MINISTERUL EDUCAȚIEI

ALEXANDRU FLORIAN Daniel Boboc

coordonator Nicolae Drăgușin
Petre Matei
Florin Petrescu
Gabriel Stan
Măriuca Stanciu

Istoria
evreilor clasa a XI-a
clasa a XII-a

Holocaustul

EDITURA DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ

 Acest manual este proprietatea Ministerului Educației.

Acest manual școlar este aprobat prin Ordinul Ministrului Educației cu nr.
4031/21.03.2024 și este realizat în conformitate cu Programa școlară, aprobată prin
Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5344/9.08.2023.

numărul 119 număr unic de telefon la nivel național pentru cazurile de abuz împotriva
copiilor
116.111 - numărul de telefon de asistență pentru copii
 MINISTERUL EDUCAȚIEI

ALEXANDRU FLORIAN Daniel Boboc

coordonator Nicolae Drăgușin
Petre Matei
Florin Petrescu
Gabriel Stan
Măriuca Stanciu

Istoria
evreilor
Holocaustul
clasa a XI-a
clasa a XII-a

EDITURA DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ

 ACEST MANUAL A FOST FOLOSIT DE:
Numele elevului care Anul Starea manualului*
ANUL Clasa Școala
a primit manualul școlar la primire la returnare
1.

2.

3.

4.

* Starea manualului se va înscrie folosind termenii: nou, bun, îngrijit, nesatisfăcător, deteriorat.
Cadrele didactice vor controla dacă numele elevului este scris corect.
Elevii nu trebuie să facă niciun fel de însemnări pe manual.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© E.D.P. 2024 Toate drepturile asupra acestei ediții sunt rezervate Editurii Didactice şi Pedagogice, București.
Orice preluare, parțială sau integrală, a textului sau a materialului grafic din această lucrare se face numai cu acordul
scris al editurii.

EDITURA DIDACTICĂ ȘI PEDAGOGICĂ S.A. Comenzi pentru această lucrare se primesc:

Str. Spiru Haret nr. 12, sector 1, cod 010176, București * prin poștă, pe adresa editurii
Tel.: 021.315.38.20 * prin e-mail: comenzi@edituradp.ro
Tel./fax: 021.312.28.85 comercial@edituradp.ro
e-mail: office@edituradp.ro * prin telefon/fax: 021.315.73.98
www.edituradp.ro

Referenți: Universitar: prof. univ. dr. Liviu Rotman

Preuniversitar: prof. dr. grad I Sorin Langu

Redactor: Valentina Jercea

Tehnoredactori: Gabriela Dimitriu, Anca Melcher, George Biriș, Cristian Ciobanu
Copertă: Mădălina Mogoșeanu
3
CUPRINS
IDENTITATE EVREIASCĂ ȘI EDUCAȚIA DESPRE HOLOCAUST . ..7
Evreii – trăsăturile lor definitorii: originea, cultura, religia........8
Educația despre Holocaust și provocările contemporane
(antisemitisim, xenofobie, genocide și amenințările
la adresa normelor și valorilor democratice)..........................12
Recapitulare............................................................................15
Evaluare...................................................................................16
EVREII ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ.............................................17
Evreii în Antichitate și Evul Mediu (statutul juridic al evreilor
și apariția miturilor antievreiești în mentalul colectiv)............18
Evreii în epoca modernă (statutul juridic și economic,
aspecte culturale)....................................................................22
Recapitulare............................................................................25
Evaluare...................................................................................26
EVREII ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC ÎN SECOLELE
al XIV-lea – al XX-lea...............................................................27
Situația comunităților evreiești până la 1866 –
aspecte demografice, comunitare și culturale........................28
Evreii în spațiul românesc în perioada 1878–1919.
De la marginalizare la emancipare..........................................30
Contribuția comunităților evreiești la dezvoltarea
economică, socială, culturală și științifică a României.
Structuri asociative reprezentative. Personalități
marcante în domeniul cultural, politic și academic.................33
Studiu de caz. Antisemitism în politica și cultura
românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
până la Primul Război Mondial................................................36
Studiu de caz. Evreii în armata română
(1877–1878; 1913; 1916–1918)..............................................37
Comunitățile evreiești din România în perioada interbelică:
Uniunea Evreilor Români, Federația Uniunilor
de Comunități Evreiești din România......................................38
Violență și retorică antisemită în România interbelică.
Liga Apărării Național Creștine (L.A.N.C.), Mișcarea Legionară
și Partidul Național Creștin......................................................41
Recapitulare............................................................................44
Evaluare...................................................................................45
HOLOCAUSTUL ÎN EUROPA.....................................................47
Discurs antievreiesc și legislație antisemită
în Germania nazistă.................................................................48
Exterminarea evreilor în timpul celui de al Doilea Război
Mondial: lagăre, ghetouri, Holocaustul prin gloanțe,
deportări, exterminări în masă................................................50
Recapitulare............................................................................53
Evaluare...................................................................................54
HOLOCAUSTUL ÎN ROMÂNIA PE TERITORIILE
AFLATE SUB ADMINISTRAȚIE ROMÂNEASCĂ
ȘI ÎN NORDUL TRANSILVANIEI................................................55
Preliminariile Holocaustului din România (1938–1940).
Primele legi antisemite și pogromurile de la Dorohoi
și Galați....................................................................................56
4
Statul național-legionar și măsurile
antievreiești (1940–1941).......................................................59
Evaluare...................................................................................62
Regimul Ion Antonescu și evreii (1941–1944).........................63
Studiu de caz. Pogromul de la București.................................66
Studiu de caz. Pogromul de la Iași. Trenurile morții................67
Distrugerea comunităților evreiești din Basarabia
și Bucovina...............................................................................68
Holocaustul în Transnistria aflată sub administrație
românească. Deportarea evreilor și romilor
(reprimare și exterminare)......................................................71
Studiu de caz. Evreii din Odessa..............................................74
Evreii din Vechiul Regat și din sudul Transilvaniei.
Regimul de muncă obligatorie și planurile
de deportare în Polonia...........................................................75
Rezistența evreiască și eforturile de repatriere
a deportaților din Transnistria.................................................78
Studiu de caz. Wilhelm Filderman..........................................80
Studiu de caz. Mărturii ale supraviețuitorilor evrei
și romi din Transnistria............................................................81
Evaluare...................................................................................83
Evreii din Nord-Vestul Transilvaniei aflat sub autoritatea
statului ungar (1940–1944): expulzări,
detașamentele de muncă din Ungaria și Ucraina,
ghetoizare și deportare la Auschwitz
și în alte lagăre de exterminare...............................................84
Studiu de caz. Elie Wiesel........................................................87
Solidaritate și acțiuni de salvare
în timpul Holocaustului:
„Drepți între Popoare”............................................................88
Studiu de caz. Traian Popovici.................................................90
Judecarea și pedepsirea responsabililor
pentru Holocaustul din România:
Tribunalele poporului din București și Cluj.
Procesul lotului Antonescu și alte procese
de condamnare a criminalilor de război..................................91
Studiu de caz. Generalii judecați
pentru crime de război – Nicolae Macici,
Constantin (Piki) Vasiliu, Ion Topor..........................................94
Recapitulare............................................................................95
Evaluare...................................................................................96
EVREII ÎN ROMÂNIA POSTBELICĂ ȘI MEMORIA
HOLOCAUSTULUI ÎN SECOLUL al XXI-lea................................97
Comunitatea evreiască în perioada regimului comunist.........98
Reprezentarea Holocaustului în artă,
literatură și mass-media........................................................101
Distorsionarea, negarea și minimalizarea Holocaustului.......104
Răspunsul țărilor membre ONU: Responsabilitatea
de a proteja (R2P)..................................................................107
Recapitulare..........................................................................109
Evaluare.................................................................................110
Bibliografie/Webografie........................................................111
 PREZENTARE MANUAL
Cel ce salvează o viaţă salvează lumea întreagă

Dragi elevi,
Cine citește citatul de mai sus, care provine din cartea sfântă a Talmudului, înțe­lege foarte
bine ce înseamnă o viață de om.
Ca atare, în manualul, pe care urmează să îl parcurgeți, veți descoperi lucruri inte­resante
despre istoria poporului evreu, despre conviețuirea lui cu alte popoare, mai ales cu românii,
despre contribuția sa la făurirea unei civilizații originale, precum și despre suferințele sale în
urma tragediei Holocaustului.
Manualul este structurat în șase capitole. În interiorul acestora se regăsesc Lecții și Studii de
caz. La lecții, în afară de informații și explicații, regăsiți Repere cronologice, Dicționar de termeni
și pentru o fixare mai bună a cunoștințelor, Rețineți!
Pentru o mai bună înțelegere și aprofundare a cunoștințelor, la fiecare capitol se regăsește
Recapitulare – activități didactice și recapitulări.
În pagina de prezentare a Unității, veți identifica Competențele generale și specifice de atins.
Autorii își exprimă speranța că, parcurgând manualul, veți înțelege mai bine ce înseam­nă
să fii responsabil, să fii tolerant, să-i înțelegi și să-i accepți pe ceilalți, să trăiești într-o societate
democratică, în care drepturile și libertățile omului să fie respectate.
Mult succes! Autorii

Rețineți!:
Recapitulare Evaluare
1. Citește, cu atenție, propozițiile de mai jos și mar­ 10. Studiază, cu atenție, sursa de mai jos și răspunde la
● În comunitățile evreiești din Imperiul Roman evreii chează cu A–Adevărat sau F–Fals. următoarele cerințe:
aveau statut de cetățean roman, însă se bucurau de SĂ REȚINEM! – Regele Solomon a stabilit capitala statului evreu la „...Atunci Cezar a dat ordin să se stingă focul, strigând
Ierusalim.
2

autonomie care includea practicarea liberă a iudais- cu glas tare la soldații care erau în luptă și făcându­le un semn

EVREII ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ

mului și respectarea tradițiilor proprii.
● Primele limitări ale statutului juridic al evreilor în Anti-
chitate au avut loc după ce creștinismul a fost recu-
– Alfabetul ebraic este constituit din 22 de semne.
● În Imperiul Roman, evreii aveau statut de cetățean roman, însă se bucurau de autonomie. cu mâna dreaptă. Dar aceștia nu au auzit ce a spus, deși a
– Beit Kneseth este denumirea în limba ebraică a mos­ strigat atât de tare… Și pentru că Cezar nu mai era în stare
● Primele limitări ale statutului juridic al evreilor în Antichitate au avut loc după ce creștinismul a fost cheii.
acum să stăvilească furia entuziastă a soldaților, iar focurile
recunoscut ca religie tolerată. – Manuscrisele de la Marea Moartă au fost scrise, în
înaintau din ce în ce mai mult, s­a dus în încăperea Sfântă

● Evreii în Antichitate și Evul Mediu

noscut ca religie legală și mai ales după ce a devenit marea lor majoritate, pe piei de animale.
Unitatea

● În Evul Mediu, miturile și legendele cu caracter antievreiesc au pătruns în mentalul colectiv datorită – Steaua lui David este simbolul cel mai cunoscut al iu­ a Templului, împreună cu comandanții săi, și a văzut­o cu
religie de stat. modului în care Biserica a propovăduit credința creștină. tot ce era în ea… Dar deoarece flăcările încă nu ajunseseră
daismului.

(statutul juridic al evreilor și apariția miturilor

● În Evul Mediu, statutul juridic al evreilor a fost mai ● Inchiziția urmărea să combată practicarea clandestină a iudaismului de către evreii convertiți forțat. – Una din lozincile Mișcării Legionare din România a la încăperile interioare, ci devorau încă încăperile din jurul
mult îngrădit decât în Antichitate, prin aplicarea fost „să facem o țară ca Soarele de pe Cer”. casei sfinte, iar Titus a presupus, ceea ce era într­adevăr
● Unele state au susținut emanciparea evreilor prin acordarea de drepturi cetățenești. așa, că însăși clădirea ar mai putea fi salvată, a dat fuga și

antievreiești în mentalul colectiv)

codului medieval de legi și a influenței decisive a
Bisericii.
● Mituri și legende cu caracter anti-evreiesc au pătruns
– Romanul Noaptea a fost scris de către Elie Wiesel.
● Emanciparea evreilor a fost un proces inițiat de stat și de mișcările evreiești. – Xenofobia însoțește mai mereu antisemitismul. s­a străduit să­i convingă pe soldați să stingă focul, și i­a dat
lui Liberalius, centurionului, poruncă și unuia dintre gărzile
● Mișcarea iluministă evreiască a purtat numele de Haskala. 2. Realizează o dezbatere cu colegii de clasă, având ca

● Evreii în epoca modernă temă Cauzele răspândirii în prezent a antisemitismului. sale de corp, să­i bată cu bețe pe soldații care se opun și să le
în mentalul colectiv datorită modului în care Biserica arate care le e locul. Dar pe cât era de mare entuziasmul lor
3. Realizează o pagină de jurnal intitulată Responsa­
a răspândit și propovăduit credința creștină. pentru Cezar și teama de ceea ce el le interzisese, pe atât de

(statutul juridic și economic, aspecte culturale)

Simon din Trento
Trento (secolul al XV-lea, Italia) sunt cazurile
cele mai notorii.
O circulație similară în lumea creștină a
avut-o și legenda pângăririi ostiei. Narațiunea
spune că un evreu, de obicei convertit la creș-
tinism, dar practicându-și în ascuns vechea
credință, fură anafura din biserică și o distruge
prin ardere sau înjunghiere. El este prins când
o bucată de anafură începe să sângereze. Pa-
ralelismul cu uciderea lui Iisus este evident căci
anafura era trupul Său.
În alte mituri, evreul apărea ca întruchiparea
răului și a diavolului. El era învinuit de otrăvirea
fântânilor și de răspândirea bolilor. De exem-
plu, Marea Ciumă, cunoscută și drept Moartea
Neagră, care a decimat populația Europei, la
mijlocul secolului al XIV-lea, ar fi fost adusă de
evrei. Toate aceste credințe au făcut nume-
roase victime. Cei considerați vinovați au fost
condamnați în tribunale, arși pe rug sau linșați
de mulțimi care căutau să-și facă singure drep-
Competență generală
tate. E adevărat că miturile și legendele au fost
1. Utilizarea critică și reflexivă a surselor istorice pentru argumentarea unor demersuri și alegeri, în combătute de clerul înalt și de autoritățile civile,
acord cu valorile societății democratice însă capacitatea de răspândire a zvonurilor și a
Competență specifică legendelor s-a dovedit de multe ori mult mai
puternică.
1.3. Exprimarea opiniilor referitoare la impactul evenimentelor/proceselor/ fenomenelor istorice
asupra societății, prin prisma multiperspectivității și diversității culturale.
17
Dicționar
Diaspora evreiască – totalitatea comunităților evre-
iești răspândite în afara Palestinei romane, ca urmare
a exilului babilonean și a ocupării Ierusalimului de
către romani în anul 70 d.H.
Circumcizie – ritual religios la unele popoare orientale
care constă în suprimarea prepuțului înainte de căsă-
torie, la pubertate sau imediat după naștere.
Misionar – propagator al unei religii.
Prozelit – persoană convertită la o credință, de obi-
cei religioasă, adept.
Neofit – persoană care adoptă recent o nouă religie,
abandonând-o pe cea veche.
Deicid – uciderea unui zeu.
Suzeran – senior feudal care își exercită autoritatea
asupra vasalilor de pe feudele sale.
Repere cronologice
● secolul II î.H. – Se înterzice practicarea Iudaismului.
Templul de la ierusalim este pângărit.
● secolul I-II d.H. – Au loc revolte ale populației evre-
iești din Iudeea împotriva Romei.
● după 70 d. H. – Centrul vieții evreiești se mută în
diaspora.
● secolul al IV-lea – Creștinismul devine religie accep-
tată și ulterior, religie de stat. Apar primele legi îm-
potriva evreilor.
● sfârșitul secolului al XI-lea – Comunitățile evreiești
din Valea Rinului sunt anihilate în timpul Primei
Cruciade.
● secolul al XII-lea – al XVII-lea – Expulzări ale evreilor
din Europa Occidentală și Centrală.
21
1 Consultă surse de internet și descoperă informații privind pe Moses Mendelsohn și Theodor Herzl. Identi­ bilitatea naziștilor în Holocaust și posteaz­o pe o rețea de
mare era și ura lor împotriva evreilor și pasiunea de a lupta
socializare. Acordă atenție feedbackului obținut.
fică domeniile în care au activat și contribuțiile acestora la afirmarea comunității evreiești. cu ei.
4. Întocmește o bază de date referitoare la principalele În plus, pe mulți îi împingea înainte speranța unui jaf.
2 Identifică și realizează un portofoliu digital care să conțină imagini și materiale audiovizuale dedicate re­ simboluri civile și religioase ale evreilor. Aveau impresia că toate aceste încăperi erau pline de aur
prezentărilor ghetoului în artă, literatură și mass media. 5. Planifică, cu colegii tăi, o excursie pentru a vizita înăuntru, și vedeau că totul în jurul lor era din aur pur…
Templul Coral din București. Accesează site­urile de pe Inter­
3 Redactează un eseu nestructurat despre efectele Cruciadelor asupra populației evreiești din Europa. Și astfel a ars casa sfântă până la temelii, fără acordul lui
net și află informații despre monument. Apoi, pregătește o Cezar.”
4 Creează un Cvintet cu tema: Răspândirea miturilor antivreiești în Evul Mediu. prezentare Power Point sau Prezzi. (Flavius Josephus)
6. Analizează, pe baza diagramei Venn, organizarea re­ a. Menționează, din sursa de mai sus, o informație refe­
5 Analizează hărțile de la paginile 18 și 20 și discută cu colegul de bancă cu privire la aria geografică de cu­ ligioasă a evreilor și stabilește două asemănări între princi­
ritoare la motivele distrugerii Templului de la Ierusalim de
prindere a diasporei evreiești și, respectiv, a expulzărilor din statele europene. palele lucrări din literatura religioasă. către romani.
7. Accesează surse de internet și realizează o listă de
6 Realizează, împreună cu colegii de clasă, un dicționar de termeni, date și personalități pentru tema b. Scrie câte o relație cauză­efect stabilită între două in­
lucrări literare care abordează tematica vieții evreiești și a formații selectate din sursă, precizând rolul fiecăreia dintre
Emanciparea populației evreiești în epoca modernă. Holocaustului și care au fost transpuse în filme artistice.
aceste informații (cauză, respectiv efect).
7 Formulează un punct de vedere referitor la evoluția măsurilor antievreiești din Europa medievală, pe care 8. Descoperă, în localitatea ta, monumente, case me­
c. Precizează, pe baza sursei, două informații referitoare
să îl susții cu două argumente identificate în informațiile și sursele din manual. moriale sau alte locuri ale memoriei legate de viața socială
și religioasă a evreilor. Realizează un pliant de prezentare a
la Cezar.
8 Alege varianta corectă de răspuns: d. Formulează, pe baza sursei, un punct de vedere
acelor locuri.
referitor la atitudinea împăratului față de distrugerea
1. Revolta antiromană din Iudeea, din 132–135 d.Hr., a fost condusă de: 9. Citește, din lecție, cuvintele pastorului Niemőller
și discută cu colegii despre mesajul transmis și despre im­ Templului, susținându­l cu o informație selectată din sursă.
a) Shimon Bar Yohai b) Simon Bar­Kochaba c) Iuda Macabeul portanța ideii de solidaritate ca o condiție a supraviețuirii e. Stabilește tipul de informație (subiectivă/obiectivă)
2. Organizația „Alliance Israelite Universelle” și­a avut sediul la: într­o societate totalitară. oferită de sursă.
a) Lyon b) Montreal c) Paris
3. Inițiatorul curentului sionismului a fost:
a) Theodor Herzl b) Abraham c) Joshua PROIECT
4. Orașul Aelia Capitolina a fost ridicat de către împăratul roman Hadrian pe ruinele orașului: Plecând de la materialele, care vă sunt la dispoziție – manual, internet, literatură, etc., realizați, împreună cu colegii de
a) Antiochia b) Tyr c) Ierusalim clasă, un proiect despre Necesitatea educației despre Holocaust în epoca contemporană. Sugerăm utilizarea metodei T.R.A.F.
(temă, rol, auditoriu, formă).
9 Elaborează, în aproximativ două pagini, un eseu despre Impactul mișcării Haskala, având în vedere:
T = TEMA A = AUDITORIU Organizarea activității:
a) menționarea unui aspect privind importanța mișcării. Se anunță tema: Persoane/Instituții pentru care pot fi Grupe de câte 4 elevi
b) precizarea secolului în care apar cele mai multe organe de presă ale evreilor. Necesitatea educației elaborate mesaje în legătură cu tema
c) formularea unui punct de vedere referitor la rolul acordat religiei iudaice și susținerea acestuia Timp de lucru: 25 de minute
despre Holocaust în educației despre Holocaust și a combaterii
printr­un argument istoric. epoca contemporană antisemitismului. Prezentare:
AUTOEVALUARE • publicul Lucrările cele mai reușite pot fi
R = ROL
S a) ­ 5p S b) ­ 2p S c) ­ 3p Total ­ 10p • organizație non­guvernamentală prezentate la cercurile de istorie, cu
Punctaj • un activist pentru
• un grup de elevi elevi sau într­o expoziție tematică.
Punctajul tău drepturile omului
• un post de televiziune
• un supraviețuitor al
Holocaustului F = FORMA Evaluarea activității:
Notă! Se punctează și utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidențierea relaţiei • un jurnalist străin din Se stabilește forma de transmitere a
• Jurnal reflexiv
cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor perioada respectivă mesajelor, în funcție de cui îi este adresat.
• Portofoliu
care exprimă cauzalitatea și concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice și înca- • un afiș
• o scrisoare • Identificarea pe site­ul https://
drarea eseului în limita de spațiu precizată.
• un articol de presă dexonline.ro/ a unor termeni utilizați în
dezbaterea temei menționate.
25 16

Pagină de prezentare Pagină de lecție Pagină de Recapitulare Pagină de Evaluare

a unității de învățare

Instrucțiuni de utilizare a manualului digital

Mărire/ Buton Buton Buton întoarcere

micșorare înainte înapoi automată
Ecran Pagina Pagina
complet Pictograme anterioară următoare
Salt la începutul Salt la sfârșitul Secțiunea
manualului manualului ? de „ajutor”
Activități multimedia Activități multimedia
Activități interactive – aplicații cu
multimedia statice animate – videoclipuri
interactivitate ridicată
5
 COMPETENȚE generale
1. Utilizarea critică și reflexivă a surselor istorice pentru argumentarea unor demersuri și alegeri,
în acord cu valorile societății democratice
2. Asumarea propriei identități culturale și determinarea modalităților prin care inter­cultu­
ralitatea contribuie la promovarea acceptării celuilalt și a respectării drepturilor omului
3. Implicarea responsabilă și creativă în diverse contexte de viață prin respectarea convențiilor
de comunicare

COMPETENȚE specifice
1.1. Sistematizarea informațiilor din diferite tipuri de surse în vederea stabilirii credibilității și a
validității opiniilor
1.2. Analiza comparativă a evenimentelor/proceselor/fenomenelor care au generat Holocaustul
1.3. Exprimarea opiniilor referitoare la impactul evenimentelor/proceselor/fenomenelor istorice
asupra societății, prin prisma multiperspectivității și a diversității culturale
2.1. Aprecierea valențelor dialogului intercultural în exprimarea trăsăturilor propriei identități
culturale
2.2. Manifestarea unui comportament deschis față de diversitatea culturală
2.3. Demonstrarea unui comportament care valorizează interculturalitatea ca trăsătură a
comunității locale
2.4. Analiza critică a consecințelor stereotipurilor, prejudecăților, rasismului, antisemitismului
și a altor forme de discriminare
3.1. Asumarea de roluri ce implică empatie și respectarea demnității umane
3.2. Raportarea critică la experiențele trecutului pentru promovarea unui comportament
democratic

6
 IDENTITATE EVREIASCĂ
1
ȘI EDUCAȚIA DESPRE HOLOCAUST
Unitatea
● Evreii – trăsăturile lor definitorii: originea,
cultura, religia
● Educația despre Holocaust și provocările
contemporane (antisemitisim, xenofobie, genocide
și amenințările la adresa normelor și valorilor
democratice)

Competență generală Competență specifică

1. Utilizarea critică și reflexivă a surselor istorice 1.1. Sistematizarea informaţiilor din diferite
pentru argumentarea unor demersuri tipuri de surse în vederea stabilirii
și alegeri, în acord cu valorile societății credibilităţii şi a validităţii opiniilor
democratice

7
 Evreii – trăsăturile lor definitorii:
1
originea, cultura, religia
Unitatea
Originea
Evreii fac parte dintr-un grup de popoare care, în
Antichitate, trăiau în vestul Asiei, Orientul Mijlociu și
estul Africii, grup din care făceau parte și babilonienii,
sumerienii, akadienii, fenicienii, arabii, etiopienii etc.
Limbile vorbite de aceste popoare constituie familia
limbilor semite. Ele aveau multe trăsături comune.
Poporul evreu s-a format, aproximativ, pe teritoriul
anticului Canaan, care includea și teritoriul Statului
Israel de astăzi, spre sfârșitul secolului al XII-lea î.Hr.
Originea termenului „evreu” este incertă. Ea pare
a denumi triburi venite „de dincolo de râu”, probabil
Eufrat – „ever” în ebraică însemnând „dincolo, de
partea cealaltă”. Populația nou venită și canaaniții
împărtășeau multe lucruri: strămoși comuni, mituri
și ritualuri și, mai ales, limbi înrudite. Ei înșiși se nu­
meau și își zic și azi „iehudi” = iudeu, adică oameni
aparținând tribului Iehuda sau teritoriului atribuit
aces­tuia, respectiv Iudeea. Această denumire este
folo­sită și azi în multe limbi europene (ex. Jew, Jude,
Juif). Ea exista și în limba română veche, preluată din
8
limbi slave – „jidov”. Cuvântul este ieșit azi din uz, dar
un derivat al lui - „jidan” continuă să fie folosit cu sens
peiorativ, jignitor.
Cultura
Limba evreilor este ebraica, asemănătoare cu
vechile limbi feniciana și aramaica și cu araba de azi.
Textul sacru al Bibliei ebraice, cunoscut drept Vechiul
Testament, este scris în ebraica antică. În Evul Mediu,
și chiar în timpurile moderne, ebraica era limba de
corespondență și comentarii religioase, folosită mai
ales de rabini. Din ce în ce mai puțin vorbită în epoca
modernă, limba ebraică a renăscut la începutul seco­
lului al XX-lea și astăzi este limba oficială a Israelului.
Alături de ebraică, cele mai vorbite limbi sunt engleza
și araba.
Alfabetul ebraic, derivat din cel fenician, încă
din secolul al X-lea î.Hr., a cunoscut o lungă evoluție
grafică. Este format din 22 de litere, dintre care cinci au
și semne speciale atunci când apar la sfârșit de cuvânt.
La fel ca în alte limbi cu care se înrudește, ebraica se
scrie de la dreapta la stânga, iar alfabetul nu are litere
Harta ținutului
Canaan în
Antichitate
pentru vocale. Primele forme ale alfa­betului ebraic,
foarte asemănător cu cel fenician și numit „alfabet
proto-ebraic”, provin de la inscripții în piatră, datând
din secolul al IX-lea î.Hr. Ele au fost descoperite pe
valea râului Dan (Tel Dan), afluent al Iordanului, și pe
malul estic al Mării Moarte (Meșa).
De la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr. datează alte
inscripții, scrise în „alfabetul pătrat ebraic”, apropiat de
forma sa actuală tipărită. Varianta cursivă, de mână, a
acestei scrieri se găsește în Manuscrisele de la Marea
Moartă (secolul al II-lea î.Hr.–secolul I d.Hr.). Aceste
manuscrise, cele mai multe scrise pe pergament, sunt
„biblioteca” unei secte evreiești, care a respins ritualul
religios așa cum se desfășura la Templul de la Ierusalim.
Una dintre comunitățile sectei a trăit la Qumran, pe
malul Mării Moarte, în perioada amintită.
Simbol al iudaismului, ca religie, cultură și civili­
zație, este astăzi steaua în șase colțuri, imagine con­
figurată prin suprapunerea a două triunghiuri echi­
laterale. Ea este cunoscută drept „Steaua lui David” (în
ebraică „Maghen David” = „Scutul lui David”). Acest
simbol a fost atribuit iudaismului abia în secolul al XIV
lea, când apare pe steagul co­mu­nității evreiești din
Praga. Cel mai vechi simbol al iudaismului, frecvent
reprezentat în Antichitate, este Menora, sfeșnicul cu
șapte brațe, descris în amă­nun­țime în cartea biblică a
„Ieșirii”.
Religia
Religia poporului evreu este cunoscută sub
denu­mirea de „iudaism”. Este o religie monoteistă,
caracterizată prin credința într-un singur Dumnezeu,
relevat lui Abraham, Moise și profeților, pe de o parte
și printr-un mod de viață în concordanță cu scrierile
sacre ale iudaismului și cu tradiția rabinică, pe de alta.
Numele divinității iudaice, Iahwe sau Iehova, este
o convenție a pronunțării unui grup de patru litere/
consoane YHVH. Ele fac trimitere la rădăcina verbului
a fi din ebraică, aluzie la existența infinită în timp și
spațiu a divinității.
Pronunția corectă a Numelui inefabil a rămas
necunoscută pentru că Numele era rostit doar odată
pe an, de Marele Preot, aflat singur în Sfânta Sfintelor
din Templul din Ierusalim unde, conform tra­diției,
sălășluia „Prezența divină”. Dar, după dis­trugerea
Templului în 70 d.Hr., acest nume a ră­mas necunoscut.
Pentru numele divinității sunt folosite mai multe
apelative, majoritatea indică o parte dintre atributele
sale: Adonai, Elohim, Shaddai, El Tzavaot.
De o importanță majoră pentru cultura univer­sală,
Biblia ebraică, cunoscută sub denumirea de Tanakh,
este textul sacru de bază al iudaismului care cuprinde,
cu mici deosebiri, Vechiul Testament al religiei creștine.
Numele este un acronim al părților sale componente:
Tora (Legea sau învățătura), Neviim (Profeții) și Ketuvim
(Scrierile). La rândul ei, Tora cuprinde Pentateuhul.
Pe lângă calitățile literare deosebite ale Bibliei,
trebuie remarcate caracteristicile definitorii. Prima
este dimensiunea morală a textului, cel mai bun exem­
plu în acest sens fiind Decalogul, care apare de mai
multe ori în textul biblic. După profesiunea de credință
a monoteismului iudaic, Eu sunt Domnul, Dumnezeul
tău, să nu ai alți dumnezei afară de mine, toate
celelalte porunci formează cadrul com­portamental
al omului în societate și familie. Accentul pus pe
dimensiunea istorică a narațiunii biblice constituie o
altă caracteristică definitorie a textului.
Al doilea Templu
9
 Perioada de aur a Israelului Antic a fost cea a
regalității. Regele David (c. 1010–970 î.Hr.) a în­tă­
rit statul și i-a stabilit capitala la Ierusalim, trans­
formându-l într-un adevărat oraș. Primul lăcaș de cult
al evreilor a fost Templul de la Ierusalim, construit în timpul
domniei fiului său, Solomon (c. 970–c. 931 î.Hr.). Dărâmat
în timpul cuceririi babilonene, el a fost reclădit din
temelii, în secolul al VI-lea î.Hr. Evreilor li s-a permis
să revină în patrie din exilul babilonean și au obținut
permisiunea re­construirii Templului de la împăratul
Cyrus, con­du­cătorul Imperiului Persan, care stăpânea
atât Mesopotamia cât și Israelul Antic.
În timpul exilului, în lipsa ritualului de la Templu,
cultul iudaic s-a concentrat pe textul Bibliei și pe
comentarea lui. Treptat, spre sfârșitul perioadei celui
de al Doilea Templu (sec. I î.Hr.), după integrarea
Iudeii și Galileii în Imperiul Roman, accentul se mută
de la ritualul religios al Templului, unde preoții, care
aparțineau castei saducheilor, rosteau rugăciunile și
îndeplineau cerințele cultului, la textul Bibliei. Astfel,
alături de rugăciuni, fragmente din Biblia ebraică încep
să fie citite și comentate în public. Noii lideri spirituali
nu sunt preoți, ci oameni învățați, cunoscători ai
Bibliei, care pot explica, comenta și adapta textul
Scripturii la viața enoriașilor și la eve­nimentele zilei. Ei
sunt cunoscuți drept farisei.
Istoricul antic evreu Iosephus Flavius (sec. I d.H.),
considera că atât saducheii cât și fariseii erau membrii
unor „partide”, denumire folosită de el pentru școli/
curente filosofice. Provenind din popor, chiar dacă
din familii sus-puse, fariseii sunt adepții unei religii
populare care, alături de tradiția scrisă a Bibliei,
respectă și tradiția orală, fiind influențați în același
timp de diferite sisteme filosofice și credințe, unele
mistice.
Aceasta este epoca în care apare un nou tip de lăcaș
de cult – sinagoga. Ea este un edificiu care se întâlnea
în Palestina romană, dar și în comunitățile evreiești
din bazinul mediteranean și din Orientul Apropiat.
10
Steaua lui David – simbol al identității evreiești
Numele său în ebraică, „Beit Kneset”, înseamnă „casa
adunării”. Edificiul servea drept loc de adunare a
comunității. Aici aveau loc evenimente și se dezbăteau
diverse aspecte ale vieții respectivei comunități. Fără a
renunța la aceste funcții, sinagoga se transformă într-
un lăcaș de cult, înlocuind, după anul 70 d.Hr., Templul
care a fost dărâmat după cucerirea Ierusalimului
de către romani. Caracteristic serviciului liturgic din
sinagogă era citirea în public a unor fragmente din
Biblie, urmată de rostirea unei predici pe marginea lor.
Orice bărbat știutor de carte putea face acest lucru,
chemarea la „citirea Torei” constituind o mare onoare.
Tradiția orală este considerată în iudaism ca fiind și
ea revelată. Comentariile la textul biblic, dar, mai ales,
normele legislative ale iudaismului, strânse împreună
cu pilde, proverbe, legende și povestiri populare au fost
adunate și ordonate tematic în Talmud (Învățătura),
a cărui redactare s-a încheiat în secolul VI d.Hr.
Talmudul trebuie privit ca o enormă enciclopedie, rod
al studiului Bibliei și al adaptării învățăturii sale, prin
comentarii, exemple, chiar și povestiri, la viața de zi cu
zi. El este textul central al iudaismului rabinic, așa cum
este denumită expresia actuală a religiei iudaice, spre
deosebire de iudaismul Templului. Talmudul, împreună
cu Biblia ebraică, consti­tuie textele sacre prin definiție
ale Iudaismului.
Alfabetul ebraic
 Iudaismul s-a adaptat continuu la noi condiții
de viață și schimbări politico-sociale. Mai ales, după
distrugerea Templului, când centrul vieții evreiești se
mută în comunitățile din diaspora, apare necesitatea
uniformizării și fixării textului Bibliei ebraice. Acest
lucru se realizează între secolele al VI-lea și al X-lea
d.Hr., de către rabini. Rabinii sunt conducători spiri­
tuali și figuri marcante ale comunității, mai ales,
datorită cunoștințelor despre iudaism și a capacității
de a interpreta textele sacre, adaptându-le epocii
și pro­­blemelor comunității. Ei nu sunt preoți și nu
constituie puntea de legătură dintre credinciosul evreu
și divinitate. Pe lângă redactarea unei versiuni unice,
rabinii au fost nevoiți să rezolve și problema eliminării
diferitelor interpretări de sens ale textului, provenite
din absența notării vocalelor, ceea ce pro­ducea citiri
alternative. Ei inventează un grup de semne, plasate
sub sau deasupra literelor-consoane fixând astfel
citirea lui.
Dicționar
Canaan – denumire ebraică a ținutului locuit de
evrei în Antichitate, înainte de perioada regalității.
Este situat în partea de sud-est a bazinului medi­
teranean.
Iehuda – denumire a unuia din cele „12 triburi ale
lui Israel” menționate în Biblie.
Monoteism – credința în existența unei divinități
unice. Este trăsătura definitorie a mai multor religii,
cele mai cunoscute fiind iudaismul, crești­nismul și
islamul.
Transcendent – termen filosofic care denumește
ceea ce se află dincolo de orice experiență, con­
form definiției filosofului german Immanuel Kant.
Inefabil – de nespus, care nu poate fi exprimat.
Acronim – cuvânt format din prima sau primele
litere ale cuvintelor unei expresii, sintagme sau
titlu.
Pentateuh – cuvânt de origine greacă, însemnând
cinci suluri, care denumește primele cinci cărți ale
Bibliei ebraice și, respectiv, ale Vechiului Testament.
Decalog – termen de origine greacă, desemnând
cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise,
înscrise pe cele două Table ale Legii.
Revelat – a se dezvălui, a se face cunoscut prin
inspirație divină.
Rețineți!:
● „Eber”, numele unor triburi care au contribuit
la formarea poporului evreu, indică originea lor
mesopotamiană, de „dincolo de râu”.
● Perioada de mare dezvoltare a Israelului Antic
a fost cea a domniilor regilor David și Solomon,
(c. 1010–c. 931 î.Hr).
● Primul lăcaș de cult al Iudaismului a fost Templul
de la Ierusalim.
● Alfabetul ebraic are 22 de litere, iar scrierea se
face de la dreapta la stânga.
● Cel de al Doilea Templu de la Ierusalim a fost
distrus de romani în 70 d.Hr., după cucerirea
orașului.
● Textele sacre ale iudaismului sunt Biblia ebraică și
Talmudul.
● Lăcașul de cult al iudaismului, folosit de la sfâr­
șitul Antichității și până astăzi, este sinagoga.
● Textul Bibliei ebraice și modul său de citire au fost
fixate între secolele al VI-lea și al X-lea d.Hr.
Știați că?
Literele alfabetului ebraic au valoare nu­
merică. În imaginea de la pag. 10, cifra din colțul
stânga de sus reprezintă această valoare, alături
este numele literei.
În sinagogă, orice bărbat cu știință de carte
poa­te citi Biblia în fața enoriașilor.
Repere cronologice
● secolul al XII-lea î.Hr. – se încheie perioada de
formare a poporului evreu în Canaan.
● secolul al X-lea î.Hr. – construirea Primului
Templu de la Ierusalim.
● secolul al IX-lea î.Hr. – primele forme ale alfa­
betului ebraic.
● secolul al VI-lea î.Hr. – revenirea din exil, con­
struirea Celui de al Doilea Templu de la Ierusalim.
● secolul al VI î.Hr. – începe folosirea alfabetului
pătrat ebraic, asemănător celui modern.
● 70 d. Hr. – romanii cuceresc Ierusalimul și distrug
Cel de al Doilea Templu.
● secolul al VI-lea d.Hr. – încheierea redactării
Talmudului.
11
 Educația despre Holocaust și provocările
1
Unitatea
contemporane (antisemitism, xenofobie,
genocide și amenințările la adresa
normelor și valorilor democratice)
Dragă elev,
Te vei fi întrebat poate de ce un manual de isto­
rie a evreilor și a Holocaustului? Ca să primești un
răspuns la această întrebare, te invităm să ni te alături
într-o scurtă călătorie prin trecutul recent al istoriei.
Holocaustul a fost o realitate istorică. După încheierea
celui de-al Doilea Război Mondial această realitate a
început să fie cercetată tot mai mult.
Primele contribuții la cunoașterea acestei pe­
rioa­de au provenit de la supraviețuitori. Între primele
mărturii care au fost publicate sunt lucrările Omul
în căutarea sensului vieții (1946) de Viktor Frankl,
Auschwitz, ultima stație (1946) de Eddy de Wind, Mai
este oare acesta un om? (1947) de Primo Levi, Jurnalul
Annei Frank (1947), Noaptea de Elie Wiesel (1958).
Cărțile acestea au fost scrise din dorința de a povesti
„Noaptea” de Elie Wiesel, ediția 1958,
cu dedicație (din 1967) către Aba Eban,
ministru de externe al Israelului
12
și împărtăși o experiență traumatică. Citind lucrările
de mai sus, se învață o lecție prin care oamenii să afle
ce se întâmplă atunci când neomenia ia locul valo­rilor
societății moderne: libertate individuală, so­li­daritate și
întrajutorare.
Astfel, lecția Holocaustului este despre cât de
importantă este democrația, sistemul politic statal
al societăților moderne. Istoria Holocaustului ne în­
vață despre cât de fragilă este democrația și ce a
însemnat înlocuirea acesteia cu totalitarismul fas­
cist. Istoria Holocaustului este despre cum deciziile
Conducătorului – arbitrare, bazate pe prejudecăți,
xeno­fobie, antisemitism și populism – devin norme
obligatorii pentru membrii societății și instituțiile
statului. Aceste decizii, invariabil, urmăresc, anihilarea
pe criterii religioase, etnice sau rasiale a unor membri
ai societății.
„Auschwitz, ultima stație” de
Eddy de Wind, 1946
 Reacția imediată a Aliaților, la sfârșitul războiului
mondial, a fost organizarea proceselor criminalilor de
război, ca partea cea mai importantă a procesului de
denazificare, în Germania, sau defascizare, în cele­lalte
țări. Aceste procese au fost un prim prilej de a aduce la
lumina zilei mecanismele prin care a fost exterminată
populația evreiască sau com­por­ta­men­tul față de alte
grupe de populație, precum și de a stabili răspunderea
făptașilor.
Dar procesele odată încheiate, și amintirile su­
pra­viețuitorilor au dobândit o valoare simbolică, de
mărturie pentru viitor. Pentru că fără memorie nu
există prezent sau viitor. Învățăminte pentru cum să
facem ca mâine să fie mai bine, aflăm și din perioadele
de neumanitate ale istoriei. A înțelege, a nu uita pentru
a nu se repeta, este un comandament important al
zilelor noastre. Distrugerea evreilor eu­ro­peni în timpul
celui de Al Doilea Război Mondial este o perioadă care
a generat cele mai importante întrebări existențiale:
când și cum omul încetează de a fi Om; unde a fost
Dumnezeu, ca expresie simbolică a salvării, în contextul
acestei tragedii, când evreii s-au simțit abandonați nu
numai de societate, ci și de spiritualitatea care oferă
încredere și speranță.
Istoria Holocaustului nu este istoria evreilor. Ea
este istoria unui genocid la cote maxime. Holocaustul
este crima împotriva populației civile cu mijloace in­
dustriale acționate în mod planificat. Drama evreilor
este istoria țărilor europene și a Lumii în condițiile celui
de Al Doilea Război Mondial. Liderii politici și militari ai
Germaniei naziste și a aliaților ei au fost responsabili
și făptași, populația evreiască a fost ținta și victima.
Intenția distrugerii fizice a întregii comunități evreiești
nu a apărut pe un teren gol în anii ’40 ai secolului al
XX-lea.
Ascensiunea la putere a partidelor fasciste a fost
precedată de condiții istorice specifice dintre care
amintim: dinamica ideologiei fasciste în țări, pre­cum
Italia, Germania, România, Ungaria la sfârșitul Primului
Război Mondial. Deși au ieșit în poziții dife­rite din
război, mediul intern economic și social din aceste țări
a favorizat ascensiunea forțelor po­li­tice de extremă
dreaptă.
Crezul politic, ideologia acestor grupări politice
a așezat antisemitismul ca unul dintre obiectivele
importante ale acțiunii politice. A scăpa de evrei le
apărea soluția cea mai rapidă pentru a schimba în
bine situația socio-economică din țările lor. Xeno­
fobia a fost celălalt obiectiv politic cu care s-a în­so­
țit antisemitismul. Să facem din România „o țară ca
soarele sfânt de pe cer”, glăsuia un slogan al Mișcării
Legionare. Una din căi a fost aceea de a scăpa de evrei.
De ce de evrei? Pentru că Evreul este considerat răul
cel mai mare, este un grup uman vulnerabil. Fiind lipsit
de stat, evreul este lipsit de protecție. Astfel ajunge
țapul ispășitor ideal pentru partidele populiste.
Un rol esențial în transformarea unei istorii cri­
minale într-o lecție de istorie revine țărilor de­mo­crate.
Această istorie ne spune că pentru a avea libertate este
nevoie de respectul diversității, al celuilalt. Libertatea
mea înseamnă libertatea ce­lui­lalt. Cetățenii din
democrațiile consolidate au înțeles, după experiența
Holocaustului, că aceste principii nu devin realitate
fără ca oamenii să se în­gri­jească de conservarea
instituțiilor fundamentale ale democrației: pluralism
politic și o societate civilă deschisă. Cu alte cuvinte,
spiritul civic înseamnă vigilență la provocările la care
poate fi expusă de­mocrația.
Istoria ultimelor decenii, a ultimilor ani ne ara­tă
că spectrul radicalismelor nu a dispărut. În fața crizelor
societății, antisemitismul, xenofobia sau na­țio­nalismul
fundamentalist se reaprind. Pentru oameni grăbiți sau
care nu sunt obișnuiți să rațio­neze, soluțiile iraționale la
cheie, îmbrăcate în am­ba­lajul populismului antisemit,
oferit de grupări po­li­tice radicale, reprezintă calea cea
mai ușoară de a comunica cu realitatea. În fapt, ei se
autoamăgesc că viitorul imediat va fi mai bun pentru
ei dacă sacrifică prin marginalizare, discriminare sau
crimă, țapul ispășitor.
Sondajele de opinie publică efectuate în țări
europene, inclusiv România, ne arată că, în medie, 20-
25% din populație are prejudecăți antisemite. De­sigur,
că te poți întreba: cum se poate ca după Holocaust
să mai existe manifestări simbolice și chiar acțiuni
agresive motivate de ura față de evrei? Răspunsul este
că, fără o cunoaștere asumată a istoriei, fără a înțelege
mecanismele urii sau ale distrugerii, istoria se poate
repeta.
În încheiere, dacă nu am fost destul de convin­
gător, te rog să reflectezi la gândurile de mai jos, ale
pastorului luteran german, Friedrich Gustav Emil
Martin Niemöller, scrise în chiar anii negri ai istoriei
despre care tocmai ți-am vorbit:
Friedrich Gustav Emil Martin Niemöller
13
 „Când naziștii au venit să îi ia pe comuniști, n-am
scos o vorbă. Nu eram comunist. Când i-au arestat pe
social-democrați, am tăcut. Nu eram social-de­mo­crat.
Când au venit să îi ia pe sindicaliști, nu am protestat.
Nu eram sindicalist. Când au venit să îi ia pe evrei, nu
m-am revoltat. Nu eram evreu. Când au venit să mă
ia pe mine, nu mai rămăsese nimeni care să-mi ia
apărarea.”

Dicționar
Xenofobie – atitudine de teamă, respingere și ură
față de persoanele străine de grupul etnic din care
face parte subiectul.
Genocid – infracțiune săvârșită în scopul de a
distruge deliberat și sistematic, în întregime sau în
parte, o colectivitate sau un grup național, ra­sial,
etnic sau politic.
Holocaust – desemnează cel mai mare masacru
din istorie. În perioada celui de-Al Doilea Război
Mondial au fost asasinați circa șase milioane de
evrei de toate vârstele, conform programului
de exterminare a evreilor plănuit și executat de
regimul național-socialist din Germania, dar și de
statele aliate Germaniei.

Rețineți!:
● Ascensiunea la putere a partidelor fasciste în epo­
ca interbelică a fost precedată de condiții istorice
specifice, moștenite de la finele Primului Război
Mondial.
● Reacția imediată a Aliaților, la sfârșitul războiului
mondial, a fost organizarea proceselor criminalilor
de război ca partea cea mai importantă a pro­
cesului de denazificare în Germania sau defas­cizare
în celelalte țări.
● Lecția Holocaustului ne arată cât de importantă
este democrația, sistemul politic statal în lumea București 2020, inscripții antisemite
modernă.

14
 Recapitulare
SĂ REȚINEM!
● „Eber”, numele unor triburi care au contribuit la formarea poporului evreu, indică originea lor
mesopotamiană, de „dincolo de râu”.
● Perioada de mare dezvoltare a Israelului Antic a fost cea a domniilor regilor David și Solomon,
(c. 1010–c. 931 î.Hr).
● Primul lăcaș de cult al Iudaismului a fost Templul de la Ierusalim.
● Alfabetul ebraic are 22 de litere, iar scrierea se face de la dreapta la stânga.
● Cel de al Doilea Templu de la Ierusalim a fost distrus de romani în 70 d.Hr., după cucerirea orașului.
● Textele sacre ale iudaismului sunt Biblia ebraică și Talmudul.
● Lăcașul de cult al iudaismului, folosit de la sfârșitul Antichității și până astăzi, este sinagoga.
● Ascensiunea la putere a partidelor fasciste în epoca interbelică a fost precedată de condiții istorice
specifice, moștenite de la finele Primului Război Mondial.
● Reacția imediată a Aliaților, la sfârșitul războiului mondial, în 1945, a fost organizarea proceselor
criminalilor de război, ca partea cea mai importantă a procesului de denazificare în Germania.
● Lecția Holocaustului ne arată cât de importantă este democrația, sistemul politic statal în lumea
modernă.

1 Formulează un punct de vedere referitor la rolul tradiției orale în dezvoltarea vieții religioase la evrei, pe care
să îl susții cu un argument identificat în informațiile și sursele din manual.
2 Realizează, împreună cu colegii de clasă, un dicționar de termeni pentru tema Trăsăturile definitorii ale evreilor.
3 Analizează imaginea de la pagina 10 privind al doilea Templu de la Ierusalim și trage concluzii privind de­taliile
de arhitectură.
4 Imaginează-ți că vizitezi o sinagogă din Germania, devastată de naziști în 1938. Redactează, cu colegul de
bancă, un scurt reportaj de presă din însemnările tale.

5 Citește, cu atenție, sursa de mai jos și rezolvă cerințele:

„Potrivit relatărilor biblice, evreii sunt descendenții lui Avraam. Principiul religios cheie al iudaismului este
credința într-un singur Dumnezeu, atotştiutor, atotputernic, binevoitor, transcendent, care a creat universul
și continuă să-l guverneze. Potrivit adepților iudaismului, Dumnezeu i-a dezvăluit legile și poruncile sale lui
Moise pe Muntele Sinai sub forma Torei (cinci cărți ale lui Moise, care formează baza legii și tradiției iudaice)
– una dintre cele trei părți care compun Biblia ebraică, cunoscută și sub numele de Vechiul Testament.
Iudaismul ca religie este anterior altor religii monoteiste, cum ar fi creștinismul și islamul, influențând și
interacționând cu dezvoltarea acestora. Aceste trei religii împărtășesc istorii fundamentale și figuri cheie,
cum ar fi Avraam și Moise. În iudaism, autoritatea centrală nu se află într-o singură persoană, ci în texte și
tradiții sacre...”
(OSCE Files)
1. Menționează, din sursa dată, două informații referitoare la principiul religios fundamental al iudaismului.
2. Realizează, în aproximativ o pagină, un eseu despre literatura sfântă a evreilor.
3. Formulează, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la caracterul monoteist al iudaismului,
susținându-l cu două informații selectate din sursă.

6 Pornind de la informațiile disponibile – manual, internet, realizează cu colegii de clasă, o discuție despre
„Steaua lui David” și semnificația sa în istorie.
7 Construiește o listă în care să notezi minimum cinci lucrări de literatură, referitoare la Holocaust.

15
 Evaluare
1. Citește, cu atenție, propozițiile de mai jos și mar­chea­
ză cu A–Adevărat sau F–Fals.
– Regele Solomon a stabilit capitala statului evreu la
Ierusalim.
– Alfabetul ebraic este constituit din 22 de semne.
– Beit Kneseth este denumirea în limba ebraică a mos­
cheii.
– Manuscrisele de la Marea Moartă au fost scrise, în
marea lor majoritate, pe piei de animale.
– Steaua lui David este simbolul cel mai cunoscut al iu­
daismului.
– Una din lozincile Mișcării Legionare din România a fost
„să facem o țară ca Soarele de pe Cer”.
– Romanul Noaptea a fost scris de către Elie Wiesel.
– Xenofobia însoțește mai mereu antisemitismul.
2. Realizează o dezbatere cu colegii de clasă, având ca
temă Cauzele răspândirii în prezent a antisemitismului.
3. Scrie o scurtă pagină de jurnal cu privire la Reponsa­
bilitatea naziștilor în Holocaust.
4. Întocmește o bază de date referitoare la principalele
simboluri civile și religioase ale evreilor.
5. Planifică, cu colegii tăi, o excursie pentru a vizita
Templul Coral din București. Accesează site-urile de pe Inter­
net și află informații despre monument.
6. Analizează, pe baza diagramei Venn, organizarea re­
ligioa­să a evreilor și stabilește două asemănări între princi­pa­
lele lucrări din literatura religioasă.
7. Realizează o listă de lucrări literare privind viața
evreilor și identifică posibile filme artistice elocvente din acest
punct de vedere.
8. Descoperă, în localitatea ta, monumente, case me­
mo­riale sau alte locuri ale memoriei legate de viața socială
și religioasă a evreilor. Realizează un pliant de prezentare a
acelor locuri.
9. Citește, din lecție, cuvintele pastorului Niemőller și dis­
cută cu colegii despre mesajul transmis și despre im­portanța
ideii de solidaritate ca o condiție a supraviețuirii într-o so­cie­
tate totalitară.
10. Studiază, cu atenție, sursa de mai jos și rezolvă
cerințele.
„...Atunci Cezar a dat ordin să se stingă focul, strigând cu
glas tare la soldații care erau în luptă și făcându-le un semn cu
mâna dreaptă. Dar aceștia nu au auzit ce a spus, deși a strigat
atât de tare… Și pentru că Cezar nu mai era în stare acum să
stăvilească furia entuziastă a soldaților, iar focurile înaintau
din ce în ce mai mult, s-a dus în încăperea Sfântă a Templului,
împreună cu comandanții săi, și a văzut-o cu tot ce era în
ea… Dar deoarece flăcările încă nu ajunseseră la încăperile
interioare, ci devorau încă încăperile din jurul casei sfinte, iar
Titus a presupus, ceea ce era într-adevăr așa, că însăși clădirea
ar mai putea fi salvată, a dat fuga și s-a străduit să-i convingă
pe soldați să stingă focul, și i-a dat lui Liberalius, centurionului,
poruncă și unuia dintre gărzile sale de corp, să-i bată cu bețe
pe soldații care se opun și să le arate care le e locul. Dar pe cât
era de mare entuziasmul lor pentru Cezar și teama de ceea
ce el le interzisese, pe atât de mare era și ura lor împotriva
evreilor și pasiunea de a lupta cu ei.
În plus, pe mulți îi împingea înainte speranța unui jaf.
Aveau impresia că toate aceste încăperi erau pline de aur
înăuntru, și vedeau că totul în jurul lor era din aur pur… Și
astfel a ars casa sfântă până la temelii, fără acordul lui Cezar.”
(Flavius Josephus)
a. Menționează, din sursa de mai sus, o informație refe­
ritoare la motivele distrugerii Templului de la Ierusalim de
către romani.
b. Scrie câte o relaţie cauză-efect stabilită între două in­
formaţii selectate din sursă, precizând rolul fiecăreia dintre
aceste informaţii (cauză, respectiv efect).
c. Precizează, pe baza sursei, două informații referitoare
la Cezar.
d. Formulează, pe baza sursei, un punct de vedere re­
feritor la atitudinea împăratului față de distrugerea Templului,
sus­ți­nându-l cu o informație selectată din sursă.

PROIECT
Plecând de la materialele, care vă sunt la dispoziție – manual, internet, literatură etc., realizați, împreună cu colegii de
clasă, un proiect despre Necesitatea educației despre Holocaust în epoca contemporană. Sugerăm utilizarea metodei T.R.A.F.
(temă, rol, auditoriu, formă).
T = TEMA
Se anunță tema:
Necesitatea educației
despre Holocaust în
epoca contemporană
R = ROL
• un activist pentru
drepturile omului
• un supraviețuitor al
Holocaustului
• un jurnalist străin
16
A = AUDITORIU Organizarea activității:
Persoane/Instituții pentru care pot fi elaborate Grupe de câte 4 elevi
mesaje în legătură cu tema educației despre
Timp de lucru: 25 de minute
Holocaust și a combaterii antisemitismului.
• publicul Prezentare:
• organizație non-guvernamentală Cu lucrările cele mai reușite se poate
• un grup de elevi organiza o mică expoziție în clasă.
• un post de televiziune
F = FORMA
Se stabilește forma de transmitere Evaluarea activității:
a mesajelor.
• Jurnal reflexiv
• un afiș
• o scrisoare • Portofoliu
• un articol de presă • Identificarea pe site-ul https://
dexonline.ro/ a unor termeni utilizați în
dezbaterea temei menționate.
2 EVREII ÎN ISTORIA UNIVERSALĂ
● Evreii în Antichitate și Evul Mediu
Unitatea
(statutul juridic al evreilor și apariția miturilor
antievreiești în mentalul colectiv)
● Evreii în epoca modernă
(statutul juridic și economic, aspecte culturale)

Competență generală
1. Utilizarea critică și reflexivă a surselor istorice pentru argumentarea unor demersuri și alegeri, în
acord cu valorile societății democratice
Competență specifică
1.3. Exprimarea opiniilor referitoare la impactul evenimentelor/proceselor/ fenomenelor istorice
asupra societăţii, prin prisma multiperspectivităţii şi diversităţii culturale.

17
 Evreii în Antichitate și în Evul Mediu
2
Unitatea
(statutul juridic și apariția miturilor antievreiești
în mentalul colectiv)
După revenirea din exilul babilonean, care a durat
70 de ani, prima încercare majoră căreia a trebuit să-i
facă față poporul evreu a fost atacul împotriva religiei
iudaice. În secolul al II-lea î.H., Antiochus al IV-lea,
împărat al Imperiului Seleucid, una din formațiunile
moștenitoare ale imperiului lui Alexandru Macedon,
a devenit și rege al Iudeii. El a adoptat o politică de
elenizare agresivă a teritoriului anexat, a încălcat
ritualul Templului și a plasat statuia lui Zeus în interior.
Revolta populară, condusă de fiii unui preot local,
numiți de popor „Macabei” a reușit să-i alunge pe
greci și să purifice Templul în 164 î.H.
Primul război iudeo-roman (69–70 d.H.) și revol­ta
condusă de Simon Bar-Kochba (132–135 d.H.) au fost
provocate de impozitele excesive, dar și de politica de
romanizare, care a atins apogeul în timpul domniei
împăratului roman Hadrian. Pe ruinele Ierusalimului
distrus în anul 70 d.Hr, el construiește un nou oraș
numit Aelia Capitolina, dominat de tem­plul lui Jupiter.
În oraș era interzisă practicarea iudaismului, iar evreii
aveau voie să-l viziteze doar o dată pe an, în ziua
comemorării distrugerii atât a Primului, cât și a celui
rutele evreilor
așezările evreiești semnificative
Palestina teritoriu inițial
granița cu Imperiul Roman (sec III)
18
de al Doilea Templu, date care au coincis. În 135
d.Hr. Hadrian unește provinciile Syria și Iudeea într-o
singură entitate administrativă – provincia romană
Siria-Palestina.
Statutul juridic al evreilor
în Antichitate
Prezența evreilor în afara provinciei Iudeea,
care ajun­­sese să numere zeci de mii de oameni, era
cunoscută sub denumirea de Diaspora evreiască.
Încă din secolul al II-lea î.H., apăruseră concentrări de
popu­lație evreiască în orașele de pe întreg litoralul
me­diteraneean al Imperiului Roman, dovadă fiind
ruinele sinagogilor din insula Delos (sec. I î.H.) și Ostia,
în Peninsula Italică (cca. 40 d.H.).
Fenomenul migrării populației evreiești a luat
am­ploa­re mai ales după victoria Romei asupra Ieru­
sa­limului în 70. Populația acestor comunități, cele mai
multe ur­bane, era formată din meșteșugari, îndeo­sebi
vopsitori, prelucrători de purpură și țe­să­tori, negustori
și medici. Se aflau printre ei deopotrivă liberți și sclavi.
Evreii în Imperiul Roman
În secolul al II-lea d.Hr. numărul acestora din urmă a
crescut considerabil, Hadrian vânzându-i ca sclavi pe
toți evreii luați prizonieri în lupta împotriva lui Bar-
Kochba. Trebuie remarcat că ac­țiu­nile punitive ale
Romei nu au fost îndreptate împotriva evreilor pentru
că erau practicanții unui cult străin și neacceptat, ci
pentru că se răzvrătiseră împotriva puterii imperiale.
În această perioadă a Antichității Târzii, evreii,
cetățeni sau rezidenți romani, se bucurau de liber­
tatea cultului și de autonomia acordată co­mu­nității
în care trăiau. Comu­nitatea, ca și sinagoga, asigurau
păstrarea identității lor și menținerea unui mod de
viață în acord cu principiile tra­diției scrise și orale.
În acest sens, comunitatea asigura: prac­ticarea cul­
tului iudaic în sinagogă, posibilitatea stu­dierii tex­
telor sacre, asigurarea alimentelor și sacrificării tra­
di­ționale a animalelor socotite pure pentru hrana
zil­nică și de sărbători a congregației, școlarizarea
copiilor, îngrijirea bolnavilor, ajutorarea bătrânilor,
săracilor, vădu­velor, orfanilor și înzestrarea fetelor
sărace. În secolele al III-lea – al IV-lea, administrarea
cultului, rezolvarea pro­­blemelor administrative și a
pricinilor judecătorești re­venea instituției Patriar­hului
Ierusalimului. Astfel, evreii, cetățeni ai Romei puteau
alege între două instanțe de ju­de­cată pentru pricini
civile: cea a dreptului roman și cea care se supunea
legislației iudaice, cuprinsă în Biblie și Talmud. Chiar
și după ce creștinismul începe să câș­tige din ce în ce
mai mult teren în lumea romană, dar nu devine încă
religie de stat, iudaismul continuă să fie recunoscut ca
religie acceptată și adepții săi nu au fost persecutați
sau discriminați din acest motiv.
Această stare de lucruri începe să se schimbe în
secolul al IV-lea, în timpul domniei lui Constantin cel
Mare. Atunci, creștinismul devenise religie acceptată
în Imperiul Roman, iar, sub Theodosie I, devine religie
de stat. În acest context, treptat, drepturile evreilor, ca
cetățeni romani, devin din ce în ce mai limitate.
Iudaismul și creștinismul erau active din punct
de ve­dere misionar, încercând să câștige cât mai
mulți adepți și amândouă au făcut prozeliți în rândul
populațiilor po­li­teiste. Spre deosebire de iudaism, care
cerea neofiților respectarea cu strictețe a cu­tu­melor
religioase, mai ales în ceea ce privește ali­men­tele
permise și prepararea lor, ca și în privința circumciziei,
creștinismul a avut mai mult succes eli­mi­nând aceste
obligativități. Totuși, ambele re­ligii aveau un mesaj
asemănător pentru noii adepți pro­veniți din culte
politeiste.

De aceea, legile emise spre sfârșitul Antichității au încercat să separe comunitățile evreiești de
restul popu­lației, pentru a evita convertirile. Unele dintre aceste legi erau îndreptate nu numai împotriva
evreilor, ci și împotriva altor secte de sorginte iudaică, cum erau Samaritenii. Dintre cele mai importante
măsuri legislative de acest tip trebuie amintite: interzicerea căsătoriilor mixte între evrei și creștini (ele
erau admise dacă evreul se convertea la creștinism), evreilor le era interzis să posede sclavi creștini,
evreii nu aveau voie să ocupe posturi în administrația de stat, cei care ocupau deja astfel de posturi
nu puteau înainta în ierarhie, era interzisă construirea de noi sinagogi, dar construcțiile șubrezite sau
ruinate puteau fi refăcute deoarece reprezentau pericol public. De asemenea, evreului care convingea un
sclav sau om liber creștin să se convertească la iudaism i se confiscau bunurile.

Statutul juridic al evreilor viața lor. Deoarece Biserica interzicea creștinilor

în Evul Mediu
Legile enumerate mai sus au fost păstrate în
Evul Mediu și lor li s-au adăugat altele. Acest lucru
dovedește faptul că, pentru Biserică, iudaismul încă
reprezenta un pericol și o concurență. În statul roman
era importantă limitarea contactului dintre creștini
și evrei, precum și accesul celor din urmă la poziții
publice. Prin comparație, legislația ecle­ziastică, care
avea un rol foarte important în statul medieval, a
urmărit să diminueze statutul evreilor, transformându-i
într-un grup marginal care se făcea vino­vat de deicid.
Deși evreii locuiau în general în orașe, ei nu aveau
statut de oameni liberi ci erau șerbi ai no­bi­lilor, înalților
prelați, mânăstirilor sau regilor. Conform codului
medieval de conduită, suzeranul trebuia să-i protejeze,
dar în același timp dispunea de persoana și chiar de
să dea împrumut cu dobândă, doar evreii erau cei
care puteau face acest lucru, nobilii, clerul înalt și în
primul rând monarhii fiind principalii beneficiari. Când
împrumuturile cumulate nu mai puteau fi returnate
și nici dobânda, regii ex­pulzau comunitățile evreiești
de pe teritoriile lor și le confiscau bunurile. În vestul și
centrul Europei au avut loc valuri succesive de expulzări
și rechemări între secolele al XII-lea – al XVI-lea, dar
foarte mulți evrei s-au refugiat în estul continentului,
unde au întemeiat noi comunități, be­neficiind de
privilegiile acordate de nobili, pe ale căror teritorii au
contribuit la întemeierea orașelor și târgurilor.
Concludentă pentru regimul juridic al evreilor
în statul feudal este soarta pe care au avut-o co­mu­
nitățile evreiești din Valea Rinului, în timpul Primei
Cruciade (1096–1099). Lipsiți de apărare și drepturi,
evreii din Worms, Speyer, Mainz etc. au căzut vic­time

19
 Expulzarea evreilor
în Evul Mediu
furiei populare și mulțimilor conduse de mica nobilime
și clerul inferior. Bandele înar­mate voiau să răzbune
Patimile Mântuitorului, uci­gând dușmanii „de acasă”
– evreii – înainte de a ajunge să se lup­te cu sarazinii
pentru cucerirea Ierusalimului. Mii de oameni au fost
asasinați și bunurile lor jefuite.
În ciuda învinuirii evreilor prin predici și edicte,
poziția înaltului cler și mai ales a papalității a fost să
condamne uciderile, violențele și nu în ultimul rând
convertirile forțate. Totuși, evreii au continuat să fie
stigmatizați, aplicându-se în Europa soluția adoptată
în țările musulmane, și anume segregarea prin îm­bră­
căminte. Astfel, evreii erau obligați, indiferent de sex, să
poartă pe veșminte semne distinctive și identificatoare,
precum un cerc (Franța), două drep­tun­ghiuri care
sugerau Tablele Legii (Anglia) sau ascuțita pălărie
evreiască, însemn vesti­mentar, (Germania). Culoarea
predilectă era galbenul, dar s-a folosit și roșul sau
verdele. De asemenea, evreii nu aveau voie să poarte
arme atunci când plecau în călătorie, ceea ce, mai ales
pentru negustori, însemna să-și pună viața în pericol.
Evreii nu aveau voie să se afle în locuri publice sau să-și
țină ma­ga­zinele deschise în timpul Săptămânii Mari,
iar rugăciunile colective și slujba din sinagogă, acolo
unde frecventarea sinagogilor încă mai era permisă,
nu aveau voie să fie auzite din stradă.
20
Apariția miturilor anti-evreiești
în mentalul colectiv
În Antichitate, începuseră să circule legende
despre evrei în care faptul de a fi altfel decât ceilalți
locuitori era descris negativ. Astfel, li se reproșa că
sunt leneși pentru că respectau Sabatul – odihna
celei de a șaptea zile. Credința lor monoteistă părea
de neînțeles și în cel mai rău caz era suspectă. Situa­
ția se agravează în Evul Mediu. Prin tratamentul la
care supuneau evreii, statul feudal și Biserica au sădit,
adânc în mentalul colectiv, ideea că ei erau vinovați de
uciderea lui Hristos și, în egală măsură, erau dife­riți,
veșnicii străini.
Modul de viață, obi­ceiurile și cre­din­ța lor tre­buiau
evitate și erau pre­zen­tate exagerat atât de autoritățile
laice, cât și de cele creștine. Un rol de sea­mă în acest sens
l-a avut punerea în scenă a Patimilor în reprezentații
populare, jucate în Săptămâna Mare în fața bisericilor.
Evreii medievali re­de­veneau astfel vinovați de moartea
Mântuitorului Iisus Hristos și gata să acționeze iar. Așa
a apărut mitul omo­rului ritual în care evreii sa­cri­ficau
un copil creștin, înain­tea Paștelui evreiesc, pentru
ca din sângele lui să se prepare azima pascală. Copii
dispăruți sau găsiți morți au fost beatificați în întreaga
Europă. William din Norwich (secolul al XII-lea, Anglia)

Simon din Trento
și Simon din Trento (secolul al XV-lea, Italia) sunt
cazurile cele mai notorii.
O circulație similară în lumea creștină a
avut-o și le­gen­da pângăririi ostiei. Na­ra­țiunea
spune că un evreu, de obicei convertit la creș­
tinism, dar practicându-și în ascuns vechea
credință, fură anafura din biserică și o distruge
prin ardere sau înjunghiere. El este prins când
o bucată de anafură începe să sângereze. Pa­ra­
lelismul cu uciderea lui Iisus este evident căci
anafura era trupul Său.
În alte mituri, evreul apărea ca întruchiparea
răului și a diavolului. El era învinuit de otrăvirea
fân­tânilor și de răspândirea bolilor. De exemplu,
Marea Ciumă, cunoscută și drept Moartea
Neagră, care a decimat populația Euro­pei, la
mijlocul secolului al XIV-lea, ar fi fost adusă de
evrei. Toate aceste credințe au făcut nume­
roase victime. Cei considerați vinovați au fost
condamnați în tribunale, arși pe rug sau linșați
de mulțimi care căutau să-și facă sin­gure drep­
tate. E adevărat că miturile și legendele au fost
combătute de clerul înalt și de autoritățile civile,
însă capa­citatea de răspândire a zvo­nurilor și
a legendelor s-a dovedit de multe ori mult mai
puternică.
Rețineți!:
● În comunitățile evreiești din Imperiul Roman evreii
aveau statut de cetățean roman, însă se bucurau de
auto­nomie care includea practicarea liberă a iu­da­is­
mului și respectarea tradițiilor proprii.
● Primele limitări ale statutului juridic al evreilor în Anti­
chitate au avut loc după ce creștinismul a fost recu­nos­
cut ca religie legală și mai ales după ce a devenit religie
de stat.
● În Evul Mediu, statutul juridic al evreilor a fost mai mult
îngrădit decât în Antichitate, prin aplicarea codului
medieval de legi și a influenței decisive a Bisericii.
● Mituri și legende cu caracter anti-evreiesc au pătruns
în mentalul colectiv datorită modului în care Biserica a
răspândit și propovăduit credința creștină.
Dicționar
Diaspora evreiască – totalitatea comunităților evre­
iești răs­pândite în afara Palestinei romane, ca urmare
a exilului babilonean și a ocupării Ierusalimului de
către romani în anul 70 d.H.
Circumcizie – ritual religios la unele popoare orientale
care constă în suprimarea prepuțului înainte de căsă­
torie, la pubertate sau imediat după naștere.
Misionar – propagator al unei religii.
Prozelit – persoană convertită la o credință, de obi­cei
reli­gioasă, adept.
Neofit – persoană care adoptă recent o nouă religie,
aban­donând-o pe cea veche.
Deicid – uciderea unui zeu.
Suzeran – senior feudal care își exercită autoritatea
asu­pra vasalilor de pe feudele sale.
Repere cronologice
● secolul II î.H. – Se înterzice practicarea Iudaismului.
Tem­plul de la Ierusalim este pângărit.
● secolul I-II d.H. – Au loc revolte ale populației evre­iești
din Iudeea împotriva Romei.
● după 70 d. H. – Centrul vieții evreiești se mută în
diaspora.
● secolul al IV-lea – Creștinismul devine religie accep­
tată și ulterior, religie de stat. Apar primele legi îm­
potriva evreilor.
● sfârșitul secolului al XI-lea – Comunitățile evreiești din
Valea Rinului sunt anihilate în timpul Primei Cruciade.
● secolul al XII-lea – al XVII-lea – Expulzări ale evreilor
din Europa Occidentală și Centrală.
21
 Evreii în epoca modernă
2
Unitatea
(statutul juridic și economic, aspecte culturale)
Statutul juridic și economic
Renașterea (se­co­lele al XV-lea și al XVI-lea), ulti­
ma etapă a Evului Mediu, a adus cu sine nu numai o
importantă dezvoltare a vieții culturale și un avânt
economic, datorat marilor descoperiri geografice, ci
ea a marcat puternic și violent chiar relațiile dintre
societatea majoritară și mino­rități, atât în ceea ce
privea abordarea statului, cât și a Bisericii. Apogeul
acestei stări de lucruri a fost atins odată cu înființarea
Inchiziției în Spania (1478) și Portugalia (1536), după ce
valuri de convertiri forțate ale evreilor la creștinism au
produs zeci de mii de „noi creștini”. Această instituție a
Bisericii Catolice urmărea să combată, prin tri­bunalele
sale, așa-zisa erezie a evreilor botezați cu forța care
practicau clandestin iudaismul. Mii de persoane de
toate vârstele și din toate clasele sociale au căzut
victime delațiunii, torturilor și rugurilor aprinse în
lumea catolică, în Europa și în noile colonii.
Biserica și puterea laică nu se ocupau de evreii ne­
con­vertiți, dar ei oricum fuseseră expulzați. Evreii s-au
îndreptat spre țări cu un regim mai tolerant față de ei:
Sinagoga Portugheză de la Amsterdam, 1675
22
Țările de Jos, Imperiul Otoman, Polonia și alte teritorii
din Estul Europei sau orașe din sta­tele germane,
precum Hamburg, ori din Italia, pre­cum Ferrara. Aici
ei întemeiază noi comunități sau se integrează în cele
deja existente. În secolele XVI‑XVIII vor sosi pe aceste
teritorii și evrei con­ver­tiți la catolicism, acceptați ca
atare de populația majoritară, dar care, în condiții
favorabile, începeau să-și practice vechea religie și
modul de viață tra­di­țional, formând noi comunități.
Acest tip de evoluție este reprezentat de comu­ni­
tatea evreilor sefarzi, originari din Peninsula Iberică, re­
fugiați în Țările de Jos unde s-au putut bucura de liber­
tate religioasă. Dovadă până în ziua de azi a prezenței
lor este maiestuoasa clădire a Sinagogii Portugheze,
ridi­cată în 1675 la Amsterdam. Din dorință de câștig,
dar și cu speranța găsirii unor teritorii unde vor
putea trăi cu adevărat liberi ca evrei, mari negustori
întemeiază sau înființează companii maritime, așa
cum a fost „Compania Olandeză a Indiilor de Est”.
În Imperiul Otoman sau Polonia, evreii se bucurau
de privilegii din partea statului sau a nobililor pe
pământurile cărora au dezvoltat orașe și târguri unde
practicau comerțul, meșteșugurile, servicii bancare și
profesii liberale, dar statutul lor rămăsese infe­rior celui
al populației autohtone.
Pe măsură ce burghezia câștiga un rol tot mai
impor­tant în societate iar comunitățile evreiești se
dovedeau mai utile, statul sau autoritățile locale au
relaxat statutul juridic al acestora. De asemenea, evreii
înșiși au început să militeze pentru obținerea unui
regim mai favorabil în cadrul societății, obiectivul lor
fiind ob­ți­nerea de drepturi cetățenești egale cu cele ale
celorlalți lo­cuitori. În această perioadă, constrângerile
și limitările la care au fost supuși evreii până când au
dobândit statutul de cetățeni își schimbă caracterul
și în locul unei discriminări motivate teologic apar
limitări de ordin economic, motivate de con­curența
dintre autohtoni și evrei. Sub influența Iluminis­mului,
sfârșitul secolului al XVIII-lea aduce emanciparea
evreilor prin obținerea ega­lității în drepturi cu ceilalți
lo­cui­tori. Astfel, evreii au fost încetățeniți în Statele
Unite (1790), dar au obținut drepturi com­plete abia
în 1845. Ei au devenit cetățeni în Franța (1791), în
Țările de Jos (1796) și Grecia (1830). La mijlocul se­
colului al XIX-lea, existau deja mișcări politice evreiești
care militau pentru obținerea drep­tu­rilor civile în
Marea Britanie și în statele Europei Centrale și de Est.
Emanciparea evreilor din Bulgaria și Serbia a avut loc
Buletin al „Alliance Israélite Universelle”
în 1878. Totodată, în aceeași epocă au fost constituite
organizații evreiești de asistență socială și dezvoltare
a învățământului evreiesc laic în țări unde evreii erau
încă discriminați. Cea mai cunoscută dintre ele era
„Alliance Israélite Universelle”, cu sediul la Paris.
Egalitatea în drepturi a adus cu sine și posi­bi­
litatea integrării evreilor în economia statelor în care
trăiau, iar con­tribuția lor la apariția capi­talismului
modern nu poate fi neglijată. Însă, trebuie menționat
că au persistat și unele măsuri discriminatorii. Astfel,
aglomerarea lor în cartiere închise – ghetouri – a
sporit coeziunea și solidaritatea acestor comunități și
a întărit instituțiile comunitare de asistență socială și
întrajutorare. Interdicția de a deține proprietăți rurale
și de a se stabili la sate i-a obligat să se concentreze în
orașe, întărind și mai mult stilul de viață urban pe care
îl adoptaseră încă din Antichitate. Faptul că Biserica
interzisese vreme în­de­lungată credincioșilor săi să
acorde împrumuturi cu dobândă a dat evreilor opor­
tu­ni­tatea de a oferi acest serviciu absolut necesar
în timpul unei permanente crize de lichidități. În
acest context și datorită experienței de generații,
evreii au ajuns să joace un rol important în apariția
și dezvoltarea diverselor manufacturi, cu accent
deosebit pe cele tex­tile, în consolidarea sistemului
bancar și a rețelelor comerciale. Ei aprovizionau
vestul Europei cu mărfuri exo­tice, necesare pie­țelor,
precum mirodenii, zahăr de trestie, pietre prețioase,
mătăsuri, lemn sau obiecte din porțelan. În estul
Europei erau negustori de vite, cereale, piei, miere
și vinuri. Cea mai practicată profesie liberală era cea
de medic. Medici celebri erau chemați în Evul Mediu
la curțile regilor și principilor Europei, iar în epoca
modernă apar tratate de medicină și farmacologie
scrise de medici evrei.
Aspecte culturale
În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea apare
și se dezvoltă în Europa Centrală și de Est o mișcare
intelectuală – Haskala, cunoscută drept Iluminismul
evreiesc. Ea promova o renaștere culturală prin acor­
darea unui nou statut limbii ebraice, acela de limbă
vie. De exemplu, în Germania apar primele încercări
literare în ebraică. De asemenea, ziare în limba ebraică
în spațiul de cultură ger­mană se editează după 1750. La
sfârșitul secolului al XIX-lea întreaga Europă și Statele
Unite sunt împânzite de presă evreiască care apărea în
ebraică, idiș, ladino și limbile naționale ale statelor în
care trăiau evrei.
Haskala a adoptat o viziune critică asupra iu­
dais­mului, abor­dând științific în studii și cercetări,
istoriografia, stu­diul biblic, cel al literaturii populare și
al gândirii evreiești. Promotorii mișcării au înțeles că
iudaismul, ca religie, se cere adaptat realităților epo­
cii și au inițiat schimbări în serviciul religios. Haskala a
sprijinit autoemanciparea evreilor europeni, militând
pentru integrarea lor în socie­tatea majoritară prin
23

Theodor Herzl (1860–1904)
ștergerea diferențelor vesti­men­tare și lingvistice. De
aceea, a stăruit asupra învățării și practicării limbilor
naționale și a adoptării unui sis­tem de învățământ
modern. Integrarea nu trebuia să afecteze însă etni­
citatea comunităților evreiești, practicarea iudais­mu­lui
și continuarea vieții co­mu­­nitare.
Un evreu emancipat tre­buia să fie un cetățean loial
al statului care îi conferise drep­turi, men­ți­nân­du-și în
același timp identitatea etnică și cul­tu­rală. În Europa
națiunilor se­­colului al XIX-lea, conștiința na­țională
evreiască devine un concept bine structurat. De­zi­
deratul găsirii unei so­lu­ții sta­tale pentru poporul evreu
devine cu atât mai stringent, cu cât persecuțiile la care
sunt supuși evreii în estul Europei devin mai radicale.
Restricțiile privind emanciparea evrei­lor în Imperiul
țarist, România sau Polonia, ca și repetatele pogromuri
au legitimat mișcarea de renaștere na­țională care se
forma în acea perioadă – Sionismul, al cărei inițiator
a fost Theodor Herzl, reporter la ziarul evreiesc vienez
„Neue Freie Presse” (Noua presă liberă).
Rețineți!:
● Inchiziția, ca instituție a Bisericii catolice, urmă­rea
să combată practicarea clandestină a iudais­mului
de către evreii convertiți forțat.
● Unele state au susținut emanciparea evreilor prin
acor­darea de drepturi cetățenești.
24
Dicționar
Sefard – evreu originar din Spania sau Portu­
galia, expulzat la sfârșitul secolului al XV-lea,
refugiat în nordul Africii, Orientul apropiat și
unele țări europene.
Ashkenazi – evrei originari din spațiul franco-
ger­man. În urma expulzărilor din secolele al XIII-
lea și al XIV-lea, se stabilesc în Europa de Est,
mai ales în Polonia.
Ghetou – termen de origine italiană, desem­
nând cartierul închis unde trăia populația evre­
iească în Veneția medievală.
Haskala – termen ebraic însemnând educație,
erudiție. Este numele mișcării intelectuale evre­
iești de sorginte iluministă, din secolele XVIII-
XIX.
Idiș – limba vorbită de evreii ashkenazi, idiom
ger­man îmbogățit cu elemente ebraice, ro­ma­
nice, slave.
Ladino – limba vorbită de evreii sefarzi, bazată
pe dia­lectul castilian al limbii spaniole, la care
s-au adăugat cuvinte portugheze, ebrai­ce și,
ulterior turcești.
Pogrom – termen de origine rusă, cu sensul
de distru­gere, măcel, desemnând atacuri vio­­
lente spon­tane și neprovocate ale unui grup de
civili, îndreptate în spe­cial împotriva populației
evreiești.
Sionism – mișcare națională a poporului evreu
care mi­lita pentru crearea unui stat evreu în
Palestina, pe un teritoriu care corespundea în
general Israelului antic.
Repere cronologice
● sfârșitul secolului al XVIII-lea – Începutul pro­
cesului de emancipare a evreilor.
● secolele al XVIII-lea – al XIX-lea – Haskala pre­
zentă în Europa, influențează auto­eman­ci­parea
evreilor.
● sfârșitul secolului al XIX-lea – Apariția Sio­nismului.
● Emanciparea evreilor a fost un proces inițiat pe
de o parte de stat și, pe de altă parte, de mișcări
evreiești.
● Mișcarea iluministă evreiască a purtat nu­mele de
Haskala.
 Recapitulare
SĂ REȚINEM!
● În Imperiul Roman, evreii aveau statut de cetățean roman, însă se bucurau de autonomie.
● Primele limitări ale statutului juridic al evreilor în Antichitate au avut loc după ce creștinismul a fost
recunoscut ca religie tolerată.
● În Evul Mediu, miturile și legendele cu caracter antievreiesc au pătruns în mentalul colectiv datorită
modului în care Biserica a propovăduit credința creștină.
● Inchiziția urmărea să combată practicarea clandestină a iudaismului de către evreii convertiți forțat.
● Unele state au susținut emanciparea evreilor prin acordarea de drepturi cetățenești.
● Emanciparea evreilor a fost un proces inițiat de stat și de mișcările evreiești.
● Mișcarea iluministă evreiască a purtat numele de Haskala.

1 Consultă surse de internet și descoperă informații privind pe Moses Mendelsohn și Theodor Herzl. Iden­ti­fică
domeniile în care au activat, contribuind la afirmarea comunității evreiești.
2 Identifică și realizează un portofoliu digital care să conțină imagini și materiale audiovizuale dedicate re­pre­
zentărilor ghetoului în artă, literatură și mass media.
3 Redactează un eseu, pe o pagină, despre efectele Cruciadelor asupra populației evreiești din Europa.
4 Creează un Cvintet cu tema: Răspândirea miturilor antivreiești în Evul Mediu.
5 Analizează hărțile de la paginile 18 și 20 și discută cu colegul de bancă cu privire la aria geografică de cu­prin­
dere a diasporei evreiești și, respectiv, a expulzărilor din statele europene.
6 Realizează, împreună cu colegii de clasă, un dicționar de termeni, date și personalități pentru tema Emanciparea
populației evreiești în epoca modernă.
7 Formulează un punct de vedere referitor la evoluția măsurilor antievreiești din Europa medievală.
8 Alege varianta corectă de răspuns:
1. Revolta antiromană din Iudeea, din 132–135 d.Hr., a fost condusă de:
a) Shimon Bar Yohai b) Simon Bar-Kochaba c) Iuda Macabeul
2. Organizația „Alliance Israelite Universelle” și-a avut sediul la:
a) Lyon b) Montreal c) Paris
3. Inițiatorul curentului sionismului a fost:
a) Theodor Herzl b) Abraham c) Joshua
4. Orașul Aelia Capitolina a fost ridicat de către împăratul roman Hadrian pe ruinele orașului:
a) Antiochia b) Tyr c) Ierusalim
9 Elaborează, în aproximativ două pagini, un eseu despre Impactul mișcării Haskala, având în vedere:
a) menţionarea unui aspect privind importanța mișcării.
b) precizarea secolului în care apar cele mai multe organe de presă ale evreilor.
c) formularea unui punct de vedere referitor la rolul acordat religiei iudaice şi susţinerea acestuia printr‑un
argument istoric.

AUTOEVALUARE
Punctaj S a) - 5p S b) - 2p S c) - 3p Total - 10p

Punctajul tău

Notă! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei
cauză-efect, elaborarea argumentului istoric (prezentarea unui fapt istoric relevant și utilizarea conectorilor care
exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi înca­drarea
eseului în limita de spaţiu precizată.

25
 Evaluare
1. Studiază, cu atenție, sursa de mai jos și
răspunde la următoarele cerințe:
„Insula Ghetto aparține de orașul Veneția și este
amplasată în Sestiere Cannaregio. Ea a fost un teritoriu
închis, unde au locuit evreii din Veneția, începând cu
secolul XVI până în anul 1796, când evreii s-au răsculat
în timpul lui Napoleon. Evreii din Veneția au locuit
până la sfârșitul perioadei Republicii Venețiene pe
un teritoriu restrâns, fiind izolați de restul populației
orașului, însă protejați de statul venețian. Ei s-au
refugiat aici din țările creștine din Europa de Vest
unde erau supuși la impozite mari și erau urmăriți de
Inchiziție. Pe o suprafață de 3 ha, locuiau, în anul 1552,
900 de evrei, iar în anul 1611, pe aceeași suprafață,
locuiau 5.500. De aici provine numele de ghetou,
termen care a fost preluat și folo­sit de regimul nazist și
pentru lagăre”.
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Ghetoul_
vene%C8%9Bian)
2. Privește imaginea Sinagoga Portugheză de
la Amsterdam (pag. 22). Ce părere aveți despre
dimensiunile clă­dirii și ce semnificație are aceasta?
3. Realizează o dezbatere cu colegii de clasă
având ca temă impactul miturilor antievreiești asu­pra
comunităților de evrei din Europa medievală.
4. Analizează imaginea privind Alliance Israélite
Universelle de la pagina 23. Poți identifica un amănunt
privind organizarea evreilor în acea perioadă?
5. Imaginează-ți că ești membru al unei comu­ni­
tăți evreiești din perioada medievală. Redactează o
scrisoare adre­sată primarului orașului în care să ceri să
să fie respectat dreptul de a merge la sinagogă.
6. Realizează în format electronic o friză/axă cro­
nologică în care să se regăsească trei date privind
statutul evreilor în epoca modernă.

– Formulează, pe baza sursei, un punct de ve­
de­re referitor la populația evreiască din ghetou, sus­
ținându-l cu două informații selectate din sursă.
– Analizează sursa și află două informații despre
așezarea ghetoului.
– Accesează surse de internet și descoperă alte
ghetouri din Europa, în Evul Mediu și Epoca Modernă.
Folosind site-ul https://bookcreator.com/ realizează
un portofoliu digital cu informațiile descoperite.
7. Organizați o pagină web în care să promovați
mo­da­litățile prin care emanciparea evreilor a contribuit
la afirmarea evreilor în societatea europeană din
secolele al XVIII-lea – al XIX-lea.
8. Accesează site-ul Federației Comunităților
Evreiești din România – Poveștile sinagogilor, https://
www.museum.jewishfed.ro/index.php/synagogues și
află informații despre vechi sinagogi din România.

PROIECT
Populația evreiască a constituit ținta a numeroase măsuri legislative adoptate deopotrivă în Antichitate,
dar și în Evul Mediu. Statutul său juridic a suferit modificări numeroase – de la autonomie la măsuri punitive și
discriminatorii.
În proiectarea activităților voastre, luați în considerare următorul plan de idei:
a) Maniera în care comunitățile de evrei au fost percepute în Antichitate;
b) Explicarea modului în care evreii au fost discriminați de regalitate și Biserică, în Evul Mediu;
c) Modul în care au pătruns miturile antievreiești în conștiința colectivă a epocii.
Model de proiect Pregătirea activității:
Titlu: Statutul politico-juridic al a) Documentarea pentru proiect:
evreilor din Antichitate până în Evul cărți, albume, internet etc Evaluarea activității:
Mediu b) Elaborarea planului activității
• Jurnal reflexiv
c) Împărțirea sarcinilor de lucru
Locul de desfășurare: pe grupe • Portofoliu
școală/sala de clasă, sinagogă, d) Participanți: elevi, profesori • Prezentarea într-o aplicație
comunitatea evreiască etc e) Programul întocmirii informatică – de exemplu Prezzi,
proiectulu Padlet, Canva etc.

26
 EVREII ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC
3
ÎN SECOLELE al XIV-lea – al XX-lea
Unitatea
• Situația comunităților evreiești până la 1866 – aspecte demografice,
comunitare și culturale
• Evreii în spațiul românesc în perioada 1878–1919. De la
marginalizare la emancipare
• Contribuția comunităților evreiești la dezvoltarea economică, socială,
culturală și științifică a României. Structuri asociative reprezentative.
Personalități marcante în domeniul cultural, politic și academic
• Comunitățile evreiești din România în perioada interbelică: Uniunea
Evreilor Români, Federația Uniunilor de Comunități Evreiești din România
• Violență și retorică antisemită în România interbelică. Liga Apărării Național
Creștine (LANC), Mișcarea Legionară și Partidul Național Creștin
Studii de caz
• Antisemitism în politica și cultura românească din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea până la Primul Război Mondial
• Evreii în armata română (1877–1878; 1913; 1916–1918)
Competență
generală
1. Utilizarea critică și reflexivă
a surselor istorice pentru
argumentarea unor
demersuri și alegeri, în
acord cu valorile societății
democratice

Competență
specifică
1.1. Sistematizarea
informaţiilor din diferite
tipuri de surse în vederea
stabilirii credibilităţii şi a
validităţii opiniilor
27
3 Situația comunităților evreiești
până la 1866 – aspecte demografice,
Unitatea
comunitare și culturale
Aspecte demografice
Caracteristicile și evoluțiile comunităților evre­iești
din Țara Românească și Moldova au fost in­fluențate de
mi­gra­țiile din teritoriile cu care acestea se învecinau.
Încă din secolul al XV-lea, există dovezi care atestă
prezența izolată și temporară a unor evrei în Moldova
și Țara Românească. Este vorba de creditori ai unor
domnitori sau de medicii lor personali, cel mai cunoscut
fiind medicul Isaac-Beg, tri­mis de hanul turcoman
Uzun Pașa să-l îngrijească pe Ștefan cel Mare.
Negustori din Imperiul Otoman, cei mai mulți
sefarzi, precum și negustori așkenazi din regatul
Poloniei sunt menționați în documente din a doua
jumătate a secolului al XVI-lea. Fie că străbăteau dru­
murile comerciale in­ter­­­na­ționale, fie că se sta­bi­leau
chiar și vremelnic, în orașe, aceștia au pus bazele
comunităților evreiești din principatele române.
În 1648, un val semnificativ de refugiați evrei
s-a sta­bi­lit în Moldova ca urmare a revoltei cazacilor
din estul Poloniei (Ucraina de azi), conduși de
Bogdan Hmelnițki. Dovadă a existenței unei co­mu­
nități evre­iești importante stă și azi Marea Sinagogă
din Iași, construită între 1657–1671. În actul de
concesionare al atelierului domnesc de lumânări,
emis de Constantin Brâncoveanu în 1698, se men­
ționează prezența unor negustori evrei stabiliți în
București.
Tot din secolul al XVII-lea datează acte domnești
care atestă prezența unei singagogi, în București, în
Mahalaua Popescului. Conform „Enciclopediei YIWO a
Sinagoga Mare din Iași
28
evreilor din Europa de Est”, în 1774, în Moldova trăiau
6,500 de evrei, iar pe la 1820 numărul lor atinsese
aproximativ 19.000 de suflete. În 1859, în Moldova
trăiau 125.000 de evrei, în timp ce în Țara Românească
erau 9.300. Principalele comunități erau la Iași,
București, Suceava, Bacău, Botoșani, Craiova, Siret și
Focșani.
Aspecte comunitare
Se poate presupune că primele comunități
evreiești au fost înființate în Țara Românească și Mol­
dova în a doua jumătate a secolului al XVI‑lea, după
cum o dovedesc co­res­pondența unor negustori evrei
din București cu un rabin de la sud de Dunăre, precum
și cea mai veche piatră de mormânt din Cimitirul
Evreiesc Ciurchi din Iași, datată din 1610.
Comunitățile evreiești puteau cuprinde un nu­
măr mic de familii dar trebuiau să includă trei insti­
tuții definitorii: casa de rugăciuni sau sina­goga,
cimi­tirul și baia rituală. În jurul acestora se des­
fă­­șura viața comunității, cu aspectul ei religios și
respectarea regulilor purității rituale. Lor li se adăuga
școala primară religioasă și cel puțin 1-2 societăți de
binefacere. Conducătorul religios, care nu era necesar
să fie rabin, învățătorul și alți angajați erau plătiți din
taxa pe tăiatul cărnii „cușer”.
Comunitățile erau organizate asemeni bres­
lelor și erau denumite chiar „bresle ale jidovilor”,
fiind con­duse de către un staroste. Între 1730–1834
a func­ționat și Haham-Bașia, condusă de un Haham-
Bașa. Era o instituție otomană cu atribuții fiscale,
asemănătoare rabinatului. De obicei, Haham-Bașa era
rabin și funcția era moștenită de urmași. Principala
responsabilitate consta în colectarea impozitului spe­
cial pe care trebuia să-l plătească către Poartă. Se­
diul Haham-Bașei era la Iași, dar el avea juris­dicție și
asupra evreilor din Țara Românească.
Aspecte culturale
Evreii stabiliți în Moldova, erau aproape în exclu­
sivitate așkenazi, veniți din Polonia și Galiția stăpânită
de Habsburgi. În general, ei cultivau mai mult valorile
tradiționale și viața religioasă decât evreii din Țara
Româ­nească. În rândul evreilor munteni, procentul
sefarzilor era mult mai mare, alcătuind, până în
secolul al XIX-lea, o colectivitate mai puternică și mai
apropiată puterii decât așkenazii. Pe lângă negustori și
 Rețineți!:
● Într-o comunitate evreiască trebuie să existe:
sina­gogă, cimitir, baie rituală, școală și societăți de
bine­facere sau asistență socială.
● Diferențele dintre comunitățile evreiești din
Moldova și Țara Românească erau date de pro­
veniența mem­brilor lor.
● Promotorul Haskalei în România a fost Juliu
Barasch.

Dicționar
cușer – permis, acceptat (în ebraică). Calitate care
permite unui aliment sau fel de mâncare să fie
consumat conform prescripțiilor iudaismului.
cașrut – ansamblul de reguli care trebuie respec­
tate pentru ca un aliment sau fel de mân­care să fie
consumabil.
Haham-Bașa, de la Haham – înțelept (în ebrai­că)
și Bașa/Pașa – demnitar de rang înalt (în turcă).
În Imperiul Otoman desemna rabinul-șef al unui
teritoriu vasal.
Juliu Barasch (1815–1863)

meșteșugari, mulți practicau profesii liberale: ra­bini, Repere cronologice

profesori, medici, avocați etc.
Influențele Haskalei pătrund și în Principatele ● secolele al XVI-lea–al XVII-lea – Înființarea pri­
Române. Apare, la mijlocul secolului al XIX-lea, un melor comunități evreiești în Moldova și Țara
curent emancipator ai cărui adepți militează pentru Românească.
egalitatea în drepturi, străduindu-se în același timp ● 1848 – Un grup de evrei participă sau susțin
să reformeze comunitatea evreiască din interior. Revoluția de la 1848 în Țara Românească.
Pro­motorul acestui curent este Juliu Barasch (1815– ● 1857 – Apare la București „Israelitul Român”,
1863), medic și redactorul primei reviste de medicină pri­mul ziar evreiesc, care promovează valorile
din România, „Isis sau Natura”. Barasch edi­tează la Haskalei în România.
București în 1857 primul ziar evreiesc important,
„Israelitul Român”, prin care pro­pagă ideile Haskalei.
Tot în 1857, încep să funcționeze primele școli laice
evreiești, cunoscute drept „școli israelito-române”.
Grupul de revoluționari care a pre­gătit evenimentele
din 1848 a avut pe agendă eman­ciparea evreilor, mai
ales în Țara Românească, conform Proclamației de la
Islaz, articolul 21. Printre revoluționarii munteni s-au
numărat și evrei, precum pictorii Barbu Iscovescu, și
Constantin Daniel Rosenthal, sau bancherii și frun­tașii
comunitari Davicion Bally și Hillel Manoah. Rosenthal,
mai ales, a devenit artistul consacrat al revoluției prin
tablourile alegorice pe care i le-a închinat.

C. D. Rosenthal – România Revoluționară

29
 Evreii în spațiul românesc
3
în perioada 1878–1919. –
Unitatea

De la marginalizare la emancipare
Primele măsuri concrete de emancipare a evreilor
din România s-au enunțat în „Legea Comunală”, pro­
mulgată de Alexandru Ioan Cuza în 1864. Ea acorda
evreilor dreptul de a participa la alegerile locale. La
începutul anului 1865, I. A. Cuza promulgă „Codul
Civil” în care era înscrisă posibilitatea înce­tă­țenirii lo­
cuitorilor necreștini. Însă, Consti­tuția din 1866 anu­
lează practic această prevedere, prin articolul său
7, care specifica că „numai streinii de rituri creștine
pot dobândi împământenirea”. „Streinii” menționați
cuprindeau locuitorii necreștini ai țării, care erau pre­
pon­derent evrei.
Constituția a produs multă dezamăgire în rân­
du­rile populației evreiești, mai ales că în timpul dez­ Votarea Constituției din 1866
baterilor par­la­mentare s-au făcut auzite puncte de
vedere antisemite din partea multor aleși. Au urmat În drumul spre obținerea egalității în drep­
legi discriminatorii care hotărau că evreii nu pot locui turi, evreii români au fost nevoiți să înfrunte un alt
permanent în sate, nu pot poseda sau arenda terenuri obstacol, survenit în urma Războiului de Inde­pen­
agricole sau viticole și pot fi expulzați ca „vagabonzi” dență. La Congresul de Pace de la Berlin (1878),
din mediul rural. Ei nu puteau ocupa posturi în instituții Marile Puteri au anunțat că sunt gata să recu­noască
de stat ca profesori, medici, farmaciști sau juriști. Evreii independența României, dacă aceasta acceptă să
aveau obligația să satisfacă serviciul militar, dar nu reformuleze Articolul 7 din Constituție, conform Arti­
puteau înainta în grad în corpul ofițerilor. colului 44 al Tratatului de la Berlin: „În România,

Congresul de Pace de la Berlin, 1878

30
 Delegația română la Conferința de Pace de la Paris, 1919.
În rândul de jos, (de la stânga la dreapta): George Danielopol, Constantin Diamandi,
general Constantin Coandă, Ion I.C. Brătianu, Ermil Pangrati, G. Caracostea

deosebirea de credințe religioase și de confesiuni nu va și să‑și dovedească utilitatea pentru țară. Urmau de­ro­
putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau gări de la stagiul de 10 ani pentru investitori în comerț
de incapacitate în ceea ce privește folosința drep­turilor și industrie sau pentru talente me­ri­torii. De asemenea,
ci­vile și politice...”. erau scutite persoanele născ­ute și cres­cute în țară,
Condiția Marilor Puteri nu a fost acceptată întru care nu posedau sau nu posedaseră o altă cetățenie.
totul de politicieni și parlamentari români. După un De scutire beneficiau și veteranii de război, care aveau
an de negocieri, presiuni și contrapropuneri, în 1879, să fie încetățeniți în bloc, printr-o lege specială.
textul revizuit al Articolului 7 a fost votat cu o largă În realitate, următoarea prevedere îngreuna ob­
majoritate de cele două Camere ale Parlamentului și ți­nerea cetățeniei pentru că, pe lângă cererea in­
publicat, la 13 octombrie, în Monitorul Oficial. Primul dividuală, enunța necesitatea promulgării unei legi
aliniat al articolului menționa: pentru fiecare caz în parte. Articolul
„Deose­birea de credințe religioase 7 re­vi­zuit reprezenta un prim pro­
și de confesiuni nu va constitui în gres în procesul de eman­cipare al
România o piedică la obținerea evreilor, oferind posibilitatea încetă­
drep­turilor civile și po­litice și la exer­ țenirii celor care nu erau creștini și re­
citarea lor”. gle­men­tând modul de obținere. Dar,
Deși părea că cerința Marilor în fapt, procedura îm­pă­mântenirii
Puteri a fost înde­plinită, în con­ti­nua­ in­dividuale și prin lege a făcut ca un
rea articolului se men­țio­nau con­ nu­măr foarte redus de evrei să de­
dițiile pentru obținerea na­turalizării. vină cetățeni. Sin­gura excepție a re­
Astfel, ce­re­rea de încetățenire tre­ prezentat-o încetățenirea în bloc a
buia să precizeze: capitalul de care 888 de militari evrei care lup­taseră
dispune, profesia, tipul de investiție de par­tea României în Răz­boiul de
pe care urmează să o facă și intenția Independență. Altfel, prin procedura
de a se stabili în România. După constitu­țio­nală, în pe­rioa­da anilor
depunerea ce­rerii, solicitantul va 1879–1900, doar 85 de per­soa­ne au
trebui să locuiască 10 ani în România Constituția României, 1923 obținut cetățenia.

31
 Emanciparea com­ple­tă a evreilor români, făcută în
acord cu regle­men­tările moderne, a avut loc abia du­pă
Primul Război Mondial și ca ur­mare a acestuia. La Con­
ferința de Pace de la Paris, din 1919, unde s-a dis­cu­tat
pro­blema minorităților, a fost elaborat „Tra­tatul Mino­
ri­tăților Naționale”, inclus în însuși „Tratatul de Pace”.
Conform acestuia, România tre­buia să accepte și să
ducă la îndeplinire completa emancipare a evreilor.
Noul enunț menționa că: „Art.7 – România se an­ga­
jează să recunoască drept supuși români, cu drept
deplin și fără nicio formalitate, pe evreii care locuiesc
în toate teritoriile României și care nu se pot prevala de
nicio altă naționalitate. Art. 8 – Toți supușii români vor
fi egali în fața legii și se vor bucura de aceleași drepturi
civile și politice fără deosebire de rasă, limbă sau de
religie”. Dispozițiile tratatului au fost incluse în noua
Constituție din 1923, înlocuind Articolul 7 revizuit prin
Articolul 133. Prin aceasta se acordau drepturi civile și
politice tuturor evreilor din România Mare, egale cu
cele ale populației majoritare.
Atât la Congresul de Pace de la Berlin (1878) cât și
la Conferința de Pace de la Paris (1919) vocea evreilor
români în ceea ce privește emanciparea s-a făcut auzită
prin luările de cuvânt și intervențiile unor comitete de
sprijin, ale unor organizații evreiești internaționale,
precum Alliance Israélite Universelle sau ale unor per­
so­nalități politice de renume, care toate au susținut
această cauză. Săptămânalul evreiesc "Fraternitatea", 1879-1885,
care a promovat principiul egalității în drepturi

Rețineți!: Repere cronologice

● Din punct de vedere legislativ, emanciparea evreilor
români s-a făcut gradual, în perioada 1864–1923.
● Una dintre problemele principale ale emancipării
evreilor a constat în faptul că, deși născuți, cres­cuți și
educați în România, ei erau considerați „străini”.
● Majoritatea opreliștilor legislative care au stat în
calea emancipării evreilor din România au avut, din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, motivație
economică și politică.
Dicționar
Emanciparea evreilor – proces prin care au fost eli­
minate discriminările la care au fost supuși evreii și
li s-au acordat drepturi civile și politice egale cu cele
ale populației majoritare.
Naturalizare – acțiunea prin care se acordă unui
străin cetățenia statului în care trăiește.
Împământenire – se acordă unei per­soane drep­turile
și calitatea de pământean.
Pământean – aici arhaism, locuitor, cetă­țean al unui
stat.
● 1864 – Legea comunală dădea evrei­lor
drept de a participa la alegerile locale.
● 1866 – Constituția prevedea că numai străi­
nii de rit creștin pot deveni cetățeni ro­mâni,
(Articolul 7).
● 1879 – Constituția prevedea acordarea ce­
tă­țeniei evreilor în mod individual, în ba­za
unei legi. Pentru obținerea cetățeniei erau
necesare îndeplinirea unor condiții și a unui
stagiu de așteptare de 10 ani (Articolul 7
revizuit).
● 1919 – Tratatul de Pace de la Paris impune
României să acorde deplina emancipare a
locuitorilor evrei de pe teritoriile sale.
● 1923 – Constituția, prin articolul 133, re­gle­
mentează emanciparea evreilor din gra­ni­
țele României Mari.

32
3 Contribuția comunităților evreiești
la dezvoltarea economică, culturală și
Unitatea

științifică a României. Structuri asociative

reprezentative. Personalități marcante în
domeniul cultural, politic, academic
Contribuția comunităților evreiești la
dez­vol­tarea economică, socială
și științifică a României
Comu­nitățile evreiești, organizate în toată gama de
așezări urbane, au contribuit, prin prezența mem­brilor
lor, la dezvoltarea României. În secolul al XVIII-lea și prima
jumătate a secolului al XIX-lea, mai ales în Moldova,
evrei din Polonia, Lituania și unele regiuni ale Rusiei
s-au stabilit în Principatele Române, fiind atrași de
privilegiile și facilitățile ofe­rite de stăpânii de moșii și
de administrația sta­tului, care urmăreau întemeierea
de noi târguri și dezvoltarea orașelor exis­tente. Ei au
jucat un rol important în modernizarea României prin
dez­vol­tarea comerțului și meșteșugurilor, apariția
indus­triilor, eficientizarea exploatării resurselor natu­
rale, dezvoltarea transporturilor.
O contribuție ma­joră au avut evreii la apariția
și dezvoltarea instituțiilor bancare și a firmelor de
import-export. Instituții menite să servească comu­
nitățile evre­iești au devenit modele, cum au fost
școlile de meserii pentru fete și băieți, sau puteau fi
folosite de toți locuitorii orașelor, cum au fost spi­ta­lele
evreiești, băile publice și bibliotecile. Unele dintre ele
erau administrate de comunități, altele de ins­tituții sau
societăți evreiești. Marele templu spaniol (sefard)
Calitatea vieții, mai ales în centrele urbane, s-a „Cahal Grande”, București
ameliorat și datorită existenței unui număr mare de din Europa Centrală sau cea de Sud-Est. Această
profesioniști și specialiști evrei: medici, profesori, caracteristică se poate observa atât în ceea ce pri­
avo­cați, far­ma­ciști etc care își ofe­reau serviciile între­ vește originea geografică a grupurilor de evrei, cât și în
gii populații. Edituri evre­iești publică și po­pularizează plan religios și politic. Astfel, România constituie limita
literatură și autori români, inclusiv manuale școlare.
de nord a existenței comunităților sefarde, formate
Revis­te evreiești de cultură editate în limba română,
din evrei iberici stabiliți în Imperiul otoman, după
precum „Anuar pentru Israeliți” sau „Adam” aveau,
prin­tre abonați, mulți români, unii locuind în mici expulzarea lor la sfârșitul secolului al XVI-lea.
orașe din zone izolate. Ei încep să se stabilească în comunități la nord
de Dunăre, dintre care cele mai prospere au fost la
Structuri asociative reprezentative București, Craiova, Turnu-Severin și Constanța. Au
Prezența evreilor în România a fost caracterizată existat diferențe în practicarea religiei iudaice, dar
de pluralism în mai mare măsură decât în alte țări ele nu au fost majore. Marea deosebire față de evreii

33
 așkenazi, originari din Europa Centrală și de Est, o
constituia limba vorbită și influențele locale absorbite.
Sefarzii vorbeau ladino, un dialect spa­niol, cu lexic
ebraic, iar așkenazii vorbeau idiș, un dialect germanic,
la care se adăuga un considerabil vocabular ebraic și
influențe lingvistice locale.
Din punct de vedere al orientării religioase, co­
munități tradiționaliste și puternic religioase, precum
cele hasidice, func­ționau alături de comunități mo­
derne, ortodoxe sau neologe (reformate). Politic, în
pe­rioa­da interbelică, evreii din România aderaseră la
mișcări și partide cu orientări diverse, care, însă, militau
toate pentru păstrarea iden­tității etnice și culturale
evreiești și combăteau anti­semitismul tot mai prezent
în societate. De asemenea au existat și două partide
organizate pe criterii etnice: Uniu­nea Evreilor Români
și Partidul Evreiesc.

Personalități marcante în domeniul

cultural, politic și academic
După Primul Război Mondial și până la exclu­
de­rea evreilor din viața publică în timpul guvernării
Antonescu, evreii au fost prezenți în toate sferele
sociale, politice și culturale ale țării. Această tendință
a început să se manifeste chiar din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.
Evreii au contribuit la înființarea sau dezvoltarea
unor industrii tradiționale, precum: textilă, pielărie,
alimentară, morărit, exploatarea lemnului și cons­
Jacques M. Elias (1844–1923)
organizarea și dezvoltarea sa. Hillel Manoah, familia
Halfon, Michel Daniel, Jacques Elias sunt numele
cele mai cunoscute de bancheri care, pe lângă afa­
ceri proprii, au împrumutat statul român sau, dato­rită
relațiilor lor cu redutabile bănci străine, i-au fa­ci­litat
împrumuturi avantajoase. Pe lângă faptul că au deținut
funcții administrative importante, unii din acești
bancheri au participat la mișcările revo­lu­țio­nare din
1848, au înființat fonduri pentru burse la Universitatea
din București (Hillel Manoah) și Academia Română
(Solomon I. Halfon).
Cel mai mare filantrop evreu a fost Jacques M.
Elias (1844–1923), care, prin testament, a lăsat toată

Locomotivă produsă la Uzinele Reșița

truc­ții. Treptat, în locul atelierelor au început să apară

fabrici de profil. Pri­mele manufacturi și fabrici de sticlă
sau fabrici de hârtie au fost înființate de evrei, iar mâna
de lucru evreiască era majoritară. Evrei din Moinești
au fost prezenți în industria extrac­tivă petrolieră. Max
Auschnit a fost administrator delegat al „Uzinelor și
Domeniilor de Fier din Reșița” (U.D.R.), cea mai mare
societate pe acțiuni care a existat în România, înainte
de instaurarea regimului comunist.
Sectorul bancar s-a evidențiat, din secolul al
XIX-lea, prin rolul pe care bancheri evrei l-au avut la Spitalul ELIAS, București

34

Lazăr Șăineanu (1861–1941)
averea sa considerabilă și imobilele pe care le poseda în
țară și stră­ină­tate Academiei Române, prin „Fundația
Menahem Elias”, numită astfel în me­moria tatălui
său. Construirea „Spitalului Elias” din București, cel
mai modern din pe­rioada interbelică, era stipulată în
testament, la fel ca și faptul că insti­tuția trebuia să
trateze pacienți indiferent de religia lor.
Medicii evrei au fost ctitori de spitale, precum Dr.
Leon Ghelerter (1873–1945), care a înființat Spitalul
de copii din Iași, iar prin societatea de asistență so­cială
„Iubirea de Oameni” a înființat, în 1923, la București,
policlinica spital „Iubirea de Oameni”, pe a cărui piatră
de temelie era scris: „În anul 1925, luna noiembrie, 7,
s-a zidit această piatră de temelie a Spita­lului „Iubirea
de oameni” care le va slugi obştei din capitală şi din Ţara
Românească, fără deosebire de naţiune şi credinţă,
pentru prevenirea boalelor, însănătoşirea norodului şi
învăţătura tinerimii me­dicale.”
O trăsătură comună multor medici evrei din
dife­rite generații a fost preocuparea lor pentru me­
dicina socială și pentru ameliorarea stării de să­nă­
tate a populației. Se remarcă în acest sens studiile de
igie­nă ale Dr. Iacob Felix, numit de Carol Davila, vice-
inspector general al Serviciului Sanitar al României,
sau preocupările Dr Ștefan Stâncă-Stein pentru „bo­
lile sociale”. Dr. Ghelerter și-a început cariera cu o
teză de medicină socială „Alcool și alcoolism” (1899).
Matematicianul David Emanuel (1854–1941) a format
o generație de savanți ca Gheorghe Țițeica, Traian
Lalescu sau Simion Stoilow. Chimistul Lazăr Edeleanu
(1861–1941) și-a adus contribuția la dezvoltarea
industriei petroliere cu studii în do­me­niul rafinării.
Savanți, precum Moses Gaster (1859–1934) și
Lazăr Șăineanu, au sistematizat pentru prima oară
ge­nurile literaturii populare și ale folclorului literar
românesc. Amplul studiu al lui Șăineanu despre
„Basmele ro­mâne”(1895) a primit premiul Academiei
Române. Cu toate meritele sale și în ciuda încercărilor
repetate, lui Șăineanu i-a fost refuzată cetățenia
română. Cazul său nu a fost însă singular. Moses
Gaster și lingvistul H. Tiktin au fost siliți să aleagă, la fel
ca Șăineanu calea exilului, din același motiv.
Din literatura română amintim: Ronetti-Roman,
cu drama sa „Manasse”, radiografierea societății
evreiești din romanele lui Isac Peltz, scrierile și mai
ales „Jurnalul” lui Mihail Sebastian. În mișcarea
de avangardă, în plan național și universal, cel mai
cunoscut scriitor și teoretician a fost Tristan Tzara,
întemeietor al Dadaismului, iar în domeniul artelor
plastice se remarcă, ca reprezentanți de frunte, evreii
români: Marcel Iancu, M. H. Maxy și Victor Brauner.
Sute de reviste și ziare evreiești au apărut în toate
provinciile românești din ultimii ani ai secolului al
XIX-lea și până în preajma Celui de al Doilea Război
Mondial. Erau publicații în limbile română, maghiară,
germană și rusă. Multe erau în idiș și doar câteva în
ladino. Alături de ele trebuie menționate marile edituri
evreiești: Editura și Institutul de Arte Grafice „Scrisul
Românesc”, proprietari fiind familia Samitca din
Craiova, „Socec”, „Cultura Românească”, „Universala–
Alcalay”, „Ancora”, toate la București.
Rețineți!:
● Publicații și edituri evreiești au avut un rol major
în promovarea și popularizarea culturii și mai ales
a lite­raturii române.
● Populația evreiască din România era eterogenă din
punct de vedere al originii sale, tradiției culturale,
orien­tării religioase și convingerilor politice.
● Evreii au avut un aport însemnat la modernizarea
eco­nomică și urbană a țării.
● Mulți medici evrei au fost preocupați de ame­lio­
rarea stării de sănătate a grupurilor de populație
defa­vo­rizate din România.
Știați că?
„Biblioteca pentru toți” a fost o colecție
de lite­ratură națională și universală apărută
în 1895. Din 1900, colecția a fost preluată de
Editura „Universala Alcalay” – una dintre cele
mai mari edituri evreiești din România. Între anii
1900–1940, în această colecție au fost publicate
peste 1000 de titluri.
35
3
Studiu de caz
Unitatea

Antisemitism în politica și cultura

românească din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea până la Primul Război Mondial
Antisemitismul a cunoscut o perioadă de intensificare în
a doua jumătate a secolului al XIX‑lea și la începutul secolului
al XX-lea. În România, una dintre provocări a fost refuzul de a
acorda evreilor cetățenia. Nume importante din viața politică
și culturală s-au manifestat în spațiul public ostil evreilor.
Episoadele cele mai importante au fost în timpul dezbaterilor
art. 7 pentru adoptarea Constituției, în 1866 și, de asemenea,
în 1878, odată cu modificarea acestui articol, condiție pentru a
obține recunoașterea internațională a independenței României.
Articolul 7 din Constituția de la 1866 preciza: „Calitatea de
român se dobândește, se păstrează și se pierde în conformitate
cu regulile enunțate prin legile civile. Numai străinii de rit
creștin pot dobândi calitatea de român.”
Respingerea încetățenirii evreilor a fost susținută atât de
conservatori, dar și de unii liberali, precum Mihail Kogălniceanu
sau Ion Brătianu. Viitorul conducător al Partidului Național
Liberal afirma în Parlament, în 1866, că evreii ar reprezenta o
„plagă” și o amenințare la adresa națiunii române.
În 1878, cu ocazia modificării art. 7, Vasile Alecsandri îi
caracteriza pe evrei de la tribuna Parlamentară ca „năvălitori,
adepții celui mai orb fanatism religios, cei mai exclu­siviști dintre
toți locuitorii pământului, cei mai neasimilabili la celelalte Neamul Românesc, 1908
popoare ale lumii”. Ioan Slavici afirma despre evrei că erau o
„boală” de care nu poți scăpa și pro­punea soluții radicale. „Ovreii sunt pieirea neamului românesc: aceasta o
simte tot Românul. Nu putem lăsa ca toți acești străini iviți ca din senin să se facă stăpâni pe izvoarele noastre
de bogăție, să ne strice limba, datinile, moravurile, să-și facă slugi din boierii țării și sclavi din țăranii români, nu
putem lăsa ca ei să ne oprească în dezvoltarea noastră firească... Nu ne-ar rămâne, deci, decât ca la un semn dat
să închidem granițele și să îi aruncăm în Dunăre până la cel din urmă om, încât să nu mai rămână nici sămânță de
dânșii.” (Ioan Slavici, „Soll” și „Haben”. Chestiunea ovreilor din România).
A. C. Cuza propunea necesitatea intervenției statului pentru rezolvarea „problemei evreiești” „… când în
sânul unui popor de plugari se vâră altul, numai de mijlocitori paraziți, care speculează munca pozitivă a celor
dintâi … Statul care trebuie să repre­zinte pururea și în primul rând interesele clasei rurale, singura clasă pozitivă
pe care se poate rezema, trebuie să facă toate sforțările pentru a elimina elementele străine, care-i periclitează
existența”, ( A. C. Cuza, Plagiatul poporației, 1911).

36
3
Unitatea
Evreii în armata română
(1877-1878, 1913, 1916-1919)
Prin legea din 1876, evreii efec­tuau serviciul mili­
tar în calitate de „străini care nu aparțineau unei na­
ționalități străine”. Conform le­gii nu puteau deveni
ofițeri și nu be­neficiau de aceleași drepturi ca și
cetățenii români. Chiar în cazul medicilor care serveau
în armată, acestora nu li se recunoștea gradul de ofițer
cum era cazul cu românii.
În perioada Războiului de In­de­pendență din
1877–1878, deși au fost marginalizați și nu li s-au re­
cu­noscut drepturile cetățenești prin Constituția din
1866, evreii și-au arătat atașamentul față de idea­
lurile statului român modern. Ei au participat la Răz­
boiul pentru Independență. Un număr de 888 de
soldați evrei au luptat în armata română, alături de
aproximativ 35.000 de soldați. Unii s-au distins în
prima linie, precum subofițerul Mauriciu Brociner, grav
rănit în asaltul cetății Grivița. Numeroși soldați evrei au
fost de­corați.
Comunitatea evreiască a fost implicată în ac­tivi­
tăți caritabile. Asociația femeilor evreice din Bu­cu­rești
și Societatea „Înfrățirea Zion” au colectat bani pentru
patru ambulanțe trimise pe front. Băncile au donat
bani. Directorii Michel Daniel din Iași și Hilel Manoah
din București au fost decorați cu ordinul „Steaua
României” pentru eforturile depuse. Soldații evrei care
au luptat au primit cetățenia română.
În al doilea război balcanic, din 1913, în timpul
campaniei din Bulgaria, Uniunea Evreilor Pământeni
a lansat un apel de mobilizare. La campanie au par­
ticipat 25.000 de evrei, atât dintre cei obligați să vină
la armată, dar au fost și mii de voluntari. Comu­nitatea
Legea de acordare
a cetăţeniei pentru
evreii care au
luptat în Războiul
de Independenţă
Studiu de caz
a pus la dispoziția autorităților bani, spitale, școli și
chiar sinagogi. Nume importante din lumea politică
și culturală conservatoare au apreciat efortul evreilor.
Senatorul conservator-democrat Emanoil Lahovary a
declarat în Parlament că „trebuia găsit un mijloc pentru
a grăbi naturalizarea celor care au fost mobilizați”. Ovid
Densușianu afirma că „natu­ralizarea nu este doar un
act de mărinimie, ci o da­to­rie patriotică”. Take Ionescu
declara: „Evreii s-au comportat foarte bine. Ur­marea
este că, de pre­tutindeni și fără o înțelegere prealabilă,
cuvântul de ordine este că avem datoria să naturalizăm
pe evreii mobilizați”. Constantin Rădulescu Motru afir­
ma: „niciunul dintre oamenii noștri po­litici sau militari
n-a pus la îndoială patriotismul evreilor”.
Însă, A. C. Cuza a publicat o broșură intitulată
„Jidanii în război”, în care îi acuza pe evrei că nu ar fi
avut calitățile fizice și morale necesare pen­tru a fi buni
soldați datorită apartenenței rasiale. Ei ar fi fost lași și
fricoși, „s-ar fi spe­riat de sunetul tunului”, nu ar fi fost
capabili să călărească sau să îngrijească caii și nu ar fi
fost demni de încredere.
În războiul pentru întregire națională au fost
mobilizați 23.000 evrei și 745.731 români. Pro­por­
țional, contribuția umană la război pentru români și
evrei a fost aceeași. În război au murit 882 de evrei
(3,83%) față de 37.663 (5,05%) de români. Au fost
449 de prizonieri (1,95%), procent comparabil cu cel
al românilor, 11.322 (1,65%). Au fost decorați 825 de
evrei (3,60%), în raport cu 68.629 de români (9,20%).
Participarea la război a fost un factor important pentru
ca evreii din România să primească, în bloc, cetățenia
română, prin Constituția din 1923.
Soldați evrei de la ambulanță, în rugăciune de Roș-Hașana,
august 1917, Muzeul Comunității Evreilor, Bacău
37
 Comunitățile evreiești din România
3
în perioada interbelică:
Unitatea

Uniunea Evreilor Români, Federația Uniunilor

de Comunități Evreiești din România
Diversitatea în cadrul Nr. Regiunea Evrei % din
populației evreiești crt. populația
Mult timp după Marea Unire, nu au existat date regiunii
sigure cu privire la structura populației în termeni de 1 Basarabia 204.858 7,2
apartenență etnică, religioasă ori lingvistică. Abia în 29 2 Bucovina 92.492 10,9
decembrie 1930, s-a realizat recensământul general 3 Moldova 158.421 6,7
al populației din România. Potrivit acestuia, populația 4 Crișana-Maramureș 88.825 7,0
României Mari avea în structura ei o importantă mi­
5 Muntenia 86.545 2,3
no­ritate evreiască. Astfel, existau 756.930 de evrei
înregistrați potrivit apartenenței la religia mozaică. În 6 Transilvania 78.626 2,5
ansamblul populației, aceste cifre reprezentau circa 7 Banat 11.248 1,5
4%, ceea ce plasa minoritatea evreiască pe locul trei, 8 Dobrogea 3.795 0,5
după cea maghiară (7.9%) și cea germană (4.1%). Dacă 9 Oltenia 3.523 0,2
în 1916, în România, tră­iau circa 250.000 de evrei,
Marea Unire a adus un surplus de circa 500.000 de Populația evreiască pe regiuni, 1930
evrei. Pe plan inter­na­țional, România Mare se situa pe
locul trei în Europa, ca număr de evrei, imediat după Aproximativ 70% dintre evreii României Mari
Polonia și Uniunea Sovietică, și pe locul patru în lume, trăiau la orașe, ceea ce însemna o pondere de circa
în frunte fiind Statele Unite ale Americii, cu 5 milioane 13% din totalul populației urbane. Restul, de 30%,
de evrei. Pe regiuni, distribuția populației evreiești era trăia la sate, ceea ce însemna o pondere de circa 2%
următoarea:

Lideri ai comunităţilor
evreieşti din România
Interbelică

38
 Personalităţi ale comunităţilor evreieşti din perioada
interbelică
din populația rurală. Trebuie spus că ponderea urbană
a evreilor a crescut datorită noilor provincii, unde se
regăsea cel mai mare procentaj de evrei. Astfel, pe
primul loc era orașul Cernăuți (40.5%), urmat de Sighet
și Chișinău. Din perspectiva veniturilor, situația nu era
omogenă. În Basarabia, fostă pro­vincie a Imperiului
Țarist, populația evreiască era săracă, iar cei mai
înstăriți trăiau în Bucovina, fostă regiune austriacă.
Datorită apartenenței la trei spații istorice dife­rite,
comunitățile evreiești erau deosebite între ele. Astfel,
în Moldova, Muntenia, Oltenia și Dobrogea, populația
evreiască era vorbitoare de limbă română și mai
integrată în societate, ca efect al prezenței, de multe
generații, în aceste provincii, în ciuda do­bân­dirii târzii
a cetățeniei române. Basarabia, Bucovina, Transilvania,
Banat și Crișana-Maramureș erau pro­­vin­cii cu o
populație evreiască preponderent vor­bitoare de rusă,
maghiară sau germană. O altă linie despărțitoare era
cea religioasă, pentru că, mai ales în rândul evreilor din
Transilvania, alături de iudaismul ortodox (tradițional)
era și iudaismul neolog (re­for­mat). Nu în ultimul rând,
evreii din România se împărțeau între evrei așkenazi și
evrei sefarzi.
Structuri comunitare
În 1936, comunitățile evreiești, care până atunci
fuseseră reunite în Uniunea Comunităților Evreiești se
reorganizează într-o nouă entitate la nivel național –
Federația Uniunilor de Comunități Evreiești (F.U.C.E.),
care avea rol reprezentativ la cel mai înalt nivel al
statului român.
Comunitatea avea rolul de a reprezenta evreii în
relația cu autoritățile locale și centrale, de a proteja
și de a promova interesele comunitare. În funcție de
specificul comunităților, în localitățile sau regiunile
unde diversitatea era mai pronunțată au putut să existe
Rabini ai comunităţilor evreieşti din perioada
interbelică
mai multe instituții comunitare. Astfel, comunitățile
sefarde, care coexistau cu cele așkenaze, își aveau,
până în prima jumătate a seco­lului al XX-lea, propriile
sinagogi, cimitire, școli și instituții de asistență socială.
Politic și social, mulți dintre sefarzi erau mai aproape
de cercurile conducătoare și aparțineau elitei. În mod
similar, mai ales în Transilvania și Banat (Arad, Sighet,
Cluj) existau comunități mai tradiționale din punct de
ve­dere religios: ortodoxe sau hasidice. Acestea trăiau
alături de comunități moderne: modern-ortodoxe sau
reformate (neologe).
Comunitatea evreiască administra instituțiile de
cult sau legate de el: sinagoga, baia rituală, abatorul
unde se sacrificau vite și păsări și unde se tranșa
carnea cușer, fabrica de azimă pentru sărbătoarea de
Pesah, cimitirul, societatea de înmormântare, care
supraveghea buna desfășurare a ritualului funerar.
Comunitatea putea să aibă servicii de asistență so­cială
sau școli. De asemenea, aceste instituții cu rol social
sau sanitar puteau fi administrate de or­ga­nizații sau
societăți independente. Majoritatea școlilor evreiești
laice, teoretice sau profesionale, și în special liceele,
era administrată de instituții evreiești internaționale,
precum Alliance Israélite Universelle, Cultura (Tarbut)
sau O.R.T. (înființată în 1880, în Rusia).
Pe lângă multitudinea organizațiilor sioniste:
tradiționalist-religioase, liberale și socialiste, în pe­
rioada interbelică au funcționat două partide evre­
iești: Uniunea Evreilor Români (1923–1947), condusă
de Wilhelm Filderman, care susținea asi­milarea, și
Partidul Evreiesc din România (1931–1936), condus
de A. L. Zissu, de orientare sionistă. La nivel național,
39
 Wilhelm Filderman (1882–1963)
Uniunea Evreilor Români (U.E.R.) a fost prima for­
mațiune politică care și-a propus să reprezinte pe
toți evreii din România. U.E.R. a fost precedată de
Uniunea Evreilor Pământeni (U.E.P.), fondată în 1909
și condusă de Adolphe Stern. La congresul U.E.P., or­
ga­nizat la București, în zilele de 19 și 20 februarie
1923, s-a aprobat transformarea acestei organizații
în Uniunea Evreilor Români, președinte fiind ales
Wilhelm Filderman, cunoscut deja pentru activitatea
în cadrul fostei U.E.P.
U.E.R. a militat pentru integrarea evreilor ro­
mâni în societatea majoritară, cu păstrarea deplină a
identității lor etnice și religioase. Ea s-a situat astfel,
pe o linie moderată, de păstrare a specificului religios
și cultural, situându-se între cele două curente: asi­
mi­la­­ționism și sionism. În plan politic, U.E.R. nu a
susținut nici participarea evreilor pe listele elec­torale
ale partidelor românești, nici crearea unui partid
evreiesc. În schimb, a recurs la crearea unor pacte
electorale cu partidele existente, pe baza unor re­ven­
dicări precise pentru comunitatea evreiască. Prin­­cipalii
parteneri politici au fost Partidul Național Liberal,
Partidul Național Țărănesc și disidențele aces­tui partid,
conduse de dr. Nicolae Lupu și Grigore Iunian.
Odată ce emanciparea a fost consacrată, prin noua
Constituție a României Mari, adoptată în martie 1923,
Rețineți!:
● În 1930, evreii erau a treia minoritate etnică
din România. Numărul acestora s-a triplat după
Unirea din 1918.
● În cadrul populației evreiești, diversitatea era
foar­te mare. Opțiunea comunităților evreiești a
fost între conviețuire cu majoritatea, asimilare și
sionism.
● Antisemitismul a condus la apropierea orga­ni­za­
ției naționale reprezentative de tabăra sio­nistă.
40
A. L. Zissu (1888–1956)
un obiectiv important al U.E.R. a fost combaterea
antisemitismului. Dat fiind am­ploa­rea propagării
acestui curent politic, cultural și social ostil evreilor,
U.E.R. se apropie tot mai mult de tabăra sionistă, care
crease deja Partidul Evreiesc în 1931, condus de A. L.
Zissu, Pe fondul eșecului de a mai încheia, începând din
1932, pacte electorale cu partidele politice românești,
U.E.R. va oficializa apropierea de tabăra sionistă în data
de 29 ianuarie 1936 prin crearea Consiliului Central al
Evreilor din România, organism aflat sub conducerea
lui W. Filderman.
Pentru a reuni comunitățile evreiești din România
Mare, în 1936 se organizează Federația Uniunilor de
Comunități Evreiești din România (F.U.C.E.), a cărei
președinte a fost Wilhelm Filderman. Spre deosebire
U.E.R., F.U.C.E. a fost o instituție comunitară de nivel
național (central), care administra instituțiile sociale
specifice ale co­mu­nităților evreiești: școala, baia
rituală, spitalele, cimitirele etc. De asemenea promova
diverse ac­ti­vități caritabile pentru populația evreiască
săracă. În 1940, F.U.C.E. a fost desființată, prin decret,
de Ion Antonescu și înlocuită cu Biroul Central al
Evreilor din România, o organizație con­trolată și
aservită guvernului, care a avut misiunea de a sprijini
aplicarea politicilor antisemite printre evrei.
Repere cronologice
● 24 ianuarie 1919 – Fondarea ziarului „Mântuirea”,
organ de presă al grupării sioniste.
● 19-20 februarie 1923 – Congresul de la București,
prin care Uniunea Evreilor Pământeni (U.E.P.) se
transformă în Uniunea Evreilor Români (U.E.R.),
sub conducerea lui Wilhelm Filderman.
● 29 ianuarie 1936 – Fondarea Consiliului Central al
Evreilor din România.
● 16 februarie 1936 – Fondarea Federației Uniunii
Comunităților Evreiești din România (F.U.C.E.), sub
conducerea lui Wilhelm Filderman.
3
Unitatea Violență și retorică antisemită
în România interbelică. Liga Apărării
Național Creștine, Mișcarea legionară
și Partidul Național Creștin
Liga Apărării Național Creștine (L.A.N.C.) și un stat național unitar, adică un stat organizat în jurul
Legiunea Arhanghelului Mihail, cunoscută și sub denu­ majorității etnice românești. În cadrul minorităților,
mirea Mișcarea Legionară au fost cele mai im­portante programul politic făcea distincție între minoritățile
grupări politice antisemite din România. creștine și minoritatea evreiască, asupra căreia plana
suspiciunea că nu poate arăta fidelitate față de stat.
Astfel, un punct principal pe agenda de partid era
anularea cetățeniei pe care locuitorii evrei ai României
Mari o primiseră imediat după 1918. Un alt punct, pe
agenda politică a Ligii, a fost introducerea principiului
numerus clausus în economie, învățământ. Potrivit
acestui principiu, numărul evreilor din economie,
învățământ sau cul­tură trebuia să corespundă ponderii
acestora în cadrul populației. Sunt doar două prevederi
a căror consecință ar fi fost excluderea evreilor din
națiunea română. Organul principal de presă al
L. A. N. C. a fost ziarul „Apărarea națională” care a
apărut neîntrerupt între 1925 și 1938.
L. A. N. C. a avut reprezentare parlamentară înce­
pând din 1926. Gruparea dispare de pe scena politică
Alexandru C. Cuza (1857-1947) la 14 iulie 1935, prin fuziunea cu Partidul Național
Agrar, condus de Octavian Goga.
Liga Apărării Național Creștine
(L.A.N.C.)
Mișcarea Legionară
A fost înființată la 4 martie 1923, de Alexandru
Cealaltă grupare politică importantă din is­toria
C. Cuza și Nicolae C. Paulescu, medic diabetolog
antisemitismului interbelic a fost Legiunea Arhanghelul
și fervent antisemit. Dintre „lucrările” lui Nicolae
Mihail. Aceasta a fost creată de către Corneliu Zelea
C. Paulescu, amintim: Spitalul, Coranul, Talmudul,
Codreanu, la București, pe data de 24 iunie 1927,
Cahalul și Francmasoneria (1913), Degenerarea Rasei
Jidănești (1928). L. A. N. C. a avut un program accen­
tuat anti­semit Acest partid s-a format pe ruinele
Partidului Național-Democrat, înființat în 1910 de
A. C. Cuza împreună cu Nicolae Iorga. Prin program,
Partidul Național-Democrat a fost primul partid cu
caracter antisemit din istoria României. Imediat după
înche­ierea Primului Război Mondial, Nicolae Iorga
a scăzut tonul limbajului antisemit, în timp ce A. C.
Cuza l-a păstrat și chiar intensificat. Ruptura dintre
cei doi parteneri politici a devenit inevitabilă în 1920
și s-a oficializat doi ani mai târziu.
În programul politic al partidului, interesul pen­tru
minoritățile etnice era atât de mare încât fon­da­torii i-au
dedicat capitolul al doilea. Întreaga con­cepție politică
cu privire la minorități pleca de la faptul că România era Nicolae C. Paulescu (1869-1931)

41

Octavian Goga (1881-1938)
împreună cu Ion I. Moța, Ilie Gârneață, Radu Mironovici,
Corneliu Georgescu. Pe fondul rupturii dintre Corneliu
Zelea Codreanu și A. C. Cuza, din L. A. N. C. se desprinde
Mișcarea Legionară. Ca structură organizatorică,
Corneliu Zelea Codreanu s-a autointitulat „Căpitan”, iar
militanții s-au nu­mit „legionari”. Forma organizatorică
de bază a fost „cuibul”. Un rol important în dezvoltarea
Mișcării Legionare l-au jucat „Frățiile de cruce”
(1928), care reprezentau organizația de tineret, și
Corpul Muncitoresc Legionar (1936), care se adresa
muncitorilor. Aceste două structuri organizatorice
au contribuit la extinderea bazei sociale a legio­na­
rismului. Anul în care a apărut Mișcarea Legionară
a fost, totodată, anul Pogromului de la Oradea. În
decembrie 1927, cu prilejul Congresului studențesc,
organizat la Oradea, pe ordinea de zi a fost și in­tro­
ducerea principiului numerus clausus pentru studenții
evrei. În această atmosferă, studenții le­gionari au
recurs la primele manifestări violente față de populația
evreiască din oraș, precum și din alte localități, de-a
lungul traseului de cale ferată care îi ducea de la
Oradea spre casă.
Ca grupare politică, legionarismul a activat
sub denumirea mai multor partide: Garda de fier
(1930–1934) și partidul Totul pentru Țară (1935–
1938). Această schimbare de denumiri s-a datorat
interdicțiilor de funcționare, pe care le-a primit de
la guvern, ca ur­mare a violenței și radicalismului
doctrinar pe care le promovau legionarii. În ciuda
dizolvării și a mă­su­rilor de supraveghere, legio­na­
rismul, ca mișcare socială, a continuat să existe și chiar
să se dezvolte. Astfel, la alegerile parlamentare din
decembrie 1937, partidul Totul pentru Țară obține
locul al treilea, cu 15,58%. Al doilea succes a fost la
14 septembrie 1940, când Generalul Ion Antonescu
cheamă Mișcarea Legionară, con­dusă de Horia
Sima, să participe la formarea guvernului. Mișcarea
Legionară s-a aflat la putere până la 26 ianuarie 1941,
formând ceea ce s-a numit „Statul Național Legionar”.
42
Doctrinar, Mișcarea Legionară (1927–1941) apar­
ține fascismului european, împărtășind cu aces­ta
toate trăsăturile caracteristice, cum ar fi: anti­se­mi­
tismul, xenofobia, respingerea de­mo­cra­ției, re­fu­
zul modernității, anticomunismul. Ca notă spe­cifică,
Mișcarea Legionară a accentuat reli­gio­zitatea, în
forma ortodoxismului. Principalele intenții și obiec­tive
doctrinare se regăsesc în Cărticica Șefului de Cuib. C. Z.
Codreanu a scris, de asemenea, Pentru legionari, care
se vroia un Mein Kampf românesc.
Mișcarea Legionară, prin grupările sale para­
militare, a introdus în viața politică românească
vio­­lența. În 1924, C. Z. Codreanu l-a împușcat pe
Constantin Manciu, prefect al poliției din Iași, crimă
de care a fost achitat. Alți fruntași legionari sunt
responsabili pentru uciderea a doi șefi de guvern: I.
G. Duca (29 decembrie 1933) și Armand Călinescu
(21 septembrie 1939). Tot legionarii i-au omorât pe
Nicolae Iorga (27 noiembrie 1940) și Virgil Madgearu
(27-28 noiembrie 1940). La acestea, se adaugă cri­
me­le asupra populației evreiești, care au culminat
cu Pogromul de la București, din timpul rebeliunii
legionare.
Partidul Național Creștin
În 1935, prin fuziunea dintre L. A. N. C. și Partidul
Național Agrar s-a înființat Partidul Național Creștin
(P.N.C.). Deviza partidului era Dumnezeu, regele și
națiunea, iar programul ideologic avea în centrul său
sintagma România a românilor, pe care Octavian Goga
a dezvoltat-o într-un amplu discurs parlamentar, în
decembrie 1935. În noua structură politică, A. C. Cuza
îndeplinea funcția de „șef su­prem”, iar O. Goga, pe cea
de președinte executiv. În felul acesta, lui A. C. Cuza i
se recunoaște statutul de „patriarh al antisemitismului
românesc”.
Din punct de vedere doctrinar, P.N.C. a realizat o
sinteză între programele politice ale partidelor din care
s-a format. Xenofobia și, în mod special, antisemitismul
și-au păstrat rolul doctrinar. Au rămas pe agendă
anularea încetățenirilor și numerus clausus. Partidul
a accentuat componenta religioasă creștină pe care a
legat-o de naționalism. După istoricul Nicolae Iorga și
medicul și omul de știință Nicolae C. Paulescu, poetul
Octavian Goga a fost al treilea colaborator important
al lui A. C. Cuza, în susținerea programului antisemit.
Violența și retorica antisemită
Temele principale ale antisemitismului inter­
belic au fost: iudeobolșevismul, invazia evreiască,
parazitarea societății, evreul trădător, dominația
evreiască mondială etc. Mișcarea Legionară a avut mai
multe organe de presă cu pronunțat caracter antisemit
și xenofob, cele mai cunoscute fiind: „Buna vestire“,
„Cuvântul“ și „Axa“.
 radical-naționaliste au contribuit și ziarele cu cir­
cu­lație națională, „Universul” condus de Stelian
Popescu, respectiv „Curentul” lui Pamfil Șeicaru.

Rețineți!:
● Liga Apărării Național Creștine (L. A. N. C.) și
Legiunea Arhanghelului Mihail, cunoscută și
sub denumirea Mișcarea Legionară, au fost cele
mai importante grupări politice antisemite din
România.
● Temele principale ale antisemitismului în România
interbelică au fost: iudeobolșevismul, invazia
evreiască, parazitarea societății, evreul trădător,
dominația evreiască mondială etc.

Repere cronologice
● 1910 – A. C. Cuza fondează, cu Nicolae Iorga,
Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938)
Partidul Național-Democrat.
Mesajul antisemit, incitator la ură, nu s-a redus ● 4 martie 1923 – Apare Liga Apărării Național
însă la partide. Un instrument eficient l-au constituit Creștine (L.A.N.C.).
mentorii de generație, respectiv intelectuali mi­li­ ● 24 iunie 1927 – Se înființează Legiunea „Arhan­
tanți: profesori universitari, directori de presă, ese­
ghelul Mihail” (Mișcarea Legionară).
iști, jurnaliști etc. Dacă până la Primul Război Mondial,
mentor de generație fusese Nicolae Iorga, după război, ● iunie 1930 – Apare Partidul Garda de Fier, organul
cei mai vizibili au fost Nae Ionescu și Nichifor Crainic. al Mișcării Legionare.
Primul era profesor de filosofie și director al ziarului ● martie 1935 – Se înființează Partidul Totul pentru
„Cuvântul“. Al doilea a fost pro­fesor de teologie Țară, expresia politică a Mișcării Legionare.
ortodoxă și director al ziarelor militante Calendarul ● 14 iulie 1935 – Se înființează Partidul Național
și Sfarmă piatră, precum și al revistei culturale Creștin.
Gândirea. Dintre discipolii lui Nae Ionescu îi amintim
pe Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Polihroniade.
Printre discipolii lui Nichifor Crainic s-au numărat: Dicționar
eseistul Vintilă Horia, tinerii preoți Niță Mihai, Dumitru
Iudeobolșevism – expresie antisemită care are
Stăniloae. După 1932, Nae Ionescu a devenit ideologul
scopul de a sugera că sistemul comunist a fost re­
Mișcării Legionare. În 1937, Nichifor Crainic, după
zultatul unei conspirații mondiale a evreilor.
marginalizarea sa din Mișcarea Legionară și Partidul
Național-Creștin, devine un ideolog pe cont propriu
al extremei drepte și antisemitismului. Documentul
programatic al gândirii sale politice a fost lucrarea
Programul statului etnocratic (1937), care prevedea că
România trebuie să fie un stat numai al românilor. Iar
una din căi era distrugerea parazitismului iudaic.
Un cotidian fascist și antisemit a fost și „Porunca
Vremii“, neafiliat politic, condus de Ilie Rădulescu
(1936–1944). Ziarul avea o pagină intitulată „Pe urmele
Iudeii” unde cititorii, alături de jurnaliști, erau invitați
să contribuie cu materiale antisemite. „Porunca
Vremii“ s-a remarcat și prin utilizarea caricaturilor ca
ve­hicul de răspândire a antisemitismului. Modelul a
fost preluat de „Sfarmă piatră” și de alte publicații
Manifest antisemit, cu ocazia Congresului studențesc,
de importanță secundară, cum ar fi „Românizarea“.
Oradea, 1927
În a doua jumătate a anilor 30, la propagarea ideilor

43
 Recapitulare
SĂ REȚINEM!

● Într-o comunitate evreiască, trebuie să ● Publicații și edituri evreiești au avut un

existe: sinagogă, cimitir, baie rituală, școală
și societăți de binefacere sau asistență
socială.
● Diferențele dintre comunitățile evreiești
din Moldova și Țara Românească erau date
de proveniența membrilor lor. Populația
evreiască din România era eterogenă
din punct de vedere al originii sale, al
tradiției culturale, orientării religioase și
convingerilor politice.
● Promotorul Haskalei în România a fost Juliu
Barasch.
● Din punct de vedere legislativ, emanciparea
evre­ilor români s-a realizat în mod gradual,
în pe­rioa­da 1864–1923.
● Una dintre problemele principale ale eman­
ci­pării evreilor a constat în faptul că, deși
năs­cuți, crescuți și educați în România, ei
erau considerați „străini”.
rol major în promovarea și popularizarea
culturii și mai ales a literaturii române.
● Evreii au avut un aport însemnat la
modernizarea economică și urbană a țării.
● În 1930, evreii erau a treia minoritate etnică
din România. Numărul acestora s-a triplat
după Unirea din 1918.
● Opțiunea comunităților evreiești a fost între
con­vie­țuire cu majoritatea, asimilare și
sionism.
● Liga Apărării Național Creștine (L. A. N. C.) și
Le­giunea Arhanghelului Mihail, cunoscută
și sub denumirea Mișcarea Legionară au
fost cele mai importante grupări politice
antisemite din România.
● Temele principale ale antisemitismului
în România interbelică au fost:
iudeobolșevismul, invazia evreiască,
parazitarea societății, evreul trădător,
dominația evreiască mondială etc.

1 Redactează un eseu nestructurat despre progra­mele organizațiilor politice antisemite din

România interbelică.

2 Compară situația comunităților evreiești, înainte și după emancipare. Stabilește două

ase­mă­nări și două deosebiri.

3 Realizează o pagină de jurnal, intitulată „Soldatul evreu în armata română în războiul

pentru întregire națională”.

4 Formulează un punct de vedere referitor la diver­sitatea populației evreiești din România,

pe care să îl susții cu un argument identificat în informațiile și sursele din manual.

5 Pornind de la informațiile furnizate de textul ma­nualului, rezolvă, alături de colegii tăi de

clasă, ce­rințele unui cub, astfel:

44
DESCRIE: principalele modalități de discriminare ale evreilor în societate, în secolele al XIX-lea și al
XX-lea;
COMPARĂ: ocupațiile populației majoritare cu cele ale evreilor (identificați două deosebiri între
acestea);
ASOCIAZĂ: modul de organizare al comunității evre­iești;
ANALIZEAZĂ: care au fost cele mai importante do­me­nii în care evreii și-au adus contribuția la dez­
vol­ta­rea societății românești în epoca modernă și con­tem­porană?;
APLICĂ: cum îți explici apariția manifestărilor anti­semite la români?;
ARGUMENTEAZĂ: cât de important este să cu­noaș­tem infor­mații despre evreii din spațiul românesc?
Ar­gu­mentați-vă răspunsul.

6 Realizează, împreună cu colegii de clasă, un dic­țio­nar de termeni, date și personalități, pentru

tema Violență și antisemitism în politica și cultura ro­mânească.

7 Analizează imaginea de la pagina 33, privind Marele Templu Spaniol „Cahal Grande”, și descrie
detaliile de arhitectură prezente.

8 Citește, cu atenție, sursa de mai jos și rezolvă cerințele.

“Aseară, trebuia să vorbească Nae la Fundaţie, des­pre „Solidaritatea

naţională". Conferinţa i-a fost in­terzisă de guvern. Studenţii au fost
masaţi pe tro­tuarul dinspre palat, unde au huiduit, au zbierat, au cân­
tat. Pe urmă au fost împinşi mai departe până în piaţa Ateneului, unde
Nae, ridicat pe umerii lor, le-a vorbit, cu capul gol şi în paltonul lui cu
blană de lup. – Era frumos Nae, povestea Nina. Au fost bătăi, lovituri,
pe­tarde. Se povestea că s-ar fi tras şi salve în aer. În ziarele de azi,
nici un cuvânt. Dezgustător numărul pe care l-a închinat «Credinţa»
lui Nae. Petru Manoliu, Sandu Tudor şi Zaharia Stancu, despre Nae
Ionescu! O trăii şi pe asta!”
(Mihail Sebastian, Jurnal 1935–1944)
Mihail Sebastian
(1907-1945)

1. Menționează, din sursa dată, două informații re­fe­ritoare la studenții participanți la conferință.
2. Formulează, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la viața politică în România
interbelică, sus­ținându-l cu două informații selectate din sursă.
3. Realizează, în aproximativ o pagină, un eseu despre activitatea publicistică a lui Nae Ionescu.
4. Compară manifestările antisemite din spațiul ro­mâ­nesc cu cele din spațiul european în secolul al
XX-lea și stabilește o asemănare.

9 Descoperă, în localitatea ta, monumente, case me­mo­riale sau alte locuri ale memoriei legate de
co­mu­nitatea evreiască și organizarea sa. Rea­li­zea­ză o mică prezentare a acelor locuri.

45
 Evaluare
1. Consultă, pe internet, surse, pentru a afla și alte
informații despre poziția intelectualilor români de la
finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea
față de evrei.
2. Imaginează-ți că trăiești în epoca interbelică și ești
membru al Partidului Evreiesc. Scrie un scurt arti­col de
presă în care să aduci argumente în sprijinul acor­dării de
drepturi evreilor din România.
3.Realizează o investigație, bazată in­clu­­siv pe surse
online, cu privire la structurile aso­cia­tive re­pre­zentative
ale evreilor din România în perioada se­colelor al XIX-lea
și al XX-lea.
4. Studiază, cu atenție, sursa de mai jos și rezolvă
cerințele.
Într-un discurs parlamentar ţinut în calitate de șef
al Partidului Naţional Creștin în 1935 și publicat ulterior
ca pamflet, intitulat România a românilor, Octavian
Goga renega presa românească fiindcă nu este făcută de
români.
„Oamenii care n-au loturi în cimitirele românești
cred că pot să îndrume sufletul, impulsul material al
gândirii noastre, își închipuie că orice manifestare mo­
rală a noastră e patrimoniul lor, se ating de aceasta cu
mâinile lor murdare, fac din ro­tativele lor pur și simplu
un mijloc de dărăpănare morală a societăţii românești...”
Atacul său asupra evreilor a fost primit cu entu­
ziasm de membrii Partidului Naţional Creștin din Camera
Deputaților. Goga, care trei ani mai târziu, ca prim-
ministru, va iniţia decretele legi ce vor răpi cetă­ţenia
și alte drepturi a zeci de mii de evrei, nu era mulţumit.
El vroia să lege această poziţie a partidului său de cele
mai nobile spirite ale tradiţiei românești. Mai departe,
în același discurs, citând ţărănimea ca fondatoare a
rasei românești, el adăuga: „Aș putea să zic că înainte
de război, cu zeci de ani, toată ideologia românească
s-a plasat pe acest teren: avem de constituit un stat
naţional. Cine reprezintă rasa? Țăranii. Acest sentiment
nu este un monopol de gândire, este rezultanta tuturor
fibrelor de gândire intelectuală dinainte de război”
(Andrada Bonea, Presa antisemită din România
în perioada interbelică și în timpul
celui de al Doilea Război Mondial)
1. Menționează, din sursa de mai sus, o informație
referitoare la țărani, în concepția lui Octavian Goga.
2. Formulează, pe baza sursei, un punct de ve­de­re
referitor la atitudinea partidelor antisemite față de evrei,
susținându-l cu o informație selectată din sursă.
3. Precizează, pe baza sursei, două informații re­fe­
ritoare la evrei.
4. Prezentați activitatea altor formațiuni politice
din România interbelică, în afara celei menționate în sur­
să, al căror scop a fost lupta împotriva evreilor.
5. Realizează, în format electronic, o axă cro­no­lo­gică
în care să se regăsească trei date privind acti­vitatea unor
personalități ale comunității evreiești, care și‑au adus
contribuția la dezvoltarea societății ro­mâ­nești.
6. Analizează, pe bază diagramei Venn, organizarea
co­munității evreiești din România până în 1866 și sta­
bilește două asemănări și două deosebiri.
7. Realizează, împreună cu colegii din clasă, o dez­
ba­­tere referitoare la viața culturală a evreilor din spa­țiul
românesc, până către 1866.
Viața culturală Argumente Argumente
a evreilor PENTRU ÎMPOTRIVĂ

PROIECT
De-a lungul istoriei numeroși termeni specifici au explicat multe Evaluarea
momente importante din istoria comunităților evreiești. activității:
Stabilește corespondența corectă dintre noțiune și definiția sa.
Termenul/Noțiunea Definiția (explicația) • Jurnal reflexiv
• Numerus clausus • Forma organizatorică de bază a legionarilor. • Portofoliu
• Ladino • Ansamblul de reguli care trebuie respectate • Identificarea,
pentru ca un aliment sau fel de mâncare pe site-ul
să fie consumabil. https://dexonline.ro/,
• Cuib • Un dialect spaniol, cu lexic ebraic. a unor termeni sinonimi/,
• Cașrut • Numărul evreilor din economie, învățământ apropiați ca înțeles cu cei
sau cultură trebuia să corespundă ponderii din tabelul de alături.
acestora în cadrul populației românești.

46
 4 HOLOCAUSTUL ÎN EUROPA
• Discurs antievreiesc și legislație antisemită
Unitatea
în Germania nazistă
• Exterminarea evreilor în timpul celui de al Doilea
Război Mondial: lagăre, ghetouri, Holocaustul
prin gloanțe, deportări, exterminări în masă

Competență generală
1. Utilizarea critică și reflexivă a surselor istorice prin argumentarea unor
demersuri și alegeri, în acord cu valorile societății democratice

Competență specifică
1.3. Exprimarea opiniilor referitoare la impactul evenimentelor/proceselor/
fenomenelor istorice asupra societăţii, prin prisma multiperspectivităţii
şi diversităţii culturale

47
 DISCURS ANTIEVREIESC ȘI LEGISLAȚIE
4
ANTISEMITĂ ÎN GERMANIA NAZISTĂ
Unitatea

Discursul antievreiesc nazist. El a reluat teoriile rasiste ale secolului al XIX-lea,

În Germania, discursul antisemit a avut o prezență conform cărora germanii sau arienii făceau parte
importantă în spațiul public la sfârșitul secolului dintr-o rasă superioară, übermensch (supra-oameni),
al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea. După în timp ce restul raselor erau inferioare, untermensch
Primul Război Mondial, antisemitismul se intensifică (sub-oameni).
ca urmare a revanșismului german și a atitudinii de Pentru Hitler, rasele superioare se aflau în război
respingere a condițiilor de pace impuse prin Tratatul cu cele inferioare. Primele puteau progresa numai
de la Versailles. dacă reușeau să își păstreze puritatea și aveau un
Alți factori au fost fragilitatea Republicii de la spațiu vital, „lebensraum”, unde să se poată dezvolta.
Weimar și criza economică. De asemenea, revoluția Ca și alți autori, Hitler considera că lumea intrase într-o
bolșevică din Rusia și evenimentele pe care ea le-a perioadă de declin, întrucât arienii acceptaseră să se
generat în Germania s-au adăugat ca un element nou amestece cu rase inferioare și evrei.
pentru stimularea anti­semitismului în forma iudeo- Evreii erau cea mai importantă amenințare în­
bolșevismului. trucât erau o subrasă „parazitară”, „neasimilabilă” și
Instabilitatea economică, socială și politică a „trădătoare”. Ideologul nazismului afirma că în 1918,
favorizat ascensiunea grupărilor politice de extrema Germania nu s-a prăbușit din cauza înfrângerilor. El
dreaptă, a ideologiei naționaliste, xenofobe și anti­ susținea chiar că au fost victorioși pe frontul de Est și
semite. Ceea ce aduce nou antisemitismul de după destul de aproape de victorie și pe cel de Vest. Cauza
Primul Război Mondial este trecerea de la anti­ înfrângerii ar fi fost revoluțiile bolșevice care au obli­
semitismul religios sau cel economic la cel politic. gat Germania să semneze Pacea de la Versailles. Iar
La sfârșitul Primului Război Mondial, în Ger­ re­voluționarii comuniști, conform lui Hitler, erau
mania au fost create numeroase partide care toți evrei, aceasta era dovada clară a caracterului
aveau un caracter rasist și antisemit declarat. Toate „trădător”.
partidele și mișcările agrariene erau antisemite. Liga Principalele teme antisemite răspândite de doc­
Pangermanică, Liga Rasistă Germană pentru Apărare tri­na nazistă au fost: evreii, paraziții societății, prin
și Atac, Liga Agrariană Germană sau Societatea finanțe conduc lumea și sprijină democrația, un
Thule beneficiau de o anumită susținere populară, în regim politic falimentar care crează dezordine, iudeo-
principal în Sudul Germaniei.
Cel mai notoriu era Partidul Muncitorilor din
Germania, fondat în ianuarie 1919 de Anton Drexler
și Karl Harrer. Adolf Hitler a intrat în partid în primul
an de existență. Era un bun orator și s-a impus ca
lider. I-a schimbat numele în Partidul Național-
Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP sau
nazist) și a adoptat svastica, simbolul arienilor, drept
stindard. În februarie 1920, a adoptat un program în
25 de puncte, dintre care patru îi vizau direct pe evrei.
Conform acestora, doar cei de sânge german puteau fi
considerați membri ai comunității naționale și doar ei
puteau fi cetățeni. Evreii trebuiau excluși din funcțiile
publice. Statul trebuia să deporteze străinii (evreii).
Orice prezență evreiască în presă trebuia interzisă.
Puciul ratat din 1923 și scurta trecere prin închisoare
a lui Adolf Hitler i-au dezorganizat pe naziști pentru
moment, dar și-au revenit după 1925.
În 1925, Adolf Hitler a scris „Mein Kampf” („Lupta
mea”), care a stat la baza ideologiei și mai apoi a
politicilor antisemite și antidemocratice ale regimului Revista Der Stürmer

48
bolșevimul etc. „Der Stürmer” („Atacul”), auto­intitulat
„săptămânal de luptă pentru adevăr”, a fost principalul
ziar al partidului nazist și a avut un caracter antisemit
agresiv.
După 1925 naziștii au înlocuit cu succes strategia
loviturilor de stat cu participarea în alegeri. În ale­
gerile parlamentare din 1928 au obținut 2,5%. După
izbucnirea crizei economice, în 1930 au obținut 18,3%
și 38% în iulie 1932, când s-au plasat pe primul loc. În
1933 Adolf Hitler a ajuns la putere în Germania.
În plan economic antisemiții i-au atacat pe evrei
pentru presupuse practici economice incorecte, care
i-ar fi dus la controlul economiei în calitate de mari
capitaliști neproductivi care distrugeau micile afaceri.
În 1926 Heinrich Himmler a publicat un bine cunoscut
eseu „Fermieri treziți-vă!”, în care îi acuza pe evrei că
ar fi acaparat pământurile și ar fi scăzut intenționat
prețul produselor agricole pentru a ruina țărănimea.
Legislația antisemită
După 1933, antisemitismul anunțat în programul
politic al național-socialiștilor a fost transpus de naziști
în decizii politice menite să excludă evreii din viața
publică a Germaniei. Legile adoptate nu erau originale,
multe fiind inspirate din măsuri similare existente în
Antichitate sau Evul Mediu. Noutatea a constat în
apariția antisemitismului politic și a anti­semitismului
de stat.
Printre primele măsuri, a fost boicotul maga­
zinelor evreiești. Membri de partid, uneori și po­
liția, marcau magazinele cu o „stea albă” sau cu in­
scripția „evreu” și nu permiteau germanilor să intre
în ele. La 7 aprilie 1933 a fost adoptată legea pen­tru
reorganizarea serviciului public civil, evreii fiind excluși
din toate funcțiile publice. Din 25 aprilie 1933 evreii nu
au mai avut dreptul să dețină titluri universitare. În mai
Tabel care stabilește cine este evreu, conform Legilor rasiale de la Nürenberg, 1935
1933, în mari ceremonii publice, naziștii au ars cărțile
autorilor evrei sau alte categorii asociate – comuniști,
liberali, „decadenții”, etc.
Cele mai importante legi au fost adoptate în
1935, cunoscute ca „legile de la Nürnberg”: „Legea
cetățeniei Reichului” prin care evreii și-au pierdut
cetățenia și toate drepturile civile și „Legea privind
protecția onoarei și sângelui german”, care interzicea
căsniciile cu evreii și angajarea femeilor germane sub
45 ani de către evrei. Aceste legi defineau juridic,
pe baza sângelui, cine este evreu. Ele sunt de aceea
considerate legi rasiale.
În 1936, evreii au fost excluși din educație, po­
litică, industrie. În 1938, medicii evrei nu au mai avut
voie să îngrijească pacienți creștini. Tot atunci, evreii
au fost obligați să poarte un semen distinctiv „J” și
numele „Israel”, bărbații și „Sarah”, femeile, în actele
de identitate.
Rețineți!:
● Partidul Muncitoresc Național Socialist German s-a
aflat la conducere, în anii 1933‑1945.
● „Der Stürmer” a fost săptămânalul partidului, un
ziar puternic antisemit.
● „Legea cetățeniei Reichului” și „Legea privind pro­
tecția onoarei și sângelui german” au fost ba­za
antisemitismului de stat în Germania nazistă.
Dicționar
Societatea Thule – Organizație agrariană cu ca­
rac­ter antisemit, care propunea abandonarea ora­
șelor „corupte” prin prezența evreilor și sta­bi­lirea
la sate.
49
 EXTERMINAREA EVREILOR ÎN TIMPUL
4
CELUI DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL:
Unitatea
LAGĂRE, GHETOURI, HOLOCAUSTUL PRIN
GLOANȚE, DEPORTĂRI, EXTERMINĂRI ÎN MASĂ
Istoricul Raul Hilberg a identificat patru etape
ale distrugerii evreilor europeni: definiția evreului,
exproprierea, ghetoizarea și exterminarea. După
legislația antisemită de la Nürenberg, din 1935, în
Germania au urmat măsurile de spoliere economică a
evreilor și de deportare în lagăre. La rândul ei, exter­
minarea a avut două etape: emigrarea (1933–1940),
care nu a avut rezultate importante, și anihilarea fizică
(1941–1945).
Ghetouri
La început, s-au organizat lagăre de concentrare
în care erau adunați oponenți politici, activiști sin­
dicali și, mai târziu, evrei. În 1933, primul lagăr de
concentrare a fost la Dachau, după care au urmat cele
de la Buchenwald, Ravensbrück, care era sin­gurul lagăr
numai pentru femei, Sachsenhausen, Dora-Mittelbau.
În 1938, după Anschluss, în Austria a fost lagărul
lagăre de exterminare
granița Poloniei 1939,
înainte de pactul
germano-sovietic
Lagăre de exterminare în Polonia
50
Mathausen. După declanșarea războiului, au apărut
lagăre în toate țările ocupate de Germania nazistă:
Stutthof și Gross-Rosen în Polonia, Drancy în Franța,
Terezin în Cehoslovacia, Westerbork în Olanda.
Ideea separării evreilor de restul populației și
închiderea lor în ghetouri în orașele mari a fost aban­
donată după devastările și violențele antisemite din
Noaptea de Cristal. Cu toate acestea, ghetoul a de­
venit o realitate cotidiană în Europa de Est, odată cu
declanșarea planului Barbarossa.
Conform informațiilor de la Muzeul Memorial al
Holocaustului de la Washington, în Polonia și teri­toriile
ocupate de Germania nazistă în Uniunea Sovietică
s-au organizat peste o mie de ghetouri. Cele mai
cunoscute sunt cele din Lodz, Varșovia, Cracovia, Lvov
(Polonia), Grodno, Pinsk (Belarus), Kovno (Lituania).
De asemenea, în timpul exterminării au fost organizate
ghetouri de tranzit, locuri speciale unde erau adunați
evreii înainte de a fi îmbarcați în trenuri spre Auschwitz.
Asemenea ghetouri au fost de exemplu în Transilvania
de Nord sau în Franța, la Drancy.
Holocaustul prin gloanțe
Prima etapă a exterminării evreilor din Europa
de Est a fost Holocaustul prin gloanțe. Ea începe în
aprilie 1941, în fosta Iugoslavie și a continuat în teri­
toriile ocupate din Est, după 1941. Acest procedeu
consta în adunarea populației evreiești și uciderea ei
prin împușcare, după care cadavrele erau aruncate în
gropi comune.
Ea a fost executată de detașamentele militare
Einsatzgruppen, cu sprijinul armatei, al autorităților
locale, dar și al unei părți a populației civile. Cele mai
mari masacre au avut loc la Baby Yar (33.700 evrei
victime), Kameneț Podolsk (23.600 evrei victime),
Minsk, Kaunas, Vilnius, Riga etc.
O altă modalitate folosită de Einsatzgruppen a
fost uciderea evreilor în camioane închise, la care
țeava de eșapament era orientată spre interior. Aces­­te
procedee erau însă costisitoare și necesitau un timp
îndelungat.
Lagăre de exterminare
Cea de a doua eta­pă, uciderea în masă prin
sistemul lagărelor de exterminare a fost decisă în
ianuarie 1942, la Wansee, unde s-au întâlnit oficiali
cu funcții înalte din principalele ministere și instituții
represive ale Ger­maniei naziste. Aici s-a organizat
planul “Soluția finală”, în baza căruia urma distrugerea
totală a evreilor europeni.
Scopul conferinței a fost asigurarea colaborării
dintre diferite departamente ale Reichului pentru
a extermina cei 11.000.000 de evrei. Acest număr
avea în vedere și evrei din țări europene care nu erau
ocu­pate sau nu erau aliate cu Germania. Așa era, de
exem­plu, cazul evreilor din Marea Britanie, țară cu
Berlin, noiembrie 1938, după Kristallnacht
Ukraina, Einsatzgruppe execută evrei
care Germania era în război. În timpul conferinței,
s-a stabilit sistemul lagărelor de exterminare, pla­ni­
ficarea transporturilor, tehnologia și ritmul uciderii
în masă. Auschwitz-Birkenau, Treblinka, Maidanek,
Sobibor, Belzec, Chelmno au fost principalele lagăre
de exterminare. Ele se aflau pe teritoriul Poloniei
ocupate. Zyclon B a fost gazul care se introducea în
camerele amenajate special pentru ucidere, dar care
erau prezentate drept camere pentru dezinsecție și
dușuri.
Toate marile lagăre de concentare erau ampla­
sate în zone relativ izolate, pentru a nu atrage aten­ția
localnicilor asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul
lor. Toate erau în apropierea unor noduri feroviare
importante. De altfel, transporturile erau organizate
într-un asemenea mod, încât să asigure uciderea unui
număr cât mai mare de evrei, pe drum.
Au fost deportați evrei din Olanda, Belgia, Franța,
Nordul Italiei, Macedonia, Serbia, Croația, Transilvania
de Nord, Ungaria, Cehia, Slovacia, Grecia etc. Cei mai
mulți au murit în marile lagăre de exterminare. În
septembrie 1944, la Auschwitz a fost deportată din
Olanda, cu familia ei, Anne Frank, adolescenta evreică
de 15 ani, autoare a unui jurnal. Familia ei a stat
ascunsă timp de doi ani, perioadă în care Anne a ținut
jurnalul. De la Auschwitz, a fost transferată în lagărul
de la Bergen-Belzen, unde moare de tifos, în martie
1945.
Benjamin Fondane (Barbu Fundoianu), poet
avangardist, evreu de origine română, aflat la Paris,
este deportat, împreună cu sora lui, în lagărul de la
Drancy și, de acolo, la Auschwitz. Deși prietenii au
intervenit pentru a fi eliberat de la Drancy și ob­ți­nuseră
51

Bancă doar pentru evrei, Viena, 1938
autorizarea eliberării, el a refuzat pentru a rămâne
împreună cu sora lui. În octombrie 1944, moare la
Auschwitz.
Cercetarea documentelor istorice a stabilit că
peste șase milioane de evrei au murit în timpul ce­lui
de al Doilea Război Mondial. De asemenea, vic­time ale
celui de al Doilea Război Mondial au fost și populația
de romi, minorități sexuale și religioase, polonezi, alți
slavi, prizonieri de război sovietici etc. Peste 500.000
de romi și 1.000.000 de polonezi au murit ca urmare a
persecuțiilor și crimelor naziste.
Responsabilitatea pentru crimele Holocaustului o
poartă liderii naziști care au dat ordinele, cei care au
executat ordinele, trupele S.S., poliție, jandarmerie,
armată, colaboraționiștii locali, funcționarii căilor fe­
rate, personalul lagărelor de concentrare. De ase­
me­nea, toate aceste atrocități s-au desfășurat și cu
colaborarea autorităților locale din statele aliate cu
Axa: Franța, Italia, Ungaria, Polonia, Bulgaria.
Reacția populației locale la Holocaust a variat de
la caz la caz. Unii s-au pus cu zel în slujba ocupanților,
aju­tând semnificativ în denunțarea evreilor, depor­ta­
rea, deposedarea de bunuri sau chiar uciderea lor. Alții
au asistat pasiv la ce se întâmpla. Unii au în­cercat să
ajute evreii aflați în dificultate, chiar cu ris­cul pierderii
propriei vieți.
Femei selectate pentru muncă la Birkenau, mai 1944
52
Rezistența evreiască s-a manifestat în diferite
mo­mente, de la revolte precum cea din ghetoul de la
Varșovia (1943) sau participarea la luptele de par­tizani.
Așa a fost cazul în Franța, Belgia, Uniunea Sovietică sau
pe teritoriul Poloniei ocupate.
Încă din timpul războiului, Aliații au aflat des­pre
crimele comise de naziști. Așa cum avea să recu­noască
după război SUA, de exemplu. În timpul conflictului
mondial, stoparea Holocaustului nu a fost o prioritate.
Principalele procese ale criminalilor de război germani
au fost judecate la Nürnberg. Lotul cel mai important
a fost judecat între 1945–1946. Res­ponsabilitatea
pentru Holocaust a reprezentat un important aspect
al acuzării. Crimele Holocaustului nu sunt prescrise,
astfel încât și astăzi, la opt decenii de la război, au
mai fost cazuri de persoane judecate pentru vina
de a fi participat la asasinarea evreilor în lagăre de
exterminare.
Rețineți!:
● Holocaustul reprezintă uciderea a peste 6.000.000
de evrei în timpul celui de al Doilea Război
Mondial. Aceste crime împotriva uma­ni­tății au fost
înfăp­tuite de statul german nazist și aliații săi. De
asemenea, ele au fost posibile prin susținerea de
care aceștia au beneficiat din partea autorităților
locale și a unui segment al populației civile.
● Procesul de la Nürnberg a fost organizat cu sco­
pul de a judeca numai reprezentanți ai ins­ti­
tuțiilor statului german care au fost res­pon­sa­bili
sau făptași de Holocaust sau alte crime împotriva
umanității.
Dicționar
Anschluss – mișcare politică apărută după
Primul Război Mondial, ce viza alipirea Austriei la
Germania.
Einsatzgruppen – unități militare naziste res­pon­
sabile de uciderea în masă a evreilor, romilor și
pri­zonierilor sovietici, în Europa Răsăriteană, după
1941.
Holocaust – 1. în Antichitate, jertfă adusă zeilor, în
care animalul este ars în totalitate; 2. exterminarea
unei mari părți a populației evreiești din Europa, de
către Germania nazistă și aliații ei.
Noaptea de Cristal sau Noaptea Pogromului din
noiembrie – (9-13 noiembrie 1938), distrugeri și
violență antisemită în Germania și Austria, pre­
textul fiind un atentat asupra unui diplomat ger­
man, la Paris, în ziua de 7 noiembrie. Au fost van­
dalizate toa­te sinagogile din Germania, case și circa
8.000 de maga­zine evreiești, 30.000 de evrei au
fost deportați în lagăre de concentrare și 400 au
fost uciși.
 Recapitulare
SĂ REȚINEM!
● Partidul Muncitoresc Național Socialist German s-a aflat la conducere în Germania între 1933–1945.
● „Der Stürmer”, săptămânalul partidului, a fost un ziar puternic antisemit.
● „Legea cetățeniei Reichului” și „Legea privind protecția onoarei și sângelui german” au fost baza anti­
semitismului de stat în Germania nazistă.
● Holocaustul reprezintă uciderea a peste 6.000.000 de evrei în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
Aceste crime împotriva umanității au fost înfăptuite de statul german nazist și au fost posibile prin
sus­ținerea de care acesta a beneficiat din partea autorităților locale și a unui segment al populației
civile.
● Procesul de la Nürnberg a fost organizat cu scopul de a judeca numai reprezentanți ai instituțiilor sta­
tului german care au fost responsabili sau făptași de Holocaust sau alte crime împotriva umanității.

1 Formulați, pe baza informațiilor din manual, un punct de vedere referitor la mesajul transmis de
ideologia nazistă cu privire la evrei, pornind de la termenii folosiți în epocă.
2 Alcătuiți un tabel privind măsurile împotriva evreilor, adoptate în Germania nazistă, în perioada
1933–1939. Prezentați-l în clasă și purtați o discuție cu colegii.
3 Priviți imaginea din ziarul „Der Sturmer”, pag. 48, și prezentați, într-un paragraf de 5 propoziții care
era imaginea naziștilor cu privire la evrei.
4 Analizează imaginea de la pagina 51 cu privire la distrugerea proprietăților evreiești din Germania.
Concluzionează asupra semnificației detaliilor identificate.
5 Analizează imaginea privind banca din parc, de la pagina 52, și identifică detaliile, care dezvăluie
caracterul discriminatoriu aplicat evreilor din Austria.
6 Citește, cu atenție, sursa de mai jos și rezolvă cerințele.

„Nazismul a fost o ideologie rasistă al cărei scop era eliminarea evreilor și a altor grupuri nedorite
din societatea germană. Nu avea nicio bază faptică sau logică. Hitler și naziștii i-au vizat pe evrei pentru
a-i persecuta și anihila, deoarece erau antisemiți înverșunați care detestau evreii... Naziștii au făcut
două afirmații false principale în propaganda lor timpurie: în primul rând, că evreii de origine germană
trădaseră Germania în timpul Primului Război Mondial și că fuseseră responsabili de înfrângerea sa; în
al doilea rând, că evreii fuseseră responsabili de dificultățile economice ale Germaniei, din timpul crizei
de la sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30. Acestea s-au legat de o minciună mai generală despre o
conspirație evreiască globală. În timpul celui de-al Treilea Reich, îndoctrinarea s-a concentrat pe ideea
de eliminare a evreilor, fiind considerați un element care contamina puritatea rasială „ariană” și care
trebuia îndepărtat”.
(https://aboutholocaust.org/ro/facts/de-ce-au-fost-evreii-vizati-in-scopul-persecutiei-si-al-anihilarii)

1. Menționează, din sursa dată, o informație referitoare la scopul ideologiei naziste.

2. Formulează, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la justificarea de către naziști a
atitudinii lor față de evrei, însoțindu-l cu două argumente din text.
3. Realizează, în aproximativ o pagină, un eseu despre ideea ideologiei naziste privind „conspirația
evreiască globală”.

53
 Evaluare
1. Identifică, pornind de la informațiile din lecție
și respectiv, de pe Internet, principalele ghetouri din
Europa. Plasează ghetourile pe o hartă a Europei.
2. Desenează o axă în care să se regăsească
principalele categorii socio-profesionale, responsabile
de înfăptuirea Holo­caustului. Discută concluziile cu
colegul de bancă.
3. Scrie, împreună cu colegii de clasă, un dialog
imaginar (o pagină), care s-ar purta între doi membri
ai unei comunități evreiești din Germania în 1938, cu
privire la statutul lor politico-juridic.
4. Realizează, împreună cu colegii de clasă, un
repertoriu care să conțină principalele meserii inter­
zise evreilor în perioada dictaturii naziste în Germania.
5. Realizează o pagină de jurnal, intitulată Viața în
lagărul de la Dachau.
6. Scrie un articol de presă în care să aduci argu­
mente împotriva măsurilor antisemite, adoptate de
către dictatura nazistă în Germania.
7. Citește, cu atenție, sursa de mai jos și rezolvă
cerințele.
„În septembrie 1939, Polonia a fost atacată, pri­
ma dată de Germania, iar mai târziu de Uniunea
Sovietică. În urma unui acord încheiat între cele două
state, acestea și-au împărțit Polonia între ele. Aproape
două milioane de evrei trăiau în partea germană. Ei
au fost priviți de către liderii naziști ca având un statut
chiar mai jos decât evreii germani. În scurt timp, s-au
realizat planuri de evacuare a evreilor din mediul rural
și de trimitere spre orașe. Autoritățile au vrut să creeze
zone speciale, în care evreii să fie forțați să trăiască,
respectiv așa-numitele ghetouri. Aceste zone au fost,
de cele mai multe ori, amplasate în cartiere unde
locuiau deja mulți evrei. Ne-evreii care locuiau acolo au
fost obligați să se mute. Relocarea în ghetouri s-a făcut,
adesea, în condiții extrem de brutale... Un gard sau un
zid a fost construit în jurul zonei de ghetou. Toți evreii
au fost forțați să poarte un semn distinctiv pe haine,
pentru a putea fi identificați ca evrei. Acest însemn
PROIECT
Situația comunităților evreiești în al Doilea Război Mondial în Europa
Sarcini de lucru:
• Caută, în lecțiile din manual, termeni care exprimă atitudinile față de evrei în perioada interbelică și în al
Doilea Război Mondial.
• Se solicită elevilor să utilizeze Internetul, având drept motor de căutare termenii: Holocaust, ghetou și să
alcătuiască o listă cu zece termeni/concepte/noțiuni asociate acestora.
• Cu fiecare dintre acestea, elevii vor formula câte două enunțuri sau vor alcătui un rebus.
Organizarea activității: Grupe de câte 4-5 elevi
Timp de lucru: 25 de minute
Prezentare: Lucrările cele mai reușite pot fi prezentate la clasă.
54
putea fi o stea galbenă cu șase colțuri, o banderolă
galbenă purtată pe braț sau o panglică albă cu o stea
albastră cu șase colțuri. Evreilor le era strict interzis
să iasă din ghetou. Cei care încearcau să se ascundă
depindeau de un ajutor extern pentru a supraviețui.
Pedepse grele erau aplicate de germani oricui era prins
ajutând un evreu...”.
(https://www.eternalechoes.org/ro/for-the-
classroom/introductory-articles/the-holocaust)
1. Precizați, pe baza sursei, o informație privind
cauzele organizării ghetourilor.
2. Menționați, pornind de la sursă, două infor­
mații privind situația evreilor închiși în ghetouri.
3. Prezentați alte două măsuri adoptate împo­triva
evreilor, în afara celor menționate în sursă.
8. Priviți imaginea de la pagina 52, privind pe fe­
meile recrutate pentru muncă la Birkenau. Iden­ti­fi­cați
două elemente deosebite.
9. Pornind de la informațiile furnizate de textul
manualului și de sursele prezente, rezolvă, alături de
colegii tăi de clasă, cerințele unui cub, astfel:
DESCRIE: condițiile în care trăia populația evreiască în
perioada celui de al Doilea Război Mondial;
COMPARĂ: exterminarea evreilor în cadrul Holo­
caus­tului prin gloanțe și, respectiv, în lagărele de
exterminare;
ASOCIAZĂ: reacția populației civile și a evreilor în fața
represiunii naziștilor;
ANALIZEAZĂ: cum au fost tratați evreii de către auto­­
ritățile naziste?;
APLICĂ: cum îți explici exterminarea evreilor de către
naziști?;
ARGUMENTEAZĂ: este bine să cunoaștem infor­mații
despre formele de exterminare ale evreilor? De ce
DA? De ce NU?
Evaluarea activității:
• Jurnal reflexiv
• Portofoliu
 HOLOCAUSTUL ÎN ROMÂNIA PE TERITORIILE
5 Unitatea
AFLATE SUB ADMINISTRAȚIE ROMÂNEASCĂ
ȘI ÎN NORDUL TRANSILVANIEI
• Preliminariile Holocaustului din România (1938-1940). Primele legi
antisemite și pogromurile de la Dorohoi și Galați
• Statul național-legionar și măsurile antievreiești (1940-1941)
• Regimul Ion Antonescu și evreii (1941-1944)
• Distrugerea comunităților evreiești din Basarabia și Bucovina
• Holocaustul în Transnistria aflată sub administrație românească. Deportarea
evreilor și romilor (reprimare și exterminare)
• Evreii din Vechiul Regat și din sudul Transilvaniei. Regimul de muncă
obligatorie și planurile de deportare în Polonia
• Rezistența evreiască și eforturile de repatriere a deportaților din Transnistria
• Evreii din Nord-Vestul Transilvaniei aflat sub autoritatea statului ungar (1940-1944): expulzări,
detașamentele de muncă din Ungaria și Ucraina, ghetoizare și deportare la Auschwitz și în alte lagăre
de exterminare
• Solidaritate și acțiuni de salvare în timpul Holocaustului: „Drepți între Popoare”
• Judecarea și pedepsirea responsabililor pentru Holocaustul din România: Tribunalele poporului din
București și Cluj. Procesul lotului Antonescu și alte procese de condamnare a criminalilor de război
Studii de caz
• Pogromul de la București • Elie Wiesel
• Pogromul de la Iași. • Traian Popovici
Trenurile morții • Generali judecați
• Evreii din Odessa pentru crime
• Wilhelm Filderman de război – Nicolae
• Mărturii ale Macici, Constantin
supraviețuitorilor evrei și (Piki)Vasiliu, Ion Topor
romi din Transnistria
Competențe generale
1. Utilizarea critică și reflexivă a surselor istorice prin argumentarea unor demersuri și alegeri,
în acord cu valorile societății democratice
3. Determinarea modalităților prin care evoluția interculturalității contribuie la promovarea acceptării celuilalt și a
respectării drepturilor omului

Competențe specifice
1.1. Sistematizarea informaţiilor din diferite tipuri de surse în vederea stabilirii credibilităţii şi a validităţii opiniilor
1.2. Analiză comparativă a evenimentelor/proceselor/fenomenelor care au dus la Holocaust
4.1. Asumarea de roluri ce implică empatie și respectarea demnității umane

55
 Preliminariile Holocaustului din România
5
(1938-1940). Primele legi antisemite și
Unitatea
pogromurile de la Dorohoi și Galați
Începutul Holocaustului din România este re­pre­
zentat de primele reglementări statale cu caracter
discriminatoru față de populația evreiască. Ele au
avut loc odată cu instaurarea guvernului condus
de Octavian Goga și A. C. Cuza (1937–1938) și s-au
continuat în timpul guvernării personale a Regelui
Carol al II-lea (1938–1940). De asemenea, în această
perioadă au avut loc și primele pogromuri contra
populației evreiești din România.
Guvernul Goga:
caracterizare generală, structură
politică și măsuri antisemite
Pentru prima dată în istoria electorală a României
Mari, partidul (P.N.L.) care a organizat alegerile , din
decembrie 1937 nu a obținut un rezultat mai mare
de 40%, care să-i permită să for­meze guvernul. Re­
zul­tatul acestor alegeri a con­fir­mat tendința de con­
solidare a partidelor de extremă dreapta.
Partidul Totul pentru Țară, reprezentând curen­
tul legionar, a obținut 15,58%, în vreme ce Partidul
Național-Creștin a obținut 9,15%. Deși cele două
partide s-au aflat în competiție electorală, iar grupările
paramilitare ale acestor partide s-au concurat și cu
mijloace violente, curentul de extremă dreapta, pe
care cele două partide îl reprezentau se bucura, astfel,
de simpatia a cel puțin 24% din electoratul român.
Lideri FRN – Vaida, Argetoianu, Călinescu, Iamandi, Slăvescu, Ghelmegeanu –
la Aniversarea Constituției, martie 1939
56
În aceste condiții, Regele Carol al II-lea l-a de­sem­nat
pe Octavian Goga să alcătuiască guvernul. Parlamentul
nu a mai fost convocat, iar guvernarea a funcționat pe
baza decretelor-lege. Interzicerea parlamentului a fost
cea mai importantă acțiune de trecere la un regim de
guvernare autoritară, de impunere a voinței unui grup
restrâns marii majorități a populației. Guvernul condus
de Octavian Goga (29 decembrie 1937 – 10 februarie
1938) a luat primele mă­­suri cu caracter antisemit.
Acest guvern, numit uneori și Guvernul Goga–
Cuza (29 decembrie 1937 – 10 februarie 1938), a fost,
din punct de vedere politic, un guvern pestriț. El a fost
alcătuit din reprezentanții Partidului Național-Creștin,
persoane loiale lui Goga sau Cuza, din reprezentanți
ai unei grupări formate din foști membri ai Partidului
Național-Țărănesc, precum și ai Frontului Românesc
(condus de Alexandru Vaida-Voevod), al treilea partid
extremist din România interbelică. Alături de aceștia
erau așa-zișii tehnicieni, între aceștia distingându-se
figura lui Ion Antonescu, viitorul responsabil pentru
Holocaustul din România.
Deși a avut o viață de doar 44 de zile, guvernul
Goga–Cuza a fost primul guvern antisemit din România.
Alfred Rosenberg, ideologul nazismului german, apre­
cia în jurnalul său că prin acest gu­vern a luat naștere
un al doilea stat antievreiesc în Europa. La câteva
ore de la instalare, prima mă­sură antidemocratică și
antisemită a guvernului a fost suprimarea ziarelor
Sigla Partidului
Național-Creștin
 „Decretul+lege nr. 169 pentru revizuirea cetăţeniei, în Monitorul Oficial”
democratice „Adevărul”, „Dimineața”, „Lupta”. Despre
aceste publicații, încă din 1922, Goga scria că aparțin
unor potentați ai ba­nului, înfipți până la subțiori în
subteranele finanței internaționale.
În ianuarie 1938, guvernul adopta Decretul-lege
nr. 169 pentru revizuirea cetățeniei. Acest decret a
vizat cu precădere populația evreiască din teritoriile
alipite Vechiului Regat la Marea Unire. Alte măsuri
au constat în retragerea biletelor de liberă circulație
pe C.F.R., în cazul a 120 de ziariști evrei, retragerea
licențelor de băuturi spirtoase acordate evreilor.
Guvernarea regală:
caracterizare generală,
guverne și măsuri antisemite
Dictatura personală a Regelui Carol al II-lea, între
11 februarie 1938 şi 4 septembrie 1940, a pre­su­pus
promulgarea unei noi constituții pentru sta­tul român.
Prin urmare, a avut loc restaurarea Parla­mentului, dar
fără atribuții reale, desființarea partidelor politice și
instaurarea partidului unic, un cult al personalității
regelui, consolidarea cenzurii asu­pra presei.
Astfel, a fost înființat partidul Frontul Renașterii
Naționale, președinte fiind regele Carol al II-lea.
Orga­nizația de tineret se numea Străjerii (pag. 58).
Guvernarea regală s-a realizat prin intermediul unor
guverne care au acționat ca marionete în mâinile
regelui. Auto­ri­tatea personală a regelui nu a marcat
însă o rup­tură totală față de guvernul Goga–Cuza.
Noul guvern, condus de Patriarhul Miron Cristea,
a promulgat metodologia de aplicare a decretului-
lege de revizuire a cetățeniei. Remarcăm că, în ciuda
instabilității guvernamentale, politica revizuirii cetă­
țeniei în cazul evreilor români a fost dusă până la ca­păt.
Astfel, la aplicarea decretului-lege privind re­vizuirea
au lucrat și următoarele trei guverne, având ca prim-
miniștri pe: Armand Călinescu, Gheorghe Argeșanu și
Constantin Argetoianu.
În timpul guvernului Argetoianu, pe 17 noiembrie
1939, au fost aprobate rezultatele revizuirii, în urma
cărora 225.222 de evrei, reprezentând 36,50% din
totalul populației verificate (și anume 617.396 de
evrei), au rămas fără cetățenia obținută pe baza tra­
ta­telor care au recunoscut pe plan internațional
România Mare și a Constituției din 1923. Astfel, mai
mult de o treime din populația evreiască s-a văzut lip­
sită de apartenența la statul român, chiar dacă a fost
în continuare obligată să plătească taxe și să se achite
de diferite obligații specifice celor care au rămas cu
cetățenia.
În timpul guvernului Ion Gigurtu, vara anului 1940,
are loc apropierea României de Germania na­zistă și
îndepărtarea de aliații tradiționali (Franța și Anglia).
În plan intern, Horia Sima, liderul Mișcării Legionare,
este numit ministru al cultelor și artelor. În plan
57

Străjeri
legislativ, pe 8 august 1940 intră în vigoare Decretul-
lege nr. 2.650 privitor la starea juridică a locuitorilor
evrei din România. Astfel, statutul juri­dic al evreilor
face un pas mai departe pe calea anti­semitismului
legislativ prin aceea că îi așează pe toți evreii români
în trei categorii: evreii care au venit în România după
30 decembrie 1918; evreii care au obținut cetățenia
pe cale individuală până la data de 30 decembrie 1938
și, respectiv, a treia categorie, vizându-i pe toți ceilalți
care nu fac parte din primele două categorii.
Această împărțire a atras măsuri generale și spe­
ciale de discriminare. De exemplu, imposibilitatea de a
obține nume românești, de a deține funcții în instituții
publice sau de a cumpăra proprietăți în mediul rural
erau măsuri generale. Tot pe 8 august 1940, s-a
adoptat Decretul-Lege nr. 2.651 pentru oprirea căsă­
toriilor între români de sânge și evrei.
Aceste două decrete-legi au fost cele dintâi legi cu
caracter rasial din România. Au fost rasiale deoarece
aceste legi au utilizat noțiunea de „sânge românesc”.
Cronologic, ele au fost adoptate și au intrat in vigoare
după „legile rasiale de la Nürenberg” (1935), dar la
o analiză comparativă a conținutului acestor legi,
men­ționează istoricii, se poate observa că modul de
definire a evreului era mai rigid în România decât în
Germania nazistă.
Primele pogromuri antievreiești
Dorohoi și Galați. Pe acest fundal politic și legis­
lativ, la care se adaugă și pierderile teritoriale din
vara anului 1940, Basarabia și Bucovina de Nord,
în favoarea Uniunii Sovietice, au loc cele două po­
gro­muri. Retragerea armatei și a administrației ro­
mâ­nești din cele două regiuni, alimentată și de o
puternică zvonistică antisemită precum mitul iudeo­
bolșevismului, „evreul trădător de țară” etc. au jucat
un rol important.
Acesta a fost contextul în care la Dorohoi și
Galați au avut loc masacre comise asupra evreilor din
58
Mihoreni (jud. Dorohoi), Costina, Zaharești, Șerbăuți,
Vicovu de Sus (jud. Suceava), cele mai ample masacre
având loc la Dorohoi și Galați. Aceste masacre care
au avut loc, în principal, între 1 și 5 iulie 1940, au
reprezentat opera militarilor români, cu par­ti­ciparea
unor civili români și ucraineni. Inițiativa a fost locală.
Pentru a individualiza locuințele evreiești așa încât
pogromiștii să recurgă la fapte de viol, jaf și, în cele din
urmă, crime, casele creștinilor au fost marcate prin
cruci. Se estimează că numărul victimelor pogromului
de la Dorohoi a fost de 180 de evrei, cu vârste cuprinse
între 2 ani și 90 de ani. Tot între 3 și 5 iulie 1940, au
avut loc și alte atentate asupra vieții evreilor, care
au fost aruncați din trenurile aflate în mișcare sau
împușcați. Aceste asasinate s-au petrecut pe liniile
ferate din țară, dar mai ales din Moldova, vizați fiind în
mod special soldații evrei.
Rețineți!:
● Guvernul Goga–Cuza a adoptat Decretul-lege
nr. 169 pentru revizuirea cetățeniei.
● Regimul guvernării personale a regelui Carol al II-lea
a retras cetățenia pentru o treime din po­pulația
evreiască.
● Retragerea armatei și a administrației românești
din Basarabia și Bucovina, ca urmare a Pactului
Molotov-Ribbentrop, a fost ocazia pentru po­gro­
murile de la Dorohoi și Galați.
Repere cronologice
● 29 decembrie 1937 – 10 februarie 1938 –
Guvernul Octavian Goga.
● 21 ianuarie 1938 – adoptarea Decretului-Lege
nr. 169 pentru revizuirea cetățeniilor.
● 11 februarie 1938 – 4 septembrie 1940 – Guver­
narea personală a regelui Carol al II-lea
● 30 iunie – 5 iulie 1940 – masacrele din județele
Dorohoi și Suceava și pogromurile de la Dorohoi și
Galați.
● 8 august 1940 – adoptarea Decretului-Lege
nr. 2.650 din 8 august 1940 privitor la starea juri­
dică a locuitorilor evrei din România.
● 8 august 1940 – adoptarea Decretului-Lege
nr. 2.651 din 8 august 1940 pentru oprirea căsă­to­
riilor între români de sânge și evrei.
5
Unitatea Statul Național-Legionar
și măsurile antievreiești (1940-1941)
Prin Statul Național-Legionar se înțelege regi­
mul politic care a guvernat România în perioada 14
septembrie 1940 – 26 ianuarie 1941. În cadrul acestui
regim, puterea politică a fost împărțită între Generalul
Ion Antonescu și Mișcarea Legionară, con­dusă de
Horia Sima. Șef al statului era Regele Mihai I, însă rolul
său era unul ceremonial.
Statul Național-Legionar a fost un regim politic de
dictatură care, prin măsurile antievreiești introduse,
se face responsabil pentru desfășurarea primei etape a
Holocaustului din România. Pe lângă crimele și jafurile
comise de legionari asupra evreilor, în timpul rebeliunii
legionare a avut loc Pogromul de la București (1941).
Rebeliunea legionară a reprezentat punctul culminant
al conflictului dintre Ion Antonescu și legionari, care s-a
încheiat cu victoria celui dintâi și cu sfârșitul Statului
Național-Legionar.
Defilare legionară, București
De la dictatura regală
la dictatura Antonescu – Sima
După arbitrajul de la Viena (30 august 1940),
România a rămas fără Transilvania de Nord, cedată
Ungariei, la presiunea Germaniei și Italiei. Această
cedare teritorială a dus dictatura personală a Regelui
Carol al II-lea într-o criză profundă. Pe 3 sep­tembrie
1940, legionarii au organizat o acțiune de înlăturare
a regelui, care însă nu a reușit. Pentru a-și salva
regimul, pe 4 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea
l-a desemnat pe Ion Antonescu să formeze guvernul.
Odată cu numirea lui Antonescu, Regele Carol al
II-lea a mai făcut două lucruri care vor marca decisiv
anii ce vor urma: suspendă Constituția României din
1938 și îi acordă lui Antonescu prerogative de­pline
în conducerea statului. Astfel monarhia devine o
instituție simbolică, lipsită de putere. La scurt timp,
Ion Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea să abdice.
Pe 6 septembrie 1940, regele renunță la tron în
favoarea fiului său Mihai. Între septembrie 1940 și
august 1944, România a avut în mod formal un șef de
stat în persoana Regelui Mihai I, iar întreaga putere
a fost deținută de Ion Antonescu. Ion Antonescu s-a
autointitulat Conducător, la fel cum în Germania na­
zistă Adolf Hitler se intitula Führer.
Statul Național-Legionar
Caracterizare, structură, evoluție. În contextul în
care partidele tradiționale, P.N.L. și P.N.Ț., au refuzat
participarea la un guvern dictatorial, Ion Antonescu
cheamă la guvernare Mișcarea Legionară, condusă
de Horia Sima. Pe 14 septembrie 1940, România
de­vine Stat Național-Legionar. Ion Antonescu era
conducătorul statului și președinte al Consiliului de
Miniștri, iar Horia Sima era ministru secretar de stat
și vicepreședinte al Consiliului de miniștri. Miniștri
legionari erau la: interne (generalul Constantin
Petrovicescu), externe (Mihail Sturdza), educație,
culte și arte (Traian Brăileanu), muncă, sănătate și
ocrotiri sociale (Vasile Iașinschi).
Legionarii au intrat în aproape toate structurile
guvernamentale, indiferent dacă în posturi de
miniștri sau de subsecretari de stat. De asemenea, ei
au încercat să dubleze aparatul guvernamental prin
crearea unor structurii proprii, așa cum au fost poliția
legionară, Grupul Muncitoresc Legionar, dar și prin
59

prezența așa-numiților comisari de românizare în
cadrul întreprinderilor.
Colaborarea dintre Ion Antonescu și Mișcarea
legionară nu a durat mult. Deși Ion Antonescu și
legionarii se asemănau în privința obiectivelor doc­
trinare, un punct comun fiind antisemitismul, deose­
birile apăreau sub aspectul metodelor și al rit­
mului politicilor antisemite. În timp ce Antonescu
se autocaracteriza ca un om al ordinii și urmărea
rezolvarea „problemei evreiești” prin măsuri legale,
legionarii au recurs la violență, jafuri, crime asupra
populației evreiești. De asemenea, ei au făcut crime
politice. În 26-27 noiembrie 1940, legionarii au ucis,
cu scopul de a răzbuna moartea lui Corneliu Zelea
Codreanu, un număr de 65 de foști demnitari ai dic­ta­
turii regale, între aceștia numărându-se Nicolae Iorga
și Virgil Madgearu. În paralel cu tensiunile apă­rute
între Antonescu și legionari, în România s-a instalat
misiunea militară germană.
Acum România se apropie de Germania, iar în
noiembrie aderă la Pactul Tripartit, denumirea alianței
politico-militare între Germania, Italia și Japonia. Dacă
Magazin vandalizat de legionari, str. Gabroveni 24, București 1941
60
Camionetă militară
incendiată de legionari
în perioada septembrie 1940-ianuarie 1941, Germania
a colaborat și cu Antonescu și cu legionarii, în mo­
mentul conflictului de putere dintre ei, Hitler avea să-i
acorde sprijin lui Antonescu.
Rebeliunea legionară
și Pogromul de la București
Tensiunile apărute între Antonescu și legionari,
provocate de haosul din viața economică și socială
provocat de demnitarii și grupările de asalt legionare
s-au transformat în conflict deschis. Confruntarea
a fost una armată, s-a desfășurat în perioada
21-23 ia­nuarie 1941 și este cunoscută ca Rebeliunea
le­gionară.
Violențele cele mai mari au fost la București.
Aici, pentru scurt timp, legionarii au ocupat Radio­
difu­ziunea, unele primării de sector și clădiri din
jurul guvernului. Cu o zi mai înainte, legionarii orga­
ni­zaseră o manifestație publică, unde s-au strigat slo­
gane antisemite. Pe 22 ianuarie 1941, o delegație a
înaintat lui Ion Antonescu o listă de solicitări, cea mai
importantă fiind înlocuirea lui Antonescu, din fruntea
guvernului, cu Horia Sima. Pe 23 ianuarie 1941,
Antonescu a dat ordin armatei să pună capăt rebeliunii.
Horia Sima a cerut legionarilor, pe 24 ianuarie 1941, să
înceteze orice formă de rezistență.
Această luptă armată pentru putere a fost un
prilej pentru legionari de a agresa populația evreiască
din București. Au fost vandalizate clădiri, magazine
evreiești, sinagogi, iar 125 de evrei au fost omorâți de
către legionari. Deși represiunea a fost opera exclusivă
a legionarilor, Antonescu și armata au reacționat cu
întârziere de aproape două zile. La 26 ianuarie 1941,
Statul Național-Legionar își încetează în fapt existența,
iar Decretul regal nr. 314 reprezintă baza legală.

Alte măsuri antievreiești

Pe plan legislativ, măsurile antievreiești au vizat,
în principal, emiterea unor decrete-lege și de­cizii
mi­nisteriale pentru îngrădirea drepturilor și liber­
tăților populației evreiești. Cea mai mare parte a
acestora a vizat restrângerea dreptului de a munci, Comunicatul Președinției privind asasinarea
ceea ce i-a făcut pe mulți să aibă dificultăți mari în lui Nicolae Iorga
a-și întreține familiile. Astfel, evreilor le-a fost interzis
acce­sul la exercitarea profesiunilor liberale (medici,
avocați, arhitecți etc). Alte decizii vizau confiscarea Dicționar
proprietăților evreiești.
De asemenea, a fost interzis accesul evreilor Românizare – acțiunea de a trece forțat un bun din
în școlile publice, în teatre sau săli de expoziții. În proprietatea evreilor în proprietatea statului, prin
această perioadă se declanșează procesul de ro­mâ­ intermediul unui decret-lege.
nizare al proprietăților evreiești, atât a celei private, Pogrom antievreiesc – acțiunea de masacrare a
cât și a celei economice din industrie, co­merț, cultură, evreilor de către elemente ultranaționaliste, șovine.
sănătate. O altă decizie importantă a fost interzicerea
serviciului militar pentru evrei și obli­garea acestora la
muncă forțată.
În perioada Statului Național-Legionar a fost
prima etapă a Holocaustului din România, respectiv Repere cronologice
elaborarea și începutul implementării politicilor anti­
semite, care urmăreau să marginalizeze și să scoată din ● 30 august 1940 – Prin arbitrajul de la Viena,
societate populația evreiască. România pierde Transilvania de Nord.
● 4 septembrie 1940 – Regele Carol al II-lea îl de­
sem­nează pe Generalul Ion Antonescu să for­meze
guvernul.
Rețineți!:
● 6 septembrie 1940 – Regele Carol al II-lea renunță
● Regele Mihai I a fost șef de stat cu atribuții de la tron în favoarea fiului său Mihai.
re­prezentare, puterea legislativă și executivă a ● 14 septembrie 1940 – prin Decretul regal nr. 3151
avut-o Ion Antonescu, care și-a atribuit titlul de din 14 septembrie 1940, statul român devine Stat
Conducător. Național-Legionar.
● În timpul Statului Național-Legionar s-au dat cele ● 21-23 ianuarie 1941 – rebeliunea legionară.
mai importante decrete-legi care au discriminat și
● 21-22 ianuarie 1941 – pogromul de la București.
au marginalizat populația evreiască.
● 26 ianuarie 1941 – Statul Național-Legionar înce­
● Un decret-lege important a fost eliminarea evrei­
tează să mai existe în fapt.
lor din învățământul public.
● 14 februarie 1941 – prin Decretul regal nr. 314, se
desființează Statul Național-Legionar.

61
 Evaluare
1. Citiți, cu atenție, întrebarea și alegeți răspunsul corect.
• Conducătorul primului guvern antisemit din România a fost:
a. Ion I. C. Brătianu b. I. Maniu c. O. Goga d. Al. Vaida Voievod
• Numărul victimelor pogromului de la Dorohoi a fost:
a. 20 b. 150 c. 180 d. 250
• Pogromul de la București a avut loc în perioada:
a. Guvernării regale b. Rebeliunii legionare c. „Nopții de Cristal” d. Guvernului Gigurtu

2. Identificați corespondența între coloana 1 și coloana 2.

(1) (2)
a. Rezultate electorale ale extremei drepte 1. 23 noiembrie 1940
b. Guvernul O. Goga 2. 21-23 ianuarie 1941
c. Revizuirea cetățeniei 3. Decretul-lege Nr. 169 din 1938
d. Dictatura regală 4. 1 – 5 iulie 1940
e. 17 noiembrie 1939 5. 24%
f. Evreii din România sunt împărțiți în categorii 6. Decretul-lege Nr. 2.650 din 1940
g. Pogromuri la Dorohoi și Galați 7. 11 februarie 1938 – 4 septembrie 1941
h. Statul Național-Legionar 8. 14 septembrie 1940 – 26 ianuarie 1941
i. România aderă la Pactul Tripartit 9. 225.222 de evrei și-au pierdut cetățenia română
j. Rebeliunea legionară 10. 29 decembrie 1937 – 10 februarie 1938

3. Citiți, cu atenție, textul de mai jos și completați cu termenul corect, menționat mai jos.
În timpul guvernului Ion Gigurtu, vara anului ......., are loc apropierea României de ....... și îndepărtarea de
aliații tradiționali ........ În plan legislativ, pe ....... intră în vigoare ....... privitor la ........ Astfel, statutul juridic al
evreilor face un pas mai departe pe calea antisemitismului legislativ prin aceea că îi așază pe toți evreii români
în trei categorii: 1. .......; 2. ....... și 3. toți ceilalți care nu fac parte din primele două categorii. Această împărțire
a atras măsuri generale și speciale de ........ De exemplu, imposibilitatea de ......., de ....... sau de ........ Tot pe 8
august 1940, s-a adoptat ....... pentru ........ Aceste două decrete-legi au fost cele dintâi legi cu ....... din România.
Au fost rasiale deoarece aceste legi au utilizat noțiunea de .......
a) Decretul-Lege Nr. 2.651, b) discriminare, c) evreii care au obținut cetățenia pe cale individuală până la
data de 30 decembrie 1938, d) a cumpăra proprietăți în mediul rural, e) starea juridică a locuitorilor evrei din
România, f) „sânge românesc”, g) a deține funcții în instituții publice, h) Decretul-lege Nr. 2.650, 1940, i) „oprirea
căsătoriilor între români de sânge și evrei”, j) Franța și Anglia, 8 august 1940, k) caracter rasial, evreii care au venit
în România după 30 decembrie 1918, l) a obține nume românești, m) Germania nazistă.

4. Realizează o dezbatere cu colegii de clasă, având ca temă impactul măsurilor antievreiești asupra vieții
populației evreiești din România, în perioada Statului Național-Legionar.

5. Cu ajutorul informațiilor din manual și din surse de pe Internet, alcătuiește o știre despre pogromul de la
București.

6. Consultă surse de internet pentru a afla și alte informații despre activitatea victimelor rebeliunii legionare
din București (1941).

7. Elaborează, în aproximativ două pagini, un eseu nestructurat, în care să compari atitudinea regimului
Antonescu față de evrei și față de romi.

62
5
Unitatea Regimul Ion Antonescu și evreii
(1941-1944)
După experiența eșuată a Statului Național-
Legionar, în care Ion Antonescu a împărțit puterea
cu Horia Sima, ca lider al Mișcării Legionare, înă­bu­
șirea militară a rebeliunii orchestrate de legionari
i-a consolidat puterea lui Antonescu, fiind unic con­
ducător. De data aceasta a guver­nat singur. Regimul
politic patronat de Ion Antonescu a avut un caracter
dictatorial. În fapt, regimul Ion Antonescu și-a înce­put
activitatea pe 27 ianuarie 1941 și s-a încheiat pe 23
august 1944, odată cu arestarea sa.
O caracteristică a acestui regim a fost antisemi­
tismul exprimat prin pogromuri, masacre, depor­tări,
dar și prin elaborarea și aplicarea unor legi antisemite.
Legislația a vizat munca obligatorie, naționalizarea pro­
prietăților particulare deținute de evrei, îngră­direa
dreptului la muncă și alte forme de discriminare.
Regimul Ion Antonescu: caracterizare
generală, structură politică și războiul
antisovietic
Regimul politic dintre 1941 și 1944 nu s-a deosebit
semnificativ de regimul politic anterior (1940–1941).
Parlamentul și constituția au rămas suspendate, ceea
ce a făcut ca guvernul să-și continue activitatea de
legiferare prin intermediul decretelor-legi. De ase­
menea, Regele Mihai I, ca șef al statului, a con­tinuat
să îndeplinească un rol decorativ. Nu în ultimul rând,
România a continuat, în plan extern, politica de alianță
Ziarul Universul, 1942
cu Germania nazistă, fără însă a se afla sub ocupația
acesteia.
O diferență importantă a regimului instaurat
începând din 27 ianuarie 1941, față de cel precedent
este că puterea a fost concentrată în mâinile lui Ion
Antonescu care, eliminându-i pe legionari de la putere,
a interzis existența oricărui partid. Aceasta a însemnat
că timp de trei ani și jumătate, în România, nu a existat
niciun fel de activitate politică de partid. În această
perioadă, statul nu a avut constituție, parlament și
partide.
Guvernul Ion Antonescu a fost alcătuit în prin­
cipal din militari, de unde și caracterizarea acestui
guvern ca fiind unul de „dictatură militară”. Cu toate
acestea, în guvernul antonescian s-au aflat și așa-
ziși tehnicieni. Din 27 ianuarie 1941 și până la 23
august 1944, componența nominală a guvernului
Ion Antonescu s-a schimbat de câteva ori. Printre
membrii guvernului prezidat de Ion Antonescu, auto­
intitulat „conducătorul Statului”, s-au aflat urmă­torii:
Mihai Antonescu, ca vicepreședinte al Consiliului de
Miniștri și, în unele perioade, ministru de externe;
Nichifor Crainic, în calitate de ministru însărcinat cu
Propaganda Națională; Ion Petrovici, ministrul Culturii
Naționale și al Cultelor; Mircea Vulcănescu, în calitate
de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe.
Alianța cu Germania nazistă, în cadrul Pactului
Tripartit, a cunoscut punctul culminant odată cu
intrarea României în războiul împotriva Uniunii
63
 Ziarul „Porunca Vremii”, 1942
Sovietice. După o perioadă de neutralitate (septem­brie
1939-iunie 1941), România a intrat în război la data
de 22 iunie 1941. Acest lucru a fost marcat printr-o
proclamație către țară pentru începerea „războiului
sfânt” și, în mod specific, prin ordinul nr. 22 transmis
cu câteva ore mai înainte către armată, de generalul
Ion Antonescu. Decizia fusese pregătită în secret, încă
din martie, în cadrul unei operațiuni având ca nume
de cod Barbarossa. Motivul oficial pentru intrarea în
război a vizat eliberarea Basarabiei și Bucovinei de
Nord de sub ocupația sovietică.
Eliberarea a avut loc pe 26 iulie 1942, odată cu
cucerirea Cetății Albe. Următoarea acțiune militară
majoră pe frontul răsăritean a fost cucerirea Odessei.
Luptele au început pe 14 august 1941 și nu s-au
încheiat decât la 16 octombrie 1941. A treia acțiune
militară majoră a constat în continuarea războiului
dincolo de Nistru. Acest râu servise după 1918 drept
graniță naturală a României cu Uniunea Sovietică.
Dacă eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord
s-a bucurat de sprijin din partea societății și a acto­rilor
politici, ordinul dat trupelor de a continua războiul pe
un teritoriu care nu aparținuse niciodată României
a atras proteste din partea lui Iuliu Maniu și a lui
Constantin I. C. Brătianu, liderii P.N.Ț. și P.N.L., precum
Caricatură în ziarul „Porunca Vremii”, 1942
64
și a unei părți din societate. În replică, Ion Antonescu
a urmărit să-și atragă sprijin popular prin organizarea
unui plebiscit, în zilele de 9-15 noiembrie 1941, prin
care cetățenilor României li s-a cerut să răspundă
dacă sunt de acord cu guvernarea dezrobitoare și dacă
acordă încredere lui Antonescu în vederea reformării
statului, potrivit cerințelor națio­naliste. Rezultatul
plebiscitului a fost zdrobitor în favoarea lui Antonescu.
După o serie de victorii pe Frontul de Est, pier­
derea bătăliei de la Stalingrad (4 septembrie 1942 –
2 februarie 1943) a însemnat pentru armata română
156.000 de morți, dispăruți și prizonieri și a dat primul
semnal că Germania nazistă nu va putea câștiga
războiul cu U.R.S.S. Deznodământul acestei bătălii
a alimentat încă și mai mult nemulțumirile față de
regimul Antonescu. Totodată, regimul antonescian a
început să adopte o politică mai pragmatică față de
evrei.
Regimul Ion Antonescu: legislația
antisemită și aplicarea acesteia
Antisemitismul a reprezentat un alt element de
continuitate al regimului Antonescu cu Statul Na­țio­
nal-Legionar. Antisemitismul s-a exprimat prin legis­
lație și printr-un mod ordonat de aplicare a acesteia
sau, în orice caz, mai ordonat decât s-a întâmplat în
timpul Statului Național-Legionar. Aceasta a fost, de
fapt, diferența pe care Antonescu a pretins-o pentru
noul său regim personal de dictatură militară. Cu toate
acestea, nu au lipsit violențele așa cum s-a întâmplat
în cazul pogromului de la Iași, la Odessa, ori în timpul
deportărilor din Transnistria.
Din punct de vedere al activității de legiferare cu
caracter antisemit, cea mai intensă a fost perioada
1941–1942. Ca mod de reglementare, pe lângă de­
crete-legi, au fost emise decizii ale Președinției
Consiliului de Miniștri, decizii ale diferitelor ministere,
regulamente emanate de la Ion Antonescu personal.
Astfel, în perioada 27 ianuarie 1941–19 iulie 1944,
guvernul Antonescu a emis circa 60 de decrete-legi,
decizii ale președinției guvernului, decizii minis­teriale
și regulamente care au vizat existența evreilor din
România. În același timp, au existat și măsuri dispuse
de organisme profesionale. Ca obiect de reglementare,
legislația continuă și apro­fun­dează activitatea începută
în timpul Statului Național-Legionar în ceea ce privește
naționalizarea proprietății evreiești, organizarea
muncii obligatorii pentru evrei, excluderea evreilor din
diferite profesii etc.
Astfel, prin Decretul-Lege nr. 842 din 27 martie
1941 proprietățile deținute de evrei la orașe sunt
trecute în patrimoniul statului. În vederea națio­nalizării,
s-a înființat o instituție specială denumită Centrul
Național de Românizare precum și Subsecre­tariatul
de Stat al Românizării, Colonizării și Inven­tarului. În
patrimoniul Centrului Național de Româ­nizare au intrat
inclusiv bunurile aparținând comu­nităților evreiești de
orice rit (decretul-lege nr. 1848 din 22 iunie 1942). La
data de 14 noiembrie 1941, a fost decretată înființarea
și organizarea Inspec­to­ratului general al taberelor și
coloanelor de muncă obligatorie de folos obștesc.
Aplicarea acestor pre­vederi legale a făcut ca circa
80.042 de evrei, cu vârste cuprinse între 18 și 50 de
ani, să fie obligați să presteze muncă gratuită
Guvernul Antonescu a reglementat inclusiv via­
ța comunitară evreiască, așa cum s-a întâmplat pe
16 decembrie 1941 când prin decretul-lege nr. 3415
a fost dizolvată Federația Uniunilor de Comunități
Evreiești din România și înlocuită cu Centrala Evreilor
din România, ca o marionetă a guvernului.
Legislația antisemită cuprinde și numeroasele
ordine pe care Antonescu le dădea pe linia de co­mandă
militară, în calitate de șef al armatei. Astfel de ordine
au vizat evacuarea forțată a evreilor care locuiau la
sate și în orașe mai mici. Astfel, în iunie-iulie 1941 circa
40.000 de evrei au fost mutați în mu­ni­cipiile reședință
de județ, ceea ce a însemnat că 441 de comune și
orașe mici au fost „eliberate” de foștii locuitori evrei.
Consecința importantă a acestei legislații cu carac­
ter antisemit a constat în faptul că locuitorii evrei ai
statului român au fost excluși din sfera pro­tecției legale.
Astfel, ei au devenit subiecții abu­zurilor administrative
și ai instituțiilor represive.
Pogromul de la Iași, trenurile morții,
masacrele de la Odessa și deportările
din Transnistria
Dacă legislația și ordinele au creat un cadru
amplu pentru discriminare, cu consecințe asupra
per­soanelor vizate și asupra familiilor acestora, vio­
len­țele au produs distrugerea fizică a evreilor. Cele
mai importante răbufniri ale violenței antisemite
din partea regimului antonescian au fost la Iași, în
trenurile morții, la Odessa și pe durata deportărilor
în Transnistria. Toate acestea s-au desfășurat sub de­
nu­mirea generică de „curățare a terenului”, reți­nută
de istorici ca un echivalent românesc al „Soluției
finale” gândită și aplicată de Germania nazistă. Atât
în cazul aplicării legislației antisemite, cât și în cazul
acestor explozii de violență, un rol important l-au
jucat comunitățile evreiești, care au atenuat efectele
asupra grupurilor așa cum s-a întâmplat, de exemplu,
în cazul evacuărilor forțate. De asemenea, un rol im­
portant l-au jucat și unele dintre personalitățile co­
munității evreiești, între acestea distingându-se fi­gu­ra
lui Wilhelm Filderman sau rabinul Alexandru Șafran.
Rețineți!:
● Dictatura lui Ion Antonescu a avut caracter mi­litar.
În raport cu evreii, această dictatură s-a exprimat
prin legislație antisemită care a dis­criminat co­
munitatea evreiască și prin vio­len­țe care au vizat
lichidarea fizică a evreilor.
Dicționar
„Curățarea terenului” – lichidarea evreilor din
mediul rural, încarcerarea în ghetouri a evreilor din
mediul urban și arestarea persoanelor bănuite a fi
activiști comuniști.
Repere cronologice
● 27 ianuarie 1941 – 23 august 1944 – dictatura
mili­tară a lui Ion Antonescu.
● 21-22 iunie 1941 – trupele române primesc or­
di­nul să treacă râul Prut și astfel România intră
în război alături de Germania nazistă împotriva
Uniunii Sovietice.
● 14 august – 16 octombrie 1941 – asaltul trupelor
române asupra Odessei.
● 4 septembrie 1942 – 2 februarie 1943 – bătălia
de la Stalingrad, pierdută de Germania nazistă și
aliații săi.
65
5
Studiu de caz
Unitatea

Pogromul de la București
În perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, sub lozinca Statului Național-Legionar, Ion Antonescu a
colaborat cu mișcarea legionară. Expresie a nemulțumirii legionarilor, în lupta pentru putere, s-a desfășurat la
București o rebeliune contra autorității de stat.
În timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941, legionarii au atacat și devastat cartiere din București, unde
populația era majoritar evreiască. Au fost devastate locuințe, magazine, incendiate sinagogi și asasinați evrei.
Documentele păstrate la Institutul Medico-Legal din București consemnează 125 de victime evrei asasinați în
sediile Mișcării Legionare, la Abator sau în pădurea Jilava de la marginea orașului. Pentru participare la pogrom,
în august 1941 fuseseră judecați 2.980 de legionari, dintre care 1.842 au fost condamnați la diferite pedepse.

Lectură istorică
„24 ianuarie 1941. De abia astăzi ne-am putut
dezmetici. A fost un început de război civil […] nu
se poate descrie ce s-a întâmplat în Văcărești,
Dudești și cartierele învecinate locuite de evrei…
Nici nu e nevoie. Trebuie numai înșirate crimele
bestiale, distrugerile și furturile săvârșite. Dar nici
asta nu e cu putință acum, fiindcă în fiecare zi se
descoperă amănunte noi. Deși s-a putut vedea
totul […] nu se cunosc încă toate realitățile. Se știe
de atâția morți și dispăruți dar […] niciodată nu se
vor cunoaște înnebunitoarele detalii ale spaimei
lor înaintea sfârșitului. Furia devastatorilor n-a Incendierea magazinului lui Feldman, din Calea Văcărești
cruțat pe nimeni și nimic. […] Nebunia distrugerii
și crimei s-a abătut și asupra caselor particulare. S-a furat tot ce au găsit, după ce au bătut și omorât o parte din
locatari. […] O sumedenie de evrei au fost ridicați de acasă de către grupuri de legionari înarmați și duși în diverse
puncte ale orașului, unde au fost asasinați. Pe șoseaua Jilava s-au găsit zeci de cadavre evreiești și nenumărate
carnete de identitate risipite în drum”.
(Emil Dorian, Jurnal. 1937–1944)
„În noaptea de 21 ianuarie 1941, la ora 11, am fost devastați, terorizați și jefuiți de absolut tot avutul... Soțul
meu a fost ținut în zăpadă toată noaptea din care cauză s-a îmbolnăvit de abces pulmonar. Boala a durat trei luni
și a decedat” (Fany Sternberg mărturie în Violență și teroare în istoria recentă a României)

Leon Goldenberg, Lucian Rosen (16 ani)

student inginerie ucis de Poliția Legionară
Victime în Pogromul din București Magazin distrus în Pogromul din București

66
5
Unitatea Studiu de caz
Pogromul de la Iași. Trenurile morții
Pogromul de la Iași marchează începutul lichidării fizice a evreilor din România. Această acțiune
violentă a avut loc între 28 iunie și 6 iulie 1941.
La 22 iunie 1941, prima zi de război a României împotriva U.R.S.S., au fost postate în Iași afișe ce
instigau la pogrom și care îi culpabilizau pe evrei pentru colaborare cu bolșevicii. La 25 iunie 1941, a
început însemnarea caselor locuite de români, cu semnul crucii, cu var sau vopsea, operațiune care
a continuat până în ajunul pogromului. Pogromul din Iași,
În 28-29 iunie 1941, în oraș a avut loc asasinarea a mii de evrei, cele mai sângeroase evenimente Avram Feinstein,
fiind în curtea Chesturii. Aproximativ 4.500 de evrei au fost îmbarcați în cele două trenuri ale morții: elev, 16 ani
primul tren, cu circa 2500 evrei, în 35 de vagoane de marfă pentru vite, al doilea tren, cu 1900 de
evrei, în 18 vagoane. Primul tren a parcurs traseul Iași – Călărași în 7 zile, timp în care au murit circa
1500 de evrei. Al doilea tren a parcurs distanța Iași – Podu Iloaiei (23 km) în opt ore caniculare și
au murit 1194 de evei.
Potrivit Raportului final al Comisiei Wiesel, în Pogromul de la Iași și-au pierdut viața 14.850
de evrei. În august 1942, când armata recruta forță de muncă, în Iași nu se mai găseau nici măcar
13.000 de evrei.
Lectură istorică
„La sfârșitul lui iunie 1941, mii de evrei români au fost asasinați într-unul din cele mai sălbatice Pogromul din Iași,
pogromuri din al Doilea Război Mondial. Pogromul de la Iași este probabil cel mai cunoscut Feuer Marcel
eveniment din toată istoria asasinatelor antievreiești din România. A fost o izbucnire antisemită
violentă, de mari proporții, dar nu izolată și nici întâmplătoare. […] a fost continuarea a zeci de ani
de antisemitism din România”.
(Radu Ioanid, Holocaustul în România)
„Masacrele de ovrei la Iași, în Moldova, Basarabia au fost oribile, au fost ceva inuman și nedemn
pentru veacul nostru de cultură. […] Oameni de bună credință care au fost acolo îmi povestesc
lucruri de necrezut și care dovedesc că suntem încă foarte jos pe scara uma­ni­tății. La Iași, nu s-au
ucis și legionari sau comuniști creștini, cum s-a spus; s-au ucis numai ovrei și în modul cel mai barbar.
Măcelul a fost provocat de legionari; câțiva dintre ei au tras de la câteva ferestre, în stradă, fără să
nimerească de altfel pe nimeni – numai un maior german a fost atins. Alți legionari au început să
strige pe stradă: „Ovreii trag în armată și în nemți!” Atât a fost de ajuns și s-au aruncat cu toții pe Pogromul din Iași,
ovrei. Casă după casă, SS germani, soldați români, legionari și toată pleava Iașului au scotocit tot, Goldner Ezra,
au scos familii întregi cu bătrâni, femei, copii și i-au măcelărit fără milă. Au fost astfel uciși peste fiu,14 ani
7.000. […] Restul a fost încolonat și dus la gară. Convoaie
de oameni în zdrențe, bătrâni cu părul alb, au fost
împinși ca vitele. Când se poticnea unul și cădea, pleava
de derbedei se năpustea asupra lui și-l sfârșea cu lovituri
de bâtă… În fine, la gară, supraviețuitorii au fost încărcați
în vagoane de marfă, unii peste alții, câte o sută, două în
vagon. În prealabil, podeaua vagoanelor fusese înecată
în creolină. […] Vagoanele au fost apoi ermetic în­chise și
nenorociții au fost astfel plimbați patru zile, fără hrană.
[…] Când s-au deschis vagoanele, o duhoare pestilențială
a ieșit din ele, căci cadavrele și excre­mentele făceau
masă cu cei vii! Oribil! Oribil!”
(Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. IX)

Foaie de drum

67
 Distrugerea comunităților evreiești
5
din Basarabia și Bucovina
Unitatea

În 1941, la intrarea armatelor române și germane,
în Basarabia și Bucovina erau aproximativ 220.000 de
evrei. La sfârșitul războiului, mai erau 14.000 de evrei
în Basarabia, întorși din lagăre, și 53.000 în Bucovina,
nedeportați sau întorși din Transnistria. Între 25.000
și 45.000 au fost omorâți în operațiuni de „curățire
a terenului”, în timpul intrării armatelor române și
germane.
Ordinele de ucidere a unei părți a evreilor din
Basarabia și Bucovina și de deportare a restului i-au
aparținut lui Ion Antonescu, fără vreo presiune din
partea germanilor. Politica a fost realizată prin inter­
mediul Armatei și Jandarmeriei.
La intrarea în Basarabia, generalul Iosif Iacobici,
șeful Marelui Stat Major, a ordonat locotenent-colo­
nelului Alexandru Ionescu, comandantul secției a II-a
a Marelui Stat Major, să înceapă un program pentru
înlăturarea evreilor de pe teritoriul Basarabiei, prin
organizarea de acțiuni ale unor echipe care să devanseze
trupele române. Implementarea acțiunii a început pe
9 iulie 1941. Misiunea acestor echipe era de a pregăti
terenul prin crearea unei atmosfere ostile evreilor din
sate, astfel încât țăranii să încerce singuri să îi înlăture.
La sosirea trupelor române, atmos­fera trebuia pregătită
și trecut la fapte. Armata a primit ordine speciale, prin
generalul Ilie Șteflea, iar aghiotantul său, generalul
Ioan Topor, avea ordinul de a le executa. La Cetatea
Albă, maiorul Frigan, din garnizoana locală, a întrebat
superiorii ce să facă cu evreii din oraș. Generalul Șteflea
a mers la fața locului, iar a doua zi, cei 3.500 de evrei
găsiți în oraș au fost uciși.
La intrarea în Bucovina, armata română, execu-
tând ordine speciale, a ucis, la 3 iulie, 450 de evrei,
localnici din Ciudei, și 200 din sate din Storojineț. La
4 iulie, au fost masacrați aproape toți evreii din satele
Ropcea, Iordănești, Pătrăuți, Panca și Boscăuți. Au
fost uciși de armată și localnici. La 5 iulie, generalul
Olimpiu Stavrat a intrat în Herța. Evreii care i-au primit
cu flori, au fost alungați și obligați să se dezbrace. A
doua zi, 1.500 de evrei au fost identificați și adunați
în 4 sinagogi, unde au fost bătuți. Pe 6 iulie, a fost
realizat un grup de evrei suspecți, care au fost omorâți
la marginea orașului, inclusiv femei și copii. Restul
supraviețuitorilor au fost deportați mai târziu, în
Transnistria. Exemplele ar putea continua.
Cele mai mari pierderi în timpul operațiunilor de
„curățire a terenului” le-au suferit evreii basarabeni.
Aproximativ 500 au fost uciși la Edineț, pe 6 iulie. Mulți
evrei din Pârlița și Bălți au fost omorâți pe 7 iulie. Mii
de evrei din Lipcani, Briceni, Fălești, Mărculești, Gura
Kamenca, Gura Căinari au fost masacrați pe 8 iulie.
În Bucovina, au fost uciși evreii din Plasa Nistrului, de
lângă Cernăuți, la 9 iulie, de trupele româno-germane.
La Bălți, a acționat Einszatzgruppe D. Pe 17 iulie,
evreii din Chișinău au fost puternic loviți. Conform
unor mărturii, e posibil să fi fost omorâți 10.000 într-o
singură zi.
Și Jandarmeria a fost implicată în uciderea
evreilor. La 18-19 iunie 1941, jandarmii au primit or­
din de „curățire a terenului”. Generalul Constantin
Piki Vasiliu, Inspector General al Jandarmeriei, aflat
la Roman, a precizat subalternilor că prin „curățirea
terenului” se înțelege exterminarea pe loc a tuturor
evreilor care se aflau pe teritoriul rural, închiderea în
ghetouri a evreilor din mediul urban, arestarea tuturor
„suspecților”, a activiștilor de partid și a celor care au
ocupat funcții de răspundere în perioada regimului
comunist. Comandantul legiunii de Jan­darmi Orhei
a afirmat la procesul de mai târziu că ordinul era ca
evreii să fie omorâți toți, de la bătrâni la copii, toți fiind
periculoși pentru statul român. În Bucovina, la comanda
Jandarmeriei s-a aflat colonelul Ion Mânecuță, iar în
Basarabia, colonelul Teodor Meculescu.
Evrei (femei şi copii) reţinuţi şi aflaţi sub pază,
în Basarabia, iulie 1941

68
 Zhmerinca
Bar Masacre
ªargorod Bug
Peciora Lagãre
Spikov
Vapniavka Tulcin Ghetouri
Hotin Mohiliv- Balanovca
Briceni Podolschi
Cernãuþi Berºad
Yampol Krivoie Ozero Bogdanovka
Dorohoi Balta Golta
Rubleniþa Soroca
Storojineþ Edineþ Bobrik Acmecetka
Râbniþa
Rãdãuþi Nicolaevka
Bãlþi

Ni s
Burdujeni Domanivka

Rã
Rãuþel

tru
Mostovoi

ut
Suceava
Pr
Fãlticeni ut Dubãsari Berezovka
Câmpulung
Si

Moldovenesc Iaºi
re

Chiºinãu
t

Tiraspol
Tighina
Ias’ki Dalnik
Huºi Odessa

0 25 100 km

Deportarea evreilor români din Bucovina şi Basarabia în Transnistria

Românii au trimis în Transnistria, aflată deja sub
ocupație germană, convoaie de evrei pe care, însă,
germanii au refuzat să îi primească și i-au trimis înapoi.
Ion Antonescu nu i-a acceptat și a dat ordin să fie
împușcați sub pretextul că ar fi fost spioni periculoși.
Peste 10.000 de evrei au fost uciși fiind trimiși dintr-o
parte în alta a Nistrului.
La 8 august, a fost dat ordinul pentru construirea
lagărelor de tranzit și ghetourilor din Basarabia.
Spre sfârșitul lunii august 1941, 80.000 de evrei erau
inter­nați în ghetouri. În aceste condiții, generalul
Constantin Voiculescu, guvernatorul Basarabiei, de­
clara, la sfârșitul lunii august, că problema evreiască
fusese rezolvată în Basarabia. Condițiile din ghetouri
erau foarte rele. Nu aveau rații suficiente, trăiau în
condiții insalubre, se răspândeau bolile, erau bătuți,
omorâți și cu tot avutul furat.
La 30 august 1941, a fost semnat acordul de
la Tighina, conform căruia Transnistria a trecut sub
administrație românească. Odată cu aceasta, statul
român a primit un teritoriu pe care putea deporta evreii
din teritoriile pe care le dorea „curățate”. Gheorghe
Alexianu a fost guvernatorul Transnistriei. Noua pro­
vincie a fost împărțită în județe și raioane, conduse de
prefecți și pretori. Pretorii au jucat un rol important în
uciderea evreilor întrucât ei erau responsabili, la nivel
local, cu primirea lor. În Transnistria, au fost deportați
aproximativ 160.000 de evrei, cei mai mulți fiind cei
din Basarabia (aproape toți) și Bucovina (cea mai mare
parte).
Înainte de deportare, evreii erau adunați în
centre/lagăre/ghetouri. Acolo li se confisca cea mai
mare parte a bunurilor. Erau obligați să schimbe banii
pe niște sume foarte mici, primeau sume modice pe
bijuterii și bunurile de valoare și nu puteau lua decât
ce puteau căra cu ei. Evreii care au scăpat de „curățirea
terenului” au fost deportați în Transnistria. Acolo
ar fi trebuit, conform planului gândit de autoritățile
române, să stea temporar, urmând să fie trecuți Bugul,
iar de acolo să fie duși într-o parte a U.R.S.S., după
victoria Axei.
Între septembrie și decembrie 1941, au fost
deportați în masă evrei din Basarabia, Nordul Bucovinei,
o parte și din Sudul Bucovinei, Herța, Dorohoi. Au fost
stabilite 5 trasee care trebuiau parcurse pe jos, cel
mai scurt, de aproximativ 100 km, cel mai lung, de
aproximativ 200 km. Drumul a provocat multe victime.
A fost organizat la venirea frigului, pe drum au avut
loc numeroase masacre și jafuri. La trecerea Nistrului,
au fost din nou controlați și li s-au confiscat, de către
autorități, actele, banii și hainele.
Ion Antonescu a vrut să rezolve problema
evreiască prin deportare, însă nu a planificat lucrurile.
Din acest motiv, nu a organizat nimic în Transnistria.
Majoritatea evreilor au fost înghesuiți în zona Golta, în
județele Moghilev, Tulcin și Balta. Autoritățile au scăpat

69
 Ghetou Chișinău, 1941 Guvernul Basarabiei anunță rezolvarea problemei evreiești

lucrurile de sub control. În județul murit în primele luni după deportare.

Golta, „regatul morții”, prefectul Cu timpul s-au putut organiza și lua
Modest Isopescu a fost responsabil legătura cu rude rămase în țară care
de exterminarea a peste 80.000 de au oferit ajutoare.
evrei în diferite forme. Aici au fost Deportările au fost reluate în
organizate lagărele de la Bogdanovca, vara lui 1942. Câteva mii de evrei din
Dumanovca și Acmecetca. Aces­tea Bucovina de Nord, județul Dorohoi,
erau suprapopulate, fără condiții Vechiul Regat și Sudul Transilvaniei
sanitare. Drept urmare, au izbucnit au fost trimiși în Transnistria, inclusiv
epidemii de tifos care au ținut Wilhelm Filderman, liderul co­mu­
toată iarna 1941–1942. Deținuții nității evreiești din România. Acesta îl
erau deseori împușcați de po­li­țiștii enervase pe Ion Antonescu prin fap­
ucraineni și jandarmii români. tul că îi trimitea memorii de protest
În total, au fost deportați, con­ împotriva politicilor anti­semite ale
form evaluărilor făcute de diferiți guvernului.
istorici, între 154.000 și 170.000 de În toamna anului 1942, politica
evrei, dintre care au supraviețuit sub Stea galbenă purtată la guvernului Ion Antonescu față de
50.000. Evreii au fost puși în lagăre și Cernăuți evrei s-a modificat. Deportările au
colonii de muncă, condițiile cele mai fost oprite. Planurile de deportare
rele fiind în județele Moghilev (Vapniarca, Peciora), a tuturor evreilor din Vechiul Regat către lagărele de
Balta, Tulcin și Golta. Cauza principală a acestor decese ex­ter­minare din Polonia au fost aban­donate. Războiul
a fost modul în care au fost gândite deportările. Evreii își schim­ba soarta, iar Ion Antonescu se pregătea de
deportați locuiau în condiții insalubre, în frig, de multe eventuale negocieri de pace. Soarta evreilor deportați
ori nici puținul cuvenit pentru muncă nu îl primeau, în Transnistria a fost un subiect constant de presiune a
alimentele trebuiau să le cumpere la prețuri uriașe. autorităților americane în negocierile cu re­pre­zentanții
Acest lucru e dovedit și de faptul că cei mai mulți au României, în Turcia.

Dicționar
Deportare – Trimiterea unei comunități de pe te­
ri­toriul pe care locuiește în altă parte, cu scopul de
a schimba structura etnică a unei țări.
Rețineți!:
● Comunitățile evreiești din Bucovina și Basarabia,
trăind din Evul Mediu pe aceste meleaguri, au fost
nimicite în anii celui de al Doilea Război Mondial.
● Masacrele au început la intrarea trupelor româno-
germane în provincii.
● Cei care au scăpat de asaltul inițial au fost de­portați
în Transnistria, unde au avut parte de un tratament
inuman, încât mai bine de jumătate dintre ei nu
s-au mai întors.

70
 Holocaustul în Transnistria aflată sub
5
administrație românească. Deportarea evreilor
Unitatea

și romilor (reprimare și exterminare)

Deportarea evreilor
În 1941, în paralel cu derularea operațiunilor
militare din Basarabia, Bucovina și Transnistria, auto­
ritățile române au comis numeroase violențe la adresa
evreilor. Aceștia au fost victime ale acțiunilor de
„curățire a terenului”, execuții sumare, marșuri forțate
și jafuri. Ordinele au menționat: exterminarea pe loc
a evreilor din mediul rural, adunarea în ghetouri a
evreilor din orașe, deportarea evreilor în Transnistria.
Intenția deportării a fost aceea de a-i trece peste
Bug, în zonele administrate de germani. Aceștia din
urmă au refuzat să îi primească. La 30 august 1941,
prin acordul româno-german de la Tighina, Germania
a transferat României Transnistria. Drept urmare, din
septembrie 1941, evreii au fost reținuți în Transnistria,
care, până în 1944, a servit ca loc de deportare și
exterminare pentru sute de mii de evrei și romi. Astfel
Transnistria a devenit zonă de „depozitare etnică”. La
intrarea în Transnistria, evreilor li s-a confiscat aurul, Evreii trec Nistrul (1942).
bijuteriile, iar pentru bani s-a stabilit o sumă fixă.
Conform Raportului final al Comisiei „Elie Wiesel”,
Provincia era condusă de guvernatorul Gheorghe
numărul evreilor români și ucraineni, care au murit din
Alexianu, aflat în subordinea lui Ion Antonescu. Aici au
responsabilitate românească în principal, a fost între
fost deportați evrei din Basarabia, Bucovina de Nord
280.000 și 380.000.
și de Sud, din Ținutul Herța și Dorohoi. Ultimele trei
regiuni aparțineau Vechiului Regat.
Principalele masacre au avut loc în districtul Golta, Deportarea romilor
în lagărele din Bogdanovca, Dumanovca și Acmecetca. În mai 1942, din ordinul lui Ion Antonescu,
Condițiile de viață foarte grele, supraglomerarea, Jandarmeria și Poliția au efectuat în întreaga țară un
frigul extrem din timpul iernii și lipsa de hrană au fost recensământ special al romilor indezirabili. Au fost
factori care au dus la apariția dizenteriei și a epidemiei înregistrați toți romii nomazi și, dintre romii sedentari,
de tifos exantematic, cu o mortalitate foarte mare. De aceia care aveau cazier sau care nu aveau mijloace
asemenea, zeci de mii de evrei au fost împușcați de de existență sau o ocupație precisă. Recensământul
jandarmi cu sprijinul polițiștilor ucraineni. avea drept scop final obținerea omogenității etnice a
Atitudinea autorităților române față de deportații României. Au fost trecute pe liste 40 909 de persoane,
evrei s-a modificat treptat, pe măsură ce realizau că dintre care 9 471 nomazi și 31 438 sedentari. Dintre
războiul va fi pierdut. După ce, în octombrie 1942, aceștia, 25 000 au fost deportați. Majoritatea romilor
au fost sistate noile planuri de deportare, o parte a deportați au fost copii și femei care nu aveau cazier.
evreilor deportați în Transnistria a fost repatriată. În În iunie 1942, a început deportarea romilor
decembrie 1943, circa 6000 de evrei originari din nomazi, care s-a făcut pe jos sau cu propriile căruțe.
Dorohoi, și în martie 1944, 1800 de copii evrei rămași Drumul spre Transnistria a durat câteva săptămâni.
orfani au fost readuși în țară. Până în octombrie 1942, au fost deportați în

71
 Romi în Transnistria
Transnistria, 11 441 de nomazi (2 352 de bărbați, 2 375
de femei și 6 714 de copii).
Dintre cei 31 000 de romi sedentari indezirabili
au fost selectați pentru deportare 12 497 de persoane
(cei nemobilizați sau nemobilizabili în armată). În cele
din urmă, au fost deportați 13 176 de romi, cu nouă
trenuri de marfă. În octombrie 1942, Guvernul a decis
sistarea deportării în masă a romilor.
Romii au fost așezați în zona de sud-est a
Transnistriei, pe malul Bugului, în județele Oceacov,
Berezovca, Golta și Balta, în așa-zisele „colonii de
țigani” care aveau regim de lagăr și ghetou. Condițiile
în Transnistria au fost extrem de dure. Romilor nu li se
distribuia hrană suficientă, nu aveau haine călduroase,
Odessa, octombrie 1941, după cucerirea românească
72
nu au primit asistență medicală, iar bunurile le-au
fost confiscate (caii, căruțele, aurul). Foarte mulți
au murit în iarna 1942/1943 de frig, foame și tifos.
Dintre cei 25 000 de romi deportați au murit 11 000 în
Transnistria, majoritatea femei și copii. Romii care au
supraviețuit deportării s-au întors în țară, în primăvara
anului 1944, odată cu retragerea autorităților române
în fața ofensivei sovietice.
Deportarea și exterminarea evreilor din Basa-
rabia, Bucovina și Transnistria au fost ordonate de
Ion Antonescu din proprie inițiativă, nefiind rezultatul
presiunii germanilor. La fel s-a întâmplat și în cazul
deportării romilor.
 Rețineți!:
● Ion Antonescu a decis deportarea evreilor și ro­milor
în Transnistria.
● Autoritățile române voiau să scape de o mare parte
a evreilor, prin deportarea lor în zonele ad­minis­trate
de germani.
● Refuzul germanilor de a-i accepta pe evrei a dus la
concentrarea evreilor în Transnistria, unde mulți au
fost uciși de autoritățile române, de frig, de boli.
● Cei mai mulți dintre deportații romi erau copii și
femei, iar în cazul romilor nomazi, deportarea lor a
fost totală.

Repere cronologice
● 25 iulie 1941 – 25 000 de evrei basarabeni sunt
deportați dincolo de Nistru.
● august 1941 – în Basarabia, sunt înființate lagăre și
ghetouri provizorii pentru evrei.
● 30 august 1941, Tighina – este semnat un acord
româno-german prin care germanii transferă ro­
mânilor Transnistria, spre administrare.
● septembrie-decembrie 1941 – autoritățile române
efectuează deportări în masă ale evreilor.
● 9 octombrie 1941 – evreii din Bucovina de Sud
încep să fie deportați în Transnistria. În 2002,
guvernul României a decis, ca această dată să
devină „Zi Națională de Comemorare a Victimelor
Holocaustului din România”.
● 25 mai 1942 – recensământ special al romilor
indezirabili.
● 1 iunie 1942 – începe deportarea romilor nomazi în
Transnistria.
● septembrie 1942 – în Transnistria, sunt deportați
2 000 de evrei suspectați de comunism. În lagărul
de la Vapniarca ajung circa 1 000 dintre ei. Hrăniți
cu mazăre furajeră, 611 deținuți s-au îmbolnăvit
grav, iar unii au paralizat.
● 12-20 septembrie 1942 – 13 176 de romi sedentari
sunt deportați în Transnistria, cu nouă trenuri de
marfă.
● 13 octombrie 1942 – Consiliul de Miniștri decide
sistarea deportărilor în masă a evreilor și romilor în
Transnistria.
● 20 decembrie 1943 – încep să fie repatriați evreii
dorohoieni care supraviețuiseră deportării.
● 6 martie 1944 – sunt readuși în țară 1 846 de copii
evrei rămași orfani (din cei peste 5 000 aflați în
Transnistria această situație).
● martie-aprilie 1944 – autoritățile civile și militare
se retrag din Transnistria, în fața ofensivei so­vietice.

73
5
Studiu de caz
Unitatea

Evreii din Odessa

În toamna anului 1941, în contextul ofensivei spre est a
armatelor germane și române împotriva Uniunii Sovietice, orașul
Odessa a fost cucerit de armata română, după un asediu de două
luni, cu prețul unor mari pierderi. Odată instaurată administrația
militară românească, Odessa a fost scena unor execuții în masă,
parte a Holocaustului, de care este responsabil statul român,
condus la acea vreme de Mareșalul Ion Antonescu (autointitulat
Conducătorul).
La 22 octombrie 1941, a sărit în aer comandamentul militar
român. Acesta se afla în fostul sediu al NKVD (serviciul secret al
U.R.S.S.), care a fost minat de armata sovietică, în retragere. În
explozie au murit mai mulți ofițeri români și germani.
Ion Antonescu a acuzat populația evreiască a orașului pentru
această explozie și pentru pierderile de vieți omenești suferite
de armata română în timpul și după ce acesta a fost cucerit.
Drept represalii, el a ordonat armatei să execute operațiuni de Evrei în Odessa, înainte de război
purificare etnică. Astfel, au avut loc violențe în oraș, au fost uciși
sau spânzurați evrei. Aproximativ 20 de mii de evrei au fost duși
la Dalnic, lângă Odessa, înghesuiți în nouă magazii (barăci) care au
fost mitraliate, incendiate și aruncate în aer.
Supraviețuitorii au fost deportați și au pierit în Transnistria, în
lagărul de la Bogdanovca sau pe drum din cauza frigului, a bolilor,
a violurilor și a execuțiilor sumare.

Lectură istorică
„ Nr. 563. Drept represalii, dl. Mareșal Antonescu ordonă:
1) Executarea tuturor Evreilor din Basarabia refugiați la Ghetou Odessa, evrei cu soldat român
Odessa.
2) Toți indivizii care intră în prevederile ordinului 3161 din
23 Octomvrie 1941, care nu au fost încă executați, precum și alții
ce li se pot adăuga, vor fi băgați într-o clădire în prealabil minată
și care se va arunca pe urmă în aer. Aceasta se va face în ziua
înmormântării victimelor noastre.
3) Acest ordin se va fi distrus după citirea lui”.
(24.10.1941, Notă transmisă de colonelul Davidescu, șeful ca­
binetului militar al mareșalului Antonescu, generalului Nicolae
Macici, comandant al corpului 2 de armată din cadrul armatei a
Ofițeri și soldați români la Dalnic, unde au
4-a, Documente) fost executați evreii din Odessa

„Femeile au fost despărțite de copiii lor, bărbații au fost

despărțiți de femei. Au fost obligați să intre în câte un depozit. Pe mama mea am văzut-o ultima oară cum intra
în primul depozit. Eu aveam pe fratele meu cel mic în brațe. Am fost bătut ca să-i dau drumul. Am ajuns în cel
mai îndepărtat depozit cu ceilalți bărbați. Ușile s-au închis și după puțin timp am auzit un huruit ca de motor.
Se arunca benzină peste depozitele unde eram ținuți. Apoi am văzut cum zidurile iau foc. Unde eram eu o parte
din acoperiș s-a prăbușit. M-am cățărat cum am putut și am ieșit la lumină. Afară erau mitraliere care au deschis
focul asupra fugarilor. Eu am reușit să ajung spre un lan cu porumb și am scăpat cu viață”. (Mihail Zaslavsky,
supraviețuitor Dalnic)

74
 Evreii din Vechiul Regat și din sudul
5
Transilvaniei. Regimul de muncă obligatorie
Unitatea

și planurile de deportare în Polonia

În perioada septembrie 1940–august 1944, evreii
din Vechiul Regat și Transilvania de Sud, respectiv
teritoriul României după august 1940, au trăit în con­
dițiile impuse de etapele Holocaustului, așa cum
au fost ele gândite de guvernele conduse de Ion
Antonescu. Cele mai importante etape au fost: legis­
lația antisemită, munca obligatorie, spolierea eco­
nomică, evacuarea forțată și deportarea în ve­derea
exterminării.
Majoritatea decretelor-legi antisemite au fost
emise în perioada Statului Național Legionar. Aces­
tea au reglementat interdicții pentru evrei în viața
economică, social-politică și culturală – de la restrân­
gerea dreptului de participare până la ex­clu­dere.
Excepție au făcut economia și serviciul militar. Astfel,
„românizarea” economiei și participarea evreilor în
cadrul armatei au fost reglementate de mai multe ori
între 1940–1942.
Procesul de „românizare” a început în toamna
lui 1940. În mai 1941, a fost înființat Centrul Național
de Românizare, în subordinea Președinției Consiliului
de Miniștri, care se ocupa de trecerea în patrimoniul
statului a tuturor proprietăților evreiești. Acolo unde,
prin „românizarea” proprietăților din economie, nu
se puteau înlocui evreii din pozițiile de administrare
a activității, pentru a nu se dezorganiza activitatea, ei
rămâneau în planul secund, dar, asigurau în fapt bunul
mers al activității.
În concepția guvernării de la acea dată, evreii
erau cetățeni de rangul doi, „iudeobolșevici” și „tră­
dători”. Prin urmare, nu prezentau garanții, erau lipsiți
de patriotism și nu puteau fi convocați în armată.
Dar, puteau fi o resursă umană ieftină, chiar gratuită,
pentru muncă. Astfel, serviciul militar a fost înlocuit cu
obligația de a face muncă la obiective de interes local
sau național.
Sistemul muncii obligatorii a fost reglementat prin
măsurile legislative din decembrie 1940, mai, iunie și
iulie 1942. La început, numai bărbații între 18 și 50 de ani
erau supuși muncii forțate. În 1941, munca obligatorie
se extinde la evrei, bărbați și femei, cu vârsta între 20
și 57 de ani. Vârsta a fost singurul criteriu, recrutarea
evreilor nu ținea seama de pregătirea profesională sau
alte posibile aspecte particulare ale persoanelor.
Prin muncă obligatorie, s-au desfășurat întot­
deauna numai activități de muncă fizică: curățarea și
dezăpezirea orașelor, construcția de căi ferate, șantiere
de construcții, cariere de piatră, munci fizice în folosul
armatei. Marele Stat Major a fost desemnat să recruteze
și să organizeze sistemul de muncă. Atunci când munca
era organizată în lo­calitate, evreii rezidenți prestau
activitatea și zilnic reveneau la domiciliu. Curățarea
zăpezii, de exemplu, s-a efectuat în asemenea condiții.
Pentru muncile în afara localității au fost organizate
tabere sau colonii de muncă. Tabere de muncă au
fost la Teiș, lângă Târgoviște, județul Dâmbovița,
Predeal, județul Brașov, Doaga, județul Vrancea,
Cobadin, Mereni, Osmancea, județul Constanța etc.
„Detașamentele de muncă” au fost folosite pentru a se
construi căi ferate între București–Craiova, București–
Urziceni, Bumbești–Livezeni–Petroșani.
Contra unor taxe speciale, evreilor declarați „utili
pentru economie”, li s-a permis să-și păstreze locurile
de muncă. Acest fenomen a fost afectat de corupție
și abuzuri și a devenit o sursă de îmbogățire pentru
funcționarii publici ai regimului Antonescu. În anul
1943, un raport al Marelui Stat Major recunoștea
dublul eșec al muncii obligatorii. Nici economia națio­
nală nu a avut de câștigat, iar comunitățile evreiești,
contribuitoare esențiale la buget, au fost distruse.
Condițiile de muncă și de viață în aceste tabere
sau colonii de muncă erau, de cele mai multe ori, la
limita supraviețuirii. Hrana, locul și felul muncii erau
Evrei într-o colonie de muncă, Pallas Dobrogea 1941

75

Evrei la muncă, iarna 1942, în Brașov, România
factorii principali care influențau starea de sănă­
tate. Sustragerea de la munca forțată se sancțio­
na conform Codului juridic al justiției militare. A fost
introdusă o sancțiune specială, anume pentru aba­teri
grave, deportarea împreună cu întreaga familie, în
Transnistria. O mărturie a unui astfel de caz a povestit
Schița cu situația evreilor din fiecare judeţ, 1 oct. 1941
76
Sonia Palty, pe atunci o adolescentă de 14 ani. Ea a fost
deportată cu familia în Transnistria, pentru 14 luni.
Evreii fiind catalogați „trădători”, intrarea
României în război a însemnat pentru ei evacuarea
din zona de graniță cu Basarabia. Astfel, în Est, evreii
din sate și orașele mici au primit ordin să se evacueze
în localitățile centre administrative județene. Practic,
a fost o strămutare forțată, care avea să continue și
în alte zone ale țării, ca o metodă de a ține mai ușor
sub control comunitatea eveiască. Statul nu își asuma
nicio obligație în cadrul acestor evacuări. Fiecare se
descurca cum putea sau organizațiile locale evreiești
se îngrijeau să asigure condiții minime de trai. De
ase­menea, bărbații evrei din zona de frontieră au
fost adunați și închiși pentru câteva luni în lagărul de
la Târgu Jiu, unde au prestat muncă la calea ferată
Bumbești-Livezeni.
În 1942, în urma deciziilor luate de către
Germania, la Conferința de la Wansee, din ianuarie,
dar și a acordului direct pe care guvernul român l-a
dat Germaniei, au început pregătirile pentru aplicarea
„Soluției finale” pentru evreii din Vechiul Regat și
Transilvania de Sud.
Prima mențiune documentară cu privire la acest
plan este o informare a Gestapoului către Ministerul
de Externe din Germania, conform căreia România va
începe deportarea spre lagărele de exterminare din
 Adresa CFR deportare
Polonia, la 10 septembrie 1942. Evreii urmau să fie
deportați în lagărul de exterminare din Belzec. Planul
elaborat în primăvară prevedea ca 280.000 din cei
300.000 de evrei, care mai erau în Vechiul Regat și sudul
Transilvaniei, să fie deportați în vederea exterminării.
Acordul a fost dat de Ion Antonescu, Mihai Antonescu
și Radu Lecca. În iulie 1942, Adolf Eichmann comunica
la Berlin despre pregătirile care au loc la București.
În toamnă, situația pe front începe să se mo­di­
fice, bătălia de la Stalingrad era în stagnare și dădea
semne de recul. Prin urmare, în octombrie 1942,
Rețineți!:
● În perioada celui de Al Doilea Război Mondial,
cetățenii români de origine evreiască au fost supuși
unui proces de anulare a drepturilor civile, de
discriminare și de eliminare fizică.
● Evreii din Vechiul Regat și sudul Transilvaniei au fost
obligați la muncă, să doneze haine și alte bunuri și
mai ales să plătească taxe și „împrumuturi”.
● În primăvara lui 1942, administrația românească în
colaborare cu reprezentanți ai Germaniei naziste
au elaborat un plan de deportare a evreilor din
Vechiul Regat și din sudul Transilvaniei în lagărul de
exterminare de la Belzec.
● Planul nu a fost pus în practică pentru că situația pe
front începea să se schimbe în toamna lui 1942 și
Antonescu păstrează evreii ca „monedă de schimb”.
guvernul decide oprirea pregătirilor în vederea
deportării evreilor la Belzec. Această decizie a fost
una strict geostrategică și de pregătire a lui Ion
Antonescu pentru probabilitatea în care tabăra
ger­mană avea să piardă războiul. Așa cum a re­cu­
noscut Antonescu, ulterior, scopul lui era să câștige
războiul, dar exista și cealaltă variantă. În cazul în care
ar câștiga democrația, aceasta este „iudeocrație”.
„Iudeobolșevicul trădător” devenea astfel „mo­ne­dă de
schimb”. Evreii din România nu au mai fost deportați la
Belzec.
Repere cronologice
● decembrie 1940 – Decret-lege nr. 3984 cu privire
la statutul militar al evreilor, care sunt excluși de la
serviciul militar și obligați la muncă fizică.
● mai 1941 – se înființează Centrul Național de
Românizare.
● 21 iunie 1941 – evacuarea evreilor din zonele ru­
rale dintre Prut și Siret în capitalele de județ și în
lagărul de la Târgu Jiu.
● 14 mai 1941 – Decret-lege nr. 1403 privind orga­ni­
zarea muncii naționale.
● mai 1942 – Recensământul populației evreiești din
România.
● 13 octombrie 1942 – Consiliul de Miniștri a stopat
deportările de evrei.
77
 Rezistența evreilor și eforturile de
5
repatriere a deportaților din Transnistria
Unitatea
În anii 1940 – 1941, Federația Uniunilor de Comu­
nități Evreiești din România a fost principalul organism
care a coordonat activitatea acestora. Președintele
Federației, dr. Wilhelm Filderman, a fost inițiatorul și
conducătorul politic al vieții evreiești în acest moment
istoric, când colectivitatea evreiască din România s-a
confruntat cu probleme existențiale dintre cele mai
complicate din întreaga sa istorie.
Wilhelm Filderman a adoptat tactica luptei le­
gale, calea petițiilor, a audiențelor și a stabilirii con­tac­
telor cu personalități politice și clericale cu influență în
cercurile guvernamentale, care au acceptat să intervină
în favoarea evreilor, activitate pe care a continuat-o și
după desființarea Federației.
De asemenea, el s-a mobilizat pentru crearea unui
sistem de instituții de asistență socială și medicală.
Astfel, cu sprijinul organizației Joint, în ianuarie 1941
s-a înființat Comisia Autonomă de Ajutorare, care s-a
preocupat de grupurile cele mai defavorizate: victimele
Pogromului legionar din ianuarie 1941, a Pogromului
de la Iași, iunie 1941, evreii deportați din sate și orașele
Memoriu, rezistența evreilor
78
mici în capitale de județ etc. O luptă constantă a fost
dusă pentru întrajutorarea și readucerea în teritoriul
românesc a deportaților din Transnistria.
În perioada Holocaustului au fost redactate zeci
de memorii și petiții. Conștienți de faptul că restricțiile
împotriva evreilor nu vor fi eradicate, solicitările erau
mai degrabă legate de anumite evenimente care
produceau un impact distrugător prea puternic asupra
vieții evreilor, fie ele urmăreau să limiteze sfera de
aplicație sau ritmul deciziilor. Principalele subiecte
revendicate au fost: restituirea bunurilor jefuite de
legionari, încetinirea ritmului procesului de românizare,
modificarea legii de expropriere a bunurilor urbane,
renunțarea la înființarea de ghetouri, autorizarea
reîntoarcerii evreilor în orașul Panciu, eliminarea
ordinului de a purta un semn distinctiv etc.
O procupare importantă a fost solicitarea de
măsuri care să îmbunătățească viața deportaților în
Transnistria, cum ar fi obținerea acceptului pen­tru a
se putea trimite medicamente și hrană. De asemenea,
s-au depus eforturi pentru a salva copiii orfani din
Petiţie, rezistența evreilor
Transnistria. Astfel, pe 2 ianuarie 1943, Ion Antonescu
și Mihai Antonescu au primit o Notă în care se prezenta
situația celor 5.000 de copii, între 2 și 16 ani, rămași
orfani în Transnistria.
Astfel de corespondențe au continuat și în lu­
nile care au urmat, semn că autoritățile române nu
reacționau. Abia în contextul avansării armatei so­
vietice, repatrierea parțială a început în ultima decadă
a lunii decembrie 1943. Primii au fost repatriați evreii
din Dorohoi. În martie 1944, au fost readuși 1846 de
copii, dintre cei peste 5 000 rămași orfani.
O altă modalitate prin care s-a încercat dimi­
nuarea suferințelor populației evreiești a fost acțiu­
nea individuală. Petiții și memorii au adresat și cei care
aveau rude deportate în Transnistria. De asemenea,
evrei aflați în deportare se adresau lui Ion Antonescu
pentru a fi repatriați. Toate aceste petiții au rămas
nerezolvate.
Rețineți!:
● În perioada guvernării lui Ion Antonescu, un rol
hotărâtor în organizarea luptei evreilor pentru
supra­viețuire a revenit unei rețele comunitare de
instituții.
● În anii 1940–1941, Federația Uniunilor de Comunități
Evreiești din România, a fost principalul organism
care a coordonat activitatea acestora.
● Dr. Wilhelm Filderman a fost Președintele Federa-
ției Uniunilor de Comunități Evreiești din România.
● Procesul de repatriere s-a desfășurat în mai multe
etape.
Știați că?
• Mișcările de tineret evreiești – în special
Hashomer Hatzair – au fost esențiale pentru crea­
rea unor grupări de rezistență.
• La data de 15 martie 1944, în Transnistria
mai erau 59 916 de evrei şi 12 083 de romi originari
din România. În doar trei ani, trei sferturi din totalul
evreilor de­por­taţi au pierit în Transnistria.
Dicționar
A repatria – a înapoia sau a aduce în patrie o per­
soană sau o valoare care părăsise țara.
Deportat evreu întors din
Transnistria
Repere cronologice
● octombrie 1941 – a început marea deportare a
evreilor din Bucovina în Transnistria.
● 2 ianuarie 1943 – Dr. Wilhelm Filderman a transmis
conducătorului statului și lui Mihai Antonescu o
notă în care a prezentat situația copiilor între 2 și
16 ani rămași orfani în Transnistria.
● 4 august 1943 – Dr. Wilhelm Filderman a obținut o
audiență la generalul Constantin Vasiliu pe care l-a
informat despre situația deportaților din Dorohoi,
Darabani și Herța, aflați la Moghilev.
● 23 septembrie 1943 – Dr. Wilhelm Filderman
s-a adresat din nou generalului Vasiliu, cerând
scoaterea evreilor aflați în Transnistria din zonele
de retragere a trupelor germane.
● 12 octombrie 1943 – Dr. Wilhelm Filderman a
revenit cu un memoriu către Mihai Antonescu
și generalul Vasiliu, arătând că evreii au murit
oameni nevinovați.
● 17 noiembrie 1943 – ordinul lui Ion Antonescu
privind concentrarea tuturor deportaților la
Vijnița, unde urma ca Centrala să construiască
barăci.
● 24 noiembrie 1943 – Consiliul de Miniștri a al­
cătuit o listă de propuneri cu localitățile în care
puteau fi cazați repatriații.
● 20 decembrie 1943 – au început să revină în țară
primii locuitori din Dorohoi, supraviețuitori ai
deportării.
79
 Studiu de caz
5
Unitatea

Wilhelm Filderman

Wilhelm Filderman (1882–1963) a fost cel mai important conducător al

comu­ni­tății evreiești din România interbelică.
A absolvit Facultatea de Drept din București (1906) și a obținut doctoratul la
Paris (1909). În perioada 1923–1947 a fost președintele comunităților evreiești
din România, sub diverse forme de organizare (Uniunea Evreilor Pământeni,
Uniunea Evreilor din România, Uniunea Comunităților Evreiești din Vechiul Regat,
Federația Uniunilor de Comunități Evreiești din România Mare). A participat
la Primul Război Mondial și a fost decorat cu „Virtutea Militară” și „Coroana
României”.
Wilhelm Filderman a făcut parte din delegația României la Congresul de Pace
de la Paris (1919–1920) și a contribuit la redactarea „Tratatului privind drepturile
minorităților”, prin care a urmărit să obțină încetățenirea pentru evreii din
România Întregită. De asemenea, a militat, prin memorii, scrisori și petiții, pentru
drepturile evreilor, împotriva legilor antisemite ale guvernului Goga, dictaturii
W. Fildermann,
regale și a celor din timpul guvernării Ion Antonescu. (1882–1963),
A insistat pentru oprirea deportărilor și reîntoarcerea evreilor din Transnis­ preşedintele U.E.R.
tria. În urma memoriilor și petițiilor adresate autorităților, Ion Antonescu a
considerat excesivă această presiune și a ordonat deportarea lui în Transnistria
(30 mai – 2 august 1943). A fost repatriat ca urmare a inter­venției regelui Mihai, a reginei mamă Elena și ale lui
Iuliu Maniu.
În 1945, el a demisionat din conducerea Federației, iar în 1948, sub presiunea noilor autorități comuniste,
a părăsit România și s-a refugiat la Paris. În anul 1950 este judecat în lipsă, pentru trădare și ostilitate față de
regimul comunist. A fost reabilitat în anul 1968.

Lectură istorică
„Numărul orfanilor a crescut de la o mie la cinci
mii: copii între 2 și 16 ani. Într-un singur orfelinat, din
140 de copii au murit 26 într-o lună. Zac goi, în paturi
fără rufe de pat, camere neîncălzite, fără geamuri, așa
că nu se pot coborî din pat pentru satisfacerea ne­
voilor lor și trăiesc într-o atmosferă pestilențială. Toți
suferă de eczeme, furunculoză, scabie și alte boli și
sunt subalimentați în așa măsură încât, după cum se
dovedește cu alăturatele fotografii, apar drept strigoi!
Nu există decât o soluție: readucerea imediată a copiilor
sub 18 ani în Cernăuți, unde viața nu costă nici un sfert
din ce costă în Transnistria și unde caritatea publică va Copii evrei orfani întorși din Transnistria,
da roade și va putea îngriji de emigrarea lor”. 28 februarie 1944
(2 ianuarie 1943, Notă transmisă de Wilhelm
Filderman lui Ion și Mihai Antonescu, în M. Carp, Cartea Neagră).
„... Motivarea acestei impuneri excepționale ar fi că în timp ce românii sângerează pe front, evreii acumulează
averi... De unde să dea aceștia miliardele cerute, evreii care sunt prejudiciații românizării, nu beneficiarii ei!...
Față de cele ce preced, tributul ce se cere astăzi evreilor apare ca imposibil de realizat, pentru a nu mai spune că
este nedrept. Nedrept pentru că nu este drept ca o populație căreia i s-au luat toate bunurile și dreptul la muncă
să fie impusă la dări suplimentare”.
(12 mai 1943, Memoriu prin care se protestează față de obligația ca evreii să plătească o nouă taxă, în
Documente).

80
5
Studiu de caz
Unitatea

Mărturii ale supraviețuitorilor evrei și romi

din Transnistria
Mărturiile supraviețuitorilor constituie un izvor important de cunoaștere a Holocaustului în România.
Mai jos, sunt câteva mărturii în acest sens.

Miriam Korber-Bercovici (n.1923) a fost deportată în octombrie 1941, cu întreaga familie, din
Câmpulung Moldovenesc la Moghilev în Transnistria. Aici a ținut un jurnal pe toată perioada deportării,
adică 1941–1944.
„Vineri, 7 noiembrie 1941. [...] în prima noapte la Atachi am văzut ce înseamnă mizerie omenească.
Am văzut oameni fără chip omenesc, am văzut copii cu ochii umflați, picioare degerate, mânuțe
neputincioase: mame cu copii morți în brațe, bătrâni, tineri înveliți în zdrențe: erau evreii din lagărul
Edineț. Alungați din urmă, cu microbul tifosului în ei, plini de păduchi, pe jumătate morți de foame, au
năvălit în Atachi...
Luni, 12 ianuarie 1942 [...] La Șargorod am văzut atâta mizerie încât mi se pare că mai multă nici
că poate exista. În primul rând, m-a impresionat soarta tristă a lui Medy. Săraca noastră prietenă. […]
Îi muriseră bunica și bunicul. În aceeași zi, o așa mare nenorocire! […] Am ajuns ca animalele. Privim
nenorocirea altuia și nu-l putem ajuta... la Șargorod e o epidemie de tifos, […] Mor oamenii cu zecile pe
zi și mi s-a povestit că de curând au murit într-o zi 40 de oameni și toți au fost îngropați într-o groapă
comună. Mormintele comune sunt uzuale: 13-20 persoane într-un mormânt și nici măcar nu-i îngroapă
în sicrie sau scânduri.”
(Miriam Korber-Bercovici, Jurnal de ghetou)

Nunta Silviei Şterberg cu Izi Şterberg, Câmpulung Moldovenesc, 1935. Rândul unu, de jos, stân-
ga dreapta: 1 şi 4, copiii Szabo, ucişi la Auschwitz, 2, Silvia Hoişie Korber, sora, 3, Marton Blum. Rândul
doi, stânga dreapta: Ana Şterberg, mama miresei, a murit în Transnistria, Toni Korber, bunica autoarei, Sil-
via Şterberg, mireasa, a
murit în Transnistria, Izi
Şterberg, mirele, a murit
în Transnistria, Avraham
Mendel Korber, bunicul
autoarei, mama şi ta-
tăl mirelui. Rândul trei,
stânga dreapta: Clara
Korber, mama autoarei,
(nume necunoscut) in-
vitată din partea mirelui,
mătuşa, Miriam Berco-
vici, 12 ani, Eva Szabo
şi Roza Blum, mătuşile
autoarei. Rândul patru,
stânga dreapta: Teodor
Korber, vărul autoarei
şi unchii Izidor Korber,
Sam Wolf, Simon Blum,
Şomo Şterberg, fratele
Nunta Silviei Şterberg
mirelui.

81
 Ruth Guttmann avea 8 ani în 1941 când a fost deportată cu familia din Rădăuți la Djurin, în
5
Unitatea
Transnistria.
„Școala era plină de oameni. Deci o școală, știu eu 10-12 clase, plină de oameni – până în
primăvară nu mai rămăsese niciun om; [...] În templu, în partea unde erau femeile, stăteau basarabenii,
grămadă unul peste altul în agonie... Tata m-a dus acolo să văd care e situația, adică educativ, ca să
nu mai pretind, să nu fiu prea pretențioasă, [...] Nimeni din cei care au locuit acolo, în templu, nu a
supraviețuit... Bunicii din partea tatălui au murit după un an, dar în chinuri groaznice, cu răni puternice
și mirosea foarte, foarte urât, din cauza rănilor care puroiau, slăbiseră foarte tare”.
(Radu Ioanid, Holocaustul în România)

În septembrie 1942, Anuța Radu,

căsătorită Brânzan, (1934–2018) a fost deportată
din orașul Roșiorii de Vede, împreună cu părinții și
trei surori, în Transnistria, județul Oceacov. Tatăl,
mama și sora cea mare au murit în Transnistria.
Anuța a reușit să supraviețuiască și să le aducă
acasă pe cele două surori mai mici, Margareta și
Verginia, de 7 și 5 ani.
„Ne-a luat mătușa Zozica și ne-a dus la fotograf pe
toate patru [...]: «Măcar mă duc să le fotografiez,
să rămână și mie o fotografie, așa, cu ele toate».
[...] Și ne-a fotografiat pe toate la rând, așa cum
suntem în ultima zi când plecăm la poliție...Acolo,
mâncare nimic, ne aduceau niște grăunțe ca la vite,
câte o cutie de grăunțe, și după asta a dat un tifos
de în primăvară din 700 n-au mai rămas nici 30
de inși. [...] În noaptea de Sf. Ion a murit mama.
[...] A fost bolnavă vreo patru-cinci zile. Aiura, nu
mai era conștientă. [...] Da, fiindcă ea acolo nu
mai mânca, nu mai bea nici apă, doar se bătea cu
capul de pereți, și țipa și zicea: «Mă uit la copiii
mei acuma că n-au nici apă, mă uit la copiii mei că
n-au nici pâinică». (Michelle Kelso, Luminița Mihai
Cioabă, Radu Ioanid, Tragedia romilor deportați în
Transnistria, 1942–1945). Anuța Radu și surorile ei

Maria Stancu-Costea (1936–2017) a fost deportată din orașul Pitești, împreună cu mama și alte patru
surori. Anicuța și Ioana au murit în Transnistria, la scurt timp de la deportare. Anicuța avea două luni
iar Ioana trei ani.
« Într-o seară au venit patru jandarmi și i-au spus lu' mama așa: «Strânge-ți lucrurile, îmbracă-ți copilul
bine și ne urmați». Mama avea copil de 18 zile, era lăuză. Aveam o soră de trei ani, una de 11 ani, și
una de nouă ani și eu eram de șapte ani. Cinci fete eram. [...] Păi vă dați seama că eu, când am auzit că
mama ne-a trezit din somn, m-a apucat un tremurat, dar nu știam de ce tremur. Și mama îmi spunea:
«Stăpânește-te că nu ne face nimic. Stai cuminte. Să vezi ce frumos ne duce și unde ne duce, ce bine
e! » Ce era să spună mama? [...] Mama a apucat să zică „Soțul meu este pe front” Dar [polițistul] a zis.
«Hai, mișcă ce mai îmi spui tu mie că bărbatu ți-e plecat? Dă-i drumul, fă-ți bagajul și dă-i drumul!» [...]
Și mama își stăpânea lacrimile ca să nu vedem noi că plânge. Și-a pus barba în piept și mergea cu noi
de mână și cu copilul în brațe. [...] Acolo, la gară, ne-au băgat în vagoane de vite. »

82
Evaluare
A. Citiți, cu atenție, întrebarea și alegeți răspunsul corect.
1. Operațiunea „Barbarossa”, adică războiul împotriva U.R.S.S., a început la data de:
a. 22 iunie 1941 b. 23 august 1944 c. 1 septembrie 1929 d. 1 februarie 1943
2. Rebeliunea legionară s-a desfășurat în perioada:
a. 4-6 septembrie 1940 b. 28-29 iunie 1941 c. 21-23 ianuarie 1941 d. 21-23 ianuarie 1940
3. Acordul din 30 august 1941, semnat între Germania și România a prevăzut transferul teritoriului numit:
a. Odessa/Bucovina b. Tighina/Transnistria c. Chișinău/Transnistria d. Tighina/Basarabia

B. Identificați corespondența între coloana 1 și coloana 2.

coloana 1 coloana 2
a. Pogromul de la Iași 1. Numele de cod dat războiului împotriva U.R.S.S.
b. Regimul condus de I. Antonescu 2. 2.500 evrei în 35 de vagoane de marfă pentru vite
c. Barbarossa 3. 9 octombrie 1941
d. Decretul-Lege nr. 842 din 27 martie 1941 4. 1194 de victime evrei
e. „Curățirea terenului” – varianta românească 5. Deportările la Nistru se opresc datorită haosului
f. Bătălia de la Stalingrad 6. 125 de victime evrei
g. La Abator sau în pădurea Jilava 7. 4 septembrie 1942-2 februarie 1943
h. Federația Uniunilor de Comunități Evreiești 8. Curtea Chesturii
i. „Trenul morții 2” 9. „Soluția finală” – varianta germană
j. Repatrierea evreilor din Dorohoi
10. Confiscarea proprietăților evreiești de la orașe
k. Traseul Iași-Călărași
11. 13 octombrie 1942
l. August 1941
12. 1900 evrei în 18 vagoane pentru vite
m. „Curățirea terenului”
13. Iunie 1942
n. Deportarea romilor nomazi în Transnistria
14. Între 25.000 și 45.000 de evrei au fost asasinați
o. Deportarea evreilor din sudul Bucovinei în Transnistria
15. 27 ianuarie 1941-23 august 1944
p. Oprirea deportărilor evreilor și romilor în Transnistria
16. 10 septembrie 1942
q. „Trenul morții 1”
r. Aducerea în țară a 1.846 de copii evrei rămași orfani 17. 6 martie 1944
s. Plan de deportare la Belzec a 280000 de evrei din 18. 20 decembrie 1943
România 19. Centrala Evreilor
ș. Traseul Iași-Podul Iloaie 20. 1489 de victime evrei

C. Citește, cu atenție, sursa de mai jos și rezolvă cerințele.

„La 7 iunie [1941 s-a ţinut] o şedinţă a Biroului Politic al Partidului Naţional Ţărănesc în care, în cuvântarea
sa, Maniu spune că după informaţiile pe care le are, izbucnirea războiului este o chestiune de zile şi că noi
vom fi antrenaţi în acest război care nu poate fi evitat şi nici măcar nu poate fi amânat. Părerea lui este că,
în ipoteza izbucnirii războiului care se profilează cu certitudine, Armata română trebuie să intre în Basarabia
pentru a asigura ocuparea provinciilor româneşti, ferind aceste provincii de rigorile unei ocupaţii germane.
Dar că armata trebuie să se oprească pe Nistru, ca România să nu poată fi acuzată niciodată că şi-a depăşit
frontierele legitime şi că a intrat în teritorii străine! În acest sens, îi face o scrisoare generalului Antonescu.
Generalul Antonescu era plecat deja în Moldova, iar generalul Zaharia care a primit scrisoarea a promis că i-o
va trimite la Marele Stat Major care era deplasat pe linia de frontieră. În sfârşit, la sfârşitul acestei scrisori,
Maniu adaugă: Suntem, aşa cum v-am spus în repetate rânduri, absolut împotriva colaborării pe care aţi
iniţiat-o cu Germania, mai cu seamă că se vede că această colaborare tinde să fie nelimitată, despre care
considerăm că va fi nefastă pentru ţară, întrucât la sfârşitul războiului anglo-saxonii vor câştiga, căci ei nu
pot fi înfrânţi…”
(Cu privire la atitudinea lui Iuliu Maniu despre războiul contra U.R.S.S.)

1. Precizați, pe baza textului, o informație referitoare la colaborarea militară româno-germană.

2. Menționează, din sursa dată, o relație cauză-efect, stabilită între două informații, precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv efect).
3. Realizează, în aproximativ o pagină, un eseu despre participarea României la războiul antisovietic.
4. Formulează, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la atitudinea lui Iuliu Maniu privind
războiul dincolo de Nistru, însoțindu-l cu două argumente din text.

83
 Evreii din Nord-Vestul Transilvaniei aflat sub autoritatea statului ungar
5
(1940-1944): expulzări, detașamentele de muncă din Ungaria și Ucraina,
Unitatea

ghetoizare și deportare la Auschwitz și în alte lagăre de exterminare

Ca urmare a semnării de către miniștrii de ex-

terne ai României și Ungariei, în prezența miniș-
trilor de externe ai Germaniei și Italiei, a Tratatu-
lui de la Viena din 30 august 1940, Transilvania de
Nord și Maramureșul au devenit regiuni ale sta-
tului ungar. În aceste regiuni, trăiau aproximativ
164.000 de evrei. În Maramureș, mulți evrei se
ocupau cu munci agricole.
Structura socio-economică a evreilor transil-
văneni era similară cu aceea a evreilor din provin-
ciile vecine, ei fiind implicaţi în afaceri, industrie, Evrei maramureșeni deportați, 18 mai 1944,
comerţ, în profesiunile liberale sau în administra-
ție. Anexarea Transilvaniei de Nord la Ungaria a Aproximativ 15.000 de bărbați evrei, cu vâr-
însemnat, pentru evrei, implementarea legislați- sta cuprinsă între 14 și 48 de ani, au fost înrolați
ei antisemite specifice. Cele mai afectate catego- în detașamentele serviciului auxiliar de muncă,
rii au fost funcționarii publici și elevii, respectiv aflate în subordinea armatei. Trimiși la început
studenții. Cei dintâi au fost concediați iar cei din în Ungaria sau Iugoslavia, în vara anului 1942 au
urmă au fost aproape în totalitate exmatriculați fost duși să sape tranșee pe linia frontului din
din sistemul de învățământ de stat. Ucraina. Cea mai mare parte dintre ei au murit.

Grup de femei și copii la Auschwitz

84
 O componentă importantă a politicii antise-
mite ungare în teritoriile alipite au fost expulză-
rile de populație. Astfel, începând cu octombrie
1940, în urma unei așa-zise verificări a cetățeniei,
zeci de familii de evrei din Miercurea-Ciuc, Bor-
sec și alte localități din Ținutul Secuiesc au fost
alungate peste granița maghiaro-sovietică, la
Iasinia, (astăzi Frasin în raionul Rahiv, Ucraina).
Un al doilea val de expulzări a avut loc în vara
lui 1941. Atunci, familii de evrei din Maramureș
și Sătmar au fost deportate la Kameneț-Podolski,
astăzi în Ucraina, unde marea majoritate au fost
uciși (27-28 august 1941).
În ciuda măsurilor discriminatorii implemen-
tate de autoritățile maghiare, evreii din Transil-
vania de Nord trăiau într-o relativă siguranţă fizi- Sinagoga Malbish Arumim din Sighetu Marmației
că, convinşi fiind că vor continua să se bucure de
susținerea guvernului conservator de la Budapes- sau orașele mici au fost transferați în ghetouri
ta. Această convingere a fost complet răsturnată organizate în Cluj, Dej, Şimleu Silvaniei, Satu
după ocuparea Ungariei de către Germania, la 19 Mare, Baia Mare, Bistriţa, Gherla, Oradea, Târgu
martie 1944. Anterior intrării trupelor germane, Mureş, Reghin, Sfântu Gheorghe, Sighetu Mar-
Miklós Horthy, conducătorul statului maghiar, s-a maţiei și Vișeu de Sus. Ghetoizarea evreilor din
întâlnit cu Adolf Hitler. La această întâlnire, Hor- Transilvania de Nord a început la 3 mai 1944,
thy a acceptat ultimatumul german și a fost de la ora 5 dimineața. Ghetourile s-au organizat în
acord ca statul maghiar să predea mai multe sute depozite, fabrici scoase din uz, cărămidării, pă-
de mii de muncitori evrei întreprinderilor agricole duri sau în cartierele sărace cu populație majo-
și industriale germane. A fost vorba, de fapt, de ritar evreiască. În toate ghetourile, condițiile de
acordul privind implementarea „Soluției finale”. trai au fost cumplite (supraaglomerare, igienă
Pentru implementarea planului de exter- corporală și asistență sanitară improprii, insufi-
minare a evreilor din Ungaria, este trimis la Bu- ciența hranei și a apei). Violența fizică a fost o
dapesta Adolf Eichmann, însoțit cu puțin peste caracteristică a vieții în ghetou, jandarmeria și
o sută de militari SS. Aceștia și-au îndeplinit mi- poliția maghiară i-au torturat pe cei ghetoizați
siunea cu succes, într-un timp extrem de scurt,
pentru a le smulge informații cu privire la lo-
bucurându-se de susținerea totală a autorităților
cul în care și-ar fi ascuns bunurile de valoare.
maghiare. Guvernul maghiar a pus la dispoziţia
Primul transport a plecat spre Auschwitz la
naziştilor jandarmeria, poliţia şi serviciul civil
15 mai 1944. În următoarele 24 de zile, au fost
administrativ. Suplimentar, a adoptat o serie de
deportați 289.357 de evrei din Ungaria. Printre
decrete antievreieşti care erau concepute să izo-
aceștia s-au aflat și 131.639 de evrei din Transil-
leze, să exproprieze şi să ghetoizeze evreii în ve-
vania de Nord. Dintre aceștia, aproximativ 15%
derea deportării lor în masă.
Exterminarea evreilor din Transilvania de au supraviețuit.
Nord. În martie 1944, în Transilvania de Nord și Politica de exterminare a evreilor a continuat
Maramureș erau aproximativ 135.000 evrei. La până în ultimele zile ale ocupării Transilvaniei de
22 martie, Miklós Horthy a numit un nou guvern, Nord. Astfel, în septembrie 1944, când se aflau în
condus de Döme Sztojay. În contextul înaintării retragere, trupe de jandarmi maghiari, sprijinite
rapide a armatei sovietice, guvernul emite mai de localnici, membri ai gărzii civile maghiare, au
multe decrete pentru a rezolva problema evre- masacrat și torturat peste 126 de evrei în locali-
iască, referitoare mai ales la teritoriile alipite Un- tatea Sărmașu, județul Mureș.
gariei. Oficialii militari şi civili maghiari şi germani
Astfel, prin Decretul nr. 6163/1944, s-au implicaţi în „Soluţia Finală” din Ungaria, inclusiv
stabilit măsurile generale în vederea depor- din Transilvania de Nord, au fost judecaţi după
tării la Auschwitz. Evreii din localitățile rurale război.

85
 Tiszakarád Dombrád(7) Kisvárda(15) BEREHOVE(19) Hust(21)
Bene Koroleve Neresnîţia
Vînohradiv(13)
VIII
Gyüre
B E R E G
TRANSILVANIA DE NORD
Sokîrniţea Tereblia
Gáva za Vilhivţi
Tis

ba
Vásárosnamény Vîloc Kobiletka Poliana Bohdan(6)

ja
Tarpa

bîr
Ibrány (7) Tis

Taras
Demecser Ciornotîsiv Tarna Mare a Rahiv(12)

la
Nyírkárász

Ta
a Tîsobîkev Vîşkovo(8)

Tis
Tis Buştino Nijnia Apşa(8) Verhnie Vodiane(7)
UGOCEA
Nyírmada Kölcse

VIII
Kemecse

a
Tur
Tiaciv(11) Teresva
Bocicoiu Mare(7)

(1940–1945)

So
Nagydobos
Câmpulung

me
Cras
Nagypalád Turţ Solotvino(9)
Dilove

ş
Sóstófürdô Cămărzana la Tisa Tis
Baktalórántháza Fehérgyarmat(6)

na
Halmeu a

SZABOLCS Mátészalka(10)
Gacsály
Turulung
Tur
Bixad
Sighetu Marmaţiei (26) Frontiera de stat (1940–1945)
Oros(7)
Nyírmeggyes Micula Iz Coştini Poienile de sub Munte(9)
NYÍREGYHÁZA(60) Porcsalma Livada
Negreşti-Oaş Berbeşti a
Bârsana
Bistra Frontiera de la Trianon
Nagykálló(10)
Máriapócs

Kállósemlyén
Nagyecsed(8)
Csenger
Botiz Oraşu Nou M A R A M U R E Ş
Hărniceşti
Graniţă de comitat şi municipiu
Nyírbátor(12) Viş
SATU MARE (52) Medieşu Aurit Ocna Şugatag Strâmtura eu
Graniţă de ocol
Vişeu de Sus(16)
Újfehértó(15)
Balkány(7)
Mérk
S Ă Doba
T M A Seini
R Rozavlea

Limită a circumscripţiei de jandarmerie

Cărăşeu Dragomireşti Borşa(12)
Someş
Ferneziu Iza Moisei(6)
Nyírmihálydi
Borleşti
Tăuţii de Jos
Baia Sprie Săcel Limită a legiunii de jandarmerie
Nyírbéltek Moftinu Mare Homorodu de Jos
Ambud Ardusat Cavnic
Hajdúhadház(12) Nyíradony(6) Carei(16) Baia Mare (21) Limită a districtului de jandarmerie
Ardud Lăpu Băiuţ Cârlibaba Nouă
Sanislău ş
Craidorolţ
Satulung
Săcălăşeni
Romuli Teritoriul circumscripţiei de jandarmerie
VIII
Nyíracsád Ier Asuaju de Sus Valea Mare
Hajdúsámson(7)
Józsa Căuaş Beltiug Stoiceni Lăpuş Numărul circumscripţiei de jandarmerie
Copalnic-Mănăştur
HAJDÚ Nyírábrány (6) Şomcuta Mare
B I S T R I Ţ A - CLUJ

Cra
Vámospércs(5) Santău
Ariniş Reşedinţa comandamentului circumscripţiei de jandarmerie

sna
Valea lui Mihai Andrid Băseşti Mireşu Mare Târgu Lăpuş Rodna
Nagycsere Suciu de Sus Telciu Coşna
DEJ

a
Tăşnad(6) Reşedinţa comandamentului legiunii de jandarmerie

br
laj
Supuru de Jos
DEBRECEN(126)

Re
Ulmeni

Să
Sălacea Curtuiuşu Mare Ilva Mare Ilva
Sângeorz-Băi

Mikepércs Bagamér Ier

Viişoara
IX Chieşd
Hodod
Cehu Silvaniei
S O L N O C -
Măgoaja Zagra Ilva Mică IX
Gherla Reşedinţa comandamentului districtului de jandarmerie
Hosszúpályi(5)
Cormeniş Ileanda Post de jandarmerie
Nagyléta Şărmăşag Letca Someş Ileanda
Spermezeu Năsăud (3) Nepos

N Ă S Ă U D
Someş-Odorhei
Derecske(11)
Săcueni Marghita(7) Gâlgău Chiuieşti
Nimigea de Jos Tihuţa DEJ(19) Populaţia localităţilor mai mari (mii de locuitori)
Negrileşti Dornişoara
Someş-Guruslău Dobric
Barcău Camăr

VI
Ier

Diosig Borla Brundu Bârgăului Tiha Bârgăului

Jibou Surduc Şimişna Dumitra Colibiţa
Gârceiu Câţcău e Livezile
Pocsaj Reteag Mar
S Ă L A J
Sâniob Mişca Suplacu de Barcău eşul Blăjenii de Jos Dorolea

IX D Ă B Â C A
Roşiori Som Beclean
Popeşti
Ip

Şieu
Barcău
Berettyóújfalu(12) Derna
Şimleu Silvaniei (9) ZALĂU (9) Gârbou BISTRIŢA (16) Bilbor
Sălard Nuşfalău DEJ (19) Şieu-Măgheruş
Spinuş Pădurea Neagră Bobâlna Ocna Dejului Dumitriţa
Nagykereki Halmăşd Crasna Unguraş Nuşeni
Sărata

Almaş
B I H O R
Brusturi Românaşi
Sărăţel Corbu
Valcău de Jos
Biharkeresztes Borsec
rij Hida Gherla (6) Lechinţa Şieu Stânceni
Tulgheş
Episcopia Bihor Cizer Ag Panticeu Sânmartin Răstoliţa
Stoiana Galaţii Bistiţei Mureş
Tileagd Câmpu Cetăţii Dragu Matei
Tărian ORADEA (93) Deda Topliţa(9)

Füze
Ţeţchea Aleşd Iclod Chiochiş Lunca Bradului
Berekböszörmény
Zimbor
de

s
Gheghie Fodora

X
Oşorhei Ţaga
pe

Aşchileu Mare Hodoşa

Re

Borod Sic Bicazu Ardelean(10)

l

Cuzăplac Buza
işu

Vadu Crişului Borşa Sânmihaiu de Câmpie Teaca

Cr

Băile Felix
C L U J
Almaşu az

Luţ
Ciucea Batoş Bic
Leş Bonţida Dămuc
Fildu de Jos Brâncoveneşti Ditrău(8)
Bratca Remetea Lacu Roşu
M U R E Ş - T U R D A
Biharugra Poieni Mihăieşti Coasta
Ticu-Colonie Chinteni
Cefa Jucu Lăpuşna
Huedin(5)
Crişul Rep Aghireş
Reghin (10) Lăzarea
Nădăşelu Gurghiu
Remeţi
ede
Izvoru Crişului Apahida Urmeniş Tonciu
Gurghiu
Gheorgheni (11)
Someşul Mic Iernuţeni Ibăneşti Olt
Ciumani Bărăţcuş
Cojocna
Căpuşu Mare
Voivodeni
Salonta(15)
Gilău CLUJ (111) Râcin
Mu
reş Voşlobeni

Ceaşu de Câmpie
Gorneşti Eremitu C I U C Ghimeş-Făget(6)

Lunca de Jos(5)

aj
Sovata Sândominic (7)

Nir
Band Măgherani Cârţa
Sângeorgiu de Mureş Praid
Vărşag
TÂRGU MUREŞ (45) Miercurea Nirajului
Ghirdari
Şiclod
Frumoasa
Mureşeni Corund Coşnea

ă
Siculeni

Mic
Acăţari
ODORHEI

a
Ciobăniş

av
Mureş

rn
Atid
MIERCUREA CIUC (7)

Tâ
Sângeorgiu de Pădure Dealu Zetea Valea Uzului
Bălăuşeri Bezid
Bordoşin Lupeni
Vlăhiţa Ciucsângeorgiu
Goagiu Cobăteşti Mina Lueta

T R A N S I L V A N I A D E S U D X
Şoimuşu Mic ODORHEIU SECUIESC (12) Sâncrăieni
Sânsimion Sânmartin
Cristuru Secuiesc (5) Lueta
Plăieşii de Jos
Porumbenii Mari Tuşnad
Martiniş
a Mare Mugeni Caşinu Nou
Târnav

Olt
Sânpaul Poiana Sărată
Daia

uz
Ocland

Oit
Vârghiş Estelnic
Bixad
Jimbor Biborţeni Breţcu
Băţanii Mari
Sânzieni
Baraolt Turia

R O M Â N I A Olt Malnaş Ojdula

Aita Seacă Târgu Secuiesc (7)
T R E I S C A U N E Ghelinţa

ru
Aita Mare Dalnic

Neg
Zăbala

ul
Râ
SFÂNTU GHEORGHE (14) Moacşa
Covasna(6)
Brateş
Vâlcele
Boroşneu Mare
Ozun Comandău
Ilieni
Zagon

Rețineți!: Dicționar
● Structura socio-economică a evreilor transilvăneni Deportare – trimitere forțată a unor persoane
era similară cu aceea a evreilor din provinciile într-o regiune îndepărtată, ca măsură
vecine. represivă.
● Holocaustul din Transilvania de Nord s-a desfă- A expulza – a obliga pe cineva (printr-un act
șurat în două etape. al puterii de stat) să părăsească teritoriul unei
● Marile centre de ghetoizare au fost la Cluj, Dej, țări.
Şimleu Silvaniei, Satu Mare, Baia Mare, Bistriţa, Lagăr de concentrare – loc în care, în
Oradea, Târgu Mureş, Reghin, Sfântu Gheorghe regimurile reacționare, sunt închiși și
și Sighetu Marmaţiei. ținuți izolați adversarii politici puși în afara
● Treizeci dintre acuzaţii implicaţi în „Soluţia Finală” legilor.
din Ungaria, inclusiv din Transilvania de Nord, au
fost condamnaţi la moarte, iar ceilalţi au primit
Lagăr de muncă – este un tip de
pedepse cu închisoarea totalizând 1.204 ani. penitenciar, unde condamnații își ispășesc
pedepsele prin muncă corecțională.
Repere cronologice Lagăr de exterminare – tip de complexe
• 30 august 1940 – Dictatul de la Viena, prin care construite de Germania nazistă, în
Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei. timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
• 1941 – 15.000 de bărbați evrei cu vârsta cuprinsă cu scopul uciderii sistematice a milioane
între 14-48 ani, au fost înrolați cu forța în
de oameni.
detașamentele serviciului auxiliar de muncă.
• 1942 – evreii din detașamentele serviciului Trenurile morții – se referă la convoaiele
auxiliar de muncă au fost trimiși pe linia frontului de transport feroviar prin care, în cadrul
din Ucraina.
• 19 martie 1944 – ocuparea Ungariei de către Holocaustului, evreii au fost transportați
Germania. (din ghetouri sau din diverse locuri de
• aprilie – iulie 1944 – evreii au fost izolaţi, adunare) către lagărele de exterminare.
marcaţi, expropriaţi, concentraţi în ghetouri și
apoi deportați la Auschwitz, cu trenurile morții.

86
5
Studiu de caz
Unitatea

Elie Wiesel

Elie Wiesel (1928–2016) s-a născut la Sighet, în Maramureș, într-o familie de

evrei. El a fost deportat în 1944 în lagărele germane, unde o parte a familiei sale
a fost ucisă.
În 1940, Transilvania de Nord a fost alipită Ungariei. Din cauza legislației
antisemite, Elie Wiesel a fost exmatriculat din învățământul public. În primăvara
1944, familia Wiesel (Elie, părinții și trei surori) a fost internată în ghetou, pentru
ca, în scurt timp, să fie deportată la Auschwitz-Birkenau. Aici, mama și Țipora,
sora de 7 ani, au fost ucise, iar Elie si tatăl său au fost supuși unui regim de muncă
forțată.

În ianuarie 1945, la apropierea trupelor sovietice de Auschwitz, evreii au

fost trimiși într-un marș al morții spre lagărul Buchenwald. Epuizat și bolnav, tatăl
lui Elie a murit la Buchenwald. La 11 aprilie 1945, trupele americane au eliberat
lagărul Buchenwald. Grav bolnav, Wiesel a fost trimis spre recuperare în Franța,
unde, în primii ani, a locuit la orfelinat. Ulterior, a studiat la Sorbona filosofia,
literatura și psihologia.
Suferințele prin care a trecut l-au determinat să devină foarte implicat în Elie Wiesel, cu puțin timp
cunoașterea istoriei Holocaustului și promovarea drepturilor omului. Autor înainte de a fi deportat la
a zeci de cărti, Wiesel a obținut recunoașterea internațională după 1958, prin Auschwitz
publicarea impresionantei lucrări autobiografice „La Nuit” („Noaptea”) despre
deportarea la Auschwitz și Buchenwald. Cartea a fost tradusă în numeroase limbi
și a devenit o mărturie importantă în literatura despre Holocaust.
De asemenea, Elie Wiesel și-a dedicat viața promovării drepturilor omului și combaterii indiferenței față de
victimele diferitelor forme de persecuție. De-a lungul timpului, a intervenit, printre altele, în favoarea victimelor
regimului de apartheid din Africa de Sud, a atras atenția asupra genocidului din Bosnia sau a crimelor din provincia
sudaneză Darfur, a susținut cauza kurzilor din Irak și a susținut teza genocidului armenilor. În 1986, Elie Wiesel
a primit Premiul Nobel pentru Pace. Comitetul Nobel l-a declarat drept „unul dintre cei mai importanți lideri
și ghizi spirituali într-o epocă în care violența, persecuția și rasismul continuă să caracterizeze lumea”. În 2003,
Ion Iliescu, președintele României, a numit o Comisie Internațională de Studiere a Holocaustului în România,
coordonată de Elie Wiesel și compusă din istorici din România, Statele Unite, Germania, Franța și Israel. Raportul
Comisiei a fost publicat în 2004-2005 și a demonstrat, fără dubiu, Holocaustul în România.

Lectură istorică
„Trebuie să luăm întotdeauna partea. Neutralitatea îl ajută pe opresor, niciodată pe victimă. Tăcerea îl
încurajează pe cel care chinuie, niciodată pe cel chinuit. Uneori trebuie să intervenim. Când viețile oamenilor
sunt puse în pericol, când demnitatea umană este în pericol, granițele și sensibilitățile naționale devin irelevante.
Oriunde oamenii sunt persecutați din cauza rasei, religiei sau opiniilor lor politice, acel loc trebuie să devină, în
acel moment, centrul universului”.
(Discurs rostit de Elie Wiesel cu ocazia acceptării Premiului Nobel, https://www.nobelprize.org/prizes/
peace/1986/wiesel/acceptance-speech/)

„N-am să uit niciodată noaptea aceea, prima petrecută în lagăr, care a făcut din viața mea o noapte lungă și de
șapte ori zăvorâtă. N-am să uit niciodată fumul acela. N-am să uit niciodată fețișoarele copiilor ale căror trupuri le-am
văzut preschimbându-se în volute de fum pe un cer mut. N-am să uit niciodată acele flăcări care mi-au mistuit pentru
totdeauna credința. N-am să uit niciodată liniștea nopții care m-a privat pentru eternitate de dorința de a trăi. N-am
să uit niciodată clipele acelea în care Dumnezeu a murit pentru mine și mi-am pierdut sufletul și visurile, care au
luat chipul deșertului.” (Elie Wiesel, Noaptea)

87
 Solidaritate și acțiuni de salvare în timpul
5
Holocaustului: „Drepți între popoare”
Unitatea

„Drepți între popoare” este titlul pe care

Memorialul „Yad Vashem” de la Ierusalim, în Israel, îl
conferă, în numele statului Israel, acelora dintre ne-
evreii care, riscându-și viața din motive umanitare, au
salvat viața unor evrei în timpul Holocaustului.
Distincția se acordă începând din anul 1963 și
încununează un proces atent de cercetări desfășurate
de o comisie plasată sub autoritatea Curții Supreme
de Justiție din Israel. În analiza dosarelor, sunt utilizate
patru criterii: doar persoane și instituții evreiești cu
dreptul de a înainta propuneri; recunoașterea nu
poate fi acordată acelora care au ajutat un membru al
familiei sau un evreu convertit la creștinism; ajutorul
trebuie să fie constant sau semnificativ; ajutorul
trebuie acordat în mod gratuit, fără pretenții de
recompensă financiară.
Prin această distincție, Memorialul „Yad Vashem”
a transmis mesajul că cercetarea Holocaustului nu
se face doar prin identificarea făptașilor, complicilor
și martorilor, ori prin cunoașterea mecanismelor
instituționale, ci și prin identificarea celor care au
înfruntat dificultăți pentru a-i salva pe evrei.
Distincția constă într-o medalie și un certificat de
onoare. Numele celor declarați „drepți între popoare”
sunt comemorate pe Muntele Herzl din Ierusalim,
numit și „Muntele Memorial”.
Pe durata celor 60 de ani de la înființare, distincția Regina Mamă Elena a României
„Drepți între popoare” a fost acordată la circa 28.217
de neevrei, din 51 de țări.
Între statele ai căror cetățeni au primit o astfel cale de a fi exterminați (Viorica Agarici) sau aflați în
de distincție se numără și România. Prima medalie a detenție în lagăr (Motora Sabin) etc. Dintre aceștia,
fost acordată în 1971 lui Vasile și Maria Băiaș. În total, câteva cazuri merită să fie prezentate.
până astăzi, 68 de cetățeni români neevrei au primit Un astfel de caz este cel al Vioricăi Agarici. În
recunoașterea statului Israel. timpul pogromului de la Iași, din 1941, Viorica Agarici
Numărul celor care era președinta filialei din orașul Roman a Societății
au ajutat ori salvat de Cruce Roșie și, totodată, era mama unui celebru
evrei în timpul războ- pilot al aviației militare. Unul dintre „trenurile mor-
iului, în România este ții”, care au pornit din Iași, a trecut prin Roman. Vi-
probabil mai mare. orica Agarici a avut inițiativa și a condus activități-
Acestea sunt cazurile le de ajutorare a supraviețuitorilor din acel „tren al
care au putut fi dove- morții”.
dite prin documente și Aceasta a trebuit însă să înfrunte ostilitatea unor
mărturii. Sunt cetățeni localnici, pentru care considerentele ideologice an-
care i-au salvat pe ve- tisemite erau mai importante decât considerentele
cini pe locuitorii evrei umanitare. Astfel, nici caracterul nobil al faptei de a-i
ai unei localități (Trai- ajuta pe evreii în suferință și nici măcar calitatea de
an Popovici), pe evrei lucrător al Crucii Roșii ori de mamă a unui respectat
Sabin Motora (1892-1946) lipsiți de libertate pe pilot militar nu au cântărit în apărarea ei.

88
 Un alt caz este cel al lui Sabin Motora. În anii
deportărilor din Transnistria, Motora era ofițer de
jandarmerie, fiind numit comandant al lagărelor
Grosulovo și Vapniarca. Atunci când a primit ordinul
de a-i transfera pe deportați mai departe, spre est,
în vederea predării acestora în mâinile germanilor,
Motora, din proprie inițiativă, a dispus ca deportații
să fie evacuați spre vest, mai aproape de granița cu
România. Acest ordin a fost însoțit de măsuri pen-
tru salvarea vieții acestora. Riscul asumat prin ne-
supunerea la ordinul primit, din motive umanitare,
era uriaș el riscându-și chiar viața și nu doar cariera
în cadrul Jandarmeriei.
Elisabeta Nicopoi lucra în iunie 1941 într-o fa-
brică de textile din Iași. Un coleg al ei era Marcus
Ștrul. Pe 29 iunie 1941, aflând că se pregătește un
pogrom, a fugit la familia colegului său ca să-i anun-
țe și să ia măsuri de siguranță. Mai mult decât atât,
le-a oferit adăpost familiei lui Marcus Ștrul și altor
evrei. În același timp, a continuat să-i avertizeze pe
alți evrei din cartier cu privire la pericolul care îi
aștepta.
Atunci când guvernul a stabilit pentru evrei
obligația de a purta steaua galbenă, Elisabeta Ni- Elisabeta Ștrul Nicopoi
copoi a purtat-o în semn de solidaritate. În sfârșit,
odată cu începerea deportărilor în Transnistria, Eli-
pentru evrei în timpul Holocaustului. Astfel, dacă în
sabeta Nicopoi a făcut tot ce a putut pentru a tri-
2004 un număr de 20.205 primise această distincție,
mite pachete în ajutorul deportaților. Nici violența
după 18 ani, numărul a crescut cu încă 8.012.
și nici arestul prin care a trecut nu au făcut-o să se
Pe lângă cei care au primit această distincție, sunt
oprească din faptele de ajutorare. Peste ani, Elisa-
beta Nicopoi avea să devina Elisabeta Ștrul, soțul ei de amintit și români care au făcut gesturi de solidaritate
fiind cel pe care îl salvase. cu evreii. Astfel, Leonard Zăicescu, supraviețuitor al
Pe lista celor „Drepți între popoare” din Pogromului de la Iași, povestește cum, în timp ce stătea
România se mai află Anghel Anuțoiu, Maria și Vasile pe jos în Piața Gării din Iași, așteptând să fie suit în
Băiaș, Adrian Dumitru, Regina Mamă Elena, Traian Trenul morții, a avut parte de o scenă de rară umanitate.
Popovici, episcopul Aron Marton și alții. Persoane care intrau sau ieșeau din gară se apropiau de
Numărul „Drepților între popoare” nu este fix, mulțimea evreilor și îi mai supuneau la acte de violență.
ci se mărește pe măsură ce investigația istorică La un moment dat, de el s-a apropiat o femeie de la țară
scoate la lumină noi cazuri de sacrificiu al neevreilor și i-a lăsat ceva de mâncare. De asemenea, pe străzile
orașului Iași, preotul Răzmeriță și muncitorul Ioan
Gheorghiu au fost uciși pentru că s-au interpus între
evrei și pogromiștii care voiau să îi împuște.

Repere cronologice
• 1963 – înființarea titlului „Drept între popoare”
acordat de Memorialul „Yad Vashem” în numele
statului Israel.

• 1971 – primul titlu acordat unor etnici români.

Rețineți!:
●„
 Drepți între popoare” este un titlu prin care statul
Israel recunoaște neevreilor meritul de a fi contri-
buit, din motive umanitare și uneori chiar cu riscul
Sabin Motora (dreapta) în 1944 vieții, la salvarea evreilor în timpul Holocaustului.

89
5
Studiu de caz
Unitatea

Traian Popovici

Traian Popovici (17.10.1892–04.06.1946), a fost avocat și primar al orașului

Cernăuți în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La 1 august 1941, guvernatorul
militar al Bucovinei, colonelul Alexandru Rioșanu, îl numește primar. În octombrie, se
opune ghetoizării și deportării evreilor în Transnistria. Argumentul puternic a fost rolul
important al evreilor în viața economică a orașului și riscul anarhiei sau crizelor prin
dezorganizarea acesteia. A obținut acceptul de a emite “autorizații Popovici” pentru
aproape 20 de mii de evrei. În decembrie a fost destituit din funcție și mulți dintre
evreii salvați vor fi deportați în Transnistria în primăvara anului 1942. După război scrie
Spovedania, mărturie a tragediei evreilor din Cernăuți, dar și a spiritului cetățenesc
al unui primar cu conștiință. Pentru atitudinea lui de o exemplară umanitate statul
Israel, în 1969, i-a acordat titlul de „Drepți între popoare”.
„Incontestabil că măsura deportării evreilor în Transnistria a fost și rămâne un act
necugetat de conducătorul statului mareșalul Antonescu, un act neomenos, brutal și
sălbatic, care a zguduit adânc ființa neamului nostru, un act care a dezlănțuit cele mai
urâte instincte în om: ura și lăcomia. Deportarea cu întreg cortegiul ei de suferințe pentru
proscriși, cu îngenunchierea sentimentelor de omenie, de milă, de echitate, cu abrutizarea
întregului aparat de militari și funcționari ordonați cu executarea lui ne-a coborât în Traian Popovici (1892-1946)
respectul popoarelor civilizate și ne-a înfierat în istorie cu dangaua barbarismului”.
„Brutele urcau treptele ascensiunii lor fantastice; nevinovații coborau de rușine capul în cenușe. A fi neîndurat era
un merit ; a fi samaritean era o înjosire. A protesta, a căuta să deschizi mințile celor întunecați de nebunie, însemna a
te expune disprețului public și prigoanei celor tari. Și totuși neamul românesc în profunzimile lui era și este nevinovat
de ceea ce s-a comis în numele lui".
„În ce mă privește, dacă m-am învrednicit de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă împotrivi lui, de a fi
stăpân pe voința mea, de a înfrunta pe cei mari, de a fi cu un cuvânt om, nu e meritul meu. E meritul tuturor generați-
ilor de popi din care mă trag și care m-au învățat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din
Suceava, cari m-au crescut în lumina frumoaselor virtuți ale clasicismului și mi-au plămădit sufletul la căldura umanită-
ții, care neobosită cizelează pe om și-l diferențiază de brută”, (Traian Popovici, „Spovedanie”, în Matatias Carp, Cartea
neagră, Diogene, 1996).

Deportarea evreilor, Cernăuți 1941

90
 Judecarea și pedepsirea responsabililor pentru Holocaustul
5
din România: Tribunalele poporului din București și Cluj.
Unitatea

Procesul lotului Antonescu și alte procese de condamnare a

criminalilor de război

Contextul general. Interesul pentru tragerea

la răspundere a celor vinovați pentru declanșarea
războiului și a artizanilor atrocităților a existat
cu mult înainte de încheierea conflictului. În
octombrie 1943, Aliații s-au întâlnit la Moscova și
au stabilit că fiecare stat are dreptul să-i judece
pe criminalii naziști și colaboratorii lor. Ulterior, în
1945, la Londra, s-au reunit reprezentanți ai SUA,
Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Franța și au
semnat un acord pentru urmărirea și judecarea
principalilor criminali de război. Totodată, au
fixat principalele categorii de infracțiuni: ,„crime
împotriva păcii”, „crime de război”, „crime
împotriva umanității". Aceste infracțiuni au fost
introduse în legislațiile naționale de majoritatea
statelor europene.
Încă din timpul războiului, Națiunile Unite
au aflat despre politicile de distrugere a evreilor
din Europa, urmărite de Germania nazistă. Ca
urmare, au anunțat că, la finalul războiului,
persoanele care se făceau vinovate pentru aceste
crime vor fi judecate. După război, au avut loc
procese în țările Axei și ale sateliților acesteia.
Cel mai cunoscut a fost cel de la Nürenberg, unde
a fost judecată fosta conducere nazistă.
Legislația specială din România. Prin
articolul 14 al Convenției de Armistițiu, semnată
Lotul Antonescu la proces, 1946
Ion Antonescu la proces, 1946
de România cu Națiunile Unite, la 12 septembrie
1944, statul și-a asumat responsabilitatea
pedepsirii persoanelor vinovate de crime de
război. Prin decretul lege nr. 312/ aprilie 1945
privind condamnarea persoanelor vinovate de
crime de război și dezastrul țării, s-a stabilit
cadrul național instituțional necesar de judecată,
respectiv Tribunalul poporului. A fost înființat
un Tribunal la București și unul la Cluj, pentru
crimele comise de autoritățile horthyste.
Tribunalele au fost desființate în iunie 1946,
iar procesele au fost strămutate la Curtea de
Apel București. Cadrul legislativ a fost modificat
prin intermediul decretelor nr. 291/ august 1947
și nr. 207/august 1948, care stabileau pedepse
mai mici. Legislația a fost abrogată în 1955, pe
fondul destalinizării, când cea mai mare parte a
criminalilor de război a fost eliberată din închisori.
Cea mai mare parte a persoanelor judecate la
Tribunalele Poporului a căzut sub incidența legii
312/1945. Conform acesteia, în cel de al doilea
articol, urmau să fie supuși judecății, se făceau
vinovați pentru dezastrul țării prin săvârșirea de
crime de război, cei care au hotărât declanșarea și
continuarea războiului contra U.R.S.S. și Națiunilor
Unite, n-au respectat regulile internaționale cu
privire la conducerea războiului, au supus la
tratament inuman prizonierii sau ostaticii de

91
 război, au ordonat sau săvârșit acte de teroare,
cruzime sau suprimare asupra populației în
teritoriile în care s-a purtat războiul.
Erau vizați și cei care au ordonat sau săvârșit
represiuni colective sau individuale, în scop
de persecutare politică sau din motive rasiale,
asupra populației civile, au ordonat sau organizat
munci excesive sau deplasări și transporturi de
populație cu scopul exterminării acesteia, care
au supus la tratamente neomenoase pe cei aflați
sub puterea lor, ofițerii de poliție judiciară sau
anchetatorii cu orice titlu, în chestiuni cu caracter
politic sau rasial care au comis acte de violență,
torturi sau alte mijloace ilegale de constrângere,
au părăsit teritoriul național pentru a se pune în
slujba hitlerismului sau fascismului și au atacat
țara prin scris, prin grai sau alte modalități, cei
care și-au însușit ilicit sau abuziv bunuri private
sau publice din teritoriile în care s-a purtat
războiul, au realizat averi în mod ilicit, cu ocazia
participării la conducerea războiului, în orice
calitate, au ordonat edictarea de legi sau măsuri
nedrepte, de concepție hitleristă, legionară sau
rasistă, ori au practicat – cu intenție – o execuție
excesivă a legilor derivate din starea de război sau
a dispozițiilor cu caracter politic sau rasial, ori s-au Odessa, deportarea evreilor în Transnistria etc.
pus în slujba hitlerismului sau fascismului și au
contribuit prin faptele lor la realizarea scopurilor
lor politice sau la aservirea vieții economice a
țării în detrimentul poporului român.
Procesul Pogromului de la Iași
92
Procesele responsabililor. La Tribunalele
Poporului au fost anchetate aproximativ 2.700
de persoane suspecte. În jumătate din cazuri
s-a constatat că existau suficiente dovezi pentru
a fi trimise în judecată. Dintre acestea, au fost
condamnate 668 de persoane, multe în absență.
Tribunalul București a condamnat 187 de
perrsoane. Tribunalul Cluj a condamnat restul.
Sentințele pronunțate la Cluj a fost mai mari
decât cele de la București.
În Capitală, au fost judecate 15 procese (loturi)
ale criminalilor de război. Dintre acestea, cel mai
mediatizat a fost procesul lui Ion Antonescu și
al colaboratorilor săi apropiați, cunoscut sub
numele de „lotul Antonescu”. În acest proces, au
fost judecați, alături de Ion Antonescu, și 23 de
foști colaboratori din perioada septembrie 1940–
august 1944.
A fost stabilită responsabilitatea pentru
comiterea Holocaustului. Aceasta a reprezentat
23% din rechizitoriu și din probele aduse
în instanță. Au fost incriminate procesul de
românizare și efectele sale asupra populației
evreiești, Pogromul de la Iași, masacrele de la
În timpul procesului, Ion Antonescu a recu-
noscut că a deportat în Transnistria între 150.000
și 170.000 evrei, dar s-a apărat pretinzând că le-
ar fi făcut un bine, întrucât i-a deportat pentru
a le salva viața, pentru că
erau evrei-comuniști și
ar fi fost omorâți de furia
populației. De asemenea,
au fost judecați și pentru
responsabilitatea de a fi
participat la război alături
de Germania și împotriva
Aliaților și pentru aservi-
rea economică Germaniei
naziste a României.
La 17 mai 1946, au fost
pronunțate sentințele. Ion
Antonescu și o parte a acu-
zaților au fost condamnați
la moarte. Mihai Antones-
cu, fostul viceprim-minis-
tru și ministru de Externe,
Constantin (Piki) Vasiliu,
fostul șef al Jandarmeriei,
Gheorghe Alexianu, fostul
guvernator al Transnistri-
ei, Eugen Cristescu, fostul
șef al Serviciilor Secrete,
generalul Constantin Pantazi, fostul ministru al
Apărării Naționale, între ianuarie 1942 și august
1944, și Radu Lecca, numit de Ion Antonescu
„Comisar general pentru probleme evreiești” au
fost condamnați la moarte. Dintre aceștia doar
primii patru au fost executați. Restului li s-au co-
mutat sentințele în muncă silnică pe viață. Alți
șase foști legionari, printre care și Horia Sima, au
fost condamnați la moarte în contumacie.
Un alt lot în care au fost condamnate autorități
oficiale, care au participat activ la implementarea
politicilor Holocaustului, a fost cel al foștilor
miniștri și secretari de stat din guvernul condus
de Ion Antonescu – 17 persoane au fost trimise
în judecată. La 6 februarie 1948, a fost publicată
sentința procesului. Cele mai importante nume
au fost: Mircea Cancicov, fostul Ministru al
Economiei Naționale, condamnat la 20 de ani
de închisoare; Ovid Vlădescu, fostul subsecretar
de stat al Ministerului Românizării, Colonizării și
Inventarului, condamnat la 20 de ani de închisoare;
Gheorghe Jienescu, fostul subsecretar de stat al
Ministerului Aerului și Marinei, condamnat la 20
de ani închisoare; generalul Ion Sichitiu, fostul
ministru al Agriculturii și Domeniilor, condamnat
la 10 ani închisoare; Ion Marin, fost ministru al
Agriculturii și Domeniilor, condamnat la 10 ani
închisoare; Petre Strihan, fost subsecretar de
stat la Ministrul de Interne, 10 ani închisoare;
Gheron Netta fost ministru al Finanțelor, 10 ani
închisoare; Victor Iliescu, fost subsecretar de stat
la Ministerul Educației Naționale, condamnat
la 10 ani închisoare; Mircea Vulcănescu, fost
secretar de stat la Finanțe, condamnat la 8 ani
închisoare.
Pe lângă aceștia, au fost condamnați ulterior
și alți foști membri ai guvernului, precum: Ion
Gigurtu, care, în calitate de prim-ministru, a
adoptat statutul evreilor în 1940, a fost condamnat
la 15 ani de închisoare; Ion Petrovici, fostul
ministru secretar de stat al Culturii Naționale și
Cultelor, la 10 ani închisoare; Generalul Nicolae
Stoenescu, fost ministru de Finanțe, care a
adoptat măsuri antisemite în perioada ianuarie
1941 – noiembrie 1942, la 10 ani de închisoare.
Un alt proces important a fost cel al ziariștilor,
care au promovat ideologia fascistă, legionară
și care prin articolele lor au justificat politicile
antisemite. Din lot au făcut parte 14 inculpați.
Nu toți erau în țară. La 4 iunie 1945, au fost
pronunțate sentințele. Pamfil Șeicaru, fost
director al ziarului „Curentul”, aflat în străinătate,
a fost condamnat la moarte. Stelian Popescu,
fostul patron al ziarului „Universul”, aflat în
străinătate, a fost condamnat la detenție grea pe
viață, Nichifor Crainic, fost co-director la „Porunca
Vremii”, evitând capturarea de autorități și
ascuns în țară, a fost condamnat la detenție grea
pe viață. Printre alții a fost condamnat Radu Gyr,
comandant legionar, la 12 ani de închisoare. Deși
mai târziu, diverși susținători ai extremei drepte
sau diferiți anticomuniști au considerat procesul ca
o încercare de a distruge democrația românească
de către regimul comunist, în realitate toate
persoanele condamnate activaseră în cadrul unor
ziare de dreapta/extrema dreaptă și publicaseră
articole cu caracter antisemit explicit.
Au fost condamnați în lipsă membrii fostului
guvern Horia Sima de la Viena, aflați în străinătate.
Toți au primit sentința capitală. În 1948, au fost
pronunțate primele sentințe în cazul persoanelor
vinovate pentru Pogromul de la Iași. Au mai
fost condamnați, cu diferite loturi, jandarmi și
soldați care au participat la acțiuni criminale în
Transnistria sau pe teritoriul URSS.
Rețineți!:
● Procesele criminalilor de război au fost orga-
nizate pentru a-i pedepsi pe cei care au comis
crime în timpul războiului împotriva populației
civile sau a prizonierilor.
● Scopul proceselor a fost acela de a face ca ase-
menea atrocități să nu mai aibă loc.
● Condamnările au avut loc individual și în baza
unui cadru legal adoptat la sfârșitul războiului,
fiind similar altor procese care au avut loc în
lume.
Dicționar
Contumacie – condamnarea unei persoane
de către o instanță, atunci când persoana
respectivă nu se află la proces.
93
5
Studiu de caz
Unitatea

Generalii judecați pentru crime de război –

Nicolae Macici, Constantin (Piki) Vasiliu, Ion Topor
Pe lângă conducătorul statului și unii din colaboratorii săi, au fost judecate și alte
persoane responsabile de Holocaust. În principal, au fost judecați conducători ai Armatei
sau Ministerului de Interne. Ei au fost trimiși în judecată în baza legii nr. 312/1945 pentru
urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării sau de crime de război.
Nicolae Macici (1886–1950) a fost ofițer, decorat în Primul Război Mondial. În al
Doilea Război Mondial a fost general și a comandat Corpul 2 Armată (septembrie 1940–
noiembrie 1941) și Armata I-a (noiembrie 1941–februarie 1945).
După război, a fost trimis în judecată pentru faptele comise în Transnistria, în
principal, pentru rolul jucat în executarea masacrelor evreilor la Odessa, Bogdanovca,
Dumanovca. Tribunalul, pe baza probelor, a estimat numărul victimelor la 25.000. El a Nicolae Macici
fost condamnat la moarte. La solicitarea Guvernului, regele Mihai I a comutat pedeapsa
cu moartea în temniță grea pe viață. Nicolae Macici a murit în închisoare la Aiud, la 15
iunie 1950.
Constantin Z. (Piki) Vasiliu (1882–1946) a fost general în Armata Română. A fost Subsecretar de Stat la
Ministerul de Interne (ianuarie 1942–august 1944) și Inspector General al Jandarmeriei (1941–1944). El a fost
responsabil de punerea în practică a politicilor de exterminare și s-a implicat direct în deportarea și masacrarea
evreilor și romilor.
A fost judecat în lotul principal, împreună cu Ion Antonescu. Rechizitoriul menționa că se face vinovat de
organizarea deportării în condiții inumane, în Transnistria, a evreilor, romilor și inochentiștilor cu scopul de a
fi exterminați. De asemenea, el a fost responsabil pentru deportările de evrei comuniști sau doar bănuiți de
comunism, la Vapniarca, unde au avut parte de tratament inuman, a organizat deportarea în, condiții inumane,
pentru a se asigura că vor muri cât mai mulți înainte de a ajunge la destinație. A fost responsabil cu organizarea
ghetourilor din Transnistria și a regimului de muncă forțată din regiune. A fost condamnat la moarte și executat
la 1 iunie 1946.
Ion Topor (1885–1950) general, a intrat în Jandarmerie în 1907. A ocupat mai multe funcții. A luptat în al
doilea război balcanic și în cele două războaie mondiale. A fost Mare Pretor al Armatei (21 iun. 1941–31 oct.
1941), și ajutor al Inspectoratului General al Jandarmeriei București (1 noi. 1941–14 dec. 1944). A ordonat și
inițiat personal, conform motivării instanței, operațiuni de „curățire a terenului”, la intrarea Armatei Române
în Basarabia și Bucovina. A fost judecat de Tribunalul Poporului București, în cadrul celui de al patrulea lot de
criminali de război. A fost condamnat, în 1945, la temniță grea pe viață, 10 ani degradare civică și confiscarea
averii. A decedat în penitenciarul Aiud.
Lectură istorică
“România/ Tribunalul Poporului/Completul de
Judecată din București/Hotărârea nr. 1 Ședința publică
de la 22 Mai 1945,
[...] În numele legii hotărăște: condamnă pe
Macici Nicolae, general Corp de Armată în rezervă,
… pentru crimă de dezastrul țării prin săvârșirea de
crime de război, constând în faptul de a fi ordonat
acte de teroare, cruzime și de suprimare a populației
din teritoriile în care s-a purtat războiul și de a fi
ordonat represiuni colective din motive rasiale asupra
populației civile din Odessa, fapt prevăzut la art. 2 al.
d și e și pedepsit de art. 3 al. 2 din legea 312/1945,
să sufere pedeapsa cu moartea. Ordonă confiscarea
întregii averi a numitului, cu titlul de despăgubire în
favoarea statului”, (Sentință proces Nicolae Macici,
Ion Topor
Arhiva CNSAS, fond P 000241).

94
 Recapitulare
SĂ REȚINEM!
● Structura socio-economică a evreilor transilvăneni era similară cu aceea a evreilor din provinciile
vecine.
● Holocaustul din Transilvania de Nord s-a desfășurat în două etape.
● Marile centre de ghetoizare din Transilvania de Nord au fost la Cluj, Dej, Şimleu Silvaniei, Satu
Mare, Baia Mare, Bistriţa, Oradea, Târgu Mureş, Reghin, Sfântu Gheorghe și Sighetu Marmaţiei.
● Treizeci dintre acuzaţii implicaţi în „Soluţia Finală” din Ungaria, inclusiv din Transilvania de Nord,
au fost condamnaţi la moarte, iar ceilalţi au primit pedepse cu închisoarea totalizând 1.204 ani.
● Suferințele personale, prin care a trecut Elie Wiesel, l-au determinat să devină foarte implicat în
cunoașterea istoriei Holocaustului și promovarea drepturilor omului.
● „Drepți între popoare” este un titlu prin care statul Israel recunoaște neevreilor meritul de a
fi contribuit, din motive umanitare și uneori chiar cu riscul vieții, la salvarea evreilor în timpul
Holocaustului.
● Ca urmare a eforturilor depuse, Traian Popovici a obținut acceptul de a emite așa numitele
„autorizații Popovici” pentru aproape 20 de mii de evrei din Cernăuți.
● Procesele criminalilor de război au fost organizate, pentru a-i pedepsi pe cei care au comis crime
în timpul războiului, împotriva populației civile sau a prizonierilor.

1 Pornind de la textul lecției privind Generalii judecați pentru crime de război, identificați personajele,
căutați pe Internet detalii din viața acestora și alcătuiți, pentru fiecare, scurte fișe de activitate.
2 Alcătuiți un tabel privind principalii demnitari ai guvernului Antonescu, implicați în procesul din
1946. Pornind de la concluziile desprinse, purtați o discuție cu colegii de clasă.
3 Realizează un eseu nestructurat, intitulat Viața evreilor din Cernăuți în perioada lui Traian Popovici.
4 Citește, cu atenție, sursa de mai jos și rezolvă cerințele.
„Nu doar conţinutul acestor mesaje impresionează profund, ci şi modul în care au fost scrise.
Sunt abia lizibile, mâzgălite cu te miri ce. Sunt scrijelite cu mijloace improvizate în lipsa unor creioane
ori alte instrumente de scris, uneori cu cerneluri de culori diferite pe cărţi poştale, pe mici petice de
hârtie, pe chitanţe vechi. Istoricul vienez Benjamin Grilj le-a publicat între timp, sub titlul Lapte negru,
(una din metaforele esenţiale din Fuga Morţii, poemul lui Paul Celan, ai cărui părinţi au fost ucişi în
Transnistria). Ştiam ce se întâmplă în Transnistria. Aveam rude din Basarabia care fuseseră acolo.
Am primit şi misive. Nu prin poştă, desigur. Îmi amintesc de un ofiţer german care ne-a adus scrisori
acasă. Noi l-am plătit, îşi aminteşte Iosef Bursug.
Mi-am dat întâlnire din nou cu el. Vrea să-mi înmâneze acte şi documente suplimentare. Îmi
povesteşte ce s-a întâmplat cu el şi cu ceilalţi 50.000 de evrei rămaşi în oraş. Zguduiţi de relatările din
Transnistria, se aşteptau la ce e mai rău. La 11 octombrie 1941, s-a transmis ordinul evacuării şi concentrării
tuturor evreilor din oraş, în răstimp de 24 de ore, într-un cartier sărăcăcios. Trăiau acolo, în mod normal,
5.000 de oameni, Cei care n-au găsit un adăpost s-au văzut obligaţi să campeze sub cerul liber”.
(https://www.dw.com/ro/holocaustul-uitat-genocidul-din-transnistria/a-17389769)
1. Selectează, din sursă, două informații care fac referire la mesajele evreilor deportați în
Transnistria.
2. Realizează, în aproximativ o pagină, un eseu despre ghetoizarea evreilor în Transnistria, cu
două informații din sursă.
3. Menționează, din sursa dată, o informație referitoare la poetul Paul Celan.
4. Formulează, pe baza sursei date, un punct de vedere referitor la necesitatea păstrării memoriei
tragediei din Transnistria, însoțindu-l cu un argument din text.

95
 Evaluare
1. Citiți mărturia Anuței Radu, căsătorită Brânzan,
de la pagina 82 și descrieți o zi din viața romilor
deportați în Transnistria, în perioada Holocaustului.
2. Constituiți un grup de discuții, pe o rețea de
socializare. Realizați, în urma discuțiilor, planul unei
investigații referitoare la idealurile ce i-au animat pe
salvatori, desemnați „Drepți între popoare”.
3. Alcătuiți o axă cronologică în care să
consemnați principalele procese ale criminalilor de
război în România.
4. Pornind de la lucrarea „Noaptea” a lui Elie
Wiesel, argumentează ideea conform căreia ororile
întâmplate în lagărele de exterminare trebuie
povestite de supraviețuitori.
5. Identifică, pe baza textului lecțiilor,
principalele acțiuni pentru exterminarea evreilor din
zona de Nord-Vest a Transilvaniei.
6. Redactați un eseu nestructurat, privind
activitatea lui Traian Popovici.
7. Identificați două asemănări între activitățile
desfășurate de dr. Wilhelm Filderman și Traian
Popovici.
8. Priviți imaginea de la pagina 84 privind
pe evreii maramureșeni deportați. Pornind de la
aceasta, discutați în clasă despre ziua deportării și
situația victimelor.
9. Consultați sursele de pe Internet și alcătuiți
lista românilor cărora li s-a acordat titlul de „Drepți
între popoare”.
10. Priviți imaginea de la pagina 92, în care apar
cei implicați în procesul autorilor Pogromului de la
Iași. Discutați cu colegul de bancă despre asumarea
responsabilității în domeniul evenimentelor din
perioada Holocaustului.
PROIECT
Privește imaginea de alături și răspunde următoarelor
cerințe:
1.Precizează anul și locul în care se desfășoară
acțiunea prezentată în imagine.
2.Prezintă, pe scurt, conținutul imaginii. Ce reprezintă?
De cine crezi că a fost luată imaginea? În ce scop?
3.Realizați un eseu de o pagină, cu privire la sosirea în
lagărul de exterminare a celor deportați.
Prezentare: Lucrările cele mai reușite pot fi
prezentate în clasă.
96
11. Argumentați consecințele măsurilor cu
caracter antisemit, la nivelul vieții evreilor din
România.
12. Citește, cu atenție, sursa de mai jos și rezolvă
cerințele.
„În fiecare ghetou, în fiecare tren de deportare,
în fiecare lagăr de muncă, chiar și în lagărele de
exterminare, voința de rezistență a fost puternică și
a luat multe forme. Lupta cu puținele arme ce puteau
fi găsite, acte individuale de sfidare și protest, curajul
de a obține hrană și apă sub amenințarea morții,
superioritatea de a refuza germanilor satisfacția
de a vedea panica și disperarea evreilor…. Chiar
și pasivitatea era o formă de resistanță. A muri
cu demnitate era o formă de rezistență. A rezista
forțelor răului, demoralizatoare, brutalizante, a
refuza reducerea la nivelul de animale, a supraviețui
supliciului, a trăi mai mult decât torționarii, acestea
au fost acte de rezistență. Chiar și a da, după toate
acestea, mărturie despre evenimente a fost, în final,
o contribuție la victorie. Simpla supraviețuire era o
victorie a spiritului uman."
(Yehuda Bauer, Forms of Jewish Resistance
During the Holocaust)
1.Prezentați, pornind de la sursă, două modalități
de rezistență ale evreilor în perioada Holocaustului.
2. Formulează, pe baza sursei date, un punct de
vedere referitor la rezistența evreiască, însoțindu-l
cu două argumente din text.
3. Menționați, din sursa dată, o relație cauză-
efect stabilită între două informații, precizând rolul
fiecăreia dintre aceste informaţii (cauză, respectiv
efect).
Sosirea unui transport de evrei din Ungaria
la Auschwitz-Birkenau (martie 1944).
Evaluarea activității:
• Jurnal reflexiv
• Portofoliu de alcătuit
6 Unitatea EVREII ÎN ROMÂNIA POSTBELICĂ
ȘI MEMORIA HOLOCAUSTULUI
ÎN SECOLUL AL XXI-LEA
• Comunitatea evreiască în perioada regimului comunist
• Reprezentarea Holocaustului în artă, literatură și mass-media
• Distorsionarea, negarea și minimalizarea Holocaustului
• R ăspunsul țărilor membre ONU: Responsabilitatea de a
proteja (R2P)

Competențe generale Competențe specifice

1. Utilizarea critică și reflexivă a surselor istorice 1.1. Sistematizarea informațiilor din diferite
prin argumentarea unor demersuri și alegeri, în tipuri de surse în vederea stabilirii
acord cu valorile societății democratice credibilității şi a validității opiniilor

2. Asumarea propriei identități culturale 2.2. Manifestarea unui comportament deschis

și determinarea modalităților prin care față de diversitatea culturală
interculturalitatea contribuie la promovarea
3.2. Raportarea critică la experiențele trecutului
acceptării celuilalt și a respectării drepturilor
pentru promovarea unui comportament
omului
democratic
97
 Comunitatea evreiască
în perioada regimului comunist
Unitatea
La 6 martie 1945, sub presiunea Uniunii Sovietice,
a fost instaurat primul guvern pro-comunist din
istoria României, condus de Petru Groza. La finalul
lui decembrie 1947, după abdicarea forțată a regelui
Mihai I, s-a instaurat Republica Populară Română. Au
urmat mai mult de patru decenii de comunism, un
regim totalitar, care va nega drepturile fundamentale
ale cetățenilor săi, indiferent de originea etnică.
Înjumătățită numeric față de perioada anterioară
a Holocaustului, populația evreiască număra, în
1945, aproximativ 350.000 de evrei. Conform unor
statistici realizate imediat după război de Federația
Comunităților Evreiești din România, 68% dintre
aceștia nu primeau o alimentație suficientă, 51% nu
dispuneau de îm­bră­cămintea minim necesară, iar 32%
prezentau incapacitate temporară de muncă generată
de lipsurile suferite în timpul războiului. Nu mai puțin
important, o situație foarte dificilă o aveau evreii
repatriați din diferitele spații concentraționare în care
fuseseră dislocați de autoritățile române și maghiare.
După război, se întorc în România, aproximativ 62.000
de supraviețuitori ai ghetourilor și lagărelor din
Transnistria și în jur de 35.000 de supraviețuitori ai
deportărilor din Transilvania de Nord.
Manifestare comunitară, Purim 1983
98
Cu toate aceste probleme, perioada imediat
ulte­rioară războiului a fost pentru mulți una a
speranței într-o societate nouă, din care să dispară
antisemitismul, rasismul sau orice altă formă de
discriminare. La nivel individual, membrii comunității
evreiești au dorit, în primul rând, întoarcerea la
normalitate, la viața de dinainte de război. Acest lucru
a fost într-o oarecare măsură posibil prin implicarea
organizațiilor comunitare evreiești și prin sprijinul
acordat de organizațiile evreiești internaționale, în
special Joint.
Odată întorși acasă, supraviețuitorii trebuie să facă
față atât traumelor personale, cât și pro­vocărilor de
a-și recăpăta drepturile pierdute treptat încă din 1938.
Chiar dacă la 16 decembrie 1944, a fost promulgată
legea privind abrogarea măsurilor discriminatorii
adoptate împotriva populației evreiești, diversele acte
reparatorii formulate în acest document legislativ
au fost mereu întârziate, fără a fi cu adevărat puse în
practică. Este vorba de măsuri legislative ce priveau
probleme legate de cetățenie, dreptul la muncă, de
redobândire a bunurilor confiscate, sau recăpătarea
calității de chiriaș, de accesul la educație și/sau
asistență socială.
 Schimbările introduse după instaurarea regi­ Toate structurile sioniste și-au reluat activitatea după
mului comunist au afectat întreaga societate, iar 23 august 1944, după interdicția totală impusă în
comunitatea evreiască era deja profund marcată de perioada regimului Antonescu. Reorganizarea a fost
Holocaust. Noua putere a dorit să controleze toate rapidă și eficientă. Practic, au reapărut majoritatea
segmentele societății, iar acest control nu a ocolit nici organizațiilor sioniste interbelice, caracterizate printr-o
formele de asociere specifice vieții evreiești. Încet, diversitate ideologică, dar aduse laolaltă de interesul
dar sigur, organizațiile comu­nitare au fost desfiin­ comun privind crearea statului național evreiesc.
țate și, în locul lor, în 1945, a fost creat Comitetul Cele mai importante grupări sioniste, care au
Democratic Evreiesc, organizație controlată de activat în România după august 1944, pot fi încadrate
Partidul Comunist. în patru categorii: 1) stânga sionistă, de orientare
Vechii lideri comunitari, precum Wilhelm socialistă; 2) formațiuni sioniste de centru; 3) blocul
Filderman și Rabinul Alexandru Șafran, au părăsit sionist religios; 4) dreapta sionistă. Acestea au dez­
România la finalul lui 1947. Plecarea celor doi a ușurat voltat o diversitate ideologică, care va fi desființată de
procesul de comunizare a structurilor comunitare noua putere instalată la București. Imediat ce ajunge
evreiești, un proces identic celui prin care trecea la guvernare, Partidul Comunist va impune o linie
întreaga societate românească. Marea majoritate ideologică unică și va elimina de pe scena socială toate
a noilor lideri comunitari, instalați de puterea co­ celelalte formațiuni politice.
munistă, nu sunt apropiați comunității, nu îi cunosc Începând cu 1948, organizațiile sioniste sunt criti­
problemele și nici nevoile. Ca o consecință firească, cate explicit de propaganda comunistă, iar în ședința
această organizație nu a fost niciodată recunoscută de Secretariatului Comitetului Central al Partidului
membrii comunității drept un reprezentant legitim al Muncitoresc Român, din 18 martie 1949, se decide
acesteia. desființarea acestora, fiind declarate organizații fas­
Comitetul Democratic Evreiesc a fost desființat ciste. Condamnarea sionismului nu va rămâne doar
în 1953, moment ce marchează o ușoară depolitizare la nivelul discursului, ci puterea comu­nistă va trece,
a conducerii comunitare. Începe să se dea o atenție în scurt timp, la urmărirea membrilor organizațiilor
mai mare nevoilor specifice comunității, cum ar fi cele sioniste, arestarea și judecarea acestora.
legate de cultul religios.
În iunie 1948, Moses Rosen este ales șef-rabin. Va
păstra această funcție până la decesul său, în 1994.
Începând cu 1962 este numit și președinte al Federației
Comunităților Evreiești din România. Personalitate de
multe ori controversată, chiar în interiorul comunității,
fiind criticat pentru maniera autoritară în care a
condus viața comunitară, rabinul Rosen a reușit să
păstreze condițiile minime pentru păstrarea vieții
tradiționale evreiești, și anume: respectarea regulilor
de cașrut pentru alimente, asigurarea fondurilor
pentru întreținerea sinagogilor și cimitirelor, editarea
unor reviste proprii pentru promovarea identității,
organizarea unor cursuri de Talmud-Torah, într-un
mediu politic tot mai ostil oricărei forme de viață
religioasă.
Mai mult, rabinul Rosen a intervenit, cu mij­
loacele pe care le avea la îndemână, pentru com­
baterea diverselor forme de antisemitism, pentru
reprimirea în facultăți a unor studenți evrei exma­
triculați, pentru că părinții făcuseră cerere pentru
emigrarea în Israel, sau pentru a se asigura alimente
cușer în armată sau închisori. Această mediere nu a
avut întotdeauna succes și, în ciuda argumentelor
formulate de rabinul Rosen, mai multe sinagogi au
fost demolate și cimitire evreiești au fost dezafectate
de autoritățile comuniste.
O altă parte a vieții comunitare, profund afectată
de comunizarea României, este reprezentată de orga­
nizațiile sioniste, acestea ocupând un loc extrem de
important în spațiul social al României interbelice. Șef-Rabin Moses Rosen (1912-1994)

99
 Membrii mișcărilor sioniste au fost acuzați de
uneltire contra statului sau de activități de spionaj în
favoarea Statelor Unite ale Americii. Este vorba de un
șir de cinci procese intentate membrilor mișcărilor
sioniste și unor lideri importanți ai acestora (Mișu
Benvenisti, A. L. Zissu, Jean Cohen, Iancu Mendelovici),
desfășurate între 1950 și 1954. Mai mult de 100 de
membri ai organizațiilor sioniste au fost judecați în
aceste procese. Unii dintre aceștia au primit pedepse
ce au variat între 10 și 18 ani de închisoare. Represiunea
mișcării sioniste de către aparatul politic comunist va
pune capăt unui fragment relevant al vieții comunitare
evreiești în România.
Între 1948 și 1949, sistemul social al comunității
evreiești este reorganizat de stat, pentru a se urma
logica ideologiei comuniste. Naționalizarea prin care
trece întreaga societate românească afectează, în
egală măsură, și instituțiile sociale ale comunității
evreiești. Prin naționalizarea școlilor evreiești și prin
confiscarea rețelei medicale comunitare, sunt anulate
două dintre funcțiile fundamentale ale comunității:
1) cea educațională; 2) cea de asistență medicală și
socială. Prin aceste transformări impuse de puterea
politică, Partidul Comunist recunoaște Comunității o
singură funcție, cea religioasă. Dar, pentru că însăși
ideologia comunistă este una anti-religioasă, chiar și
această funcție religioasă era exercitată cu greutate,
regimul limitând adesea realizarea sa.
Răspunsul majorității populației evreiești la schim­
bările aduse de instaurarea regimului comunist a fost
emigrarea în Israel.
În prima fază după război (1945–1948), principala
piedică în calea emigrării a fost reprezentată de
politica restrictivă britanică în Palestina. După în­
ființarea statului Israel, condițiile de emigrare se vor
schimba. Statul român comunist va formula noi criterii
de emigrare în 1948 și 1949, impunând plata unei taxe
Coperta Revistei „Cultul Mozaic”, primul număr după cutremurul din 1977
100
pentru fiecare emigrant evreu. Statul Israel plătea în
valută sau în echipamente petroliere, pentru fiecare
cetățean român de origine evreiască căruia guvernul
comunist îi permitea să emigreze în Israel.
Conform statisticilor oficiale, între martie 1945 și
martie 1949 au plecat din România 37.000 de evrei. În
anii care vor urma, numărul acestora va crește. Datele
Biroului Central de Statistică israelian menționează,
pentru perioada 1958–1966, 106.200 de nou-veniți
din România. Până în 1968, circa 230.000 de evrei din
România emigraseră în Israel. Pentru o parte dintre
evreii care se hotărau să-și depună actele pentru
emigrarea din România, motivele nicidecum nu țineau
doar de degradarea vieții comunitare evreiești, ci și de
scăderea nivelului de trai în ultimele decenii comuniste
sau de reapariția manifestărilor antisemite pe fondul
intensificării ideologiei național-comuniste a regimului
de la București.
În 1956, România avea 146.264 (0.8%) locuitori
evrei, în 1966, 42.888 (0.2%), în 1977, 24.667 (0.1%),
iar în 1992, 8.955 evrei. Conform recensământului din
2022, în România mai trăiesc 2378 evrei. Dispariția
aproape totală a comunității evreiești din România
reprezintă un fapt istoric. Aceasta este deopotrivă
un efect al dramei Holocaustului, al instaurării
comunismului după cel de al Doilea Război Mondial și
al înființării statului Israel în 1948.
Rețineți!:
● După instaurarea dictaturii comuniste, comuni­
tatea evreiască trece printr-un proces forțat de
reor­ganizare, care afectează major cadrele de func­
ționare ale acesteia.
● Răspunsul membrilor comunității evreiești a fost
emigrarea masivă în Israel.
 Reprezentarea Holocaustului în artă,
literatură și mass-media
Unitatea

Realitatea Holocaustului a fost una complexă. În România, cele mai importante scrieri memo­
Diferite discipline academice, precum istoria sau rialistice provin de la foști deportați în Transnistria:
științele politice, au încercat să descrie și să explice Miriam Korber-Bercovici, Jurnal de ghetou; Ruth
realitatea istorică a Holocaustului. Dar, dincolo de Glasberg Gold, Timpul lacrimilor secate, Sonia Palty,
instituții, lideri politici, locuri și evenimente relevante, Evrei, treceți Nistrul!, Leonard Zăicescu, Cu trenul expres
Holocaustul este despre oameni, despre pierderea spre moarte. Aceste mărturii ne ajută să înțelegem
celor dragi și a speranței dar și despre em­patie, tragedia deportărilor în Transnistria și caracterul
solidaritate și supraviețuire. De asemenea, el este și special al ghetourilor și lagărelor care au funcționat
despre responsabili, făptași sau martori. sub autoritate românească sau cele întâmplate la Iași.
Producțiile artistice ce au ca temă Holocaustul Un loc aparte îl ocupă și lucrările care au ca autori
sunt un instrument important prin care lumea a ajuns evrei deportați din Transilvania de Nord, așa cum
să cunoască destinul evreilor și al altor categorii de este jurnalul Évei Heyman, Am trăit atât de puțin.
victime din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Éva locuia cu bunicii în Oradea și a fost deportată la
Primele lucrări despre Holocaust au fost publi­ Auschwitz în iunie 1944. A fost ucisă la 17 octombrie
cate imediat după al Doilea Război Mondial și au un 1944 la Auschwitz. Avea 13 ani, 8 luni și 4 zile. Jurnalul
caracter preponderent memoralistic. Acest lucru său ne face părtași la gândurile, dorințele, visurile și
înseamnă că anumite considerații științifice, precum: fricile unei fetițe de 13 ani. Din Polonia, ne-a rămas
denumiri de locuri, grade ierarhice, instituții s-au Jurnalul Reniei, o lucrare în care tânăra Renia Spiegel
împletit cu descrieri subiective ale trăirilor umane. își povestește viața care poartă tot mai mult amprenta
Prin intermediul acestor narațiuni, înțelegi cum se Holocaustului. Din Olanda, avem mărturia Annei Frank,
trăiește discriminarea, ce înseamnă stigmatizarea
sau cum reușește un individ să meargă mai departe
în viață, după ce toți membrii familiei sale au fost
exterminați.
În producțiile artistice, literare sau cinema­
tografice, povestea nu mai este despre evenimente,
ci despre oameni. Și pentru că este despre oameni,
de multe ori asemeni nouă, reușește de multe ori să
creeze empatie și deci solidaritate. Prin scrierile lui
Primo Levi, Eddy de Wind, Anne Frank, ale lui Victor
Frankl sau Elie Wiesel, dramele evreilor din timpul
Holocaustului au ajuns la publicul larg și au devenit o
(re)sursă educațională importantă pentru promovarea
spi­ritului civic și a valorilor democratice.
În cadrul literaturii memorialistice, trebuie să
deosebim jurnalele de memorii. Jurnalele au fost
scrise în timpul desfășurării evenimentelor, în timp ce
memoriile sau amintirile au fost scrise după terminarea
războiului.
Probabil că cea mai mare parte a literaturii
memorialistice se concentrează asupra sistemului de
lagăre care au funcționat sub autoritate germană,
dar există și lucrări importante care vorbesc despre
alte spații geografice. După 1989, au început să
fie publicate memorii și jurnale inclusiv din statele
aflate până atunci în sfera de influență a regimurilor Afișul filmului „Călătoria lui Gruber”
comuniste.

101
 dar și pe aceea a lui Etty Hillesum: Jurnal (1941–1942),
Scrisori din lagărul de la Westerbork.
Prin intermediul acestor lucrări, cititorul percepe
cu ușurință manifestarea tot mai perfidă, la început abia
resimțită, iar, apoi, de-a dreptul violentă, a măsurilor
antievreiești. Eroinele acestor texte au o viață normală
pentru copiii de vârsta lor, fiecare în condițiile specifice
ale propriei țări, dar ele ajung să resimtă o povară pe
care nu o înțeleg, o forță exterioară care le-a selectat
pentru moarte.
Lucrări, precum cele ale lui Primo Levi, Victor
Frankl, Eddy de Wind sau Elie Wiesel, tratează mai
degrabă complexitatea relațiilor sociale care se sta­
bileau în lagăre. Astfel, nu e întâmplător că multe din
aceste scrieri au fost utilizate inclusiv în dezvoltarea
altor discipline academice, cum ar fi psihologia sau
psihiatria. De exemplu, Omul în căutarea sensului
vieții de Victor Frankl este cartea de căpătâi a unui nou
domeniu psihoterapeutic, denumit logoterapie.
Pe baza acestei literaturi memorialistice, care
s-a îmbogățit de la un an la altul, pe măsură ce in­
teresul public a început să crească, iar în estul Europei,
Scenă din filmul „Călătoria lui Gruber”
102
supraviețuitorii înșiși au putut vorbi liber, au început
să apară și numeroase filme artistice, ce au ca temă
Holocaustul. Astfel, realitatea Holocaustului a început
să fie înțeleasă și din perspectiva cuplajului dintre
carte memorialistică și ecranizarea acesteia. Un
exemplu în acest sens este filmul Pianistul, regizat de
Roman Polanski și lansat în 2002. Acest film a ecranizat
lucrarea memorialistică cu aceeași titlu, publicată de
Władysław Szpilman și prezintă, într-o manieră per­
sonală, drama evreilor din Varșovia.
Cel mai cunoscut film despre Holocaust este,
bineînțeles, Lista lui Schindler, în regia lui Steven
Spielberg, lansat în 1993 și care spune nu doar povestea
evreilor deportați către lagărele de exterminare ci și pe
cea a forței solidarității. Oscar Schindler a salvat 1100
de evrei, angajându-i în fabricile pe care le deținea,
demonstrând că un om poate schimba ceva dacă are
curajul de a reacționa în fața răului.
Din spațiul românesc, unul din filmele repre­
zentative este Călătoria lui Gruber, în regia lui Radu
Gabrea, lansat în 2013. Acesta este un film despre
Pogromul de la Iași. Regizorul a plecat de la romanul
autobiografic Kaput, scris de Curzio
Malaparte, corespondent de război
din armata italiană. Malaparte s-a
aflat la Iași imediat după Pogrom
și, impresionat de informațiile
cule­se despre eveniment, avea să
scrie Șobolanii de la Iași. Regizorul
Gabrea folosește acest capitol ca
pre­text și construiește o narațiune
cinematografică mai amplă despre
Pogrom, în care și-a propus să
refacă câteva portrete și atmosfera
acelor vremuri. O altă producție
cinematografică este Trenul vieții
(1998), a regizorului francez de
origine română Radu Mihăileanu, o
alegorie cu momente comice într-o
lume a tragicului.

Ca și în cazul cărților, și în
domeniul cine­ma­tografic, trebuie
să facem distincția între filmele care
ecranizează memorii și cele care
pornesc de la fapte reale pentru a
(re)construi o anumită narațiune
istorică. Poate chiar mai mult
decât producțiile lite­rare, filmul
are puterea de a crea empatie,
tocmai pentru că imaginea este mai
grăitoare decât cuvântul. Personajele
nu trebuie să fi existat cu adevărat
pentru ca un film să spună povestea
acelor vremuri. Un exemplu în acest
sens este filmul Viața e frumoasă, în
regia lui Roberto Benigni, lansat în Afișul filmului „Trenul vieții”
1997, unde Holocaustul și al Doilea
Război Mondial sunt doar contextul
de timp în care sunt puse în scenă experiențele prin care au trecut, autorii de recenzii au
relațiile sociale imaginate de regizor. scris despre cărțile acestora, iar regizorii au discutat
Nu în ultimul rând, un rol în prezentarea despre filmele lor. Așa, de pildă, poate fi evocat
Holocaustului l-a jucat și mass-media. Desigur, nu ne interviul dat de Radu Jude, regizorul filmelor Aferim
referim aici la rolul negativ pe care media îl poate (2015) sau Îmi e indiferent dacă în istorie vom intra ca
avea în difuzarea unor reprezentări distorsionate barbari (2018), jurnalistului cultural Florin Lăzărescu,
ale Holocaustului, care intră în sfera manifestărilor pe siteul www.matcaliterară.ro, unde vorbește despre
antisemite. Presa scrisă sau audio-vizuală este o arta cinematografică pe care o creează pornind de la
platformă în care supraviețuitorii pot vorbi despre faptele istorice.

Rețineți!:
● Istoria Holocaustului este o sursă emoțională puternică, care a atras creatori de artă și literatură, preocupați să
transmită un mesaj de umanitate, plecând de la o tragedie cu aspecte dezumanizante nemaiîntâlnite.
● Memorii, jurnale, romane, filme de lung metraj, instalații artistice au creat evenimente publice în ultimele
decenii.
● Scopul este de a trage un semnal de alarmă, de a arăta cu degetul unde putem ajunge când elitele culturale și
politice își pierd umanitatea. Fiind produse care nasc stări emoționale, ele sunt mai aproape de noi și ne ajută
să deschidem o ușă a istoriei care este neatrăgătoare, dar plină de semnificații.

103
 Distorsionarea, negarea
și minimalizarea Holocaustului
Unitatea
După al Doilea Război Mondial, Holocaustul
a devenit un subiect care a generat numeroase
polemici. În Europa de Vest și SUA, lucrările de isto­
rie despre Holocaust sunt receptate începând cu
deceniul al șaptelea din secolul trecut. În Europa
de Est, în perioada regimului comunist, istoricii fie
nu au abordat acest subiect, fie au făcut-o dintr-o
perspectivă ideologică, pentru a-și promova propriul
mod de interpretare al trecutului: victimele evreiești
erau incluse între victimele luptei antifasciste.
După 1989, istoria distrugerii evreilor din Europa
în timpul celui de al Doilea Război Mondial, prin
deschiderea accesului la arhive, este reconstruită pe
baze obiective, documentare și cu ajutorul memo­
riilor. Cu toate acestea, această istorie cunoaște
și interpretări deformate, mai mult sau mai puțin
îndepărtate de realitatea istorică.
Vasile Zărnescu:
„Holocaustul Gogorița Diabolică”
104
În România, imediat după al Doilea Război
Mondial, când a avut loc procesul persoanelor
suspecte pentru crime de război, au fost publicate
câteva articole sau memorii despre tragedia evreilor.
De exemplu, în 1947, Isac Ludo publică lucrarea
despre Pogromul de la Iași, „Din ordinul cui?”. În
perioada regimului comunist, Holocaustul a fost uitat,
iar victimele au devenit „luptători antifasciști”.
A fost o interpretare istorică interesată să legi­
timeze, prin deformare, statutul de luptător antifascist
pentru partidul comunist. A fost o confiscare a
memoriei istorice în favoarea partidului comunist
și în defavoarea tuturor celorlalți actori istorici din
perioada interbelică: partidele politice, victimele
Holocaustului, monarhia etc. În timpul comunismului
național a lui Nicolae Ceaușescu, un alt factor a
contribuit, de asemenea, la uitarea Holocaustului.
Responsabilitatea românească pentru uciderea a
zeci de mii de evrei era incompatibilă cu o viziune
istorico-politică, care promova teza superiorității și
infailibilității României.
Astfel, istoria a fost din nou rescrisă prin exa­
gerarea valorilor naționale. Ion Antonescu, din
criminal de război, a devenit o figură tragică a istoriei.
Cu acel prilej, el apare ca abandonat de Occident și
obligat să se apropie de Germania nazistă. Refacerea
României Mari ajunge scopul central al lui Antonescu,
în numele acestuia, comuniștii erau dispuși să îi treacă
cu vederea sistemul totalitar și criminal pe care l-a
guvernat. Așa se face că, într-o broșură din 1978, se
menționează numai 3.233 victime „antifasciste” în
Pogromul de la Iași.
Lucrările care deformează istoria Holocaustului
nu sunt puține. Există o întreagă literatură care
distorsionează și transmite mesaje false. Scopul ei este
în principal de a proteja pe cei responsabili. În funcție
de intensitatea distorsionării, se disting mai multe
tipuri de reinterpretare a istoriei Holocaustului. Cele
două mari categorii sunt negarea și minimalizarea.
Negarea, în esență, este mesajul care contestă
sau nu recunoaște realitatea distrugerii evreilor în
deceniul patru al secolului al XX-lea. Ea este de mai
multe feluri.
Negaționismul integral refuză să accepte existența
oricărei forme de Holocaust. A fost pre­zent în discursul
public românesc, atât la oameni politici, cât și la alte
categorii. În 1994, președintele formațiunii extremiste
Partidul România Mare a declarat că savanții englezi și
americani contestă însuși Holocaustul cu argumente
„logice”, că nu ar fi putut fi gazate șase milioane
de evrei. Era o imposibilitate fizică și tehnică. Tema
Holocaustului, mai susținea el, ar fi o strategie
evreiască pentru a stoarce 100 de miliarde de mărci
statului german în 40 de ani și pentru a ține sub
teroare pe cei care nu acceptă jugul evreiesc.
Autorul francez Roger Garaudy se încadrează în
categoria negaționiștilor totali. În 1998, el publica o
lucrare, „Miturile fondatoare ale politicii israeliene”,
în care respingea numai unele aspecte ce țin de
isto­ria Holocaustului. Un an mai târziu, în „Procesul
sionismului israelian: Demascarea conspirației sioniste
mondiale”, el contestă însăși existența Holocaustului.
Pentru astfel de mesaje, care resping memo­ria victi­
melor, justi­ția franceză l-a fost condamnat pe autor la
amendă penală.
Radu Theodoru, fost membru fondator al
Partidului România Mare, într-una din lucrările sale,
a afirmat că adevăratele masacre comise în timpul
războiului au fost cele de la Hiroshima, Nagasaki și
Dresda, adică ale Aliaților. El spune că Auschwitz este
o „minciună odioasă a propagandei sioniste” pentru a
stoarce bani de la germani.
Cele mai răspândite forme de contestare a
Holocaustului sunt cele care neagă anumite sec­
vențe sau anumite realități ale acestuia. Astfel, cea
mai obișnuită formă este aceea de a vedea res­pon­
sabilitatea întotdeauna în altă parte. Exemplul cel mai
des întâlnit este „vinovați sunt numai germanii!”. Prin
urmare, deși pe teritoriul lor a avut loc Holocaust,
Polonia sau Ungaria nu ar fi responsabile, pentru
că erau țări ocupate de Germania nazistă. Astfel
de opinii sunt astăzi vehiculate în cele două țări de
către partide sau oameni politici. Realitatea însă Roger Garaudy:
este că la exterminarea evreilor, în ambele țări, au „Miturile fondatoare ale politicii israeliene”
colaborat autoritățile locale sau persoanele civile,
bucuroase să profite de pe urma deportării evreilor. În O modalitate de contestare parțială a
România, mesajul care recunoaște uciderea evrei­lor, Holocaustului, cu implicații morale deosebite, este
pogromurile, Transnistria, dar încearcă să ne convingă „aruncarea culpabilității asupra evreilor”. În acest
că Germania este responsabilă, se înca­drează în stadiu, antisemitismul este unul declarat. „Holocaustul,
această categorie. gogorița diabolică” este o lucrare în care se enunță în
Aruncarea vinovăției asupra „perifericilor” repre­ diferite forme această teză a Holocaustului ca minciună
zintă o altă modalitate de exprimare a negării parțiale evreiască. O altă afir­mație, din aceiași categorie, arată
a Holocaustului. „Perifericii” sunt acei oameni politici că Hitler este produsul puterii evreiești. Între mesajele
sau organizații politice din țară, care au participat la referitoare la Holocaustul din România, întâlnim ceea
acțiuni antisemite și cărora li se acordă un rol mult prea ce s-ar putea numi „Dinte pentru dinte, ochi pentru
important. De exemplu, în România este vorba despre ochi!” Astfel, pentru că evreii i-ar fi agresat pe români,
acele lucrări, în care, deși se recunoaște participarea în vara anului 1940, când s-au retras din Basarabia
românească la Holocaust, se identifică numai Mișcarea și Bucovina, uciderea masivă a evreilor din aceste
Legionară. Antonescu, în fapt responsabilul principal, regiuni, începând cu iunie 1941, ar fi fost răspunsul
este „uitat”, iar din Mișcarea Legionară, de cele mai (răzbunarea) firesc a lui Ion Antonescu.
multe ori, se evidențiază așa numita aripă condusă de O altă formă de negare a fost chiar învinovățirea
Horia Sima. În această viziune deformată, Pogromul de evreilor pentru Holocaust. În 1996, Corneliu Vadim
la Iași ar fi fost opera germanilor și a legionarilor. Dar Tudor afirma că evreii erau de vină. Ei l-au omorât pe
Mișcarea Legionară era desființată de Ion Antonescu, Isus Hristos și tot ei continuau să îl omoare de 2000
încă din februarie 1941. de ani.

105

Robert Faurisson,
„Mémoire en défense”
Pe aceeași linie, se înscriu și negaționiștii, care
susțin că au fost „necesare” represalii pentru a
pedepsi lipsa de loialitate a evreilor la adresa statului
român. Fostul istoric și senator al Partidului România
Mare, Gheorghe Buzatu, într-o lucrare publicată la
editura legionară Majadahonda, în 1995, afirma
că România nu numai că nu se face vinovată de
Holocaust, dar a fost victima Holocaustului comis
Rețineți!:
● După al Doilea Război Mondial, istoria și memo­ria
Holocaustului au fost analizate și interpretate diferit.
● Nu lipsesc lucrări care propun interpretări
extreme, în sensul denaturării până la nerecu­
noaștere, a acestei drame colective recente din
istoria Europei.
106
Negarea Holocaustului
de evrei, începând cu 1940. Conform acestuia, com­
por­tamentul evreilor la adresa armatei române,
în 1940, l-au convins pe Ion Antonescu cu privire la
modul în care trebuia abordată problema evreiască în
perioada celui de al Doilea Război Mondial. Aceasta
reprezintă și o formă de negare prin trivializare, adică
mini­malizarea Holocaustului prin comparație cu sufe­
rințele provocate de alte regimuri represive.
O altă modalitate de desconsiderare a memoriei
victimelor Holocaustului este minimalizarea prin com­
parație. Acest procedeu s-a petrecut în fostul bloc
sovietic, odată cu căderea regimului comunist. În acest
caz, se recunoaște existența exterminării evreilor,
dar se apreciază că important este să conștientizăm
crimele regimului comunist. Se induce astfel ideea
unei false competiții între două regimuri politice
genocidare.
România, precum și alte țări europene (Franța,
Germania, Austria, Marea Britanie etc.), având în
vedere efectele negative ale negării Holocaustului,
a instituit în 2002 o lege care interzice promovarea
în public a mesajelor negaționiste de orice fel, a
simbolurilor fasciste sau legionare și memorializarea
persoanelor vinovate pentru crime de război.
Dicționar
Distorsionare – interpretare tendențioasă a unui
eveniment istoric, cu scopul de a transforma sensul
unui fapt sau fenomen în opusul lui.
Minimalizare – reducerea importanței unei fap­
te, prin prezentarea unor date false cu privire la
numărul victimelor.
Negare – contestarea existenței Holocaustului sau a
participării propriei națiuni la înfăptuirea acestuia.
 Răspunsul țărilor membre ONU:
Responsabilitatea de a proteja (R P)
Unitatea
World Summit 2005
Crimele comise în perioada celui de al Doilea
Război Mondial, cu scopul purificării etnice sub forma
Holocaustului, au mobilizat organizațiile internaționale
să propună reglementări și instru­mente prin care
crimele împotriva populației civile, pe diverse criterii,
să fie interzise și aspru pedepsite. Astfel, în 1948, ONU
a adoptat „Convenția pentru prevenirea și reprimarea
crimei de genocid” prin care, pentru prima oară,
termenul genocid, definit ca intenția de a distruge, în
totalitate sau numai în parte, orice grup național etnic,
rasial sau religios, a fost încadrat ca o crimă de drept
internațional.
Mai devreme, procesul criminalilor naziști de la
Nürenberg (1945–1946) s-a dorit a fi o instituție, pentru
a descuraja eventuali criminali să comită noi crime
îm­potriva populațiilor civile. O altă modalitate de a
încerca protejarea populației civile din zone de conflict
este intervenția umanitară la care recurg organismele
internaționale, cum ar fi Crucea Roșie sau ONU. Cu
toate acestea, în Rwanda, în timpul războiului civil din
1994, între 800.000 și 1.000.000 de etnici tutsi au fost
uciși de cei din grupul hutu. În timpul războaielor care
au dus la destrămarea fostei Iugoslavii (1999–2001),
între 25.000 și 33.000 de bosniaci musulmani și sute
de albanezi din Kosovo au fost uciși pe criterii etnice.
În condițiile în care dreptul penal internațional care
definea crimele împotriva umanității era practic ușor
de ocolit, iar persoane responsabile de crime împotriva
unor comunități civile nu erau pedepsite, tot mai multe
state au început să ceară să fie prevăzut dreptul de a
interveni în cazul unor încălcări flagrante ale drepturilor
omului.
În 2005, la reuniunea la nivel înalt a ONU, statele
membre au adoptat documentul A/RES/60/1 prin care
recunosc și respectă principiul „responsabilității de a
proteja”. Acest principiu este, în fapt, un angajament
politic al statelor individuale de a stopa cele mai grave
forme de violență și persecuție. Aceasta înseamnă,
conform articolelor 138-140 ale Declarației, că:
• Fiecare stat individual are responsabilitatea să
își protejeze populația de genocid, crime de război,
purificare etnică și crime îm­potriva umanității.
• Responsabilitatea presupune prevenirea unor
astfel de crime, inclusiv incitării la ele, prin mij­loacele
potrivite necesare.
107
 • Comunitatea internațională trebuie, într-o
manieră potrivită, să încurajeze și să ajute statele să își
exercite responsabilitățile și să susțină ONU să creeze
capacități care să avertizeze din timp.

• ONU are responsabilitatea de a folosi mijloace

diplomatice, umanitare și alte mijloace pașnice, în
acord cu Capitolele VI și VIII ale Cartei sale, pentru a
ajuta la prevenirea săvârșirii unor genocide, crime de
război, purificări etnice sau crime împotriva umanității.

• Consiliul de Securitate este instituția căreia îi

revine responsabilitatea de a adopta, în spiritul Cartei,
măsurile cele mai eficiente pentru a descuraja crizele
umanitare sau pentru a stopa acțiunile posibile să
ducă la crime de război, purificări etnice, genocide sau
crime împotriva umanității.
De asemenea, Secretarul general al ONU numește
un Consilier special pentru prevenirea genocidului care
este recunoscut și susținut atât de statele membre cât și
de Consiliul de Securitate. Din 2009, Secretarul general
al ONU publică un raport anual, în care sunt prezentate
principalele probleme și rezoluțiile adoptate în spiritul
principiului responsabilității de a proteja.
Dintre acțiunile aflate în curs de desfășurare a
trupelor de menținere a păcii, putem menționa atât
unele cu rădăcini vechi, dar și altele mai noi.
În Republica Democratică Congo, au fost dispuse
trupe pentru protejarea civililor și susținerea guver­
nului în efortul de consolidare a păcii. Congo are o
veche istorie a războaielor civile, pornind din primii ani
de independență, și a masacrelor motivate etnic.
În Republica Central Africană, ONU dorește pro­
tejarea populației civile, un proces de tranziție demo­
cratică, dezarmarea, demobilizarea, reintegrarea și
stabilirea statului de drept.
Sudanul de Sud este cea mai tânără țară și
are nevoie de acțiuni de monitorizare a respectării
drepturilor omului, pentru protecția civililor și înceta­
rea ostilității între beligeranți. În Sahara Occidentală,
se pregătește procesul pentru referendum care să
decidă inde­pendența sau unirea cu Marocul.
În Kosovo, ONU are o misiune militară pentru
promovarea securității, stabilității și respec­tării
drepturilor omului. În Jammu si Kașmir supra­
veghează încetarea ostilităților mai vechi dintre
India și Pakistan. În Liban, supraveghează încetarea
ostilităților și ajutorarea umanitară a populației
civile.
În Cipru, ONU a intervenit pentru menținerea
păcii în urma invadării nordului de către Turcia,
în 1974. În Ierusalim, se derulează programe de
menținere a păcii în zonă. Pe înălțimile Golan, se
desfășoară supravegherea încetării ostilităților dintre
Siria și Israel.
Raphael Lemkin (1900-1959)
Și Uniunea Europeană și-a precizat susține­rea
pentru programele ONU în direcția responsabili­
tății de a proteja. La 18 aprilie 2013, Parlamentul
European a adoptat o recomandare către Consiliul
Uniunii Europene, în care menționa că și-a însușit
ra­portul ONU și cerea reprezentanților Uniunii
pentru politica externă și de securitate comună să
reconfirme angajamentul Uniunii Europene față de
responsabilitatea de a proteja.
Una din căile prin care Uniunea Europeană poate
să își demonstreze susținerea activă a principiului
responsabilității de a proteja este formularea de
răspunsuri coerente, susținute de statele membre,
față de provocările umanitare din diverse regiuni ale
globului.
Crearea, la nivelul Uniunii Europene, a unor me­ca­
nisme și instituții cu rol activ de intervenție repre­zintă,
în acest context, unul din deziderate.
Rețineți!:
● În 1948, pentru a evita pe viitor repetarea
Holocaustului și a altor crime contra umanității a fost
adoptată „Convenția pentru prevenirea și reprimarea
crimei de genocid”.
● În 2005, ONU a adoptat documentul A/RES/60/1
prin care recunoaște și respectă principiul „respon­
sa­bilității de a proteja”.
Dicționar
Hutu – principalul grup etnic din Rwanda și Burundi.
Tutsi – al doilea grup etnic din Rwanda și Burundi,
care aparține populației bantu.

108
 Recapitulare
SĂ REȚINEM!
● După instaurarea dictaturii comuniste în România, comunitatea evreiască trece printr-un proces forțat
de reorganizare care afectează major cadrele de funcționare ale acesteia.
● Răspunsul membrilor comunității evreiești a fost emigrarea masivă în Israel.
● Istoria Holocaustului este o sursă emoțională puternică, care a atras creatori de artă și literatură,
preocupați să transmită un mesaj de umanitate, plecând de la o tragedie cu aspecte dezumanizante
nemaiîntâlnite.
● Memorii, jurnale, romane, filme de lung metraj, instalații artistice au creat evenimente publice în
ultimele decenii.
● Scopul lor este de a trage un semnal de alarmă, de a arăta cu degetul unde putem ajunge când elitele
culturale și politice își pierd umanitatea. Fiind produse care nasc stări emoționale, ele sunt mai aproape
de noi și ne ajută să deschidem o ușă a istoriei, neatrăgătoare dar plină de semnificații.
● După al Doilea Război Mondial, istoria și memoria Holocaustului au fost analizate și interpretate diferit.
● Nu lipsesc lucrări care propun interpretări extreme, în sensul denaturării până la nerecunoaștere, a
acestei drame colective recente din istoria Europei.
● În 1948, pentru a evita pe viitor repetarea Holocaustului și a altor crime contra umanității a fost adoptată
Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.
● În 2005, ONU a adoptat documentul A/RES/60/1 prin care recunoaște și respectă principiul „responsabili­
tății de a proteja”.

1 Realizați un material, pornind de la sursele de pe Internet, privind manifestări antisemite prin care cei ce
neagă Holocaustul își propagă opiniile.
2 Creează un cvintet cu tema Emigrarea evreilor români în Israel, în perioada regimului comunist.
3 Redactează un eseu nestructurat despre Rolul memoriilor în cunoașterea evenimentelor din perioada
Holocaustului.
4 C aută, pe Internet, informații despre Raphael Lemkin și realizează o prezentare Power Point (PPT), pe care să
o prezinți colegilor de clasă.
5 Formulează un punct de vedere referitor la interzicerea și pedepsirea crimelor împotriva populației civile, pe
care să le susții cu două argumente identificate în informațiile și sursele din manual.
6 C omparați ideile principale ale celor care neagă și, respectiv, a celor care minimalizează Holocaustul și
identificați două deosebiri.
7 Discută, împreună cu colegul de bancă, despre importanța protejării drepturilor fundamentale ale oamenilor
de către comunitatea internațională.
8 A
 nalizează siteurile web www.mai.gov.ro, www.just.ro, www.mae.ro și identifică trei aspecte în ceea ce
privește poziția oficială a României față de responsabilitatea protejării (R2P).
9 Alege varianta corectă de răspuns.
1. ONU a desfășurat trupe de menținerea a păcii în state, ca de exemplu:
a) Elveția, Angola, Congo b) Israel, Kosovo, Tailanda c) Congo, India, Pakistan
2. Eva Hayman era originară din:
a) Bucovina b)Transilvania de Nord c) Basarabia
3. Lucrarea Evrei treceți Nistrul! a fost redactată de:
a) Sonia Palty b) Leonard Zăicescu c) Miriam Korber - Bercovici
4. În perioada 1948–1994 Rabinul șef al României a fost:
a) Mișu Benvenisti b) Moses Rosen c) Iancu Mendelovici

109
 Evaluare
1. Studiază, cu atenție, sursele de mai jos și
rezolvă cerințele:
„Pianistul”, ca și „Jurnalul lui Anne Frank”, ar trebui
să fie inclus, cumva, în manualele de istorie. O referință
la paginile acestei cărți, atunci când se pomenește de
Holocaust, este, în opinia mea, obligatorie. În „Pianistul”
istoria e disecată fără anestezie. Rănile sunt la vedere,
iar durerea atroce care le însoțește este transmisă
efectiv celui care parcurge aceste pagini-document.
Simți, citind, nu numai revolta, ci și convulsiile cărnii
sfârtecate, pielea străpunsă de gloanțe, stomacul
chinuit de foame, trupul prins în chingile suferinței,
bolii, neputinței, oboselii, epuizării nervoase, disperării
și, într-un final, dorinței extraordinare de a scăpa și
de a trăi... A fost examenul suprem pentru Władysław
Szpilman, acela de a trăi în condiții în care nimeni nu
poate trăi, dar este și un examen pentru cei care se
încumetă să citească această carte: anume, un examen
de conștiință. Fiecare pagină a acestei cărți este o
desfoliere dureroasă a straturilor de piele ale istoriei
Holocaustului. Sub aceste straturi suferința se află încă
în stare pură”.
(https://omiedesemne.ro/recenzie-pianistul-de-
wladyslaw-szpilman/)
1. Analizează sursa și află două informații despre
sentimentul de durere ce transpare.
2. Formulează, pe baza sursei, un punct de vedere
referitor la ideea autorului că cele două lu­crări ar
trebui introduse în manualele de istorie, sus­ținându-l
cu două informații selectate din sursă.
3. Accesează surse de internet și identifică alte
lucrări de literatură ce au ca subiect drama Holocaustului.
Folosind siteul https://bookcreator.com/ realizează un
por­tofoliu digital cu informațiile descoperite.
4. Identifică, pe baza informației din lecție, doi
dintre factorii istorici care au determinat apariția
manifestărilor negaționiste cu privire la Holocaust.
5. Realizează o dezbatere cu colegii de clasă,
având ca temă Evreii din România după Holocaust.
6. Stabilește tipul de informație, subiectivă sau
obiec­tivă, oferită de Jurnalul Anei Frank.
7. Accesează site-ul www.yadvashem.org și www.
ushmm.org și află informații despre antisemitism și
minimalizarea Holocaustului.
8. Realizează o axă cronologică în care să se
regăsească două date istorice privind Responsabilitatea
de a Proteja (R2P).
9. Analizează documentele elaborate de or­
ga­nizațiile internaționale, cu referire la problema
res­ponsabilității de a proteja. Menționează o mă­
sură adoptată pentru combaterea antisemitismului
contemporan.
10. La nivelul clasei, cercetează dacă în comu­
nitatea/localitatea ta a existat comunitate evreiască
și care este în prezent numărul membrilor săi.
Alcătuiește, împreună cu colegul de bancă, un proiect
privind memoria locuitorilor evrei.

PROIECT
TEMA
Drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor în epoca contemporană

SARCINI DE LUCRU
1. Se va cere elevilor să integreze cunoștințele obținute în medii pe
rețelele de socializare (Facebook, Instagram, Telegram, Tik-Tok etc.), despre Evaluarea activității:
drepturile și libertățile fun­damentale ale omului, care au fost încălcate
flagrant în perioada Holocaustului, în produse finite de tipul posterelor, • Jurnal reflexiv
afișelor. • Portofoliu
• Prezentarea într-o aplicație
2. În echipe de câte doi elevi, căutați online informații despre drepturile
informatică – de exemplu Prezzi,
și libertățile fundamentale prevăzute de Declarația Universală a Drepturilor
Padlet, Canva etc.
Omului (1948) și respectiv Constituția din 1991 a României. Rețineți câte
două idei importante pentru drepturile cetățeanului contemporan.

110
 Bibliografie
Ancel, Jean: Contribuții la Istoria României. Problema evreiască 1933-1944, vol. 1-2, București, Ed. Hasefer,
2001, 2003.
Bărbulescu, Ana, Florian, Alexandru: Elita culturală și discursul antisemit interbelic, Iași, Ed. Polirom, 2022.
Benajmin, Lya: Comunitatea Evreilor din București 1921-1948: Evocări, București, 2017.
Benajmin, Lya: Evreii din România în texte istoriografice. Antologie, București, Ed. Hasefeer, 2002.
Bercovici, Miriam: Jurnal de ghetou, București, Ed. Curtea Veche – Ed. Institut Elie Wiesel, 2017.
Boia, Lucian: Capcanele Istoriei: Elita Intelectuală Românească între 1930 și 1950, București, Ed.
Humanitas, 2016.
Cohen, Mark: Sub semilună și sub cruce; evreii în Evul Mediu, București, Ed. Hasefer, 2010.
F.C.E.R.: Muzeul de Istorie a Evreilor din România, Ed. Hasefer, 2002.
Iancu, Carol: Evreii din România (1866-1919); de la excludere la emancipare, ediția a II-a, București, Ed.
Hasefer, 2006.
Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România: Raport final, Iași, Ed. Polirom, 2005.
Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România: Documente, Iași, Ed. Polirom, 2005.
Ioanid, Radu: Holocaustul în România, București, Ed. Polirom, Iași, 2019.
Jurnalul Annei Frank, București, Ed. Humanitas, 2011.
Ornea, Zigu: Anii treizeci; extrema dreaptă românească, București, Ed. Fundației Culturale Române, 1995.
Poliakov, Léon: Istoria antisemitismului, București, Ed. Hasefer, vol. 1-4, 1999-2000.
Rotman, Liviu: Școala israelito-română (1851–1914), București, Ed. Hasefer, 1999.
Rotman, Liviu: Evreii din România în perioada comunistă, 1944–1965, Iași, Ed. Polirom, 2004.
Rotman, Liviu: Dinamica unei structuri de autoguvernare: comunitatea evreiască din România, București,
Ed. Hasefer, 2017.
Volovici, Leon: Ideologia naționalistă și „problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului
intelectual în România anilor ΄30. București, Ed. Humanitas, 1995.
Zăicescu, Leonard, Cu trenul expres spre moarte, Iași, Ed. Polirom, 2022.
Wiesel, Elie: Noaptea, București, Ed. Corint, 2012.

Resurse on-line
- www.yivo.org/encyclopedia, The YIVO Encyclopedia of Jews in Eastern Europe,
- jewishvirtuallibrary.org, Jewish Virtual Library,
- https://romasinti.eu/ro/
- https://faraura.ro/
- roholocaust.com
- https://www.inshr-ew.ro/ro/files/Raport%20Final/Raport_final.pdf.pdf
- https://www.inshr-ew.ro/portfolio-item/holocaustul-in-romania-istorii-locale/
- https://www.inshr-ew.ro/portfolio-item/imagini-din-trecut-holocaustul-in-romania/
- https://www.iasi1941.com/

111