Sacru este un os variabil în forma sa , precum și în relațiile sale cu oasele iliuace și a cincea

vertebră lombară. Cu ajutorul studiilor antropologice se pot clasifice aceste variabilități.

Am observat că forma sacrului este foarte variabilă în funcție de diferiți parametri individuali.
Astfel, palparea și testarea acestei regiuni a corpului ar trebui revizuite în funcție de acești
parametri.
Pare necesar să ne aprofundăm cunoștințele pe această temă pentru a ne îmbunătăți protocoalele
de cercetare și practica noastră in terapia manuala.
Conform clasificării lui Radlauer din 1908, modificată de Speransky în 1925 și confirmată de
rezultatele recente (Delmas, 1999, Mahato, 2010, Siffre, 2013).
Exista 3 tipuri de sacru fig1
1 Sacrul hipobazal, cu cele două brațe ale suprafeței auriculare formând un unghi de 110° până la
150°. Este legat de un rahis cu curburi scăzute, de unghiuri infero-laterale marcate (ILA) și de o
ocluzală de tip II.
2 Sacrul homobazal, cu cele două brațe ale suprafeței auriculare formând un unghi de 90° în 100°.
Este legat de un rahis cu curburi normale și de ILA-uri șterse.
3 Sacrul hiperbazal cu suprafata auriculara cu bratele articulare care formeaza un unghi de 80°
pana la 90°. Este legat de un rahis cu curburi crescute, de ILA-uri șterse și de o ocluzală de tip III.
În forma extremă a hipobazalității, primele vertebre sacrale tind spre o lombalizare parțială sau
totală a primei vertebre sacrale (S₁).
Dimpotrivă în formele extreme de hiperbazalitate observăm o sacralizare mai mult sau mai puțin
completă a vertebrei a cincea lombară (L5).În consecință, are loc o adaptare a formei articulațiilor
sacroiliace și a trabeculelor.
ILA-urile sunt singurele elemente vizibile pe o radiografie frontală a pelvisului. Figura 2
Variații de formă prin asimetria Dreapta/Stânga
O lucrare recentă (Plochoki, 2002) arată o asimetrie direcțională stângă a sacrum alae. Pentru a
găsi acest rezultat, este necesar să se măsoare lățimea și lungimea anteroposterioră a alei sacrale
precum și înălțimea suprafeței auriculare a articulației sacroiliace (Figura 3).
O asimetrie direcțională stângă înseamnă că, în majoritatea populației, ala sacrală stângă este
mai dezvoltată decât cea sacrală dreaptă.
Această diferență este legată de lateralitatea populației în principal dreptaci. Se crede că provoacă
o sarcină crescută pe suprafața articulară stângă.
Variații de formă legate de dimorfismul sexual
Sacrul feminin se caracterizează printr-un indice corpo-bazal semnificativ mai mic
decât cel al bărbaților (White et al., 2012). Acest indice este definit prin următoarea
formulă:
Indicele corporal = Diametrul transversal al corpului S1 impartit cu Lățimea sacră
× 100
Acest rezultat implică faptul că corpul lui S₁ este proporțional mai mic în comparație
cu lățimea alei sacrale la femei. Acest lucru este legat de faptul că posedă un pelvis mai larg.
Indicele sacru reflectă forma generală a sacrului. Este variabila in functie de sex și la originea
etnică (Mazumdar și colab., 2012, White și colab., 2012). Este definite de următoarea formulă:
Indice sacral =Lățimea anterioară maximă, impartit cu Înălțimea anterioară maximă× 100
Dacă indicele sacru este mai mic de 100, sacrul este mai lung decât lat, acest tip de
sacru se numește dolicohieric.
Între 100 și 106, este subplatyhieric, adică puțin mai lat decât top.
Dincolo de 106, este platyhieric, semnificativ mai mare decât lung.
Femeia are un sacru mai larg decât lung, platyhieric sau subplatyhieric, în timp ce pentru bărbați,
aceștia sunt subpatihieric sau dolicohieric.
Măsurile efectuate în diferite regiuni ale lumii constată diferențe pe eșantioanele studiate.
Măsurile sunt ilustrate în Figura 4.
Variatii de forma din modul de exprimare care favorizează activitatea în anumite lanțuri
musculare .
Dupa modul de activitate a lanturilor musculare sunt trei tipuri distincte de sacru: neutru, aplecat
sau arcuit.
Figura 5
Sacrum înclinat (AM)
Primele două vertebre sacrale sunt în flexie înainte, una față de cealaltă; aceasta modifică relația
dintre orientarea platoului sacral și orientarea globală sagitală a sacrului.
Asociem această formă cu un mod de exprimare a corpului care favorizează lanțurile antero-
mediane
(AM).
Sacrum neutru (PA-AP)
Primele două vertebre sacrale sunt aliniate una cu cealaltă. Asociem această formă cu un mod de
exprimare a corpului care favorizează lanțurile Postero-Anterior și Antero-Posterior (PA-AP).
Sacrum arcuit (PM)
Vertebrele sacrale S1 și S2 sunt în extensie una față de alta; aceasta modifică relația dintre
orientarea platoului sacral și cea a orientării globale sagitale a sacrului. Asociem această formă cu
un mod de exprimare a corpului care favorizează lanțurile postero-mediane (PM).
Se spune că un prim tip este neutru (fig. 2.1), întrucât forma sa, care este intermediară, se află
între cele două extreme. Primele două vertebre sacrale sunt aliniate una cu cealaltă.
Asociem această formă cu un mod de exprimare a corpului care favorizează lanțurile musculare
pe care le desemnăm Postero-Anterior (PA) și Antero-Posterior (AP)
Un al doilea tip prezintă o formă înclinată (fig.2.2): primele două vertebre sacrale prezintă o
flexie înainte una față de alta, ceea ce modifică orientarea platoului sacral în raport cu orientarea
sagitală globală a sacrului.
Asociem această formă cu un mod de exprimare al corpului care favorizează lanțurile pe care le
numim antero-median (AM).
Un al treilea tip afișează o formă arcuită (fig.2.3): S1 și S2 sunt în extensie, unul față de celălalt,
ceea ce modifică relația relația dintre platoul sacral și orientarea globală sagitală a sacrului.
Asociem această formă cu un mod de exprimare a corpului care favorizează lanțurile pe care le
numim Postero-Median (PM).
Sacrul AM înclinat în poziția AM
Un sacrum înclinat are o formă menită să funcționeze într-o poziție relativ verticală, ceea ce este
cazul când lanțurile anterioare și mediane sunt dominante.
Sacrul AM înclinat în poziția PM
O dominanță dobândită în lanțurile posterioare și mediane (PM) favorizează orizontalitatea
sacrului, care în acest caz este tipizat „genetic” a fi în AM. Platoul sacral este prea vertical pentru
a primi coloanal vertebrală în mod corespunzător și există risc substanțial de anterolistez.
figura 6
Coloana vertebrală se sprijină pe platoul sacral; este deci evident că poziţia sa este importantă
pentru echilibrul întregului corp.
Profesorul de Sèze propune că unghiul ideal de înclinare a platoului sacral față de orizontală este
de aproximativ 34°; aceasta garanteaza o receptie ideala a coloanei vertebrale pe sacru si mai
precis L5 pe S1 (fig. 3.1).
Pentru fiecare dintre cele trei „tipologii” sacrale, orientarea platoului față de planul sagital este
diferită, ceea ce implică în mod necesar o poziționare diferită a sacrului în funcție de faptul că are
o formă neutră, inclinat sau arcuită.
Vom elabora cazul particular al unui sacrum înclinat: sacrul trebuie menținut într-o poziție relativ
verticală între oasele coxale.
Este de obicei afișată în această poziție la indivizii pentru care modul de exprimare favorizează
activitatea în lanțurile anterioare și mediane (AM). Acest tip de sacru este, într-un sens,
„proiectat” să fie menținut în AM între oasele coxale.
Cu toate acestea, nu este neobișnuit să întâlniți subiecți care, în timp ce prezintă un sacrum
înclinat (AM), au dezvoltat o hiperactivitate dobândită în lanțurile posterioare și mediane (PM),
care atunci când sunt degradate, înclină sacrul înainte spre orizontală.
Acest lucru produce adesea un rezultat advers; instabilitatea L5 pe S1 generează dureri lombo-
sacrale, potenţial determinând anterolisteza (fig. 3.2).
În primul caz, vom discuta o tipologie dobândită legată de potențialul rădăcină, ( potențialul
rădăcină este moștenirea genetică a cuiva ) în timp ce al doilea caz ilustrează o tipologie
dobândită care nu este în concordanță cu potențialul rădăcină.
În general, există un potențial, dar adesea acesta este în contradicție cu ceea ce este dobândit.
Acțiune-reacție între lanțurile antagoniste Când acestea sunt în echilibru, lanțurile modelează
corpul și optimizează funcționarea acestuia.
Pentru ca acest lucru să se întâmple, ei trebuie să împărtășească peisajul corpului prin acțiuni
complementare. Fiecare lanț marchează corpul cu amprente pe care le calificăm ca fiind utile în
sensul că conferă corpului o formă armonioasă fără a-i împiedica acțiunea dinamică.
Într-un fel, fiecare lanț are propriul său fief (sau fortăreață) și, atâta timp cât nu trec peste bord,
echilibrul corpului este în general respectat.
Cu toate acestea, excesul de activitate într-un lanț se poate revărsa în feuda altui lanț și îl poate
domina.
Acesta din urmă devine în consecință reactiv și antagonist în loc să-și mențină
complementaritatea; suferința sa este exprimată ca durere.
Este posibil ca reactivitatea lanțului să fie mai mare, cu cât potențialul său rădăcină este mai
puternic.
Atunci când lanțurile, ca instrumente de exprimare a unui potențial rădăcină, nu își găsesc
expresie în organism deoarece sunt asuprite de alte lanțuri antagoniste, ele sunt expuse riscului
crescut de suferință; la fel de opuse celor fără potenţial, deci fără a fi nevoie să se exprime.
Prin urmare, este important să se facă diferența între un exces de activitate cu potențial rădăcină și
un exces de activitate fără potențial, al doilea fiind adesea mai prost tolerat decât primul.