UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Arte

Specializarea Istorie

REFERAT
Richard Inimă de Leu

Coordonator: Conf. Univ. Dr. Neagoe Claudiu

Student: Călin Elisabeta

Istorie

Anul I

1
 CUPRINS

I. Originea regelui Richard I…………………..……….…………..………………...3

II.Ascensiunea lui Richard I……................................................................................4

III.Sfârșitul domniei lui Richard I…….……………………………………..………6

Concluzii........................................................................................................................6

Bibliografie....................................................................................................................7

2
 Originile lui Richard I
Richard I a fost rege al Angliei între anii 1189-1199. A fost al treilea fiu al regelui
Henric al II-lea și al Eleonorei de Aquitania.A fost al treilea fiu al regelui Henric al II-lea și al
Eleonorei de Aquitania, fostă regină a Franței. Richard a fost fratele mai mic al lui William,
Contele de Poitiers, Henric cel Tânăr și al Matildei a Angliei. Era, de asemenea, fratele mai
mare al lui Geoffrey al II-lea, Duce de Brittania, Leonora a Angliei, Ioan Plantagenetul și
Ioan, Conte de Mortain (Ioan fără de Țară), care i-a succedat ca rege. Richard era fratele
vitreg al Mariei de Champagne și al lui Alix a Franței. Adesea era descris ca fiind preferatul
mamei sale, Eleanor de Aquitaine.
Deși născut la Palatul Beaumont, Oxford, Anglia, la fel ca și ceilalți Plantageneți,
Richard a fost jumătate englez jumătate francez. Când părinții lui s-au despărțit, el a rămas cu
mama sa în Franța. A moștenit ducatul de Aquitania în 1168 și comitatul Poitiers în 1172. În
1170, fratele său mai mare Henric a fost încoronat rege al Angliei ca Henric al III-lea în
timpul vieții tatălui său. Istoricii l-au numit Henric cel Tânăr ca să nu fie confundat cu Henric
al III-lea al Angliei, care a fost nepotul său.
Ca și frații săi, Richard a contestat frecvent autoritatea tatălui său. În primăvara anului
1174, la vârsta de 16 ani, Richard s-a alăturat fraților săi Henric și Geoffrey, într-o revoltă
împotriva tatălui lor, încercând să-l detroneze. Henric a trecut în Normandia și a invadat
Poitou și Aquitaine, domeniile mamei lui Richard, pe care a luat-o prizonieră.
Richard s-a concentrat asupra rezolvării problemelor legate de revoltele nobililor din
Aquitaine, în special pe teritoriul Gascogne. Domnia sa din ce în ce mai crudă a condus la o
mare revoltă în 1179. Sperând să-l detroneze pe Richard, rebelii au solicitat ajutor de la
Henric și Geoffrey. Punctul de cotitură a venit în primăvara anului 1179 la Valea Charente.
Cetatea Taillebourg era bine apărată și considerată impenetrabilă. Castelul era înconjurat de o
faleză pe trei laturi și de un oraș pe cea de-a patra latură. Locuitorilor cetății le era atât de frică
de Richard încât au renunțat la siguranța castelului și l-au atacat pe Richard. În două zile,
Richard a reușit să cucerească castelul și a câștigat o reputație de comandant militar.
După moartea celor doi frați mai mari, Richard a complotat împotriva tatălui său cu
Filip August, regele Franței. Henric al II-lea a fost un rege cinic, aspru, dar care a făcut bine
patriei sale. Astfel, Richard, supranumit „Inimă de Leu” a moștenit unele trăsături ale tatălui
său, violența Plantageneților, dragostea lor nemăsurată pentru femei și curajul acestora 1.

Ascensiunea lui Richard I

1
André Maurois, Istoria Angliei, București, Editura Orizoturi, 1987, pp. 148-149.

3
 Un mare evenimet cavaleresc din timpul lui Richard a fost cruciada a treia, la care a
luat parte alături de Filip al II-lea August. Scopul principal al acestei cruciade, care a început
în 1189, a fost recuperarea Ierusalimului de la musulmani. A treia cruciadă a fost un răspuns
la înfrângerea de la Hattin și capturarea Ierusalimului. Saladin, sultanul Egiptului și al Siriei, a
pătruns în Regatul de Ierusalim în 1187, după ce o caravană musulmană, în care se afla sora
sa, fusese jefuită de către creștini. Sultanul și-a continuat campania, cucerind o serie de
așezări aflate pe litoral, precum Beirut, Sidon, Jaffa, tăindu-le creștinilor posibilitatea de a
primi întăriri pe mare. După acest moment, Saladin a ocupat Orașul Sfânt, iar toate sacrificiile
făcute de Europa și tot entuziasmul religios s-au dovedit a fi inutile, fapt pentru care era
nevoie de o nouă cruciadă2.
În urma acestor dezastre, Papa Grigore al VIII-lea a făcut un apel pentru ajutor în Țara
Sfântă. Frederic Barbarossa, Sfântul Împărat Roman, a plecat spre Răsărit în 1189, dar a murit
înainte de a ajunge în Țara Sfântă, ceea ce a reprezentat o pierdere gravă pentru europeni
aproape de începutul celei de-a treia cruciade. Cei mai importanți doi lideri rămași care au
pornit în cruciadă din Occident au fost Richard al Angliei și Filip al Franței, care au plecat pe
mare separat în 1191. Richard s-a oprit pe insula Cipru în drum spre Țara Sfântă și a cucerit
insula înainte de a se întâlni cu Filip la asediul Acrei din 8 iunie 11913.
Trupele franceze ale lui Filip al II-lea August s-au îmbarcat la Genova, iar Richard la
Marsilia în 1190. Cei doi au ajuns doar până în Sicilia, unde au întârziat cam un an din cauza
certurilor dintre ei. O ședere atât de lungă a unor armate străine într-un oraș cu resurse puține
nu putea să nu ridice probleme de aprovizionare. La refuzul locuitorilor de a mai furniza
hrana necesară cruciaților, Richard I a găsit de cuviință să treacă prin sabie Messina, ca pe un
oraș cucerit, dând frâu liber cruciaților să o jefuiască și să-i pedepsească pe cei ce li se
opuneau. Atunci, din pricina cruzimilor săvârșite, i s-a dat regelui Angliei porecla de Inimă de
Leu. Mândria îi era tot de leu. Ca și cum nu erau de ajuns cele înfăptuite, fălindu-se cu isprava
sa, el a arborat steagul englez pe zidul orașului. Era o altă jignire adusă lui Filip al II-lea
August, deoarece un vasal nu putea, în fața suzeranului său, să-și ia asemenea libertate, fără să
pară o insultă. Abia în primăvara anului 1191 au plecat din Sicilia, dar în loc să ajungă în
Palestina s-au oprit în Cipru pentru încă o scurtă perioadă de vreme4.

2
A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Iași, Editura Polirom, 2010, p. 429. Despre bătălia de la Hattin vezi
Steven Runciman, Istoria cruciadelor. Regatul Ierusalimului și Orientul Latin, 1100-1187, București, Editura
Nemira, 2015, pp. 457-491.
3
A. A. Vasiliev, op. cit., p. 431.
4
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cruciada-a-iii-a-cand-vedetele-intra-in-lupta-orgoliile-se-bat-
cap-in-cap, accesat la 18.11.2020.

4
 Ajunşi în Palestina, s-au nimerit chiar în toiul luptelor dintre Guy de Lusignan şi
Conrad de Montferat pentru alegerea ca rege. Pentru că îi plăcea să îl contrazică în
permanenţă pe Filip al II-lea, Richard I l-a ales pe Guy. Disensiunea s-a adâncit și când
Leopold, ducele Austriei, venit cu cavalerii lui printre cruciați, a trecut de partea francezilor.
Faptul l-a supărat atât de mult pe Richard încât, într-o discuție mai aprinsă, a smuls steagul
ducelui și l-a aruncat la pământ. Motiv suficient pentru ca între cei doi să se iște un duel. Filip
al II-lea a reușit să aplaneze conflictul astfel că la asediul Acrei cei trei conducători au
acționat în comun. Cu toată intervenția lui Saladin, la 13 iulie 1191, cetatea a fost recucerită
de cruciați și, temporar, centrul regatului Ierusalimului se muta aici, odată cu recunoașterea
lui Guy de Lusignan ca rege, iar Conrad de Montferat devenea moștenitorul prezumtiv al lui
Guy5.
Din cauza că Filip s-a îmbolnăvit, el a fost nevoit să plece spre patria sa natală.
Leopold l-a urmat şi el, lăsând comanda orgoliosului Richard Inimă de Leu. Regele Angliei,
încrezător în forțele cruciaților și în steaua sa, a continuat drumul spre Haifa, a ocupat-o, apoi
s-a oprit la Jaffa și s-a apucat să reconstruiască fortificația distrusă;de aici a trecut la Arsuf,
Ramla și Toron. Capriciosului Richard nu-i lipsea vitejia, iar ca militar s-a dovedit un foarte
bun strateg, cele două calități fiind triplate de neînduplecarea în timp de război, care-l făcea să
nu-și cruțe dușmanul, nici când îl avea la picioare. Era un rival demn de Saladin și, după cum
s-a văzut, acum mai puternic. Musulmanii s-au retras din calea lui, pustiind totul, îngroziți de
cruzimile care se povesteau că le făcuse Richard Inimă de Leu la Acra 6.
Neînvins pe câmpul de luptă, dar fără a obține o victorie majoră, Richard se întorcea în
Europa, pradă furiei iscată de complotul lui Filip al II-lea, care îi atacase provinciile din
Franța, și al fratelui sau Ioan, care se autointitulase rege al Angliei. Mai mult, pe drumul de
întoarcere, Richard este arestat în Germania de Ducele Leopold al Austriei, din ordinul direct
al suveranului Franței, sub acuzația de implicare în asasinatul căruia îi căzuse victima Conrad
de Montferrat, Regele Ierusalimului.
Richard a petrecut mai mult de un an la curtea lui Henric al VI-lea al Germaniei, acolo
unde fusese predat de către Leopold. Doar presiunile mamei sale, Eleonor, și ale poporului
englez, care încă mai vedea în rege un eliberator, îi determina pe nobili să plătească o
răscumpărare imensă, 150.000 de mărci de argint, echivalentul venitului pe trei ani al
întregului Regat al Angliei. Era o suma prea mare pentru a fi refuzată de Henric al VI-lea, cel

5
Bogdan-Petru Maleon, Cruciadele: expansiunea latină în Orient, în Alexandru-Florin Platon, Laurențiu
Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la
marile descoperiri geografice (secolele V-XVI), Iași, Editura Polirom, 2010, pp. 397-399.
6
André Maurois, op. cit., p. 151.

5
care primise, între timp, o contraofertă de 80.000 de mărci de la Filip și de la Ioan, pentru a-l
ține captiv pe Richard7.
Cruciada nu a avut rezultatele sperate, iar cei doi suverani s-au întors în Europa.
Ierusalimul a rămas în mâinile mahomedanilor, iar creștinii au păstrat doar o fâșie de pământ
îngustă pe litoral, de la Jaffa până la Tyr. Singura realizare a lui Richard a fost de a obține
dreptul creștinilor să viziteze Locurile Sfinte8.
Sfârșitul domniei lui Richard
După perioada petrecută în captivitate, Richard s-a întors în Anglia, unde a fost primit
cu entuziasm de către poporul englez, dar în loc să fie recunoscător pentru loialitatea supușilor
săi, el a impus noi impozite. În ceea ce-l privește pe fratele său, Ioan, Richard l-a iertat și mai
mult de atât, l-a numit succesorul său. Conflictul cu Filip nu încetase, astfel că regele Franței
invadase Normandia. Aquitania se răzvrătise, iar Anjou și Poitou înclinau spre Franța. Pentru
a apăra Normandia, Richard a construit o fortăreață impresionantă pentru acele timpuri,
Chateau-Gaillard, care domina valea Senei.
Richard a intrat în conflict cu unul dintre vasalii săi, vicontele de Limoges, care a găsit
lângă castelul său din Chalus o podoabă de aur, de origine romană. Richard susținea că orice
comoară aparține regelui și a cerut podoaba. Cearta s-a transformat într-un război, iar Richard
a fost rănit de o săgeată în timp ce asedia castelul Chalus. Rana provocată de acea săgeată s-a
infectat, iar regele a murit pe 6 aprilie 10999.
Concluzii
Sunt puțini regi din istoria medievală a Europei care au reușit să se impună în memoria
contemporanilor, dar și a urmașilor așa cum a făcut-o Richard I Plantagenetul, cunoscut sub
supranumele ”Inimă de leu”. Este privit astăzi ca unul dintre cei mai importanți regi ai Angliei
și ca unul dintre eroii naționali ai acestei țări.
Istoricii contemporani10 sunt de părere că a fost mai degrabă o veritabilă catastrofă
pentru Anglia. În cei 10 ani în care a fost rege(1189-1199), nu a petrecut decât 6 luni în
Anglia, lăsând administrația în grija apropiaților săi, el alegând să își urmeze vocația de
războinic.
Bibliografie

7
Ibidem, pp. 153-154.
8
A. A. Vasiliev, op. cit., p. 431.
9
André Maurois, op. cit., p. 154.
10
Ibidem, p. 190.

6
 MAUROIS, André, Istoria Angliei, București, Editura Orizoturi, 1987
PLATON, Alexandru-Florin, RĂDVAN, Laurențiu, MALEON, Bogdan-Petru,O
istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri
geografice (secolele V-XVI), Iași, Editura Polirom, 2010
RUNCIMAN, Steven, Istoria cruciadelor. Regatul Ierusalimului și Orientul Latin,
1100-1187, București, Editura Nemira, 2015
VASILIEV, A. A., Istoria Imperiului Bizantin, Iași, Editura Polirom, 2010

Surse web
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cruciada-a-iii-a-cand-vedetele-intra-
in-lupta-orgoliile-se-bat-cap-in-cap, accesat la 30.10.2021