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor,
clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului
Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit. [1]
În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu în
perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă
şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol
a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze. [1]
Autori: arhitecţi: Wilhelm von Doderer (1872–1876)[2], profesor la Technische Hochschule din
Viena, Johannes Schultz (1873, diriginte de şantier, asistentul lui Doderer, iar din 1876 până în
1883, arhitect-şef), Émile André Lecomte du Noüy (1890 – 1892)[3], Karel Liman (1896 – 1924)[4];
Jean Ernest, antreprenori, constructori şi proprietari de depozite de materiale de construcţie.
Planurile profesorului Doderer,prea masive pentru desişul de brazi, la poalele mândrilor Bucegi,
unde avea să se înalţe, este înlăturat,păstrându-se numai lucrările temeliilor începute.Arhitectul
propriu-zis, de aici încolo, este însuşi Carol I, care ţinând seamă de propunerile romantice ale
Carmen Sylvei şi amintindu-şi de strămoşescul castel Sigmaringen de la obârşia Dunării la ale cărei
guri l-a aruncat acum soarta, preschimbă continuu dispoziţiile clădirii, dându-i un aspect cu totul
nou.Se lucra de zor la terminarea clădirii.[5]
111
Figura 2- Wilhelm von Doderer [2] Figura 3- Lecomte du Noüy [3] Figura 4- Karel Liman [4]
„Se găseau, ne spune Carmen Sylva, acolo la lucru, Italieni şi Români pentru zidărie, şi Ţigani
pentru căratul pietrei şi al varului, Albanezi şi Greci săpau la carierele de piatră ; Germani şi
Austriaci la lemnărie, Turcii coceau cărămida , Francezii desinau,Englezii măsurau. Pe şantier
întâlneai o sută de costum e naţionale şi se vorbeau patrusprezece limbi. In toate idiomele, pe
toate tonurile cântau, se certau, se înjurau ; un amestec pitoresc şi zgomotos, de oameni, de cai,
de boi şi de bivoli.Regele era întotdeuna pe schele, conducând lucrul. Din când In când mă urcam
şi eu, dar coboram iute şi alergam pe malul Peleşului, să stau de vorbă eu el”.
Figura 5- Unul dintre cele trei proiecte prezentate la 1873 lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen de
către primul arhitect al castelului Peleş, Wilhelm von Doderer (1825-1900) şi respinse de comanditar [5]
Tot Carmen Sylva ne mai spune, că în timpul nopţii veneau urşi prin împrejurul clădirii. O probă
de sălbăticiune a locului ales pentru Regala reşedinţă.In toamna anului 1880, castelul şi
dependinţele fură terminate.Se lucrase la această monumentală clădire 10 ani.
La 25 Septembrie/7 Octombrie 1883, Suveranii luară reşedinţa în castel.
112
Figura 6- Cabinetul de lucru al Regelui Carol I din castelul Peleş a rămas neschimbat de la moartea
Suveranului
Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată
la exterior în stil german, Fachwerk.
Figura 7- Sala Maură
113
La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte
atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy, discipolul celebrului arhitect
francez, Violet Le Duc.
În anul 1894, la conducerea lucrărilor este numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 – 1928). Sub
coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj,
Apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi Mezaninul.
Figura 8- Detaliu, capela regală privată din interiorul Castelului Peleș. Capela a fost un loc de
reculegere preferat al Reginei Elisabeta a României.
În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu,
iar la 1897 este construită centrala electrică.
Figura 9- Sala de concerte din interiorul Castelului Peleș [6]
114
Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de
muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde:
camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa
de nord a castelului.[6]
Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat
turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie
a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt.Totodată, sunt
amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de
şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul
primului ministru.[7]
Figura 10- Sala Florentină din interiorul Castelului Peleș [7]
Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare,
Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori,
Ferdinand – Maria.[8]
115
Figura 11- Apartament imperial din interiorul Castelului Peleș [8]
În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la Parter. Tot acum, sala este adaptată
proiecţiilor cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a
fost modernizată în 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui
Carol al II-lea. [9]
Figura 12-Sala de Teatru din interiorul Castelului Peleș [9]
116
Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia Sălii
Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă,
consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei.[10]
Figura 13- Sala de arme din interiorul Castelului Peleș [10]
Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare,
principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile
accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman.
Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din
Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii
maure.[11]
Figura 14- Holul de Onoare din interiorul Castelului Peleş [11]

117
Figura 15-Cel mai important decorator al castelului Peleş, vienezul Bernhard Ludwig – fiul, în Holul de
onoare, opera sa, cca 1910
În sfârşit, între anii 1911-1914 este amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa
de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez,
Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului
proiect arhitectonic coordonat de suveran.
Bibliografie
[1] https://peles.ro/
[2] https://www.wikidata.org/wiki/Q1041068
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Jean-Jules-Antoine_Lecomte_du_Nou%C3%BF
[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Karel_L%C3%ADman
[5]https://www.pdfdrive.com/castelul-pele%C5%9F-care-%C3%AEmpline%C5%9Fte-50-ani-de-
existen%C5%A3%C4%83-a-devenit-istoric-pentru-c%C4%83-%C5%9Fi-a-%C5%A3esut-
existen%C5%A3a-e143637005.html
[6] https://www.flickr.com/photos/presuramihai/4604584800
[7]https://jurnaldeistoric.wordpress.com/2012/01/08/castelul-peles-capela-privata-detaliu/
118
[8] https://www.societateamuzicala.ro/societateaculturala/castelul-peles-sala-de-concerte
[9]https://www.okazii.ro/carte-postala-ph029-sinaia-castelul-peles-sala-florentina-necirculata-
a161336673
[10]https://trivo.ro/2016/08/24/cum-sa-nu-ajungi-la-sfanta-ana-ghid-practic/apartament-
imperial-castel-peles-trivo-ro/
[11] https://vila-gabriel.ro/obiective-turistice/castelul-peles/
[12]https://xn--urlaub-in-rumnien-2qb.de/ro/uir/de-vizitat-locatii-de-vizitat-castelul-peles/
[13]http://hurmuzachi.com/2017/08/07/castelul-peles/4295204233_63feb0fe27/
119
CASTELUL BRAN
Autor: Andreea TOADER, studentă anul III, Facultatea de Construcții, Universitatea “Ovidius” din
Constanța
Introducere
Unul dintre cele mai impunătoare monumente istorice ale României se află în Pasul Bran-
Rucăr.Astfel, Castelul Bran se situează la aproximativ 30 de kilometri de oraşul Braşov, acolo
unde se întâlnesc Munţii Piatra Craiului cu masivul Bucegi, legând Braşovul de Câmpulung
Muscel. [1]
Construit pe o stâncă, Castelul adăposteşte în prezent muzeul Bran, muzeu ce se întinde pe

celepatru etaje ale sale.
Turiştii pot vizita cele patru etaje ale Castelului Bran, astfel:
Parter (figura 1)
1. Camera de Gardă
2. Capela Prinţului Mircea
3. Curtea Interioară
4. Capitelul Fântânii
Figura 1 – Parter, Castelul Bran [1]
120
Etajul I (figura 2)
1. Hol
2. Dormitorul Reginei Maria
3. Camera de trecere
4. Sala Gotică – Salonul Galben
5. Salonul Mare
6-7. Scara Secretă
Figura 2 – Etajul I, Castelul Bran [2]
Etajul II (figura 3)
2. Salonul Biedermeier
3. Dormitorul Regelui Ferdinand
4. Sufrageria
5. Sala Costumelor
7. Coridorul interior
8. Dormitorul Verde I
9. Dormitorul Verde II
10. Sala de proiecţie Figura 3 – Etajul II, Castelul Bran [3]
121
Etajul III (figura 4)
1. Salonul de Muzică şi Biblioteca Reginei Maria
2. Anticamera Salonului de Muzică
3. Loggia
Figura 4 – Etajul III, Castelul Bran [4]
Etajul IV (figura 5)
1.-3.-4. Apartamentul Principelui Nicolae
2. Accesul în Turnul de Est
5. Scara Principală
6. Terasa Castelului Bran
Figura 5 – Etajul IV, Castelul Bran [5]
122
Castelul Bran avea o mare importanță strategică și economică, făcea legătura între Țara
Românească și Transilvania și facilita comerțul dintre cele două țări medievale.
Construirea castelului Bran s-a realizat pe o stâncă (figura 6) care domina trecătoarea, având
rolulde supraveghere și de apărare a acestei trecători. Totodata rolul militar era cel al unei
cetăți de apărare. S-a dorit ca acesta să fie construit precum un complex de clădiri (figura 7),
care cuprindea două ziduri ce aveau rolul de a închide trecătoarea dinspre hotarul Țării
Românești. Primul dintre acestea era construit din piatră brută și, în unele locuri, fiind
utlizată și cărămida legată cu mortar și din cadrul căruia se mai poate observa și astăzi o
foarte mică porțiune. Al doilea era paralel cu cel menționat anterior, iar între aceste două
ziduri se regăseau clădirile oficiului vamal, clădiri care nu au rezistat trecerii timpului. Însă,
cea mai importantă parte a acestui complex o reprezenta cetatea propriu-zisă. [6]
Figura 6 – Castelul Bran construit pe o stâncă[6] Figura 7 – Castelul Bran, complex de clădiri[6]
Stânca pe care a fost construit Branul se integrează în construcție, urcând pe latura de nord a
acestuia până la al patrulea nivel. Turnurile din componența sa, situate în partea de nord,
sud, est și vest, au fost construite din piatră de stâncă și din bolovani de râu, la fel ca și
zidurile ce fac legătura între ele. [6]
Cel mai vechi dintre acestea este turnul de observație din partea nordică, donjonul, având
baza pătrată și înălțându-se deasupra clădirii. Acoperișul acestuia, realizat din țiglă, a fost
construit în pantă, această formă având o mare importanță strategică, și anume de a nu fi
incendiat în urma contactului cu proiectilele dușmanilor. Pe latura exterioară a acestuia se
pot observa șase deschideri de tragere, așezate unele sub altele, două câte două, care, pe
lângă această funcționalitate, reprezintă și ferestrele încăperilor turnului. De asemenea, un
rol extrem de important îl avea foișorul de observație, poziționat în partea superioară a
șarpantei, făcând parte tot din structura donjonului, foișor care, pe partea nordică,
prezintă un fronton cu creneluri, stilul acestuia fiiind cel Renascentist, elemente specifice
secolului al XVII-lea.
123
Figura 8 – Turnul de observație Figura 9 – Turnul de observație
În partea de sud-vest se observă un turn ce are formă circular (figura 10), care se crede că
datează din anul 1593, fiind construit după ce vechiul turn, ce avrea rolul de depozit de
muniții,a luat foc, fiind lovit de către un trăsnet. [7]
Figura 10 – Turn cu formă circulară [7]
Poarta construita initial era blocata cu un gratar de barne, manevrat prin intermediul unor
scripeti. Accesul prin aceasta intrare se putea realiza numai cu ajutorul unei scari mobile coborate
pana la baza stancii. [8]
Poarta castelului (figura 11 și 12) se află în partea estică, fiind străjuită de un turn dreptunghiular,
care a fost construit între anii 1622 și 1625, în alcătuirea căreia se regăsesc blocuri mari de piatră
de calcar, iar poziționarea porții se află pe latura cea mare a turnului. De asemenea, pe acest turn
124
a fost aplicata piatră spongioasă, în secolul al XVII-lea. [8]
Figura 11 – Poarta castelului [8] Figura 12 – Poarta castelului [8]
În partea de vest a construcției a fost ridicată o anexă în secolul al XX-lea. Aceasta se află și în
interiorul, și în exteriorul zidului de incintă. În curtea castelului se regăsește și o fantână (figura
13) ce aproviziona castelul cu sursa de apă necesară, iar curtea prezintă dale de piatră (figura
14). [9]
Figura 13 – Fântâna castelului[9] Figura 14 – Curtea prezintă dale de piatră[9]
Expertiza biologică
S-au făcut investigații cu privire la starea de conservare din punct de vedere biologic a faţadei
de Nord (figura 15) a monumentului. În acest scop, s-au făcut prelevări pentru a fi supuse
unei analize amănunțite de laborator şi pentru a identifica speciile de microorganisme care
au produs degradarea de natură biologică, precum şi pentru a elabora o serie de măsuri
pentru înlăturarea acesteia. [10]
125
Figura 15 – Fațada de Nord [10]
Echipa care administrează Castelul Bran a făcut primul pas într-un proiect extrem de
ambiţios, intitulat „Tunelul Timpului”, în cadrul căruia se va redeschide pentru public drumul
personal folosit de Regina Maria. Astfel, după 70 de ani, această cale secretă, folosită de
regină pentru a ajunge din reşedinţă direct în parcul regal, va fi accesibilă tuturor vizitatorilor
castelului.
Totul a început cu realizarea studiilor și expertizelor geotehnice, geomorfologice, ridicărilor
topografice ale întregului parcurs existent, expertize tehnice ale stâncii fântânii, studii
istorice, studii de marketing.
126
Figura 16 – Execuție lucrări de prelevare probe ;i eșantioane [10]
Proiectarea a însumat aproximativ 7.000 de ore, realizate în cadrul unei echipe extinse,
formată din peste 100 de oameni de diverse specialități: arhitectură, studii de rezistență,
restaurare, instalații electrice, sanitare, termoventilații.
Construcția unicat, sută la sută românească, a fost executată în cadrul unui monument istoric
în condiții deosebite, în subteran, cu tehnologii speciale, deoarece geometria, atât a
tunelului, cât și a domului, presupune secțiuni fără nici un fel de repetabilitate și un grad
extrem de ridicat de dificultate în realizare. 12 mineri au dislocat 330 metri cubi de stâncă
127
de diverse durități, pentrua putea fi mărită secțiunea puțului și a tunelului orizontal.
Cabina liftului (figura 16) este special proiectată
pentru Castelul Bran, este unică, efectuează cea mai
lungă cursă avizată din România, de 31,5 metri,
între cele două stații, cea de pornire și ceade sosire.
O provocare pentru proiectanți, care au fost nevoiți
să găsească o soluție inedită pentru evacuarea de
urgență: o trapă în tavanul cabinei și un mecanism
electric de ridicat ce a fost montat în partea
superioară a puțului. [11]
Un proiect sută la sută românesc unde și coloana
sonoră a fost realizată de compozitori și editori de
sunet din România (Adrian Sârbu, Alexandru Nucă și
Figura 17 – Cabina liftului [11] Raymond Manu), întreg conținutul fiind produs
pentru Tunelul Timpului (figura 17) pentru a descrie
istoria și cultura Castelului Bran și a zonei geografice din care face parte. Spectacolul va fi
monitorizat permanent, 24 de ore din 24,7 zile din 7, fiind operat de un sistem automat și
supravegheat de inginerii de sistem. [12]
Pentru a obține planuri exacte şi complete despre fiecare obiectiv menționat, a fost nevoie
de utilizarea celei mai avansate metode de relevare şi capturare a datelor spațiale – respectiv
scanarea laser 3D. Cu ajutorului scanării 3D, s-au obținut planuri 2D (figura 18 și 19) precise şi
detaliate pe baza norului de puncte pentru tunel. Iar pentru ascensor şi zona motorului
acestuia, s-au realizat, tot în urma datelor provenite din scanarea 3D, secțiuni orizontale şi
verticale detaliate, din 0.5 m în 0.5 m pentru puțul liftului. Toate aceste informații au
contribuit la formarea unei evidenţe clare despre situația actuală a tunelului, ascensorului şi a
zonei motorului acestuia. [13]
Figura 18 – Tunelul Timpului [12] Figura 19 – Plan 2D, secțiuni [13]
128
Figura 20 – Plan 2D, cota +3.4 [13]
Bibliografie
[1] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/scurt-tur-al-castelului-bran
[2] https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/castelul-bran-de-la-istorie-la-mit
[3] https://www.castel.ro/castelul-bran-22-a
[4] http://duct.ro/ro/cercetare-proiectare/castelul-bran-restaurare-si-protejare-a-suprafetelor-
arhitecturale-cu-pictura-murala-in-zona-accesului-principal-_340.html
[5] https://www.descopera.net/despre-castelul-bran-istoric-si-fotografii/
[6] http://www.castelulbran.ro/tunelul-timpului.html
[7] https://arenacad.ro/scanare-3d-castel/
129
COLOSSEUM - ROMA
Autor: Andreea MIHALCEA, studentă anul III, Facultatea de Construcţii, Universitatea „Ovidius”
din Constanța
Figura 1 – Colloseum [1]
Colosseumul (scris şi Coloseul) (figura 1), de altfel cunoscut şi sub numele de Amfiteatrul
Flavian (în italiană, Colosseo şi Anfiteatro Flavio), este cel mai aproape de ideea de simbol al
oraşului Roma, sau, în orice caz, al Romei Imperiale. În ciuda faptului că în zilele noastre
acesta aduce mai degrabă cu o carcasă a anticei structuri monumentale, rămâne una dintre
cele mai exemplare realizări arhitecturale şi inginereşti de pe vremea Romei antice (de fapt,
cel mai amplu amfiteatruridicat vreodată de romani).[1]
Scurt istoric
Colosseumul a fost construit în doar 8 ani, între 71 dH şi 80 dH. Lucrările de construcţie au
fost dispuse de către împăratul Vespasian, pentru a fi încheiate sub împăratul Titus, numele
său antic (Amphitheatrum Flavium) făcând aluzie la faptul că patronii structurii au fost, cu
toţii, membri ai dinastiei Flaviene (inclusiv Domiţian, care l-a urmat pe Titus la domnia
Romei, sub acesta fiind executate diverse modificări ale structurii).[1]
În vremurile vechi, acest amfiteatru era utilizat ca arenă pentru gladiatori și pentru alte
130
evenimente publice sau spectacole de teatru și diverse expediții de vânătoare. Titulatura
Colosseum a devenit cunoscută în Evul Mediu, datorită asemănării sale cu o statuie imensă,
cu structură impozantă, care-l înfățișa pe Nero.
În vremea creștinismului acest monument (figura 2) a fost considerat un simbol păgân și în
această perioadă au început să apară cele mai multe legende și mituri despre celebrul
monument. Multe dintre acestea au fost răspândite de creștini, care îl considerau un loc al
pierzaniei și al lăcomiei.[2]
Figura 2 – Colosseum, Evul Mediu[2]
Legende
Colosseum, o cale de acces în Infern
În vremurile medievale Colosseum-ul (figura
3) era considerat una dintre cele șapte uși de
acces în Iad, din cauza numeroaselor lupte
purtate de gladiatori în arena sa. Legenda
spune că, la finalul fiecărei lupte, Charon, o
figură misterioasă, apărea pentru a
transporta sufletele celor decedați în lumea
de dincolo. Conform legendei, luntrașul
utiliza fier roșu pentru a verifica dacă
gladiatorii au decedat.[3]
Figura 3 – Colosseum, o cale de acces în Infern[3]
Colosseum, locația favorită a fantomelor

O altă legendă despre celebrul Colosseum susține faptul că sufletele gladiatorilor decedați în
timpul luptelor rămâneau blocate între lumi, în interiorul celebrului monument din Roma.
Chiarși acum există încă persoane care susțin mitul conform căruia vechiul Amfiteatru Flavian
este o locație în interiorul căreia fantomele se plimbă, târând lanțuri grele și zgomotoase.[4]
Colosseum, locul în care se află templul dedicat lui Beelzebub
131
O legendă care a apărut în epoca medievală este cea conform căreia în interiorul
impozantului Colosseum (figura 4) se află un templu dedicat unei divinități filistinice,
Beelzebub. Mențiunile din Biblie despre acesta îl prezintă ca fiind “Prințul tuturor
demonilor”. Legenda susținea și faptul că denumirea celebrului monument derivată din
Coliseum, expresie care se traduce prin fraza “Îl adori pe el (pe Beelzebub)?”[4]
Figura 4 – interiorul impozatului Colosseum[4]

Colosseum, o locație secretă în care au loc ritualuri de magie
Conform legendelor medievale, un celebru poet din acele vremuri, Virgil, îndeplinea diverse
ritualuri magice în interiorul celebrului Colosseum (figura 5). Se credea, de asemenea,
faptul că în secolul al XV-lea vrăjitorii se întâlneau în interiorul clădirii impozante pentru a
pregăti poțiuni magice, realizate din ierburi care creșteau doar acolo. De-a lungul timpului, au
fost descoperite diverse plante de origine non-indigenă, despre care se crede că sunt cele
care au fost utilizate și care au pus bazele legendelor legate de ritualurile de magie care
aveau loc în interiorul Amfiteatrului Flavian.
Figura 5 – Colosseum
132
Colosseum, elementul central al unei profeții despre Apocalipsă
Celebrul Colosseum apare menționat și în profeția unui călugăr englez devenit celebru
datorită cărților istorice pe care le-a scris de-a lungul timpului. Conform acestuia, prăbușirea
Romei, și apoi a întregii lumi, depinde de bunăstarea Amfiteatrului Flavian.
Considerată o alegorie, se spune despre această profeție că ar fi reprezentat în realitate un
avertisment păgân împotriva eventualului triumf al creștinismului asupra Imperiului Roman.
Arhitectura și execuție
Clădirea impunătoare cu forma eliptică, axa mare de 186m și cea mică de 150m, avea o
capacitate de 50.000 de spectatori în momentul finalizării construcției. Datorită capacitații
amfiteatrului, au fost concepute 80 de intrări la parter, dintre care 76 erau destinate
spectatorilor de rând. Intrarea din partea de nord era rezervata pentru împărat si apropiații
sai, iar celelalte 3 intrări axiale erau destinate elitei. Fabuloasa construcție impresiona la
exterior prin arcadele de la primele 3 etaje, iar la interior amfiteatrul oferea o priveliște care
iți tăia răsuflarea. Fiecare scaun era numerotat, iar biletele de ceramica pe care le primea
fiecare spectator aveau inscripționate secțiunea și rândul.
In interiorul arenei (figura 6), se pot vedea camerele subterane si pasajele ce erau acoperite
cu placi din lemn. Aceste pasaje erau folosite la transportul animalelor si a gladiatorilor in
arena. Nisipul nu mai exista in acest moment, dar pe vremuri, pe podeaua Colosseumului era
nisip pentru ca gladiatorii sa nu alunece, iar sângele vărsat sa fie ușor acoperit si absorbit.[5]
Figura 6 – Interiorul arenei[5]
Grecii au avut o mare influenta asupra arhitecturii romane, dar fata de alte teatre grecesti, ce
erau construite in faliile dealurilor, Colosseumul se susținea singur. Design-ul sau eliptic, se
aseamănă cu doua teatre romane puse spate in spate.
Clădirea poseda caracteristici uimitoare arhitecturale, atât in privința designului interior, cat
133
si cel exterior, detalii care uimesc oamenii moderni. Cu toate acestea, nimeni nu stie cui
trebuie sa mulțumim, pentru ca numele arhitectului este necunoscut.
In ceea ce privește materialele de construcție, s-au folosit tuf (o piatra calcaroasa, formata
prin acumularea si consolidarea cenușii provenite dintr-un vulcan), cărămidă din argila roșie
(un tip de cărămidă mai mică și mai subțire decât cea folosita in vremurile noastre), opus
Cementicium (un fel de beton), ce a reprezentant un "adeziv".
Pentru interiorul Colosseumului s-a folosit un anumit fel de marmura, travertine, iar pentru
podeaua arenei scânduri din lemn. Podeaua era din lemn, însă deasupra era nisip adus din
dealul Monte Mario, astfel încât sângele luptătorilor sa fie absorbit înainte de a ajunge la
scânduri. Zidul exterior a fost construit cu pietre de travertin ținute împreună cu cleme
enorme de fier, mai degrabă decât cu mortar. Fațada este alcătuită din trei etaje de arcade
suprapuse. Se crede ca existau statui sub arcade, dar de-a lungul veacurilor acestea au căzut,
iar arcadele au rămas libere.[5]
Inițial Colosseumul dispunea de niște pânze enorme retractabile deasupra tribunelor, ce
fereau publicul de soare si de ploaie. Se pare totuși ca aceste pânze retractabile erau
prezente doar in doua zone ale Colosseumului, acolo unde erau prezente persoanele de vita
nobila ale imperiului Roman.[3]
Restaurare
Diego Della Valle este un om de afaceri şi

finanţatorul ce a ajutat la restaurarea
exterioară a Colosseum-ului. Lucrările de
restaurare a amfiteatrului roman(figura 7) ,
care au început în septembrie 2013, au
contribuit la îmbunătăţirea esteticii
exterioare a unuia dintre cele mai
importante monumente ale Italiei.[4]
Au fost făcute anterior intervenţii specifice
pe faţadă, dar niciodată o curăţare totală de
aproape 13.300 de metri pătraţi de marmură Figura 7 – Restaurare a amfiteatrului roman[6]
de travertin. Miracolul a fost posibil datorită unui pas înainte, ce l-a dat un om de afaceri creator
de pantofi, preşedintele grupului italian Tod şi Diego Della Valle, care a fost dispus să pună pe
masă cele 25 de milioane de euro care au fost estimaţi ca fiind costul pentru restaurarea
Colosseum-ului.[6]
Spălarea şi curăţarea au adus la lumină elemente despre care nu se cunoştea până în prezent că
existau pe faţada monumentului. De exemplu, un basorelief de aproape 60 de centrimetri
ilustrând un gladiator ce se crede că a fost sculptat când a fost construit amfiteatrul în 80 d.C.,
sau filigrame în formă de dantelă ce se intercalau cu rozete pe latura de nord, de-a lungul
pervazului inferior; şi resturi a trei fresce pictate în 1386, care se găsesc în arcul cu numărul 65.
În acelaşi mod în timpul lucrărilor de restaurare au fost găsite numeroase cuie de fier, a căror
134
poziţie şi formă sugerează că au fost folosite în timpul lucrărilor arhitectonice realizate în secolul
al XIX-lea.[6]
Bibliografie
[1]- https://www.rome-city-guide.com/ro/obiective-turistice-roma/edificii/colosseumul.html
[2]-https://blog.dertour.ro/italia/colosseum-legenda-si-curiozitati-despre-monumentul-din-
roma/
[3]- https://m.ziare.com/vacanta/tot-ce-trebuie-sa-stii-despre-colosseum-1221623
[4]-https://epochtimes-romania.com/news/colosseum-isi-prezinta-cea-mai-frumoasa-fata-dupa
restaurare---250236
135

Revista CONSTRUCTII ISTORIE SI MODERNITATE 2021 NR 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista CONSTRUCTII ISTORIE SI MODERNITATE 2021 NR 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONSTRUCȚII.

Volum de lucrări editat în urma desfășurării

Online: ISSN 2971-8724

Student: Alina-Ioana BĂRBĂLĂU

Student: Adelina BODIU

CETATEA ALBA CAROLINA Student: Daniela-Florentina BUCULEI

Student: Cristina CATARGIU

Student: Rebecca Marilena GHEORGHE

BAZILICA NAȚIONALĂ A INIMII Student: Laura- Estera IONECIU

Student: Diana-Nicoleta ISMANĂ

Student: Alexandra-Floriana STOIAN

Student: Melek OSMAN

Student: Nicoleta TUDOR

Student: Bogdan-Dorin VASILESCU

ORAȘUL ANTIC PETRA, NOUA Student: Cristina-Elena ZANFIR

Student: Andrada-Floriana ALBU

Student: Andreea TOADER

Student: Andreea MIHALCEA

Autor: Alina-Ioana BĂRBĂLĂU, studentă anul III, Facultatea de Construcții, Universitatea

Figura 1- Palatul Parlamentului [1]

Figura 2- Interiorul palatului parlamentului [2]

Figura 3- Intrarea 13 Septembrie [3]

Figura 4- Sala Drepturilor Omului [4]

Figura 5- Galeria de Onoare

Figura 6- Sala Nicolae Iorga [6]

Figura 7-Sala A.I. Cuza

Figura 8- Sala Take Ionescu [8]

Figura 9- Sala Unirii [8]

Figura 10- Sala C.A.Rosetti [10]

Figura 1-Palatul Culturii din Iași - imagine aeriană 1

Lucrările de reconstruire și extindere au început în 1907, păstrându-se din vechiul palat

Figura 4- Palatul culturii din Iași 4

Figura 6- Ceasornicul din turnul Palatului Culturii [6]

Figura 8-Palatul Culturii din Iași, exterior 8

Figura 9-Palatul Culturii din Iași, interior 9

Figura 10- Mozaic original Abaţia Saint-Pierre-sur-Dives - Gresie și mozaic Alun

Figura 11- Sala Voievozilor 11

Figura 12- Sala “Henri Coanda“ 12

Figura 13-Pictura originală din Palatul Culturii [13]

Figura 15- Restaurare pictură din Palatul Culturii [13]

Autor: Daniela-Florentina BUCULEI, studentă anul III, Facultatea de Construcții, Universitatea

Figura 1 - Vedere de sus a cetății pe timp de seară [1]

Figura 2- Bastionul Sf. Elisabeta [2]

Figura 4 – Raveline [3]

Figura 6 – Imagine reprezentativă, alei amenajate în interiorul șanțurilor [4]

Figura 7 – Vedere de sus și numerotarea fiecărei porți a cetății

Figura 8– Intrare caponiere [5]

Figura 9 – Imagine reprezentativă Poarta I [6]

Figura 10 – Imagine reprezentativă Poarta a II-a

Reprezentări istorice – comemorative:

Figura 12 – Imagine reprezentativă Poarta a IV-a [8]

Figura 13 – Imagine reprezentativă Poarta a V-a [9]

Figura 14 – Vizita Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Alba Iulia

Restaurarea și recondiționarea Cetății Alba Carolina

Figura 16 – Poarta a III-a înainte de recondiționare

Figura 17 – Poarta a III-a după recondiționare

Figura 1 - Domul din Milano, vedere din fata [1]

Figura 2- statui care decorează Domul din Milano [2]

Figura 3- Statui decorative de pe Domul din Milano

Figura 4-Detalii privind exteriorul Domului din Milano

Figura 5-Vederi ale Domului din Milano

Figura 6- Vitralii [3]

Figura 8- Cuiul folosit la răstignirea Domnului[5]