Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Particularități ale basmului cult

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale

unui basm cult studiat.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături ale basmului cult studiat care fac posibilă încadrarea într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două secvențe narative/episoade relevante pentru tema textului dramatic
studiat (comedie);
– analiza a două componente de structură, de compoziție şi de limbaj, semnificative pentru
textul dramatic studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final,
tehnici narative, instanțe ale comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbajul
popular etc.).
Notă. Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere. Pentru conţinutul
eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerinţă/reper). Pentru redactarea
eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere, cuprins, încheiere – 1
punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3 puncte;
utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuaţia – 2 puncte; așezarea în
pagină, lizibilitatea – 1 punct). În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să
aibă minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

Opera literară “O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, scrisă de dramaturgul I.L.
Caragiale, fiind a treia comedie, în ordine cronologică, dintre cele patru create de marele
dramaturg.
Comedia lui I.L. Caragiale aparține realismului clasic. Realismul piesei este prezent prin
tematică (alegerile parlamentare pentru Camera Deputaţilor și decăderea moravurilor), iar de
clasicism aparţin simetria incipit-final, respectarea regulilor celor trei unităţi (de timp, de loc şi de
acţiune), personajele tipice.
Tipurile comice create sunt specifice: încornoratul ticăit (Trahanache), ambiţiosul
(Tipătescu), cocheta adulterină (Zoe), demagogul lătrător (Cațavencu), prostul fudul (Farfuridi),
senilul (Dandanache, “mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”), cetățeanul
alegător, ameţit de discursuri electorale (Cetățeanul turmentat), funcţionarul public slugarnic
( Ghiță Pristanda), raisonneurul ( Farfuridi, Brânzovenescu).
Comedia lui Caragiale folosește surse multiple ale comicului: de situație, de caracter, de
acțiune, de limbaj. Modalitate de caracterizare şi de individualizare a personajelor, sursă a unui
comic savuros, limbajul personajelor e presărat cu expresii care se pot recunoaşte: ticurile verbale
(“într-o soţietate fără moral şi fără prinţip mai trebuie şi puţintică diplomaţie”), etimologia
populară (“scrofuloşi”, “capitalişti”), atracţia paronimică (“renumeraţie”), pronunţia greşită
(“famelie”, “andrisant”), contradicţia în termeni (“12 trecute fix”, “după lupte seculare care-au
durat aproape 30 de ani”), asociaţii incompatibile (“curat murdar”), nonsensul (“să se revizuiască,
primesc, dar să nu se schimbe nimica…”). Aceste trăsături plasează limbajul dramatic într-o zonă
specială, specifică lui I.L. Caragiale: “Umorul lui Caragiale e inefabil, ca şi lirismul eminescian,
constând în caragialism, adică într-o manieră proprie de a vorbi” (G. Călinescu).
 I.L. Caragiale creează o comedie în care umorul corectează moravurile. Actualitatea
viziunii lui Caragiale ţine de perspectiva dublă a abordării individului: socială şi morală. O primă
secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă Pristanda,
poliţistul oraşului, se află în odaia prefectului Ştefan Tipătescu, pentru a-i oferi obişnuitul raport
cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune
slugărnicia din partea polițistului Pristanda şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii
la “ciupelile” poliţistului prost plătit, în schimbul serviciilor personale acordate. Numărătoarea
steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu (“dacă nu curge, pică”). Spionarea
rivalului politic al lui Tipătescu de către poliţistul Pristanda în afara orelor de serviciu face parte
din “datorie”. O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II
de către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc.
Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache.
Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau
din “diplomaţia” vârstei, triunghiul conjugal Zoe-TipătescuTrahanache este înfăţişat de
Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească.
Acţiunea este caracterizată de tensiunea dramatică pe parcursul celor patru acte și
evidențiază concepţia autorului despre moravurile politice decăzute ale burgheziei provinciale.
Dacă iniţial atmosfera este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat odată cu semnalarea
călătoriei “scrisoricii de amor” a lui Tipătescu către “coana Joițica” de la cetăţeanul turmentat la
Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori, a lui Agamiță Dandanache, al
cărei traseu va continua şi “aldată”. Strădaniile personajelor (ameninţările lui Tipătescu,
strategiile diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către Trahanache, intervenţiile
poliţaiului Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă) vor fi
anulate de modul cum hazardul serveşte interesele unora sau altora.
Deşi subliniază ideea rivalităţii politice, personajele nu se schimbă, aspect evident în finalul
împăcării festiviste în care satisfacţiile personale servesc binelui ţării. Conflictul dramatic
principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii (Tipătescu, Zoe,
Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu) şi gruparea independentă, constituită în jurul lui
Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul FarfuridiBrânzovenescu, care se teme de
trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale
Cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată
rezolvată, în final gestul său devenind aproape inutil. Dramaturgul utilizează o serie de procedee
compoziţionale (răsturnări bruşte de situaţie, elemente-surpriză, anticipări, amânări), care
complică situaţia conflictuală. Prin tehnica acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile
unui uriaş bulgăre de zăpadă ce ameninţă a strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor,
pentru ca lucrurile să ia o întorsătură neaşteptată şi finalul să fie fericit pentru toţi.
Viziunea autorului poate fi rezumată la cunoscutul enunţ “Simţ enorm şi văz monstruos”.
Sub masca râsului, I.L. Caragiale realizează o radiografie satirică a societăţii, dar şi a naturii
umane. Geniul comic al autorului se împleteşte cu formaţia sa realistă. Comedia “O scrisoare
pierdută”, alături de întreaga operă, creează un univers caragialian original, care a pătruns în
stratul cel mai profund al conştiinţei noastre culturale.