INTRODUCERE

Caracteristica omului, ca tip de postură şi locomoţie, este staţiunea bipedă ce a atras unele
modificări morfofuncţionale indispensabile însăşi evoluţiei psihofizice a acestuia. Bipedia a dus la
apariţia curburilor la nivelul coloanei vertebrale necesare proceselor de compensare şi, implicit, la
dezvoltarea unui câmp bogat de sindroame, in rândul cărora sindromul dureros lombar ocupa un loc
principal.
Frecvenţa foarte mare – şi în creştere – a afecţiunilor coloanei se explica prin factorii de risc
incriminaţi, tot mai actuali astazi: greutatea, talia (mai mare de 170 cm la femei şi 180 cm la bărbaţi),
tulburările de statică, pozitia coloanei, stresul şi nu în ultimul rând, sportul.
Sportul are efecte contradictorii asupra coloanei vertebrale lombare - pe de o parte întăreşte
masele şi elasticitatea musculara, cu un efect protector asupra structurilor discale, iar pe de alta parte
microtraumele sportive repetate pot fi nocive.
Leziuni la nivelul coloanei vertebrale apar in 10-15% din cazurile tipice ale practicii sportive, iar
cele mai grave sunt raportate în cazul sporturilor de contact, cum ar fi fotbal, rugby, hochei, dar si in cele
cu solicitare mecanica mare la nivelul coloanei (flexie, extensie, torsiune), precum polo, volei sau
baschet.
Solicitările sporite, asociate uneori traumatismelor afectează veriga musculară, cu rol funcţional
şi protectiv în complexul lombosacrat, putând creste susceptibilitatea acestui segment la decompensare
funcţională.
Prognosticul vital este extrem de rar compromis, dar durerile au un caracter cvasicronic (60% din
cei ce au prezentat un prim atac de lombalgie, repetă episoadele dureroase), cauză care înscrie sindromul
dureros lombosacrat între afecţiunile de mare incapacitate si cu repercursiuni in continuarea activitatii
sportive optime. Din acest motiv, tratamentul lombalgiilor acute şi subacute trebuie instituit precoce
pentru a scădea riscul de evoluţie spre cronicizare.
Cel mai important element ce trebuie urmărit este realizarea unui tratament unitar, adaptat
particularităţilor fiecărui sportiv, pentru aceasta fiind necesară o privire pătrunzătoare asupra afecţiunii
propriu-zise cu stabilirea exactă a etapelor ei evolutive.
Problema durerii lombare in practica sportiva ocupa o pozitie aparte si consideram ca datorita
implicaţiilor sale importante, fizice si emoţionale, trebuie bine cunoscută şi apoi, depăşită.
Un stil de viata sportiv nu ofera nici o garantie impotriva aparitiei durerii lombare joase.
Antrenamentele cu greutati efectuate necorespunzator sau diferitele activitati sportive cresc in esenta
incarcatura la nivelul spatelui, putand genera durere.
De fapt, lombalgia este un element comun pentru cei care ridică greutăţi, dar şi pentru alergători,
ciclişti, fotbalişti, rugbyşti, voleibalişti, baschetbalişti, poloişti, canotori, gimnaşti sau alţi atleţi.
Durerea lombară adună 7% din totalul suferinţelor apărute în urma activităţiilor sportive. Există
anumiţi factori care predispun sportivul la apariţia durerii lombare joase: un puseu de creştere la copii si
adolescenti, discrepanta intre lungimea membrelor inferioare, ridicarea necorespunzatoare de greutati,

1
cresterea brusca a intensitatii sau frecventei antrenamentelor, o incalzire defectuoasa, antrenamente cu
incarcare efectuate in mod repetitiv, o incarcare excesiva brusca plus rasucire, accidentări.
Corpurile noastre, cu atat mai mult cele ale sportivilor, se adapteaza mediului inconjurator.
Aceasta adaptare poate cauza in timp un dezechilibru muscular, care, la randul lui, va genera o postura
defectuoasa. Daca disfunctia nu este corectata la timp, apare o presiune inegala la nivelul discurilor
intervertebrale si, mai devreme sau mai tarziu, acestea vor ceda. De aceea, este foarte important sa
identificam cauza care a dus la aparitia dezechilibrului. In caz contrar, sportivii vor trece de la un
tratament la altul si vor suporta consecintele dureroase luni sau ani de zile, situatie care poate fi evitata.
Dupa un episod dureros, revenirea la programul de antrenament trebuie sa fie treptata.

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA COLOANEI VERTEBRALE LOMBARE

Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. Ea formează
segmentul axial al trunchiului si este o tijă lungă, mobilă şi rezistentă, situată în partea dorsală a
trunchiului, pe linia mediană, articulându-se superior cu extremitatea cefalică, anterior cu coastele iar
inferior cu oasele coxale. Coloana vertebrală nu este dreaptă, ci are o serie de curburi în plan sagital şi în
plan frontal, construcţie ce-i sporeşte rezistenţa.
Segment complex, coloana vertebrală rezultă prin suprapunerea a 33 - 34 de piese osoase, numite
vertebre. Vertebrele sunt unite între ele prin articulaţii şi ligamente, datorită cărora coloana vertebrală
realizează un întreg flexibil şi rezistent, permiţând trunchiului mişcări variate de flexie, extensie,
înclinări laterale şi torsiune (răsucire în jurul axului).
Coloana vertebrală se împarte în 5 regiuni, fiecare dintre ele fiind alcătuită, în mod normal, dintr-
un număr fix de vertebre: regiunea cervicală - 7 vertebre (C1-C7), regiunea dorsală (toracală) - 12
vertebre (T1-T12), regiunea lombară – 5 vertebre (L1-L5), regiunea sacrală – 5 vertebre unite ce
formeaza sacrul si regiunea coccigiană cu cele 4 - 5 vertebre unite ce formeaza coccisul.
Vertebrele din fiecare regiune au caracteristicile morfofuncţionale legate de îndeplinirea celor
două funcţii importante ale coloanei vertebrale umane:

- de a suporta greutatea corpului, trunchiului şi membrelor superioare;

- de a asigura o mobilitate suficientă.

Vertebrele sunt alcătuite din două părţi: o parte anterioară numită corp şi o parte posterioară

numită arc, ele închizând canalul vertebral. Corpul vertebrei, partea cea mai voluminoasă, are forma

unui cilindru scurt care prezintă două feţe (superioară şi inferioară) alcătuită dintr-o lamă de ţesut fibros

(placă terminală) şi o circumferinţă. Arcul vertebral are formă neregulată şi prezintă posterior şi median

o apofiză spinoasă, lateral două apofize transverse iar superior şi inferior câte două apofize articulare.

Între apofiza spinoasă şi apofizele articulare se găsesc lamele vertebrale. Porţiunile care leagă arcul

vertebral de corpul vertebral se numesc pediculi. Apofizele poartă şi denumirea de procese (spinoase,

articulare, transverse).
2
 Vertebrele lombare sunt în număr de 5 şi prezintă caractere regionale şi speciale, în contextul

solicitărilor mecanice, statice şi dinamice, deosebit de importante la acest nivel. Corpul vertebrei

lombare este cel mai voluminos dintre corpurile vertebrale, fiind mai lat şi mai înalt. Cuningham a

stabilit un indice lombar dat de raportul dintre inaltimea corpului inapoi si inaltimea corpului inainte

inmultit cu 100, indice lombar ce variază la om între 97,46 – 98,68 (la animalele vertebrate este mai

mare ca 100) şi se calculează pe radiografia de profil.

Diametrul transvers al corpurilor vertebrale lombare este mai mare decât cel antero-posterior,

ceea ce explică posibilităţile mari ale acestei regiuni de a realiza mişcări de flexie şi extensie.

Apofizele vertebrelor lombare prezintă la rândul lor o serie de caracteristici, astfel: apofiza

spinoasă este bine dezvoltată, de formă dreptunghiulară, cu direcţie orizontală; apofizele transverse sunt

plate şi orientate lateral, partea anterioară fiind omologată coastelor; ele sunt atrofiate şi poartă numele

de apofize costiforme (procese costiforme), deschizându-se din partea mijlocie a pediculilor; apofizele

articulare au o direcţie verticală şi sunt dispuse în plan sagital; feţele articulare superioare privesc înapoi,

iar cele inferioare privesc înainte, realizând articularea între vertebre. Gaura vertebrală a vertebrei

lombare este de formă triunghiulară având diametru mare (în raport cu gradul de mobilitate al coloanei).

Vertebrele de tranziţie L1 şi L5 prezintă o serie de caractere speciale reprezentate de: vertebra L1

– are procesul accesor foarte accentuat şi procesul costiform mai redus, prezentând caractere

morfologice de trecere între regiunea dorsală şi cea lombară; vertebra L5 – are corpul mai înalt anterior,

apofizele transverse sunt scurte şi groase, iar cele articulare mult depărtate între ele şi plane.

În continuarea vertebrelor lombare se află sacrul – os median nepereche, simetric, rezultat prin

sudarea celor cinci vertebre sacrate. Sacrul are forma unei piramide cu baza în sus şi vârful în jos,

articulându-se lateral cu cele două oase coxale prin faţetele auriculare. Baza sacrului prezintă median o

suprafaţă ovalară pentru articularea cu faţa inferioară a corpului vertebrei L5, iar lateral de aceasta,

apofizele articulare ale sacrului care se articulează cu apofizele articulare inferioare ale aceleiaşi

vertebre lombare. Vârful sacrului este constituit dintr-o suprafaţă articulară pentru coccis (vertebrele

coccigiene ) şi din două mici coarne – coarnele sacrului. Sacrul are o direcţie oblică dinspre anterior

înspre posterior, formând cu vertebra lombară L5 un unghi care proemină anterior, acest unghi sacro-

vertebral numindu-se promontoriu. El are între 100 si 130 grade şi este mai mare la femei al căror bazin

este mai înclinat decât la bărbaţi.

Între vertebre se realizează o serie de articulaţii care se clasifică în: articulaţiile corpurilor

vertebrale (intersomatice), articulaţiile proceselor articulare, mijloacele de unire ale lamelor vertebrale,

3
mijloacele de unire ale proceselor spinoase şi mijloacele de unire ale proceselor transverse. Ultimele trei

se realizează prin intermediul ligamentelor.

Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt încadrate în grupul de articulaţii numite simfize

(amfiartroze semimobile în care ţesutul de continuitate dintre oase este fibrocartilaginos). Suprafeţele

articulare sunt date de feţele superioare şi inferioare, uşor concave, ale corpurilor vertebrale; între ele se

găsesc discurile intervertebrale.

Discurile intervertebrale sunt formaţiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o porţiune

periferică fibroasă – inelul fibros şi o porţiune centrală – nucleul pulpos.

Inelul fibros periferic este alcătuit din lame de fibre conjuctive, care se inseră profund pe zona

compactă osoasă, continuându-se cu fibrele colagene ale osului. Ele sunt orientate oblic faţă de vertebre

şi se încrucişează între ele. Lamele de fibre sunt unite între ele printr-o substanţă denumită ciment şi sunt

mai numeroase în partea anterioară a inelului fibros şi mai puţin numeroase în partea lui posterioară,

unde şi orientarea devine mai paralelă. Deasemenea şi cimentul interlamelar este în cantitate mai mică în

partea posterioară, ceea ce favorizează hernierea nucleului pulpos spre canalul vertebral. În partea

centrală, lamele de fibre se pierd în nucleul pulpos, unde se sudează, la matricea intercelulară a acestuia.

Nucleul pulpos central este elastic, de culoare albicioasă la tineri, gălbuie şi mai consistentă la

bătrâni. El este oval ca o lentilă turtită şi este format dintr-un ţesut fibros foarte lax infiltrat în lichid, din

câteva celule asemănătoare condrocitelor şi din resturi de notocord. Din punct de vedere fizic, nucleul

pulpos se comportă ca un gel care pierde apa diminuându-şi fluiditatea în raport direct cu presiunea care

se exercită asupra lui. Forţa care se dezvoltă în interiorul gelului când acesta pierde apa se numeşte forţă

de imbibiţie şi creşte proporţional cu cantitatea de apă pierdută până când va echilibra presiunea

exercitată asupra nucleului pulpos. Poziţia nucleului nu este fixă, aceasta modificându-se în cursul

mişcărilor (se deplasează întotdeauna în direcţie opusă aceleia pe care o ia coloana) deoarece acesta este

elastic, deformabil şi expansibil. Astfel, permanenta presiune în care se află face ca orice defect al

inelului fibros care-l înconjoară să permită hernierea lui. Limita superioară şi inferioară a discurilor este

alcătuită din lamele cartilaginoase care protejează nucleul de presiunile excesive.

Până la adolescenţă discurile dispun de vase sangvine. Acestea degenerează in jurul vârstei de 20

- 25 ani, pentru ca la adult nutriţia cartilajului să se facă prin difuziune. Inervaţia discurilor este săracă,

nucleul pulpos nu este inervat, iar inelul fibros primeşte ramuri nervoase din nervii sinovertebrali

(Luschka).

4
 Rolul discurilor intervertebrale este multiplu: menţinerea curburilor coloanei, datorită rezistenţei

lor; favorizarea revenirii lor la starea de echilibru după terminarea mişcărilor, datorită elasticităţii lor;

transmiterea greutăţii corpului în toate direcţiile, la diferite segmente ale coloanei; amortizarea şocurilor

sau presiunilor la care este supus fiecare segment, în mod special în cursul eforturilor.
Celelalte mijloace de legătură între corpurile vertebrale sunt ligamentele vertebrale longitudinale
anterior şi posterior.
Ligamentul vertebral longitudinal anterior este o bandă lungă, albă-sidefie, fibroconjunctivă,
aşezată pe faţa anterioară a coloanei vertebrale de la porţiunea bazilară a occipitalului până la vertebra a
II-a a sacrului (S2). Ligamentul aderă intim la corpurile vertebrale şi mai slab la discuri. Între ligament,

marginea vertebrei şi disc se află un spaţiu ocupat de ţesut conjunctiv lax, plexuri nervoase şi terminaţii
nervoase – aici pot apărea osteofitele, semnul caracteristic al discartrozelor.
Ligamentul vertebral longitudinal posterior este, la rândul lui, o bandă lungă, albă-sidefie,
fibroconjunctivă aplicată pe faţa posterioară a corpurilor vertebrale în interiorul canalului rahidian,
înaintea măduvei spinării şi a durei mater; se întinde de la faţa endocraniană a porţiunii bazilare a
occipitalului până la baza coccisului, în porţiunea caudală subţiindu-se şi formând ligamentul
sacrococcigian profund.
Articulaţiile proceselor articulare din regiunea lombara sunt articulaţii de tip trahoid (permit
numai mişcări de rotaţie). Suprafeţele articulare sunt acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă fibroasă care se inseră pe periferia suprafeţelor
articulare; capsulele articulaţiilor sunt mai îngroşate la nivel lombar.
Unirea lamelor vertebrale se realizează cu ajutorul ligamentelor galbene (flava). Ele sunt
alcătuite din fibre elastice anastomozate între ele, au o formă dreptunghiulară şi se întind de la procesul
articular până la baza procesului spinos. Rolul lor este foarte important, constănd în: contribuitia la
readucerea coloanei în poziţie normală, după ce a fost flectată, datorită elasticităţii lor; împiedicarea
flexiei bruşte sau exagerate a coloanei, protejând discurile intervertebrale de leziuni; contributia la
menţinerea poziţiei verticale a coloanei vertebrale.
Unirea proceselor spinoase se realizează prin două feluri de ligamente: ligamentele interspinoase
şi ligamentul supraspinos.
Ligamentele interspinoase se prezintă ca două lame sagitale situate în spaţiul dintre două procese
spinoase învecinate. În regiunea lombară sunt mai lăţite şi de formă patrulateră.
Ligamentul supraspinos este un cordon puternic, fibros, întins în toată lungimea coloanei
vertebrale ce uneşte vârful proceselor spinoase.
Procesele transverse se unesc prin nişte formaţiuni fibroase numite ligamente intertransversale,
care au o dezvoltare maximă în regiunea lombară.

5
 Articulaţia lombosacrată uneşte sacrul cu vertebra lombară L5. În această articulaţie se întâlnesc

un disc intervertebral, partea inferioară a ligamentelor vertebrale longitudinale, o capsulă pentru

articulaţia proceselor articulare, ligamentele galbene, ligamentele supraspinos şi interspinoase.

La baza mobilităţii coloanei vertebrale se află ceea ce Schmorl a denumit segmentul motor,

alcătuit din discul intervertebral şi ligamentele acestuia, găurile de conjugare, articulaţiile interapofizare

şi apofizele spinoase cu ligamentele lor.

Segmentul motor poate fi împărţit într-un stâlp anterior şi unul posterior. Stâlpul anterior este

mai puţin mobil, mai solid, prezintă relativ rare inserţii musculare şi constituie elementul principal de

susţinere mecanică pasivă a coloanei. Stâlpul posterior prezintă numeroase inserţii musculare şi

constituie elementul principal motor al coloanei.

Mişcările coloanei vertebrale sunt produse de un număr mare de muşchi, care se inseră fie pe
coloană, fie la distanţă de ea, cum sunt unii muşchi ai gâtului şi muşchii abdominali.
Muşchii abdominali sunt antero-laterali închizând cavitatea abdominală înainte şi pe laturi; au un
rol deosebit de important în statica şi dinamica coloanei vertebrale, aducând o valoroasă contribuţie la
realizarea „ presei musculare”.
Marele drept abdominal este situat imediat în afara liniei mediane şi prezintă proximal trei
langhete (externă, mijlocie, internă) care se unesc şi formează corpul muşchiului, aplatizat şi îndreptat
din loc în loc de benzi transversale aponevrotice (intersecţiuni aponevrotice). Distal, muşchiul se inseră
pe marginea superioară a corpului pubisului prin intermediul unui tendon lat de 2-3 cm. Acţionează în
felul următor - când îşi ia punct fix pe pubis, coboară coastele şi flectează toracele pe bazin şi când îşi ia
punct fix pe coaste, flectează bazinul pe torace. Intervine şi la comprimarea viscerelor şi expulzarea
conţinutului acestora (micţiune, defecaţie, vărsături etc).
Oblicul extern abdominal este cel mai superficial muşchi lat abdominal, cu originea pe ultimele 7
- 8 coaste. De la inserţiile superioare costale, muşchiul se răspândeşte ca un evantai şi se inseră pe
aponevroza abdominală şi peretele anterior al crestei iliace. Acţionează similar muşchiului drept
abdominal; când se contractă de o singură parte este un rotator al coloanei vertebrale.
Oblicul intern abdominal îşi are originea pe fascia lombosacrată, pe creasta iliacă (2/3 anterioare)
şi pe ligamentul inghinal (1/2 laterală) şi se inseră la nivelul ultimelor trei coaste; acţionează similar
muşchilor amintiţi anterior.
Transversul abdominal este un muşchi profund cu originea pe ligamentul inghinal (1/3 laterală),
pe creasta iliacă (3/4 anterioare), pe fascia lombodorsală şi pe suprafaţa internă a cartilajelor ultimelor
şase coaste. Se inseră pe linia albă, ligamentul lacunar şi fascia pectinee. Intervine în susţinerea
organelor viscerale abdominale, dar şi la fixarea coloanei lombare.
Muşchii posteriori lombo-iliaci închid posterior cavitatea abdominală şi sunt în număr de doi.

6
 Pătratul lombelor este un muşchi de formă pătrată, situat pe laturile coloanei lombare; este
alcătuit din trei grupe de fascicule: iliocostale, iliotransversale şi costitransversale. Fasciculele
iliocostale, situate cel mai lateral, sunt verticale şi se întind de la coasta a 12-a la creasta iliacă.
Fasciculele iliotransversale sunt oblic ascendente şi se întind de la creasta iliacă la apofizele transverse
ale primelor două sau trei vertebre lombare. Fasciculele costitransversale sunt oblic descendente şi se
întind de la coasta a 12-a la apofizele transverse ale ultimelor două sau trei vertebre lombare. Când ia
punct fix pe creasta iliacă, pătratul lombelor este un coborâtor al ultimei coaste (deci un muşchi
expirator) şi înclină coloana lateral de partea muşchiului care se contractă. Când ia punct fix pe torace,
înclină bazinul lateral pe torace.
Psoasul iliac este situat în partea posterioară a abdomenului, în fosa iliacă internă şi în partea
anterioară a coloanei şi este alcătuit din două porţiuni, psoasul şi iliacul. Psoasul este fusiform şi se
inseră proximal pe suprafeţele osoase ale unghiului alcătuit din faţa laterală a corpilor vertebrali lombari
cu apofizele lor transverse. Corpul lor se îndreaptă în jos şi în afară şi se uneşte cu tendonul comun.
Iliacul este dispus ca un evantai, desfăşurat în fosa iliacă internă, pe care se inseră proximal. Corpul lui
se îngustează şi se uneşte cu tendonul comun. Prin acest tendon, ambele porţiuni ale psoasului iliac se
inseră pe trohanterul mic. Psoarul iliac are acţiuni complexe: când se contractă în totalitate luând punct
fix pe inserţiile centrale, flectează coapsa pe bazin iar în acelaşi timp imprimă coapsei şi o mişcare de
adducţie şi de rotaţie externă ; când işi ia punct fix pe inserţia periferică, flectează coloana vertebrală şi
bazinul pe coapsă (flexor al coloanei); când se contractă pe o singură parte este tot flexor al trunchiului
pe bazin, dar în acelaşi timp imprimă coloanei vertebrale o mişcare de înclinare laterală de partea
muşchiului care se contractă şi o mişcare de rotaţie de partea opusă (înclinător şi rotator al coloanei).
Cele două porţiuni ale muşchiului se comportă astfel: iliacul conferă forţa de acţiune, iar psoasul
amplitudinea de acţiune. Totodată, împreună cu muşchii abdominali, cu muşchii spatelui şi cu muşchii
ischiogambieni asigură echilibrul trunchiului pe coapsă.
Muşchii spatelui sunt posteriori şi sunt reprezentaţi de: marele dorsal şi micul dinţat posterior.
Marele dorsal este un muşchi plat şi triunghilar, prin baza lui inserându-se pe faţa externă a
ultimelor patru coaste, pe apofizele spinoase ale ultimelor vertebre dorsale şi ale vertebrelor lombare şi
pe buza externă a crestei iliace. Muşchiul prezintă trei grupe de fascicule: superioare (orizontale),
mijlocii (oblice în sus şi în afară), inferioare (verticale). Toate aceste fascicule converg spre un tendon
comun, care după ce se răstoarnă la 180˚ ocoleşte humerusul pe dinăuntru şi se inseră pe extremitatea
superioară a acestuia, în fundul culisei bicipitale. Când ia punct fix pe coloană, marele dorsal este
adductor, proiector înapoi şi rotator înăuntru al braţului (realizează deci poziţia braţului în poziţia stând).
Când ia punct fix pe humerus, tracţionează asupra coastelor (este, deci, un muşchi expirator) şi trage
trunchiul spre braţ (ca în mişcarea de căţărare).
Micul dinţat posterior este un muşchi patrulater, se inseră spinal pe apofizele spinoase ale
vertebrelor T11 – L3, se îndreaptă în sus şi în afară şi se termină pe ultimele patru coaste; este de

asemenea un muşchi inspirator.

7
 Muşchii spinali se găsesc în şanţurile vertebrale formate de apofizele spinoase şi coaste. Sunt în
număr de trei, iliocostalul, lungul dorsal şi spinotransversalul şi alcătuiesc la nivelul regiunii lombare
inferioare un corp comun, sacrospinalul. Aceştia sunt muşchi extensori ai coloanei şi au rolul important
de a menţine echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale. Datorită poziţiei ortostatice, omul prezintă cea
mai înaltă formă de dezvoltare a muşchilor spinali.
Muşchii intertransversali şi interspinoşi sunt muşchi mici, subţiri, patrulateri care unesc apofizele
transverse, respectiv apofizele spinoase, între ele. Primul grup înclină coloana lateral de partea lor,
ceilalţi sunt extensori ai coloanei.
Canalul vertebral este rezultatul suprapunerii găurilor vertebrale şi urmăreşte toate inflexiunile
coloanei vertebrale. El se continuă superior cu cavitatea neurocraniului, iar inferior cu hiatul sacral.
Diametrele canalului medular variază în funcţie de regiuni, cele mai mari fiind în regiunile cervicală şi
lombară.
Măduva spinării este dispusă în canalul vertebral şi se întinde de la vertebra C 1 (atlas) unde se

continuă superior cu bulbul, până la vertebra L 2 unde se termină sub formă de con – conul medular. De

la acest nivel se continuă până la coccis cu filum terminale. În ultima parte a canalului vertebral,
trunchiul nervilor spinali (lombari, sacrali, coccigieni), în drumul lor spre orificiile intervertebrale, au o
direcţie oblică în jos, mai accentuată în porţiunea inferioară a măduvei. La nivelul acestei porţiuni
însoţesc filum terminale şi alcătuiesc aşa-zisa „coadă de cal“.
Nervii rahidieni cuprind rădăcinile anterioare, rădăcinile posterioare cu ganglionii lor spinali,
trunchiurile şi începuturile ramurilor anterioare şi posterioare. Rădăcina anterioară reprezintă rădăcina
motorie a nervului spinal; conţine axonii neuronilor stomatomotori din cornul anterior. În rădăcina
anterioară a nervului spinal mai pătrund şi axonii neuronilor visceromotori preganglionari (simpatici)
din coarnele laterale ale măduvei (din zona visceromotorie), cât şi neuronii preganglionari ai
parasimpaticului sacrat. Rădăcina posterioară reprezintă rădăcina senzitivă, receptoare. Pe traiectul
rădăcinii posterioare (dorsale) se află ganglionul spinal, la nivelul căruia sunt localizaţi atât neuronii
somatosenzitivi cât şi viscerosenzitivi. Cele două rădăcini ale nervului spinal situate în spaţiul
subarahnoidian se unesc înainte de a ieşi din găurile intervertebrale într-un trunchi comun. Trunchiul
nervului spinal este mixt, alcătuit din fibre senzitive şi motorii, somatice şi vegetative. Trunchiurile
nervoase sunt dispuse simetric în părţile laterale ale măduvei şi ies prin orificiile de conjugare ale
vertebrelor, distribuindu-se metameric astfel: 8 nervi cervicali, 12 nervi toracali, 5 nervi lombari, 5 nervi
sacrali şi un nerv coccigian; în total sunt 31 de perechi de nervi spinali. După un scurt traiect de la
ieşirea sa din canalul vertebral, nervul spinal se desface în ramurile sale: anterioară (ventrală),
posterioară (dorsală), meningeală şi comunicantă albă. Ramurile anterioare primare conţin ca şi cele
posterioare, atât fibre motorii cât şi fibre senzitive. Spre deosebire de cele posterioare, care se
caracterizează prin analogia distribuţiei, prin faptul că rămân independente şi merg solitare în traiectul
lor spre locurile de distribuţie, ramurile primare anterioare sunt mai groase şi cu excepţia celor din

8
regiunea toracică se anastomozează şi formează plexuri nervoase. Se recunosc astfel cinci plexuri –
cervical, brahial, lombar, sacrat si coccigian.
Plexul lombar este format din ramurile anterioare ale primilor patru nervi lombari, iar plexul
sacrat contine ramurile ultimului nerv lombar şi a celor patru nervi sacraţi. Ramurile care pleaca din
plexul lombar sunt delimitate în 4 părţi.
Prima rădăcină anterioară (L1) împreună cu o ansă anastomotică provenind din ramura anterioară

a nervului T12, formează nervul ilioinghinal şi nervul iliohipogastric, care au un traiect comun paralel

cu creasta iliacă şi inervează motor muşchiul oblic intern, muşchiul oblic extern, muşchiul transvers şi
muşchiul drept abdominal, iar senzitiv o parte din pielea abdomenului.
A doua rădăcină anterioară lombară (L2) împreună cu o ansă anastomotică din prima rădăcină

(L1) formează nervul femuro-cutanat lateral şi nervul genito-femural. Nervul femuro-cutanat lateral iese

prin spaţiul dintre cele două spine iliace (antero-superioară şi antero-inferioară) şi inervează senzitiv
pielea din regiunea laterală a coapsei. Nervul genito-femural are un traiect descendent şi se îndreaptă
spre locul de bifurcare a arterei iliace comune în iliaca externă şi iliaca internă, unde se împarte în două
ramuri - ramura genitală, care străbate canalul inghinal şi inervează organele genitale externe şi o ramură
senzitivă pentru pielea de pe faţa medială a coapsei.
A treia rădăcină lombară (L3), împreună cu un contingent important din L 4 şi unul accesor din

L2, formează nervul femural, ramură terminală şi cel mai voluminos nerv al plexului lombar. Nervul

femural iese din bazin pe sub arcada inghinală şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei unde dă ramuri
musculare destinate muşchilor iliopsoas, pectineu, adductor lung, cvadriceps şi croitor, precum şi ramuri
cutanate pentru tegumentul anterior şi medial al coapsei. Din nervul femural se desprinde şi nervul safen
senzitiv, care asigură inervaţia senzitivă pe faţa medială a patelei, gambei şi halucelui.
Din a patra rădăcină lombară (L 4 ) care primeşte şi filete nervoase din L 2 şi L3 se formează

nervul obturator, ramura terminală medială a plexului lombar. El are un traiect descendent şi la ieşirea
din canalul obturator se împarte într-o ramură anterioară şi una posterioară. Din ramura anterioară se
desprinde o ramură cutanată pentru cele 2/3 inferioare ale feţei mediale a coapsei şi pentru faţa medială
a genunchiului. Restul filetelor nervoase sunt motorii şi inervează muşchiul adductor lung (inervat şi de
nervul femural), muşchiul adductor mic şi muşchiul adductor mare (inervaţi şi de nervul sciatic) precum
şi muşchiul obturator extern şi drept anterior (gracilis).
Din ramura anterioară a nervului L5, care primeşte un filet şi de la L 4, se formează trunchiul

lombosacrat, rădăcina superioară a plexului sacrat. Ramurile colaterale anterioare ale plexului sacrat au
următorul teritoriu de distribuţie: nervul pentru muşchii obturat intern şi gemen superior; nervul pentru
muşchiul sfincter ani şi tegumentul acestei zone; nervul pentru muşchiul levator ani; nervul ruşinos
intern, care iese din bazin prin partea interioară a marii incizuri ischiatice, înconjoară spina sciatică şi
pătrunde în fosa ischiorectală, unde se divide într-un ram inferior, perineal şi altul superior, penian.
Ramul perineal inervează motor muşchii transvers, ischiocavernos şi bulbocavernos şi senzitiv

9
tegumentul perineului anterior, iar ramul penian inervează tegumentul penian sau tegumentul părţii
antero-interne a labiilor mari, corpul cavernos, mucoasa glandului sau a clitorisului. Există şi ramuri
viscerale, ce se pierd în plexul hipogastric şi sunt destinate organelor conţinute în bazin.
Ramurile colaterale posterioare aparţin plexului sacrat propriu-zis şi au următorul teritoriu de
distribuţie: teritoriul motor este reprezentat de nervul fesier superior ce inervează muşchii fesierul mic,
fesierul mijlociu şi tensor al fasciei lata, nervul fesier inferior ce inervează muşchiul fesier mare si
ramuri musculare pentru muşchii piriform, obturator intern, cei doi gemeni şi pătratul femural; teritoriul
senzitiv este dat de nervul cutan posterior al coapsei ce asigură sensibilitatea tegumentului părţilor
inferioară şi externă ale fesei, parţial al perineului şi scrotului, părţii posterioare a coapsei şi părţii
posterioare a gambei în jumătatea ei superioară; leziunea nervului se traduce exclusiv prin tulburări
senzitive.
Ramul terminal al plexului sacrat este reprezentat de nervul sciatic, care este cel mai lung şi
voluminos nerv din corpul uman. Traiectul acestui nerv este următorul - iese din bazin prin hiatul
intrapiriform sub muşchiul marele fesier, coboară spre coapsă fiind situat deasupra tendonului
obturatorului intern, celor doi gemeni şi pătratului femural, descinde pe faţa posterioară a coapsei fiind
intersectat in porţiunea superioară de lunga porţiune a bicepsului femural, iar apoi trece intre
semimembranos şi semitendinos – medial şi biceps femural – lateral, divizându-se apoi in treimea
mijlocie a coapsei in cele două ramuri ale sale – nervul tibial şi nervul fibular comun.
Teritoriul de distribuţie al nervului sciatic este exclusiv motor, reprezentat de muschii
semitendinos, lunga şi scurta porţiune a bicepsului femural, semimembranos şi parţial, marele adductor.
Ramurile terminale ale nervului sunt nervul sciatic popliteu extern (SPE - peronier, fibular) şi
nervul sciatic popliteu intern (SPI - tibial).
Nervul sciatic popliteu extern are un traiect pe lângă marginea medială a muşchiului biceps,
înconjoară faţa laterală a gâtului fibulei, fiind foarte superficial la acest nivel, pătrunde în loja
anterolaterală a gambei, între inserţiile muşchiului peronier lung şi se divide în două ramuri terminale,
nervii fibulari superficial si profund. Înainte de bifurcare emite un ram cutanat care se anastomozează cu
omologul său din nervul tibial şi formează nervul sural. Teritoriul senzitiv al nervului este reprezentat de
tegumentul regiunilor posterolaterală şi anterolaterală a gambei şi, de asemenea, dă ramuri articulare
pentru articulaţia genunchiului. Nervul fibular profund coboară pe faţa anterioară a membranei
interosoase, împreună cu artera tibială anterioară, între tibialul anterior şi extensorul lung al halucelui,
divizându-se la gleznă, în două ramuri terminale, medială şi laterală. El inervează motor muşchii : tibial
anterior, extensor comun al degetelor, extensor propriu al halucelui, pedios, primul şi al doilea interosoşi
dorsali şi senzitiv, tegumentul feţei dorsale a primului metatarsian şi primul spaţiu intermetatarsian.
Nervul fibular superficial trece între perorieri şi lungul extensor al degetelor, străbate fascia profundă,
devine superficial în treimea inferioară a gambei şi se divide în două ramuri terminale, care asigură
inervaţia senzitivă de pe faţa dorsală a piciorului şi degetelor, cu excepţia feţelor laterală a halucelui şi
medială deget II. Teritoriul motor este reprezentat de muşchii peronieri, iar cel senzitiv este limitat la

10
tegumentul treimii laterale a părţii inferioare a gambei şi faţa dorsală a piciorului, cu excepţia degetului
V, inervat de safenul extern şi a primului spaţiu interosos, inervat de tibialul anterior.
Nervul sciatic popliteu intern continuă traiectul nervului mare sciatic; el vine în raport cu toate
elementele rombului popliteu. La acest nivel emite un ram cutanat, ce se va uni cu ramul lateral al
fibularului comun. Apoi trece pe sub inelul solearului şi pătrunde între tricepsul sural şi muşchii
profunzi ai gambei. Pe parcurs dă ramuri pentru toţi muşchii flexori ai gambei: triceps sural ( muşchii
gastrocnemieni lateral şi medial, solear ) şi popliteu. Trece pe sub retinaculele flexorilor, înapoia
maleolei tibiale şi se divide în ramurile terminale: nervii plantari medial şi lateral. Teritoriul senzitiv este
reprezentat de tegumentele părţii posterolaterale din treimea inferioară a gambei, regiunii maleolare
laterale, marginii laterale a plantei, feţei dorsale a degetului V şi a celui de-al cincilea spaţiu interosos.
Nervul tibial posterior (plantar medial) merge de-a lungul muşchiului abductor al halucelui şi inervează
abductorul halucelui, scurtul flexor al halucelui, scurtul flexor al degetelor şi cei trei lombricali mediali.
Emite în continuare trei nervi digitali comuni iar aceştia, câte doi nervi digitali, care inervează regiunea
laterală a degetelor. Nervul plantar lateral urmează traiectul arterei plantare laterale şi dă un ram
superficial (motor şi senzitiv), pentru ultimele trei laturi de degete şi altul profund (motor) ce pătrunde în
profunzimea lojii mijlocii pentru al patrulea lombrical, adductorul haluceului şi toţi muşchii interosoşi.
Deci teritoriul motor este destinat muşchilor tibial posterior, flexor propriu al halucelui, flexor comun al
degetelor, scurt abductor al halucelui, scurt flexor comun al degetelor, accesorul lungului flexor comun,
abductorul degetului mic, scurtul flexor al degetului mic, interosoşii plantari, adductorul halucelui,
interosoşii dorsali. Teritoriul senzitiv este reprezentat de tegumentul feţei plantare a regiunii calcaneene,
tegumentul feţei plantare a piciorului şi degetelor.
BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE
În ortostatism, coloana vertebrală reprezintă un ax de rezistenţă solid, capabil să susţină capul,
trunchiul şi membrele superioare. De asemenea, prin intermediul coloanei se transmite greutatea
trunchiului pe pelvis şi membrele inferioare. Curburile coloanei îi conferă elasticitate şi rezistenţă mai
mare la presiunile verticale; atenuează şocurile şi favorizează menţinerea echilibrului coloanei pe bazin,
uşurând eforturile musculaturii. Menţinerea curburilor coloanei este posibilă datorită tonicităţii,
elasticităţii ligamentelor şi discurilor precum şi îmbinării articulare a pieselor osoase.
Mişcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mişcări complexe, în care intervin mai
multe segmente vertebrale. Ele se realizează prin cumularea uşoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale,
care au loc la nivelul discurilor intervertebrale precum şi la nivelul celorlalte articulaţii. Aceste mişcări
sunt limitate de rezistenţa ligamentelor, forma articulaţiilor intervertebrale şi gradul de compresibilitate
al ţesutului fibrocartilaginos din care este compus discul.
Micile deplasări intervertebrale sunt posibile datorită prezenţei nucleului pulpos, care trebuie să
aibă consistenţă, formă şi aşezare normală. Mişcările vertebrale se execută pe nucleul pulpos ca pe un
ax, aceste jucând rolul unei adevărate bile mecanice. Pe o astfel de bilă toate mişcările sunt posibile,

11
totuşi ele vor fi limitate sau călăuzite de feluritele conformaţii şi poziţii ale apofizelor articulare, de
ligamentele coloanei şi de corsetul muscular al acestuia.
Coloana vertebrală prezintă mişcări complexe rezultate din cumularea micromişcărilor tuturor
articulaţiilor intervertebrale, astfel: mişcarea de flexie, mişcarea de extensie, mişcarea de rotaţie.
mişcarea de înclinare laterală şi mişcarea de circumducţie – rezultantă a celorlalte.
O analiză a acestora evidenţiază faptul că mobilitatea cea mai mare aparţine segmentului
cervical, apoi celui lombar, regiunea dorsală fiind cea mai puţin mobilă. Orientarea curburilor
fiziologice indică şi sensul mobilităţii maxime pentru flexie sau extensie: în regiunea cervicală, extensia
este mai mare decât flexia, iar în regiunea dorsolombară, flexia este mai mare decât extensia. În zonele
de amplitudine maximă a flexiei şi extensiei, mobilitatea este maximă şi pentru celelalte tipuri de
mişcări, înclinări laterale şi răsuciri.
Amplitudinea mişcărilor diferă pentru fiecare regiune a coloanei vertebrale şi este determinată de
înălţimea discurilor intervertebrale şi de particularităţile articulaţiilor intervertebrale regionale. Astfel,
amplitudinea mare a flexiei în regiunea lombară este determinată de înălţimea discurilor vertebrale
lombare (9 mm) în timp ce mişcarea redusă de rotaţie la acest nivel este rezultatul îmbinării suprafeţei
articulare inferioare convexe a vertebrei cu suprafaţa articulară concavă a vertebrei subiacente
contactate.
La nivel lombar, flexia – extensia este de 10-15˚ în fiecare segment motor vertebral (total 80˚),
înclinările laterale sunt egale cu 30˚, rotaţia este de 10-15˚. Segmentul cel mai mobil este segmentul L 5–

S1, cu mobilitate maximă în toate planurile.

Coloana vertebrală lombară oferă condiţii optime realizării unui important procent din
amplitudinea totală de mişcare a coloanei vertebrale. În segmentul dorsolombar se realizează 80-90˚ din
totalul de 110-135˚ amplitudine de flexie a întregii coloane, 20-30˚ din totalul de 50-75˚ amplitudine de
extensie a întregii coloane, 20-35˚ din totalul de 60-80˚ amplitudine de înclinaţie a coloanei si 30-45˚ din
totalul de 75-105˚ amplitudine de rotaţie a coloanei. Mişcările se evaluează pornind de la poziţia 0, din
ortostatism, cu bazinul fixat. Evaluarea mişcărilor de inflexiune laterală şi de rotaţie se face din poziţia
„aşezat”, pentru a realiza fixarea scheletului pelvin.
Mişcarea de flexie este o mişcare de înclinaţie care se execută în jurul axelor orizontale
transversale şi determină curbarea concavă a trunchiului în sens ventral; lordoza lombară se inversează,
cifoza dorsală se accentuează, coloana cervicală devine rectilinie sau uşor concavă înainte. Un mijloc
simplu de înregistrare a acestei mişcări îl reprezintă măsurarea în centimetri a distanţei dintre vârfurile
degetelor şi podea (DPD). Pentru determinarea atitudinii de flexie a coloanei lombare se utilizează proba
Schober în care se marchează în ortostatism creionul apofiza spinoasă S1 şi se măsoară în sus
aproximativ 10 cm, marcând un al doilea reper. După ce pacientul realizează flexia, se măsoară din nou
distanţa dintre cele două repere, care în mod normal se alungeşte, ajungând aproximativ la 15 cm.
Mişcarea de flexie a trunchiului pe membrele inferioare se realizează prin participarea nu numai a
coloanei vertebrale ci şi a şoldurilor. Sacrul fiind fixat, restul coloanei vertebrale poate să execute în

12
întregime o mişcare de flexie, dar nu toate segmentele participă în aceeaşi măsură. Amplitudinea cea mai
mare se realizează în regiunile cervicală şi lombară. În acestă mişcare, porţiunea anterioară a discurilor
intervertebrale este comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene,
ligamentele interspinoase, ligamentul supraspinos şi muşchii spatelui sunt puşi sub tensiune. În poziţie
ortostatică, muşchii ce iniţiază mişcarea de flexie sunt cei ai peretelui abdominal (drept abdominal, oblic
extern şi oblic intern), psoasul iliac, muşchii subhioidieni precum şi sternocleidomastoidianul. Odată
mişcarea iniţiată, grupul antagonist al extensorilor coloanei intră în acţiune şi gradează flectarea
trunchiului învingând forţele gravitaţionale.
Mişcarea de extensie este tot o mişcare de înclinaţie care se execută în jurul axelor orizontale
transversale şi este mişcarea inversă flexiei, determinând curbarea coloanei pe faţa sa dorsală, prin
accentuarea lordozelor lombară şi cervicală şi redresarea relativă a cifozei dorsale. În regiunea lombară,
extensia ajunge până la 30˚; în această mişcare porţiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt
comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocată
în ultima fază de intrarea în contact a apofizelor articulare şi a apofizelor spinoase. În poziţie ortostatică,
în extensie, lucrurile se petrec exact invers faţă de flexie. Muşchii şanţurilor vertebrale sunt cei care
iniţiază mişcarea, apoi mişcarea este controlată de grupul antagonist al flexorilor. În cazul în care
mişcarea de extensie se realizează în poziţia de decubit ventral, extensorii vor continua să susţină
mişcarea. Muşchii extensori ai coloanei sunt muşchiul splenius al capului, muşchii oblici ai gâtului,
muşchii drepţi ai gâtului, iliocostalul, muşchiul lung dorsal, muşchiul spinitransversal şi muşchii
interspinoşi. Mişcarea de extensie a trunchiului este fixată prin contracţia muşchiului fesier mare şi a
muşchilor ischiogambieri şi prin greutatea bazinului şi a membrelor inferioare.
Mişcarea de înclinare laterală este o mişcare care curbează rahisul de o parte, fără a obţine o
curbură concavă perfectă. Amplitudinea la nivelul coloanei dorsolombare este de 20-30˚, iar dacă are loc
şi un oarecare grad de răsucire a coloanei, atunci trunchiul se înclină şi mai mult lateral. Practic,
amplitudinea se poate determina notând nivelul atins de vârfurile degetelor de-a lungul membrului
inferior omolog (deasupra sau dedesubtul genunchiului). În mişcarea de înclinare laterală lombară pură
intervin muşchii pătrat lombar, psoas, iliac si muşchii intertransversali. Accesor, contribuie la mişcarea
de înclinare laterală şi muşchii erectori spinali şi cei ai sistemului spinotransversal. Contracţia unilaterală
a muşchilor flexori poate provoca de asemenea mişcarea de înclinare laterală.
Mişcarea de rotaţie este mişcarea produsă în jurul unui ax longitudinal care trece chiar prin
mijlocul discurilor intervertebrale; este însoţită de rotirea privirii de partea de care se face rotaţia. În
coloana lombară, mişcarea de răsucire se execută când coloana este în extensie. Când coloana este
flectată, nu este posibilă rotaţia, deoarece condilii vertebrelor sunt aşezaţi vertical în articulaţie şi opresc
mişcarea. Evaluarea directă trebuie să se facă vertical de sus, cu pacientul având bazinul şi genunchii
fixaţi (stă pe un scaun cu spetează joasă) planul de referinţă fiind planul frontal. La nivelul rahisului
dorsolombar, rotaţia trunchiului antrenează linia umerilor. Unghiul format între această linie şi planul de
referinţă măsoară amplitudinea de rotaţie a trunchiului care este de 30-45˚ de fiecare parte. Rotaţia

13
coloanei se execută prin muşchii oblici abdominali şi muşchii intercostali, care acţionează folosind
coastele drept pârghii. La mişcare contribuie şi sistemul spinotransvers al muşchilor erectori spinali.
Rotaţia de aceeaşi parte se datorează marelui dorsal, spleniusului, lungului gâtului şi oblicului mic
abdominal, iar rotaţia de partea opusă aparţine muşchilor spinotransvers şi oblicului extern al
abdomenului, accesor şi muşchilor sternocleidomastoidian, trapez şi iliac. Muşchiul mare drept
abdominal intervine în rotaţia şi flexia combinată a trunchiului. Fixarea mişcării de rotaţie se realizează
prin acţiunea contrară a muşchilor flexori ai coapsei.

ELEMENTE DE ETIOPATOGENIE
Lombalgia nu este o boală, ci este considerată un simptom care în activitatea sportiva recunoaşte
multipli factori etiologici.
Leziunile pot implica atât oasele, cat si ţesuturilor moi; în timp ce leziunile osoase sunt
diagnosticate cu uşurinţă printr-o evaluare radiografica, pentru afectarea ţesuturilor moi pot exista
dificultăţi în diagnostic şi, prin urmare, în alegerea tratamentului, investigaţia de elecţie fiind rezonanţa
magnetică nucleară (RMN).
Condiţiile care duc la apariţia unei patologii de suprasarcina a coloanei vertebrale, posibila cauza
de lombalgie, se produc cand:

- sportivul nu este adaptat la cerinţele situaţiei;

- biomecanica mişcărilor sale este incorectă;

- munca coloanei vertebrale implica sarcini de tensiune sau rezistenţă ce nu reflectă fiziologia sa;

- sunt detectate anomalii morfologice ale coloanei vertebrale, congenitale sau dobândite, care

modifică echilibrul mecanic şi funcţional.

Se pot distinge trei tipuri de suprasarcină funcţionale:
 suprasarcină de oboseală – miscarea continua de flexie, extensie si torsiune poate cauza
microtraume repetitive, care de multe ori sunt agravate de perioadele de recuperare inadecvate de la
un efort la altul;
 suprasarcină de incarcare supermaximala – are loc prin epuizarea rezistentei musculare; de
exemplu, atunci când pentru a purta sarcina, se utilizeaza brusc structurile osoase, tendoanele si
ligamentele coloanei vertebrale, putand duce la o afectare structurala;
 suprasarcină involuntara - cauzata de o eroare tehnica, stare rea, cădere sau coliziune accidentala.
Principalele cauze mecanice de suprasarcina sunt extensia coloanei vertebrale şi rapiditatea
gestului.
Mişcarea de extensie, gest tehnic tipic in multe activitati sportive produce o hiperlordoza
lombara avand drept consecinta supraincarcarea la nivelul fatetelor articulare posterioare.
Antrenamentele pentru construirea musculaturii lombare si intarirea posturii, pot produce dureri lombare
datorate cresterii sarcinii, in contrast cu ceea ce se gandea de fapt.

14
 Gesturile succesive de flexie – extensie necesita o capacitate de coordonare extrem de evoluata.
Mişcarea rapidă, de fapt, produce o deplasare a nucleului pulpos, care dacă nu se repozitioneaza rapid,
poate duce frecvent la microleziuni, rezultand degenerescenţa discului pe termen mediu.
Traumatismele sportive constituie cauze frecvente ale durerii lombare joase, iar traumatizaţii
trebuie examinaţi foarte atent. În lovirile care implică fracturi sau dislocări ale segmentelor vertebrale,
medicul examinator trebuie să fie foarte atent pentru a evita producerea altor leziuni.
Leziunile traumatice ce pot apărea la acest nivel sunt luxaţiile şi întinderile ce se produc prin
cădere sau deceleraţie bruscă, dar şi fracturile vertebrale care sunt în majoritatea cazurilor rezultatul
unor flexii bruşte sau a unor hiperextensii datorită unor forţe aplicate anterior.
Afectarea musculaturii şi ligamentelor paraspinale dau sindromul miofascial. Cei afectati adoptă
o poziţie caracteristică spasmelor muşchilor sacrospinali; durerea, în general, este localizată în regiunea
lombosacrată şi se ameliorează cu medicaţie analgetică şi repaus, în câteva zile.
În cazul unor traumatisme mai severe, la pacienţi se constată o fractură cu dislocare sau o
fractură asimetrică ce implică şi elemente posterioare. Arseni considera că aceste leziuni prezintă un
potenţial de risc medular atât în momentul accidentului cât şi tardiv. Cel mai adesea, fracturile apar în
zona de tranziţie toraco-lombară (T12-L1), zonă de maximă mobilitate, cunoscută sub numele de „zona
de inflexiune Lambert”. Contracţiile muşchilor lombari limitează mişcările coloanei lombare şi
radiografia zonei afectate constituie baza diagnosticului clinic. Durerea, în general, este imediată cu
toate că, în anumite cazuri, poate apărea după câteva zile, iar pacientul poate prezenta un uşor ileus
paralitic sau retenţie urinară. Fracturile apofizelor transverse sunt asociate de cele mai multe ori cu
leziuni severe ale muşchilor paravertebrali.
De asemenea pot fi detectate anomalii morfologice ale coloanei vertebrale, congenitale sau
dobândite, ce pot determina aparitia durerii lombare la un moment dat. Din randul anomaliilor
congenitale posibil generatoare de suferinta lombara la un moment dat, amintim spina bifida
caracterizată printr-un defect de închidere, pe o lungime variabilă, a canalului rahidian, prin care pot sau
nu hernia învelişurile meningeale şi formaţiunile nervoase; si sacralizarea vertebrei lombare L5 (sudarea
vertebrei L5 la sacru) sau lombarizarea vertebrei S1, în care primul segment sacral se aseamănă cu o a
şasea vertebră lombară, se pot constitui in modificari generatoare de lombalgie.
Modificările staticii fiziologice lombare sau asa numitele tulburari de statica vertebrala
determină, în vederea reechilibrării coloanei, contracţii musculare, întinderi ligamentare, solicitări
exagerate ale articulaţiilor interapofizare.
Contractura musculaturii paravertebrale determină o redoare dureroasă a coloanei vertebrale
lombare de intensitate gradată între limitarea mişcărilor de flexie, extensie şi lateralitate la diferite grade
şi blocaj, iar la palparea şi percuţia regiunii paravertebrale sau apofizelor spinoase apare durere.
Tulburările de statică ce induc apariţia lombalgiilor sunt reprezentate de asimetria membrelor
inferioare, hiperlordoza lombară care se manifestă prin accentuarea curburii lombare, ca urmare a
tendinţei de compensare a greutăţii anterioare a abdomenului (supraponderabilitate), cazuri in care

15
centrul de greutate se deplasează înspre înainte si scolioza, deformare permanentă a rahisului în plan
frontal, lateral, combinată cu proeminenţa costo-scapulară de partea convexităţii coloanei, consecutivă
rotaţiei vertebrale. Corpul vertebral este rotit spre convexitatea curburii, procesul spinos spre
concavitate, discurile intervertebrale sunt lărgite spre convexitate, iar pediculii vertebrali sunt subţiaţi
spre partea concavă.
Alterările degenerative ale discurilor intervertebrale sunt cauza cea mai frecventă a nevralgiei
sciatice şi devin mai frecvente paralel cu vârsta şi mai accentuate la cei cu solicitari mecanice
indelungate sau la persoanele cu tulburări de statică. Astfel ne confruntăm cu degenerescenţa discală
fără ruperea inelului fibros (discartroza) şi degenerescenţa discală cu ruperea completă a inelului fibros
(hernia de disc).
În discartroza este favorizătă migrarea nucleului pulpos, care poate exercita o presiune asupra
ligamentelor longitudinale posterioare. Datorită inervaţiei bogate a inelului fibros şi a ligamentelor
longitudinale posterioare, presiunea pe care o exercită ţesutul discal, determină un lumbago acut, dar
fără iradiere a durerii; uneori durerea poate deveni foarte intensă.
În hernia de disc se realizează un prolaps discal. Nucleul pulpos herniat determină iritarea unei
rădăcini a sciaticului şi bolnavul, care avusese iniţial un lumbago acut, prezintă acum o durere ce
iradiază de-a lungul sciaticului; se produce în acest fel nevralgia sciatică prin conflict discoradicular.
Există situaţii în care durerea lombară apare în momentul în care efectul muscular solicitat de o
activitate relativ banală depăşeşte capacitatea biologică a muşchiului din momentul respectiv, capacitate
scăzută sub valorile normale din diverse motive. La această formă de lombalgie de cauză musculară,
durerea are cu siguranţă şi o componentă ligamentară tocmai prin solicitarea aparatului ligamentar în
prezenţa unei mase musculare cu forţă insuficientă.
Pot fi descrise si cauze extravertebrale, de aparitie a durerii lombare reprezentate de afectarea
ţesuturilor moi, asa numitul sindrom miofascial. Specific acestui sindrom este prezenţa punctelor
„trăgaci” (trigger points) de unde iradiază în anumite teritorii bine determinate şi mereu aceleaşi.
Lombosacralgia de cauză musculară poate apărea si în situaţiile de contractură musculară
permanentă şi „încordare” sau „tensiune” musculară.
Contractura musculară persistentă este o entitate clinica în cazul careia se realizează cercul vicios
al lui Travell (contractură involuntara -> durere -> contractură antalgică voluntara -> limitare de miscare
-> durere).
„Încordare” sau „tensiune” musculară sunt termeni reprezintă o traducere a denumirii „muscle
strain/muscle tension” din limba engleză, fiind dificil de definit entitatea pe care o reprezintă. Acest
sindrom apare în stările de stress la persoane cu solicitări crescute, care prezintă, în general, şi alte
semne într-un context socio-profesional relevant.
Masa musculară lombosacrată dureroasă cronic, fără intensităţi mari, dar persistentă, nu
reprezintă de fapt o contractură dureroasă, ci mai curând o „creştere de tonus” dureroasă. Ca element
obiectiv (dar nu obligatoriu) putem depista o scădere de elasticitate, de flexibilitate a muşchilor lombari

16
şi vecinilor lor (în special ischiogambieri) pe care, de multe ori, ne grăbim să o diagnosticăm ca
retractură musculară. Acest sindrom dureros nu este sinonim lombosacralgiei psihogene, deşi este foarte
asemănătoare cu unele manifestări de somatizare lombară din stările depresive sau anxioase, având şi o
schemă de tratament foarte asemănătoare la care se adaugă procedee cu efecte antistress.
In randul cauzelor extravertebrale, posibil generatoare de durere lombara amintim si lombalgia
proiectată de la organele vecine, abdominale sau retroperitoneale.

CLINICA LOMBALGIEI LA SPORTIVI

Coloana vertebrală lombară a sportivilor poate fi sediul diverselor afecţiuni traumatice,
degenerative, metabolice si chiar inflamatorii, care se manifestă clinic prin sindroame dureroase sau
tulburări motorii.
Sindroamele dureroase lombare îmbracă două aspecte clinice: nevralgia, sindrom periferic
iritativ, caracterizat prin dureri paroxistice în teritoriul de distribuţie al neuronului senzitiv şi neuropatia,
ca sindrom periferic deficitar, caracterizat prin tulburări senzitive, trofice, vegetative şi motorii, datorate
întreruperii continuităţii anatomofuncţionale a neuronului motor periferic şi protoneuronului senzitiv.
Manifestările clinice ale celor două sindroame sunt deseori combinate, neputându-se face o distincţie
netă. Tulburările motorii pot fi de tip pareze sau paralizii, în raport cu intensitatea procesului lezional şi
apar ca urmare a interesării neuronului motor central sau a neuronului motor periferic.
Sportivul, pacientul în ansamblu, are o atitudine antalgică; în ortostatism atitudinea este tipică:
trunchiul este flectat şi uşor rotat anterior, membrul inferior afectat este în flexie şi se sprijină pe sol
numai pe vârful degetelor. În decubit, acesta preferă decubitul lateral de partea sănătoasă cu membrul
inferior flectat pe abdomen.
Mersul este lent, prudent, pacientul sprijinindu-se pe sol numai cu vârful degetelor şi, în raport cu
intensitatea durerilor, îşi sprijină cu mâna regiunea lombară, şoldul sau faţa anterioară a coapsei.
Examenul local al coloanei poate evidenţia o serie de modificări semnificative din punct de
vedere clinic, care, în ansamblul lor, definesc sindromul vertebral, reprezentat de: scolioza lombara,
rectitudinea sau cifoza lombara si contractura musculaturii paravertebrale.
Scolioza lombara face parte din atitudinile particulare reflexe ale rahisului cu deformarea
acestuia în plan frontal în care coloana prezintă o convexitate orientată spre dreapta sau spre stânga.
Adesea, scolioza se asociază cu un grad de cifoză realizând aspectul de cifoscolioză. Uneori, mai ales in
cazul suferintei discale, lordoza lombară fiziologică poate fi înlocuită de un spate drept (flatback) sau de
o cifoză. Aceasta reprezintă o deviere în plan sagital a coloanei vertebrale lombare care este convexă,
fiind orientată posterior. Contractura musculaturii paravertebrale poate fi uni sau bilaterală si se asociază
frecvent cu limitarea dureroasă a mişcărilor rahisului atât în plan antero-posterior, cât şi lateral. Flexia
ventrală a trunchiului vine să pună în evidenţă contractura musculaturii paravertebrale.
In concluzie, durerile lombare se pot prezenta sub forma a trei aspecte clinice principale:
 lombalgia (lumbago acut, subacut sau cronic) – sindrom dureros al regiunii lombare, eventual
lombosacrate (lombosacralgie);
17
  lombosciatica – sindrom dureros al regiunii lombare şi al teritoriului nervului sciatic;
 lombocruralgia – sindrom dureros al regiunii lombare şi al teritoriului nervului crural (femural).
Comparativ cu lombocruralgia, lombosciatica apare în 80% din cazuri.

PRINCIPII TERAPEUTICE
Tratamentul sindromului dureros lombar este deosebit de complex si trebuie sa urmareasca
urmatoarele aspecte:
 ameliorarea durerii, promovarea vindecarii tesuturilor suferinde;
 miorelaxarea regionala;
 revenirea la mobilitatea avuta anterior;
 educarea pacientului sportiv in vederea prrevenirii instalarii altor episoade.
Tratamentul suferintei lombare cuprinde regim igienico-dietetic, terapie medicamentoasă,
proceduri fizicale, kinetoterapie şi in unele cazuri, tratament chirurgical.
Regimul igienico-dietetic are două componente, profilactică şi curativă.
Profilaxia sindromului dureros lombar se poate face prin practicarea regulată a exerciţiilor fizice
(înot, gimnastică), controlul greutăţii corporale printr-o dietă echilibrată, păstrarea poziţiei corecte a
coloanei în somn şi în poziţie ortostatică şi întărirea musculaturii abdominale şi paraspinale.
Componenta curativă a regimului igienico-dietetic se referă mai ales la alimentaţia pe care
trebuie să o adopte sportivul. S-a pornit de la constatarea că regimul alimentar influenţează pH-ul prin
aportul de diverse alimente acidifiante sau alcalinizante. Obiectivul corecţiei nutriţionale va fi corectarea
acidozei, prin adoptarea, alimentelor alcaline, scăderea aportului de acid uric si acid oxalic si mai ales
printr-o hidratare suficientă.
În afara regimului alimentar, sportivii cu sindrom dureros lombar trebuie să adopte şi alte măsuri,
cum ar fi adaptarea activităţii fizice, somn pe pat tare, repaus la pat cu faţa în sus cu genunchii în timpul
puseelor.
Terapia medicamentoasă se foloseşte împreună cu metodele fizicale, medicaţia utilizată fiind de
tip analgetic, antiinflamator, miorelaxant, sedativ. În cazul durerii cronice se insistă pe reducerea sau
chiar eliminarea treptată a medicaţiei şi substituirea sa de către procedurile fizicale. În sindromul dureros
lombar terapia medicamentoasă se foloseşte în administrarea pe cale locală şi generală.
Terapia medicamentoasă locală constă în infiltrarea punctelor „trigger” şi nodulilor subcutanaţi
cu xilină si/sau antiinflamatoare steroidiene cu rezultat foarte bun în scăderea durerii şi în masajul cu
creme conţinând substanţe antiinflamatoare nesteroidiene (Fenilbutazonă, Diclofenac, Ketoprofen,
Piroxicam).
Terapia medicamentoasă generală foloseşte o gamă largă de medicamente grupate în analgetice,
antiinflamatoare, relaxante musculare şi sedative:
1. analgetice - sunt substanţe care au ca efect diminuarea sau suprimarea senzaţiei dureroase
acţionând prin deprimarea selectivă a unor formaţiuni centrale.

18
În funcţie de proprietăţile farmacodinamice se împart în două grupe mari: narcotice (Tramadol, Codeina)
si nenarcotice (Paracetamol, Algocalmin, Algifen, Antinevralgic).
2. antiinflamatoarele - reprezintă un grup de substanţe care acţionează asupra unor etape ale
răspunsului inflamator, vizând diminuarea acestuia.
Sunt antiinflamatoare nesteroidiene (AINS), precum Diclofenac, Flamexin, Ketonal, Ibuprofen, si
antiinflamatoare steroidiene (AIS), ca Prednison, Dexametazona, Betametazona.
3. relaxante musculare - se adresează spasmului muscular, simptom important în sindromul dureros
lombar.
Relaxantele musculare (Mydocalm, Clorzoxazona) se asociază medicaţiei analgetice şi antiinflamatorii
şi procedurilor fizicale îmbunătăţindu-şi reciproc efectele.
4. sedativele - sunt uneori indicate în sindromul dureros lombar deoarece marea majoritate a
pacienţilor prezintă anxietate si insomnii (Extraveral, Diazepam).
Iar în fibromialgii disfuncţia somnului REM pare a fi una din cauze.
5. neurotrofice – indicate in cazurile in care sunt interesate radacinile nervoase (Milgamma,
Neuromultivit, ALAnerv).
Trebuie evidentiat faptul ca unele din medicamentele mai sus amintite se gasesc pe Lista intersisa
a Agentiei Mondiale Anti-Doping, ceea ce limiteaza sau chiar interzice utilizarea lor in cazul sportivilor;
in cazuri exceptionale pot fi insotite de o Scutire de Uz Terapeutic (SUT) valabila (exemplu: AIS -
glucocorticoizii, tramadolul, codeina).
Tratamentul fizical este cel mai judicios tratament al lombalgiilor care nu sunt contraindicate şi
nu se află într-un stadiu ce impune tratamentul neurochirurgical. Tratamentul se face pe verigi
fiziopatologice, având drept scop îndepărtarea durerii, contracturii, inflamaţiei, dezechilibrelor
musculare.
Există procedee care folosesc căldura superficială sau frigul, sub forma unor aplicaţii general sau
locale. Terapia cu frig reprezintă metoda cea mai eficientă la pacienţii cu durere acută. Majoritatea
durerilor lombare scad in intensitate daca se realizeaza aplicarea de gheata timp de 15 – 20 de minute, de
3 sau 4 ori pe zi, sau pana la o data pe ora. Dupa 2 sau 3 zile de aplicat gheata, se trece la aplicarea de
caldura timp de 15 – 20 minute la fiecare 2 sau 3 ore. Aceasta se poate face printr-un dus fierbinte,
aplicarea unei perne electrice sau chiar a unei sticle cu apa calda. Se poate incerca si trecerea de la rece
la cald, alternativ.
Electroterapia poate avea un efect binefacator: TENS - stimulare electrica nervoasa transcutana -
transmite impulsuri electrice de-a lungul fibrelor nervoase pentru a impiedica impulsurile dureroase sa
aunga la creier pe aceeasi cale; in plus, stimuleaza productia de endorfine la nivel cerebral, substante cu
rol in diminuarea durerii.
Curenţii diadinamici (Bernard) au o puternică acţiune analgetică şi voasomotoare, de asemenea
diminuează contractura musculară, neutralizând punctele dureroase trigger.

19
 Curenţii Trabert sunt curenţi de ultrastimulare, analgetici şi hiperemianţi, folosiţi în cazul
întinderilor tendomusculo-ligamentare, lombosciatalgiilor.
Curenţii de medie frecvenţă sunt reprezentaţi de curenţii interferenţiali cu proprietăţi analgetice
vasodilatatoare, decontracturante, miorelaxante, rezorbtive şi trofice. Efectul decontracturant se obţine la
frecvenţe de 13-35 Hz, în ritm manual, dar mai ales în aplicare spectru 0-100 Hz, când induce alternanţa
ritmică a stimulării şi relaxării ţesutului muscular.
Curenţii de înaltă frecvenţă influenţează încălzirea profundă a ţesutului, producând vasodilataţie
în zona de aplicare şi îndepărtând stimulii chimici nociceptivi cu 2 consecinţe : efect antialgic, sedativ şi
relaxant.
Diatermia cu unde scurte şi ultrascurte traversează corpul creând un câmp electric alternativ de
înaltă frecvenţă, modificând la fiecare alternanţă sensul orientării dipolilor organici; acţiunea analgezică
şi sedativă se explică prin hipertermie.
Ultrasunetele reprezintă tehnica electroterapiei prin care efectul caloric este capabil să pătrundă
cel mai profund. Efectele aplicaţiei de ultrasunete sunt analgetic, miorelaxant şi hiperemiant, cu indicaţii
foarte bune în mialgii, sindrom miofascial şi lombosciatalgii.
Fototerapia cu radiaţii infraroşii şi actinoterapia este reprezentată de radiaţiile IR cu efect caloric,
miorelaxant, antialgic şi de radiaţiile UV cu efect desensibilizant – antialgic.
Curenţii electromagnetici generaţi de magnetodiaflux, au efect sedativ, antialgic, local şi general,
aplicaţi în regim ritmic, continuu cu bobinele lombare şi locale.
Laserul este eficient în lombalgia acută.Iradierea focală a sursei dureroase produce şi un efect
antiinflamator ducând la decontractură musculară.
Aplicaţiile de factori mecanici, intre care masajul ajută la întoarcerea venoasă, drenează spaţiile
limfatice. Are acţiune pe circulaţia superficială capilară, efect decontracturant mucular şi efect sedativ
local, reduce sensibilitatea superificială şi creşte pragul durerii. Masajul manual se aplică cu prudenţă în
zona lombosacrată şi pe membrele inferioare, dar nu în stadiul acut.
In cazul in care aceste modalitati terapeutice esueaza si pe fondul existentei unui substrat de
afectare importanta discala sau vertebrala, se ia in calcul realizarea unei interventii chirurgicale adecvate
situatiei.

KINETOTERAPIA LOMBALGIEI LA SPORTIVI

Un rol important in tratamentul suferintei lombare joase il are kinetoterapia, exercitiile fizice
reprezintand metoda cea mai indicata pentru a grabi recuperarea si pentru a intari musculatura spatelui si
pe cea abdominala.
Obiectivele programului de kinetoterapie in lombalgie sunt următoarele:
 relaxarea musculaturii lombare contracturate;
 asuplizarea lombară, conform programului descris de Williams, cu toate fazele sale, introduse
progresiv în funcţie de toleranţa pacientului;
 tonifierea musculaturii abdominale, a stabilizatorilor bazinului şi şoldurilor;
20
  învăţarea “şcolii spatelui”.
De asemenea un rol important in recuperarea suferintei coloanei vertebrale lombare, il au
exercitiile de stretching.
Pentru relaxarea musculaturii lombare cu reducerea concomitenta a lombosacralgiei, Sbenghe
recomanda aplicarea exercitiului hold-relax (tine-relaxeaza) modificat, cu rezistenta moderata spre
minima.
Contractia unui grup muscular este urmata de relaxarea muschilor activati si ciclul se repeta.
Abordarea grupelor musculare se face de la distanta spre zona afectata. Se utilizeaza pozitiile finale ale
diagonalelor Kabat pentru membre in scopul influentarii musculaturii trunchiului. Diagonalele membrelor
superioare vor influenta musculatura abdominala superioara si cea extensoare superioara a trunchiului.
Diagonalele membrelor inferioare vor influenta musculatura abdominala inferioara si pe cea a trunchiului.
Spre exemplu schema de tratament pentru contractura dureroasa lombara stranga este legata de
urmatoarea alternanta: se incepe cu membrele de partea dreapta determinand astfel o activitate
musculara a hemitrunchiului drept; diagonala a doua de extensie a membrului superior drept cu cotul intins
(scapula coborata, addusa si rotata in jos, bratul extins, addus si rotat intern, cotul extins, pumnul si
degetele in flexie si deviatie cubitala, policele opozabil dcgetelor). Aceasta schema activeaza musculatura
abdominala superioara; diagonala a doua de flexie a membrului superior, cu cotul intins; scapula ridicata,
addusa si rotata in sus, bratul in flexie, abductie si rotatie interna, cotul in extensie, pumnul in extensie si deviatie
radiala, policele opozabil degetelor. Aceasta schema activeaza musculatura extensoare a trunchiului
superior dreapta; diagonala intai de flexie a membrului inferior drept, cu genunchiul flectat la
90 de grade; (pelvisul basculat inainte, coapsa in flexie, adductie si rotatie externa,
genunchiul in flexie, piciorul si degetele in dorsiflexie si inversie). Aceasta schema
activeaza musculatura flexorilor laterali drepti ai trunchiului; diagonala intai de extensie a membrului inferior cu
genunchiul extins (pelvisul basculat spre inapoi, coapsa in flexie, adductie si rotatie externa, genunchiul extins,
piciorul si degetele in dorsiflexie si inversie). Aceasta schema activeaza extensorii
lombari drepti. Rezistenta se aplica in pozitie finala si este crescuta progresiv pana la obtinerea unor contractii
izometrice nedureroase.
Pentru asuplizarea trunchiului inferior prin exercitii de remobilizare a coloanei vertebrale
lombare, basculari ale bazinului, intinderea musculaturii paravertebrale si muschiului psoas-iliac, cel mai
frecvent se utilizeaza dupa cum am spus anterior, programul Williams. Acest program cuprinde urmatoarele
exercitii, repartizate in doua faze.
In prima faza:
 decubit dorsal, flexia-extensia genunchilor;
 decubit dorsal, se trage cu mainile un genunchi la piept pana se atinge
genunchiul cu fruntea, apoi celalalt genunchi;
 ca si in exercitiul anterior, dar simultan cu ambii genunchi;
 decubit dorsal cu mainile sub cap; se trage un genunchi cat mai mult spre

21
 piept, apoi celalalt, apoi ambii concomitent;
 decubit dorsal cu bratele ridicate la verticala, pe langa cap, genunchii flectati
la 90 de grade, talpile pe pat.
Din aceasta pozitie se impinge lomba spre pat, se contracta abdominalii si se basculeaza sacrul spre
inainte. Se revine si apoi se repeta de mai multe ori. In sezand pe scaun, cu genunchii mult indepartati, se
flecteaza trunchiul anterior astfel ca mainile sa atinga solul sub scaun. Se mentine aceasta pozitie timp de 4-5
secunde, se revine si se repeta de mai multe ori.
Fiecare exercitiu descris mai sus se repeta de 5 ori pe sedinta si se fac 2-3 sedinte zilnic.
In faza a doua a programului Williams:
 decubit dorsal cu genunchii flectati, talpile pe pat, se apleaca ambii genunchi (lipiti) spre dreapta si spre
stanga, pana ating suprafata patului;
 decubit dorsal, se ridica alternativ calcaiul si se aseaza pe genunchiul opus si din aceasta pozitie se
abduce coapsa pana atinge suprafata patului;
 decubit dorsal, se ridica alternativ fiecare membru inferior cu genunchiul extins;
 din ortostatism, genuflexiuni cu mainile sprijinite pe spatarul unui scaun, spatele se mentine perfect
drept, calcaiele lipite pe sol;
 pozitia de ,,cavaler servant", corpul aplecat spre inainte si sprijin cu mainile pe sol; se intinde
genunchiul de sprijin executand si o balansare care intinde muschiul psoas-iliac.
Tot in acest program se asociaza si o serie de exercifii din pozitia atarnat:
 cu spatele la spalier, mainile deasupra capului, prinde cu ambele maini bara
si executa:
a) ridicarea genunchilor la piept;
b) rotarea trunchiului stanga/dreapta cu genunchii flectati;
c) bascularea stanga/dreapta a membrelor inferioare intinse (ca un pendul);
d) semisuspendare (soldurile si genunchii flectati la 90 de grade, sprijin si pe
picioare), se fac basculari inainte si inapoi si in lateral ale bazinului
 cu fata la spalier, mainile prind bara si se executa:
a) redresarea bazinului;
b) pendularea bazinului;
 cu picioarele pe o bara se executa cifozari repetate ale coloanei vertebrale
lombare.
In perioada cronica se continua kinetoterapia prin consolidarea asuplizarii coloanei vertebrale
lombare, dar cu accent pe tonifierea musculaturii trunchiului.
Scopul tonificarii musculaturii abdominale si a celei extensoare lombara este ca, in ortostatism,
trunchiul inferior sa realizeze o pozitie neutra a pelvisului si sa creeze o presiune abdominala care sa fie
capabila sa preia o parte din presiunea la care sunt supuse discurile intervertebrale lombare inferioare.
Obtinerea unei pozitii neutre, delordozante, tine de intinderea musculaturii extensoare lombare

22
(paravertebralii si psoas-iliacul) dar si de tonifierea abdominalilor (care trag in sus pnbele) si a fesierilor
mari (care trag in jos fata posterioara a bazinului).
Exercitiul 1. Din decubit dorsal cu genunchii flectati la 90 de grade, talpile pe pal. Se incearca
impingerea cu forta a genunchilor in sus in timp ce kinetoterapeutul se opune miscarii, tot timpul lomba
ramanand in contact cu patul. Este exercitiul care determina cea mai buna contractie a musculaturii
lombare si abdominale.
Exercitiul 2. Aceeasi pozitie de plecare, ridica capul, umerii si trunchiul, bratele intinse anterior, pana
cand palmele ajung deasupra genunchilor, Se revine si se repeta. Tonifica selectiv muschii abdominali.
Exercitiul 3. Din pozitie de cvadrupedie pentru corectarea lordozei lombare, se suge puternic
peretele abdominal si se mentine 5 sec. Se relaxeaza si se repeta. Tonifica selectiv transferul abdominal.
Exercitiul 4. Se desfasoara in patru timpi, din decubit dorsal cu genunchii flectati la 90 de grade si
talpile pe pat:
 se duce lomba in jos, presand planul patului. Asistentul controleaza plasand o mana sub lomba
bolnavului;
 se basculeaza sacrul si coccisul in sus, lomba ramanand insa presata pe pat; se contracta izometric
fesierii mari;
 se ridica capul-trunchiul cu bratele intinse spre coapse;
 in maini un cordon elastic dur de care se trage inspre lateral (mainile cu palmele in sus).
Exercitiul 5. Decubit dorsal, genunchii flectati la 90 de grade, lipiti unul de altul, bolnavul
incearca sa-i duca lateral spre planul patului. La excursia maxima a miscarii se opune rezistenta din partea
terapeutului realizandu-se astfel izometria.
Exercitiul 6. Aceeasi pozitie de plecare, bolnavul isi trage cu forta genunchii la piept, iar
kinetoterapeutul se opune.
Exercitiul 7. Decubit dorsal cu membrele inferioare intinse (se mentine activ potitia delordozata).
Terapeutul incearca sa ridice ambele membre inferioare, dar bolnavul se opune.
Exercitiul 8. Din decubit lateral cu coapsele usor flectate, Terapeutul cu o mana impinge inainte
pelvisul si cu cealalta trage inapoi umarul. Bolnavul se opune acestor forte. Imediat, fara pauza, terapeutul
inverseaza prizele (umar posterior si pelvis anterior) si pacientul se relaxeaza.
Exercitiul 9. Executarea ,,podului": din decubit dorsal cu genunchii flectati, sprijin pe umeri-spate
si picioare, se ridica bazinul si lomba (fara sa se lordozeze coloana), kinetoterapeutul se opune apasand
pe crestele iliace. Astfel se tonifica musculatura extensoare lombara.
Exercitiul 10. Din pozitia ,,pod", bolnavul incearca o rotare a bazinului la care kinetoterapeutul
opune rezistenta spre sfarsitul cursei miscarii. Se alterneaza stanga/dreapta.
Exercitiul 11. Din aceeasi pozitie se face translarea laterala a bazinului la care, spre sfarsitul cursei
miscarii terapeutul opune rezistenta.
Exercitiul 12. Din ortostatism, langa o masa, pacientul se sprijina usor de ea si faceo usoara
flexie din solduri mentinand coloana lombara delordozata; kinetoterapeutul cu o mana pe scapula si cu

23
cealalta anterior, pe creasta iliaca opusa, impinge, respectiv trage indarat. Bolnavul se opune acestor
forte. Se schimba apoi pozitia mainilor.
În perioada de remisiune completă se aplică kinetoprofilaxia secundară, de prevenire a
recidivelor; programul se numeşte „şcoala spatelui” fiind introdus de suedeza Marianne Zachrisson.
Kinetoprofilaxia lombosacralgiei se bazează pe 3 obiective:
A. Conştientizarea poziţiei corecte a coloanei lombare şi bazinului. Acest obiectiv se realizeaza prin
adoptarea unor posturi corectoare din toate pozitiile de baza (decubit, asezat, ortostatism) si prin exersarea unor
miscari active de delordozare prin bascularea bazinului (de asemenea din toate pozitiile). Cateva exercitii
uzuale de delordozare ce pot fi efectuate sunt:
 aplecarea trunchiului pe un genunchi care este flectat, celalalt membru inferior ramanand intins indarat;
in acest fel, se pot ridica obiecte mici si usoare de pe sol in conditii de securitate pentru coloana
lombara;
 genuflexiuni cu flectarea concomitenta a soldurilor; astfel se ridica greutati
care sunt apoi purtate in maini cam la inaltimea bazinului (nu la nivelul pieptului);
 aplecarea in fata (la chiuveta, la masa) nu din flexia coloanei, ci prin flectarea
soldurilor, coloana lombara fiind mentinuta in pozitie neutra.
B. Înzăvorârea (înlăcătarea) coloanei lombare. Scopurile urmărite sunt blocarea segmentului afectat în
timpul efortului, menţinerea poziţiei neutre, mobilizarea independentă a membrelor faţă de trunchi.
Cuprinde 4 stadii:
Stadiul 1 = înzăvorârea rahisului lombar în poziţie neutră concomitent cu imobilizarea
membrelor
Se adoptă poziţii imobile din ortostatism, şezând şi decubit, respirând lent şi profund, urmărind
alungirea corpului - gâtului în ax fără mobilizarea membrelor şi rahisului (imobilitate de bloc); poziţia
trebuie conştientizată.
Stadiul 2 = mobilizarea independentă a membrelor cu lomba delordozată
a. decubit dorsal: se flectează şi deflectează genunchii, se abduc-adduc braţele;
b. şezând: ridicarea braţelor spre orizontală, apoi spre zenit, ridicarea coapselor, abducerea lor;
c. ortostatism: flectarea la 90 a şoldurilor, alternativ mobilizarea braţelor;
Stadiul 3 = mobilizarea trunchiului înzăvorat, ca pe o piesă unică
a. decubit: ridicarea din pat prin rostogolire laterală, apoi cu împingere în braţe şi coborârea
concomitentă din pat a membrele inferioare;
b. şezând: oscilaţii anteroposterioare şi laterale prin rularea pe ischioane (mâinile în şolduri);
ridicări şi aşezări pe scaun;
c. ortostatism: aplecarea cu fandare pe un picior, apoi executarea ”cumpenei”, genuflexiuni cu
spatele sprijinit de perete sau libere cu aplecare anterioară, alergare uşoară.
Stadiul 4 = in care tehnicile învaţate în primele 3 stadii se aplică zilnic.

24
C. Menţinerea forţei musculare – pentru musculatura trunchiului inferior; se realizeaza prin contractii
izometrice (exercitii statice)
1. Musculatura flexoare - Flexia
Exerciţiul 1. Suită de exerciţii denumită “membrele inferioare pe trunchi” care se execută din decubit
dorsal, din ortostatism, din atârnat, din ambele membre concomitent sau cu câte unul alternativ. Se face
flexia şoldului cu genunchiul flectat (sau întins); dacă flexia coxo-femuralei nu este completă se
realizează contracţia statică a musculaturii abdominale; dacă este completă se produce o basculare
posterioară a pelvisului, drepţii abdominali scurtându-se.
Exerciţiul 2. Suită de exerciţii denumită “trunchi pe membre inferioare “, coloana rămânând dreaptă,
rigidă: din poziţia culcat sau şezând, cu membrele inferioare întinse (sau flectate), se ridică sau se
coboară lent trunchiul menţinut drept.
Exerciţiul 3. Suită de exerciţii denumită “cap pe trunchi” din decubit dorsal, cu sau fără genunchii
flectati; se ridică în aşa fel încât capul să privească picioarele, musculatura abdominală se contractă
static pentru a fixa toracele aşa încât aceasta să reprezinte punct fix pentru scaleni şi
sternocleidomastoidieni; flexia capului se poate combina cu flexia unui şold pentru creşterea activităţii
statice a abdominalilor.
2. Musculatura extensoare – Extensia
Exercitiul 1. Suită de exerciţii tip “membre inferioare pe trunchi”: din decubit ventral se extinde câte un
membru inferior aproximativ la 15; extensorii toracolombari şi flexorii şoldului opus acţioneaza static
pentru a bloca tendinţa de balansare posterioară a pelvisului; dacă extensia depăşeşte 15 pelvisul se
înclina anterior datorită tensiunii exercitate de ligamentul ileo-femural, iar extensorii toracolombari
acţionează dinamic, scurtându-se.
Exerciţiul 2. Grup de exerciţii “membru inferior pe pelvis, pelvis şi coloană lombară pe trunchi
superior”: în decubit ventral se ridică alternativ câte un MI peste 15; ligamentul ilio-femural blochează
extensia coxo-femuralei peste 15, astfel că pelvisul va bascula anterior
Flexorii laterali ai coloanei – Lateroflexie
Suită de tip “trunchi rigid pe membrele inferioare”: prin aplecarea laterală a trunchiului menţinut drept
(din poziţie ortostatică sau şezândă), cu abducţia sau adducţia şoldului de sprijin, celalalt membru
inferior mobilizându-se odată cu trunchiul; în acest timp musculatura opusă (latero-flexoare) de pe
partea superioară acţionează prin contracţie statică împotriva gravităţii pentru a menţine coloana dreaptă.
În terapeutica actuală, mijloacele fizice si in special kinetoterapia, se constituie într-un element
terapeutic esenţial asociindu-se sau succedând terapiei medicamentoase, impreuna concurând cu succes
la obţinerea unor rezultate benefice, dătătoare de speranţă şi stare de bine, atât de utile sportivilor
afectaţi.

25