CUPRINS

CAPITOLUL I ANATOMIA ȘI FLZIOLOGIA COLOANEI VERTEBRALE

1.1 MUSCULATURA COLOANEI VERTEBRALE
1.2 VASCULARIZAȚIA SEGMENTULUI MOTOR
1.3 INERVAȚIA COLOANEI VERTEBRALE
1.4 ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE
1.5 BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

CAPITOLUL II LORDOZA
2.1 DEFINIȚIE
2.2 ETIOPATOGENIE
2.3 ASPECTE CLINICE
2.4 ANATOMIE PATOLOGICĂ
2.5 DIAGNOSTICUL ȘI EVOLUTIA LORDOZEI
2.6 METODE DE TRATAMENT

CAPITOLUL III TRATAMENTUL FIZICAL-KINETIC IN IORDOZE

3.1 TRATAMENT PROFILACTIC ȘI IGIENO-DIETETIC
3.2 TRATAMENT ORTOPEDIC
3.3 TRATAMENT MEDICAMENTOS
3.4 TRATAMENT FIZICAL-KINETIC IN LORDOZA
3.4.1 ELECTROTERAPIA
3.4.2 KINETOTERAPIA

CAPITOLUL IV OBIECTIVUL STUDIULUI

CAPITOLUL V MATERIAL GI METODA
CAPITOLUL VI STUDIU DE CAZ
CAPITOLUL VII REZULTATE ȘI DISCUȚII
CAPITOLUL VIII CONCLUZII

1
 Argument

Recuperarea medicală reprezintă un domeniu de mare

actualitate, aflat într-o continuă dezvoltare.
Motivele sunt lesne de înțeles, dacă luăm în considerare
incidența tot mai mare a bolilor cronice și traumatismelor.
Nivelul de dezvoltare al societații în care trăim, perfecționarea
tehnicii computerizate, lipsa exercițiului fizic, pozițiile vicioase,
condițiile de lucru neprielnice pe care multi dintre noi sunt obligați să le
accepte, neavând altă oportunitate pentru un nivel de trai mai bun,
alimentația neadecvată și factorii din mediul extern, sunt doar
câteva exemple care au o influentă semnificativă asupra dezvoltării și
menținerii unei stări optime de sănătate.
Am ales abordarea acestei teme in vederea prevenirii
deformărilor coloanei vertebrale, corectării pozițiilor vicioase ale
corpului și asigurării sănătății spatelui.

2
Motto: “Să îți dorești să fii sănătos este o parte din sănătate”

Seneca

TRATAMENTUL FIZICAL-KINETIC ÎN LORDOZĂ

CAPITOLUL I

Anatomia si fiziologia coloanei vertebrale lombare

Coloana vertebrală sau rahisul, este cea mai importantă componentă a
scheletului osos și a aparatului locomotor, implicit. Prezintă o structură
heterogenă complexă rezultată din succesiunea alternantă a vertebrelor și
discurilor intervertebrale. De ea sunt legate toate celelalte segmente ale
trunchiului (toracele și bazinul), precum și craniul, membrele superioare și
inferioare. Ea protejează sistemele de comunicare ale organismului și face
posibilă atât mobilitatea, cât și stabilitatea corpului.
Conform sintezei statistice prezentată de Reinberg, coloana vertebrală
reprezintă un segment complex de o mare importanță funcțională, constituit
din 33 — 34 piese osoase, 344 de suprafețe articulare, 24 discuri
intervertebrale, 365 ligamente si 730 puncte de origine și inserție ale
fasciculelor musculare. Structura multisegmentară a coloanei vertebrale
este determinată de funcțiile statice și dinamice complexe pe care le
indeplinește, rezistența față de forțele de gravitație si inerție, diversitatea
mișărilor, distribuirea segmentară a nervilor spinali, susținerea capului.
Segmentele osoase care alcătuiesc coloana vertebrală se numesc
verebre.
Vertebrele sunt dispuse în patru regiuni topografice: cervicală ( sunt in
număr de 7 si se notează de la Cl la C7 ), toracală ( sunt in număr de 12 si se
notează de la T1 la T12 ), lombară( sunt in număr de 5 si se notează de la L1
la L5 ) și sacrococcigiană ( sunt in număr de 5, respectiv 4-5 piese osoase și
răspund pelvisului), constituie din vertebre.

3
regionale cu anumite proprietăți morfologice. La nivelul fiecărei regiuni,
vertebrele sunt adaptate condițiilor dinamice specifice.
Suprafețele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebră la
alta, in funcție de solicitarea la care sunt supuse.
Verebrele, care și-au pastrat independența și mobilitatea ( cervicale,
toracale și lombare), se numesc vertebre adevărate. Cele sacrale și
coccigiene, fiind sudate între ele, alcătuiesc două fornațiuni osoase: sacrul și
coccisul și sunt numite vertebre false.
Caracterele generale ale vertebrelor adevărate:
Vertebra (fig.1 și fig.2) este constituită din două parți principale:
a) anterioară, numită corp, de formă cilindrică cu două fețe — superioară
și inferioară, prin care vertebrele vin în contact una cu alta prin intermediul
unui disc intervertebral. Cele două suprafețe prezintă central o zonă
spongioasă, punctul slab al vertebrei, unde se poate produce hernierea
intraspongioasă a nucleului pulpos;
b) posterioară, reprezentată de arcul vertebrei, de pe care se desprind
apofizele articulare superioare și inferioare pare și apofiza spinoasă.
Legatura arcului cu corpul vertebral are loc prin intermediul a doi pediculi,
care delimitează orificiul vertebral. Prin însumarea tuturor orificiilor
vertebrale se constituie canalul vertebral, ce adăpostește măduvă spinării
acoperită de meninge.

Fig.1.Vertebră-vedere superioară Fig.2.Vertebră-vedere laterală

4
 Particularitiitile morfologice ale vertebrelor regionale lombare
Vertebrele lombare (fig.3 și fig.4), prezintă anumite particularități
morfologice determinate de rolul funcțional pe care îl îndeplinesc: corpul
este voluminos, cu diametrul transversal mai mare decât cel ventro-dorsal;
orificiul vertebral este mai larg decât cel al vertebrelor toracale și are o
formă triunghiulară; apofiza spinoasă de formă patrulateră; apofizele
articulare sunt situate in plan sagital, unde la cele superioare suprafețele
sunt orientate medial, iar la cele inferioare lateral; pe apofiza alticulară
superioară se determină apofiza mamelară; pe fața dorsală a apofizelor
transversale se găsește câte un tubercul, tuberculul accesor.

Fig.3 Vertebra lombară- vedere Fig.4 Vertebra lombară-vedere

Superioară laterală

1.1. Musculatura coloanei vertebrale

Se considera ca unitatea functionalé vertebrala elementara este formata
din sectorul anterior, apreciat ca elementul cu atributii mecanice: rezistenta,
elasticitate 5i amortizare a gocurilor cranio-caudale, iar sectorul posterior ar

5
reprezenta factorul motor al segmentului motor vertebral prin care se
realizeaza mobilizarea coloanei vertebrale.

Acest aparat motor, care asigură funcția dinamică a rahisului, este

reprezentat de musculatura coloanei vertebrale, situată in sectorul posterior
al unitații motorii. La acest nivel se află multitudinea de sedii pentru
inserțiile musculare oferite de pârghiile osoase reprezentate de bogatul
aparat al apofizelor spinoase și al celor transverse, pârghii ce asigura cel mai
mare randament mecanic pentru musculatura coloanei vertebrale. Această
afirmatie nu exclude însa rolul de suport pentru multe inserții musculare,
care se află pe corpii vertebrali, adică in sectorul anterior al segmentului
motor vertebral.
Dinamica coloanei vertebrale este asigurată de peste 730 mușchi; unii
sunt mușchi rahidieni, cu inserții numai pe structuri ale coloanei vertebrale
fiind implicați in asigurarea mobilitații coloanei vertebrale; alții sunt mușchi
comuni rahisului și altor segmente ale aparatului locomotor: capul, toracele,
centura scapulară sau pelvină; aceștia sunt mușchi ce au o inserție pe
coloana vertebrală și cea de-a doua inserție pe una din celelalte structuri
menționate mai sus. Mușchii extrarahidieni (dreptul abdomenului, mușchii
oblici ai abdomenului) sunt esențial implicați în dinamica coloanei vertebrale
fara a avea, însa, inserții rahidiene.
În sectorul posterior al segmentului motor vertebral se află inserțiile
majoritații mușchilor șanturilor vertebrale (spino-spinoșii, transverso-
spinoșii, intertransversarii, etc.)
Musculatura rahidiană si extrarahidiană va fi prezentată, sumar, odată
cu expunerea biomecanicii coloanei vertebrale.
1.2. Vascularizatia segmentului motor
Coloana vertebrală prezintă un sistem vascular arterial și venos foarte bogat,
care asigură irigarea tuturor structurilor sale osoase și nervoase, sistemul
arterial și venos al coloanei realizând un adevarat arbore vascular vertebral.
Sistemul vascular arterial vertebral are surse diferite in diferitele sale

6
segmente:

7
* vertebrele cervicale 1 — 5 primesc artere nutritive din ramurile colaterale
ale arterelor vertebrale, iar vertebra a 7-a este irigată de ramuri derivate din
trunchiul arterial cervico-intercostal;
*vertebrele coloanei dorsale primesc artere derivate, metameric, din
arterele intercostale, din care se asigură și nutriția structurilor nervoase prin
ramurile vertebro-medulare;
 * vertebrele lombare precum și structurile nervoase corespunzătoare
acestui segment vertebral au asigurată nutriția prin numeroase artere ce
provin sin aorta abdominală.

Sistemul vascular venos al coloanei vertebrale recoltează sângele venos din

formațiunile osoase și nevoase ale fiecărui segment motor vertebra după
care realizeză un sistem venos paravretebral periferic de tip segmentar de la
vertebra C1 până la ultima vertebră coccigiană ; din acesta sângele venos va
fi dirijat fie direct fie indirect, spre venele cave : inferioară și superioară
Cartilagiile de la nivelul platourilor vertebrale și cele care acoperă fațetele
articulațiilor interapofizare sunt lipsite de o vascularizație proprie și au
nutriția asigurată doar prin procese de tip imbibiție de a structurile
anatomice din vecinătate.
Sistemul vascular, care asigură nutriția celor mai fine structuri nervoase ce
alcătuiesc filetele nervoase ale rădăcinilor spinale (anterioară - motorie și
posterioară - senzitivă) este reprezentat de sistemul de arteriole, patul
capilar și de venulele fiecărei structuri nervoase vertebrale. Acest sistem
vascular este deosebit de fragil și de sensibil la acțiunea unor factori
mecanici loco-regionali, cu implicații importante în unele procese
fiziopatologice vertebrale, mai ales prin instalarea fenomenelor de ischemie
a structurilor nervoase

1.3. Inervatia coloanei vertebrale

Inervația senzitivă a coloanei vertebrale este asigurată de nervul recurent

8
sino-vertebral al lui Luschka. Acest nerv se desprinde din nervul spinal după
ieșirea acestuia din gaura de conjugare, după care acesta se întoarce în
gaura de conjugare și asigură inervarea structurilor segmentului motor
corespunzător, dar și pe cele ale etajului imediat inferior ( prin ramul
descendent al lui Roof ); în acest fel, un nerv recurent Luschka asigură
inervația a două segmente vecine. Filetele aeestui nerv conferă inervație
senzitivă urmatoarelor formațiuni anatomice: ligamentul longitudinal comun
anterior; ligamentul longitudinal comun posterior; ligamentele interspinoase
și intertransverse; musculatura intervertebrală de la acest nivel;
capsula și ligamentele articulațiilor interapofizare; dura mater, numai în
porțiunea sa anterioară; periostul corpilor verterbali;
Toate aceste structuri, precum și rădăcina rahidiană, sunt structuri
algogene.
La nivelul fiecărui segment motor sunt și structuri neinervate, deci
nealgogene: cea mai mare parte din discul intervertebral ( exceptând lamele
superficiale ale inelului fibros); osul corpului vertebral; ligamentele galbene;
fața posterioară a durei mater;
Aferentația plecată de la nivelul structurilor algogene enumerate mai sus
ajunge la rădăcina dorsală ( senzitivă ) apoi, prin cornul dorsal al măduvei
spinării, informațiile sensitive străbat un neuron intercalar, ulterior ajungând
la nivelul rădăcinii anterioare ( motorie ); pe această cale, excitația
nociceptivă plecată dintr-una din structurile algogene ale rahisului ajunge
până la mușchiul inervat de filetele rădăcinii anterioare. Apare astfel
posibilitatea declanșării unei contracturi musculare reflexe, la distanță
relativ mare de sursa stimulului nociceptiv primar.
1.4. Articulațiile coloanei vertebrale
A. Articulațiile vertebrelor adevărate:
- articulațiile corpurilor vertebrale și articulațiile proceselor articulare.
B. Articulațiile vertebrelor false:
- articulația lombosacrală și articulația sacrococcigiană.

9
 C. Articulațiile coloanei vertebrale cu craniul:
- aiticulația atlanto-occipitală; articulația atlantoaxială mediană; articulația
atlantoaxială laterală.
A. Atriculațiile vertebrelor adevărate
Articulațiile corpurilor vertebrale
Suprafețele articulare: fețele superioare și inferioare ale corpurilor
vertebrali, acoperite de cartilaj hialin.
Discurile interveitebrale
Corpurile vertebrelor adiacente sunt unite prin intermediul a 24 de
discuri fibro-cartilaginoase intervertebrale și al ligamentelor vertebrale
longitudinale anterior și posterior. Primul disc se află între axis si cea de-a 3-
a vertebră cervicală, iar ultimul între corpul celei de-a 5-a vertebră lombară
și baza sacrului.Înălțimea discurilor este diferită de la o regiune la alta a
coloanei: 5- 6 mm pentru cea cervicală, 2-3 mm pentru cea toracală și 10- I8
mm pentru cea lombară. În regiunile cervicală și lombară, discurile sunt mai
înalte în partea anterioară, iar în partea toracală în partea posterioară, fapt
important în formarea curburilor coloanei.
Discul intervertebral este compus din patru parți: porțiunea centrală
(nucleul pulpos); inelul fibros sau lamelar; două plăci terminale
cartilaginoase, aflate nemijlocit la frontiera dintre disc și corpul vertebrei,
prin intermediul cărora, prin difuziune și osmoză, are loc nutriția și
metabolismul discului și al corpurilor vertebrelor.
Nucleul pulpos, de o conșistentă gelatinoasă, amortizează și distribuie
presiunea în timpul mișcărilor și diminuează presiunea verticală suportată
de corpurile vertebrelor.
Inelul fibros este format din lamele de fibre de colagen dispuse
concentric și încrucișat în jurul nucleului pulpos.
Lamelele cartilaginoase ale discului intervertebral reprezintă un cartilaj

10
epifizar, ce permite creșterea în înălțime a corpului vertebral, deoarece la
acest nivel se află stratul de creștere endocondrală a nucleului de osificare al
corpului vertebral. Ele sunt formate din cartilaj hialin.
Articulațiile proceselor articulare, articulațiile zigapofizate fac parte din
articulațiile plane, combinate, pluriaxiale, puțin mobile.
B. Articulatiile vertebrelor false:
Articulația lombosacrală unește apofizele articulare inferioare ale
vertebrei a V-a lombară cu apofizele articulare superioare ale sacrului. Este
de tip trohoid, între corpurile acestor vertebre se află discul intervertebral.
Articulația sacrococeigiană este constituită dupa tipul simfizelor și unește
vârful sacrului cu prima vertebră coccigiană.
C. Articulațiile coloanei vertebrale cu craniul
Legătura capului cu coloana vertebrală este complexă. Ea se realizează
prin două articulații - una între condilii occipitali și atlas și alta între atlas și
axis. Ele sunt mobile și permit mișcări în jurul a trei axe, ca și în articulațiile
sferoide. Articulația atlanto-occipitală, articulație bicondiliană formată între
masele laterale ale atlasului și condilul occipital.
Mijloace de unire: capsula articulară și membrana atlanto-occipitală
( anterioară și posterioară ).
Articulația atlantoaxială mediană este formată de fețele articulare
anterioară și posterioară ale apofizei odontoide și arcul anterior al atlasului,
transformat într- un inel osteo-fibros prin ligamentul transversal al atlasului,
care se intinde între masele laterale ale atlasului. Este o articulație trohoidă
în care dintele axisului se rotește în inelul osteo-fibros.
Articulația atlantoaxială laterală, o diartroză planiformă între masele
laterale ale atlasului și procesele articulare superioare ale axisului. Unirea
suprafețelor osoase acoperite de cartilaj hialin, este realizată prin capsula
articulara captusită de o sinovială.

11
1.5. Biomecanica coloanei vertebrale
Studiul biomecanicii coloanei vertebrale impune două aspecte: statica și
dinamica.
1- Statica coloanei vertebrale

În menținerea echilibrului static al coloanei vertebrale este necesară

integritatea anatomică și funcțională a tuturor structurilor componente: a
celor rigide (oase), elastice (ligamente), mobile (articulații), motorii (mușchi)
și nervoase.
Statica coloanei vertebrale este conditionată, după Steidler, de existența
unui echilibru intrinsec și a unui echilibru extrinsec.
Echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale este asigurat de un raport
fiziologic între rezistența elastică la tensiune a ligamentelor coloanei
vertebrale și rezistența elastică la preisune a discurilor intervertebrale.
Coloana vertebrală se sprijină pe suprafața superioară a sacrului, care
este o bază de sprijin, o platformă, înclinată anterior la 35 grade față de
orizontală, situație ce impune coloanei vertebrale o lordozare, care va fi
compensată la nivelul etajelor superioare prin apariția unei cifoze dorsale și
a unei lordoze cervicale.
Echilibrul extrinsec este asigurat de acțiunea mușchiior rahidieni și
extrarahidieni. Aceștia actionează ca un tonus permanent acordat celor
două tipuri de grupe musculare în acțiune: mușchii agoniști și mușchii
antagoniști.
Amplitudinea curburilor din planul sagital este considerată normală dacă
sătgețile acestora măsoară 30 mm la C7 și la L2.
2. Dinamica coloanei vertebrale
Mișcările coloanei vertebrale se realizează atât în articulațiile corpurilor
vertebrale cât și în cele ale proceselor articulare.

12
 Mișcarea de flexie a coloanei vertebrale
Corpurile vertebrale se apropie în partea anterioară, comprimând
discurile intervertebrale. Ligamentele galbene, inter- și supraspinoase,
longitudinal posterior și musculatura spatelui sunt tensionate. Amplitudinea
maximă a flexiei este în regiunea cervicală. Coloana lombară are o mișcare
medie. Odată cu începerea flexiei intra în contracție și mușchii erectori care
gradează mișcarea.
Musculatura care realizează flexia coloanei vertebrale este reprezentată
de: sternocleidomastoidian, drept anterior al capului, mic drept anterior al
capului, lungul gâtului, drept abdominal, marele și mic oblic abdominal,
transvers abdominal, psoas-iliac.
Mișcarea de extensie a coloanei vertebrale
Corpurile vertebrale se apropie în partea posterioară, comprimând
discurile intervertebrale. Ligamentul longitudinal anterior este pus în
tensiune iar ligamentele din partea posterioară a coloanei vertebrale se
relaxează. Ligamentul longitudinal anterior limitează extensia. În ultima faza
mișcarea este limitată de apropierea proceselor spinoase între ele și
punerea în tensiune a mușchilor flexori. Amplitudinea maximă se realizează
în regiunea cervicală și lombară. Axul flexiei-extensiei este unul transversal;
în ambele mișcari, coloana vertebrală, mușchii și ligamentele suferă solicitari
maxime.
Musculatura extensoare a coloanei vertebrale este reprezentată de:
spleniusul capului și al gâtului, marele și micul complex, marele și micul
drept posterior al gâtului, sistemul transvers-spinalilor, sacrospinalul,
sistemul interspinogilor, sistemul inter-transvers.
Mișcarea de înclinare laterală
Reprezintă mișcarea coloanei vertebrale spre dreapta sau stânga astfel
încât fața anterioară a toracelui și cea a abdomenului să rămână în același
plan. Musculatura care realizează mișcarea de înclinare laterală este
reprezentată de: stemocleidomastoidian, musculatura cefei, mare și micul

13
oblic al abdomenului,pătratul lombar, psoas-iliac, intertransversali. Mișcarea
este limitată de ligamentele din jumătatea opusă sensului ei.
Mișcarea de rotație a coloanei verebrale
Faga anterioară a trunchiului tinde să se orienteze perpendicular pe
diametrul bitrohanterian-răsucirea feței anterioare a părții superioare a
coloanei vertebrale spre dreapta sau spre stânga, având un ax vertical care
trece prin centrul discului intervertebral-. Amplitudinea maximă se
realizează în partea superioară a regiunii toracice.
Musculatura care realizează mișcarea de rotație este reprezentată de:
mușchii cefei, lungul gâtului, splenius, sternocleidomastoidian, mare și mic
oblic abdominal, trapez, psoas-iliac.
Aprecierea unghiurilor maxime de mișcare a coloanei vertebrale este
prezentată în tabelul următor:

Flexie Extensie Înclinare Rotație

Regiunea 70° 60° 30° 75°
cervicală

Regiunea 50° 55° 10° 40°

toracală

Regiunea 40° 30° 35° 5°

lombară

total 160° 145° 75° 120°

Tabelul nr.1 Amplitudinea mișcărilor coloanei vertebrale.

14
 CAPITOLUL ll
LORDOZA
Coloana vertebrală are direcție verticală, însă nu este dreaptă. în
ansamblul său prezintă următoarele curburi:
* în plan sagital (antero-posterior), concave posterior, numite lordoze (în
regiunea cervicală și lombară) și concave anterior, numite cifoze (în regiunea
toracală și a osului sacrum);
*în plan frontal (lateral), numite scolioze.
Coloana vertebrală are patru curburi antero-posterioare:
- curbura cervicală — are convexitatea orientată anterior și este puțin
pronunțată. Ea se intinde între atlas (C1) și a doua vertebră toracală (T2);
- curbura toracală -se numește curbura dorsală. Ea are convexitatea înapoi și
este cea mai întinsa dintre toate curburile coloanei vertebrale, fiind cuprinsă
între T1 și T12.;
- curbura lombară (fig.5)-are convexitatea
îndreptată anterior și se întinde
de-a lungul celor cinci vertebre lombare, fiind mai
accentuată în dreptul ultimelor trei vertebre.
Această curbura este mai accentuată la femei;
-curbura sacro-coccigiană -are convexitatea
îndreptată posterior și se
întinde pe toată lungimea sacrului și coccisului.
Curburile antero-posterioare ale coloanei
vertebrale reprezintă un caracter specific omului
și apariția lor este in legătură cu mersul biped.
Curburile au un rol important în pastrarea poziției

Fig.5 Lordoză normale a corpului, atât

în poziție statică cât și în

15
poziție de mers. Ele au rolul de a amortiza anumite forțe care
se exercită asupra coloanei vertebrale.
Curburile coloanei vertebrale care au convexitatea îndreptată anterior se
mai numesc și lordoze-lordoza cervicală și lordoza lombară-. Din cauze
variate aceste curburi fiziologice își pot schimba raza de curbură, devenind
mai accentuate și dau stări patologice care deformează coloana vertebrala și
întreg corpul.
2.1. Definiție
Lordoza reprezintă o deviație a coloanei vertebrale, în plan sagital, cu
concavitatea îndreptată posterior și convexitatea anterior, prin accentuarea
curburilor fiziologice.
Lordozele sunt fiziologice în regiunea cervicală si lombară pâna la un
anumit grad. Exagerarea lor mai ales în regiunea lombară, la bolnavii cu
scolioză idiopatică, toracală, pune probleme terapeutice deosebite. Limita
dintre normal și patologic este destul de greu de precizat în cazul
lordozelor.Lordoza din regiunea toracală este mai gravă dacă ajunge la T3 și
patologică dacă ajunge să intercepteze T12. O lordoză atât de înaltă
afectează organele mediastinale și în special cordul și vasele mari.
Localizarea lordozelor este variată, dar cel mai des este întalnită în
regiunea lombară sau toraco-lombară și pot întâlni diverse forme clinice:

1.Lordoza statică (de obicei profesională) poate apărea în cazuri

patologice și este deosebit de supărătoare (displezie luxantă a ambelor
șolduri, coxalgie, etc). De asemenea se poate întâlni la femeile obișnuite să
poarte permanent încălțăminte cu tocuri înalte, precum și la cifotici sau
bolnavii cu pelvisul basculant posterior (sacro-orizontalizat);
2.Lordoza dinamică cu patologie neurologică diversă, distrofică sau ca
rezultat al dezechilibrului dintre flexorii și extensorii trunchiului ( exemplu:
atonii abdominale, rahitism, tumori, tulburări digestive);

16
 3.Lordoza fixă care apare în următoarele circumstanțe: la adoloescenți,
posttraumatic ca rezultat al unei retracții fibroase post—inflamatorie sau
dezechilibre sacrococcigiene prin alunecări ale vertebrelor.
2.2. Etiopatogenie
Lordozele pot avea cauze multiple de producere: rahitism, osteoporoze,
toiticolis, afecțiuni posttraumatice, boli ale sistemului nervos central,
paralizia spastică, spondilita anchilozantă, tulburări de auz, atitudini
vicioase, spondiloze la nivelul coloanei lombare, suprapondere, sarcină.
O cauză destul de frecvențe și ușor de abordat terapeutic, este
reprezentată de poziția sezândă menținută timp îndelungat-slujbele de
birou, statul pe fotoliu la televizor sau mersul cu mașina-.
Organismul uman trebuie să se adapteze la aceste poziții. Această
adaptare presupune ca unii mușchi să sufere contractură și să se scurteze,
iar alții să devină mai slăbiți (mai puțin folosiți) și se alungesc. Apare astfel
un dezechilibru de forțe și de tonus la nivelul musculaturii spatelui și se
instaleazș lordoza.
Flexorii șoldului (în special mușchiul iliopsoas) și extensorii trunchiului
(erector spinae și quadratus lumborum) sunt principalii mușchi care suferă
contractură și scurtare. Aceștia sunt mușchii care au nevoie de exerciții de
stretching în scopul corectării lordozei. Mușchii slăbiți și alungiți sunt cei ai
abdomenului (dreptul abdominal, oblicul intern și oblicul extern) și
extensorii șoldului (gluteul mare sau fesierul mare și mușchii posteriori ai
coapsei). Ei vor avea nevoie de exerciții cu rezistență pentru dezvoltarea
forței musculare.
Datorită acestui dezechilibru muscular, diametrul superior al pelvisului
devine înclinat spre anterior astfel încât bazinul proemină spre posterior. În
consecință lordoza reprezintă urmarea unui dezechilibru muscular. Ceea ce
este descris mai sus este în concordanță cu lordoza statică sau posturală.

17
 Există și alte tipuri de lordoză care apar în afecțiuni precum: boli
neuromusculare, afecțiuni congenitale (acondroplazia), deformări vertebrale
congenitale sau afecțiuni ale șoldurilor.
Lordoza mai apare și ca o formă de compensare a unei alte curburi
patologice-cifoza dorsalé.

2.3. Aspecte clinice

Lordoza determină de obicei durerea lombară sau lombalgie. Mușchii
abdominali și regiunea lombară au printre altele și rolul de a stabiliza
trunchiul. În lordoză, mușchii abdominali sunt întinși și slăbiți. Astfel,
regiunea lombară este suprasolicitată în încercarea de stabilizare a
trunchiului și apar oboseala și durerea.
Lordoza lombară reprezintă una dintre cele mai importante cauze de
lombalgie. Lombalgia din lordoză este de obicei resimțită după o perioadă
de onostatism-stat în picioare.
De cele mai multe ori însă, lordoza nu este însoțită de nici un simptom.
Cel mai ușor de remarcat semn al acestei afecțiuni este aparența
proeminentă a bazinului înspre posterior datorită arcuirii excesive a regiunii
lombare. Tot această arcuire este responsabilă și de proeminența anterioară
a abdomenului, care pare mărit.
Dacă lordoza a apărut ca o compensare a unei cifoze dorsale, se vor
asocia și semnele și simptomele cifozei dorsale.
Mai pot apărea și alte simptome sau manifestări, în funcție de cauza
lordozei. Dacă persoana afectată are statura foarte mică, cu disproporție
între trunchi, cap și membre (membre foarte mici) dar cu intelect dezvoltat
normal, este vorba de acondroplazie. Acondroplazia reprezintă o boală
ereditară care evoluează cu nanism disarmonic și una din caracteristicile
bolii este și hiperlordoza lombară.

18
2.4. Anatomie patologică
Patologia lordozei lombare apare atunci când curbura lordotică
fiziologică este depășită, din punct de vedere al amplitudinii, sau când este
localizată în regiunea dorsală a coloanei vertebrale.
Staționarea la verticală un timp îndelungat accentuează curburile
fiziologice ale coloanei, acțiune ce duce la scurtarea mușchilor spinali, ei
fiind mușchii care lordozeaza și nu greutatea corpului.
O altă cauză care determină compensarea lordotică ar fi mobilitatea
redusă în mișcarea de abducție a membrelor: 45° pentru articulația
coxofemurală și 90° pentru articulația scapulohumerală, iar depășirea
acestor limite se face prin lordozare.
S-a constatat ea spațiul popliteu al membrelor inferioare ar fi o a treia
concavitate posterioară împreună cu celelalte două: lombară și cervicală.
Încercând să întindem picioarele din genunchi, din poziția șezând, acest
lucru nu este posibil decât prin ștergerea curburii lordotice, mai ales cea
lombară și invers.
Accentuarea curburii lordotice prin anteversia bazinului este posibilă în
cazurile următoare:
*atonia abdominalilor, în special a mușchiului drept abdominal.
Viscerele nesusținute anterior, trag de coloana lombară, de care sunt
fixate și abdomenul proemină;
*astenia generală, continuă sau ocazională, lipsește individul de tonusul
necesar posturii, lălsându-se apăsat de greutatea corpului, susținut, se poate
spune, numai în ligamente fără participarea continuă a musculaturii
erectoare;
*atonia cvadricepsului care detennina o flexie a genunchilor prin
relaxarea ischio-gambierilor;
*rotatorii externi ai membrelor superioare și inferioare hipotonici,
contribuie la accentuarea lordozelor cervicală și lombară. Acești mușchi sunt
corectori;

19
 *hipeitonia mușchiului psoas-iliac, mușchi lordozant, în detrimentul
mușchilor abdominali și fesieri, care sunt corectori;
*folosirea incorectă a respirației diafragmatice care contribuie la
lordozare;
*mușchii spinali (cervicali și lombari) hipertonici, sunt scurtați.
Accentuarea curburilor fiziologice determină și o modificare a poziției și
raportului anatomic dintre vertebre. Astfel, forțele care acționează în mod
normal asupra vertebrelor nu mai sunt distribuite uniform. Forțele mai mari
care actionează pe suprafețe mai mici vor determina în cele din urmă leziuni
de uzură la nivelul vertebrelor și degenerarea lor cu instalarea spondilozei
cervicale și lombare. Această afecțiune degenerativă poate evolua sever,
chiar cu deficite neurologice.
Afecțiunile care pot însoți lordoza sunt:
*Spondilita anchilozantă;
*Luxațiile congenitale de șold bilateral;
*Miopatiile, prin lezarea mușchilor fesieri.
Pentru instituirea unui tratament corect și eficient este necesar,în primul
râd, să se cunoască particularitățile fizio-patogenice ale regiunii respective.
De-o parte și de alta a șanțului median se află masele musculare
paravertebrale care se continuă lateral cu reliefurile costale. Pielea spatelui
este groasă, mobilă pe coaste, fixată pe linia mediană prin tracte fibroase
care se prind pe apofizele spinoase ale vertebrelor. Țesutul subcutanat este
mai lax pe coaste,mai mult sau mai puțin lipidic, spre deosebire de cel de pe
spate, unde este mai strâns lipit de țesutul adipos.
Planurile profunde musculare cuprind patru planuri de mușchi:
- un prim plan format din mușchiul trapez și mușchiul marele dorsal;
- al doilea plan alcătuit din mușchiul romboid și pătratul lombar;
- al treilea plan este format din mușchii dințați;
- al patrulea plan (cel mai profund) cuprinde mușchii spinali în regiunea
dorsală și fac masă comună cu regiunea lombo-sacrată.

20
 În ansamblu, formaițiunile musculare formează o masă care umple scutul
costo-vertebral, având cea mai mare pondere către linia mediană, subțiindu-
se treptat către unghiul coastelor.
Cunoscând aceste particularități, tratamentul va ține seama de: tipul de
leziune, anumite deficiențe, infirmități sau deformății ce pot fi hotărâtoare
în ceea ce privește orientarea profesională și gradul de recuperare,
participarea sau nu a sistemului nervos central.
2.5. Diagnosticul și evolția lordozei
Lordoza este diagnosticată pe baza istoricului, examenului fizic și
radiologic.
Dacă pacientul prezintă parestezii, slăbiciune musculară, durere și
spasme musculare ale bralțelor și picioarelor, tulburări sfincteriene și durere
în picioare, se recomandă examen neurologic.
Palparea deterlnină anomaliile coloanei vertebrale. Evaluarea libertății
mușchilor calculează gradul în care un pacient poate efectua mișcări precum
flexia, extensia, aplecarea laterală și rotația spinală Se observă asimetrii.
Evaluarea neurologică include evidențierea durerii, paresteziilor,
tremorului, sensibilității și funcția motorie, spasmele musculare, slăbiciunea
musculară și disfuncțiile vezicale sau rectale.
Radiografia întregii coloane vertebrale în poziție laterală și sagitală
evaluează flexibilitatea coloanei, deformările vizibile, lipsa de segmentare.
Poziția zero a coloanei este realizată în ortostatism, în rectilinie, având ca
repere:
- verticală firului de plumb, care cade de la protuberanța occipitală, de-a
lungul spinelor vertebrale, în șanțul interfesier și țntre cele două maleole
interne;
- linia dintre vârfurile scapulelor și linia bicretă, care sunt orizontale și
paralele;

21
- occiputul, zona dorsală medie, fesele și taloanele, care sunt tangente în
plan vertical (perete);
- verticala care trece prin tragus, prin fața anterioară a umarului, marginea
anterioară a marelui trohanter, marginea externă a piciorului, la nivelul liniei
Chopan.
Amplitudinea curburilor din planul sagital este considerată normală dacă
săgețile acestora masoară 30 mm la C7 și la L2.
Bolnavul va fi examinat în flexie anterioară a trunchiului și in decubit
ventral-dorsal.
Examenul va cuprinde:
- proba firului de plumb;
- măsurarea săgeții curburii, flexibilitatea, mobilitatea și reductibilitatea
diformițăfii;
- se vor constata eventualele modificări de la nivelul pelvisului, toracelui,
abdomenului și aniculațiilor coxofemurale.
Evoluție și prognostic
Indiferent de tratamentul aplicat sau de forma de lordoza, afecțiunea va
avea unele etape de agravare, care pot fi enumerate în ordine cronologică:
*ridicarea în poziție bipedă și începutul mersului (1-2 ani);
*perioada de creștere (6-7 ani și 11-13 ani);
*senilitatea (când se instaleaza osteoporoza severă la nivelul coloanei
vertebrale).
Gravitatea este dictată și de gradul lordozei: ușoară (sub 25°); medie
(între 25-30°); gravă (peste 50°).
2.6. Metode de tratament
Lordozele atipice nu determină disconfort sau alte cauze din partea severă,
iar pacientul poate experimenta compresia nervilor lombari, limitarea
mișcărilor coloanei vertebrale sau pierderea integrității spinale. Dacă,
curbura este severă se prescrie un tratament.
Tratamentul în lordoză depinde de:

22
-vârsta pacientului, starea generală de sănătate și istoricul medical;
-gravitatea lordozei;
-toleranța pentru anumite terapii, proceduri sau medicamente.

Principalele beneficii ale tratamentului:

*Eliminarea posturilor vicioase care accentuează lordoza;
*Conștientizarea și deprinderea posturării corecte și sănătoase;
*Stabilizarea coloanei vertebrale;
* Corectarea curburilor patologice;
*Eliminarea durerilor la nivelul spatelui;
*Eliminarea contracturilor musculaturii paravenebrale;
*Tonifierea musculaturii abdominale și fesiere în regim de scurtare;
*Tonifierea musculaturii spinale lombare în regim de alungire;
*Îmbunătățirea supleței articulațiilor intervertebrale;
*Stimularea secreției de lichid sinovial intraaticular;
*Deprinderea unei respirații corecte diafragmatice;
*Prevenirea compensării prin curbura cifotică dorsală.

23
 CAPITOLUL III
TRATAMENTUL FIZICAL-KINETIC ÎN LORDOZĂ
TIPURI DE TRATAMENT
3.1. Tratament profilactic și igieno-dietetic
Kinetoprofilaxia primară are o largă adresabilitate și constă în utilizarea
exercitțului fizic ca mijloc de întreținere a stării de sănătate, a integrității
funcțonalitiății normale a organismului. Ea este indicată indiferent de vârstă,
sex sau pregătire fizic anterioară.
Obiectivele urmărite sunt:
- menținerea mobilității articulare, forței și rezistenței musculare;
- menținerea posturii corecte;
- menținerea capacității de efort;
- coordonarea și abilitatea mișcărilor.
Obiectivele specifice sunt legate de predispoziția unor persoane pentru
afectarea patologică a coloanei vertebrale în general (obezi, femei gravide,
persoane cu muncă fizică grea, insuficiențe musculo-ligamentare, deficiențe
fizice la nivelul coloanei vertebrale sau membrelor inferioare, etc.)
Tratamentul este adaptat formelor clinice și se realizează prin mijloace
ortopedice, medicamentoase, balneofizioterapice și kinetice.
Dormitul cu fața în jos, pe abdomen și evitarea încăltămintei cu tocuri
înalte la sexul feminin. Dintre sporturi sunt indicate alergăturile de viteză
care dezvoltă mersul psoasiliac, gimnastica la aparate, boxul și înotul.
Tratamentul igieno-dietetic constă în repaus la pat în puseurile de
acutizare. În stadiile de remisiune se recomandă evitarea unor mișcări
contraindicate.
Educația bolnavului este o componentă esențială a programului de
recuperate. Bolnavul trebuie instruit cu privire la biomecanica corpului,
posturile corecte în

24
25