I.L.

Caragiale O scrisoare pierdută (comedie)

1.Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea piesei într – o

tipologie, într – un curent cultural/ literar, într –o orientare tematică

Publicată în anul 1885, în revista Convorbiri literare, opera literară O scrisoare

pierdută de I. L. Caragiale este o comedie , adică o specie a genului dramatic,
care provoaca râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a
unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit. Conflictul comic este realizat prin
contrastul între aparenţă şi esenţă. Sunt prezente formele comicului (umorul,
ironia) şi diferite tipuri de comic : de situaţie, de caracter, de moravuri, de limbaj
şi de nume.

Încadrându- se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea/criticarea

unor defecte omeneşti, piesa prezintă aspecte din viaţa politică ( lupta pentru
putere în contextul alegerilor pentru Cameră) şi de familie (relaţia dintre
Tipătescu şi Zoe Trahanache) a unor reprezentanţi corupţi ai politicianismului
românesc.

2. Ilustrarea temei comediei studiate prin două scene, secvenţe /citate

comentate
Tema comediei constă în satirizarea vieţii publice ( lupta pentru putere în
contextul alegerilor pentru Cameră, şantajul, falsificarea listelor electorale) şi de
familie ( triunghiul conjugal a unor politicieni din societatea românească de la
sfârşitul secolului al XIX –lea.

Scena iniţială prezintă personajele ,Ştefan Tipătescu şi Pristanda, care citesc ziarul
lui Nae Caţavencu, Răcnetul Carpaţilor, şi numără steagurile. Venirea lui
Trahanache cu vestea deţinerii scrisorii de amor de către adversarul lor politic
declanşează conflictul dramatic principal.

Conflictul dramatic principal , conturat încă din expoziţiune , constă în

confruntarea pentru putere politică a două forţe opuse : reprezentanţii partidului
aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, preşedintele grupării locale a partidului
şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă, constituită în jurul lui Nae
Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor. Conflictul
are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între
esenţă şi aparenţă.

3.Prezentarea a două elemente de structură şi compoziţie ale textului dramatic

(ex. acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, registre stilistice, limbajul
personajelor, notaţiile autorului)

Subiectul piesei este bine închegat şi se structurează pe momente ale

subiectului, corespunzând, în linii mari, celor patru acte ale piesei : actul I
cuprinde expoziţiunea şi intriga, actul al II- lea desfăşurarea acţiunii, actul al III- lea
punctul culminant, actul al IV- lea deznodământul.

Acţiunea comediei este plasată în « capitala unui judeţ de munte, în zilele

noastre », adică la sfârşitul secolului al XIX- lea, în perioada campaniei electorale,
într- un interval de trei zile.

Prin titlu este sugerat conţinutul întregii opere, un şir de întâmplări comice,
legate de pierderea şi găsirea succesivă a unei scrisori de dragoste a lui Tipătescu,
prefectul judeţului, către Zoe Trahanache, soţia lui Zaharia Trahanache, şeful său
politic.

Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.

Scrisoarea, compromiţătoare pentru reprezentanţii locali ai partidului aflat la
putere şi găsirea ei de către adversarul politic, care o foloseşte ca armă de şantaj ,
constituie intriga piesei.

Actul al II- lea (desfăşurarea acţiunii) începe cu numărarea voturilor, cu o zi

înaintea alegerilor. Se declanşează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi-
Brânzovenescu de trădarea prefectului. Încercările îndrăgostiţilor sunt
contradictorii : Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Caţavencu şi
percheziţionarea locuinţei, Zoe, dimpotrivă, îi ordonă eliberarea lui şi uzează de
mijloacele de convingere feminine pentru a – l determina pe Tipătescu să susţină
candidatura avocatului din opoziţie, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu
acceptă compromisul politic, Zoe îi promite şantajistului spijinul său. Depeşa
(scrisoarea) primită de la centru solicită însă alegerea altui candidat pentru
Colegiul al II – lea.

Actul al III- lea prezintă momentul de maximă intensitate în desfăşurarea acţiunii

(punctul culminant). Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu, pe care
intenţionează să o folosească pentru contraşantaj. Apoi anunţă în şedinţă numele
candidatului susţinut de comitet : Agamiţă Dandanache. În încăierare, Caţavencu
pierde pălăria cu scisoarea, găsită pentru a doua oară de cetăţeanul turmentat,
care o va duce destinatarei în actul următor.

Deznodământul din actul al IV- lea rezolvă conflictul. Scrisoarea ajunge la

destinatar, Zoe Trahanache iar Caţavencu se supune condiţiilor ei. Agamemnon
Dandanache ( a cărui propulsare politică este cauzată de o poveste
asemănătoare : şi el găsise o scrisoare compromiţătoare şi se folosise de şantaj)
va fi ales în unanimitate şi totul se termină cu festivitatea condusă de Nae
Caţavencu, în onoarea proaspătului ales.

Personajele piesei acţionează ca nişte marionete lipsite de profunzime

sufletească, fără a evolua pe parcursul acţiunii, fără a suferi transformări
psihologice (personaje plate). Autorul alege ca modalităţi de caracterizare nu
numai faptele, gesturile,atitudinile şi comportamentul personajelor, ci şi comicul
de moravuri, de situaţie, de caracter, de nume şi limbaj.

Tensiunea dramatică este susţinută gradat prin lanţul de evenimente care

conduc spre rezolvarea conflictului .Este utilizată tehnica amplificării treptate a
conflictului. O serie de procedee compoziţionale modifică raporturile dintre
personaje: răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente surpriză,
anticipări, amânări care menţin tensiunea dramatică.

Două personaje secundare au un rol aparte în construcţia subiectului şi în

menţinerea tensiunii dramatice.
 În fiecare act, în momentele de maximă tensiune, Cetăţeanul turmentat intră în
scenă, având intervenţii involuntare, dar decisive în derularea intrigii. El apare ca
un instrument al hazardului (întâmplării), fiind cel care găseşte scrisoarea din
întâmplare, în două rânduri, face să- i parvină mai întâi lui Caţavencu şi o duce în
final andrisantului, coana Joiţica.

Dandanache este elementul surpriză prin care se realizează deznodământul, el

rezolvă ezitarea scriitorului între a da mandatul « prostului » Farfuridi sau
« canaliei » Caţavencu.

La nivel compoziţional, se evidenţiază opoziţia dintre incipit şi final . Comedia se

deschide printr – un scandal şi se încheie cu o petrecere care dizolvă conflictele şi
neînţelegerile.

Existenţa celor două scrisori conferă simetria intrigii şi sugerează corupţia, atât în
provincie, cât şi în capitală.

Principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăluie
intenţiile, sentimentele, opiniile. Prin dialog se prezintă evoluţia acţiunii, se
definesc relaţiile dintre personaje şi se realizează caracterizarea directă sau
indirectă. În dialogul dramatic, stilul este marcat de oralitate, mijloacele
nonverbale (gesturi, mimică) şi paraverbale (intonaţie, accent, ritm, pauză) se
substituie replicilor sau le însoţesc sub forma indicaţiilor scenice. Limbajul oral
este marcat prin forme populare sau familiare, repetiţii, exprimare eliptică,
interogaţie, exclamaţie, simplitatea frazei.

{Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor (realismul) .

La aceasta se adaugă caracterizarea directă, realizată în pagina de prezentare a
personajelor, dar şi caracterizarea indirectă realizată, între altele, prin situaţiile
comice în care sunt puse personajele, prin onomastică şi prin indicaţii scenice.
(optional)}

Prezenţa monologului dramatic (discursurile electorale Farfuridi şi Caţavencu) şi a

aparte- ului (intervenţiile lui Ghiţă) este mai restrânsă.
În comedia O scrisoare pierdută, sursele comicului sunt diverse : comicul de
moravuri, de intenţie, de situaţie, de caracter, comicul numelor proprii, comicul
de limbaj.

Comicul de situaţie susţine tensiunea dramatică prin întâmplările neprevăzute,

construite după schemele clasice : scrisoarea este pierdută şi găsită succesiv,
acumularea progresivă (tehnica bulgărelui de zăpadă) , coincidenţa, repetiţia,
răsturnarea de statut ,evoluţia inversă a lui Caţavencu, teama exagerată de
trădare a grupului Farfuridi -Brânzovenescu, confuziile lui Dandanache, care o
atribuie pe Zoe când lui Trahanache, când lui Tipătescu şi interferenţa finală a
intereselor în împăcarea ridicolă a forţelor adverse. Comportamentul
personajelor, dar şi numele lor sugerează inferioritate, vulgarism şi lichelism.

Comicul de caracter şi de moravuri . Pentru realizarea comicului de moravuri şi

a celui de caracter sunt exploatate toate valenţele elementelor de structură a
textului : titlul, tema şi conflictul dramatic, reperele spaţio- temporale, discursul
scenic şi procedeele dramatice, construcţia subiectului şi a personajelor.}

Precum în comedia clasică, sursa comicului de caracter este contradicţia dintre

aparenţă şi esenţă, dintre cee ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în
realitate. Aparenţa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este
una deprimantă : corupţie, parvenitism, demagogie. Comicul de caracter
reliefează defectele general- umane, pe care Caragiale le sancţionează prin râs :
demagogia lui Caţavencu, prostia lui Farfuridi, servilismul lui Pristanda, senilitatea
lui Dandanache.

Prin utilizarea comicului de limbaj se evidenţiază statutul de parvenit sau

trăsături psihologice ale personajelor comice.Vorbirea constituie criteriul după
care se disting două categorii de personaje : parveniţii, care îşi trădează incultura
prin limbajul valorificat de autor ca sursă a comicului şi personajele « cu carte  »
(Tipătescu şi Zoe), ironizate însă pentru legătura extraconjugală.

Comicul numelor proprii este o formă prin care autorul sugerează dominanta de
caracter, originea sau rolul personajelor în desfăşurarea evenimentelor : numele
Trahanache este provenit de la cuvântul trahana « o cocă moale » ceea ce
sugerează că personajul este modelat de « enteres ». Numele Dandanache vine
de la dandana « boacănă, gafă », nume sugestiv pentru cel care creează confuzii
penibile.

Prin toate aceste mijloace, piesa provoacă râsul, dar, în acelaşi timp, atrage
atenţia cititorilor , în mod critic, asupra comediei umane. Lumea eroilor lui
Caragiale este alcătuită dintr – o galerie de personaje care acţionează după
principiul « Scopul scuză mijloacele ».