A.

Temperamentul este alcătuit din acele caracteristici individuale care sunt

generale și stabile, care rămân pe tot parcursul vieții noastre. Există trăsături de
personalitate care pot evolua foarte mult de-a lungul anilor, dar temperamentul
este cel mai rezistent la experiențe.

Temperamentul poate fi definit de o serie de caracteristici: este înnăscut și este

moștenit de la familie; nu poate fi modificat, deoarece are o origine genetică; nu
poate fi modificat din cauza influențelor de mediu; este ceva biologic, prin urmare,
nu poate fi reeducate; se manifestă involuntar și este foarte greu de controlat.

Personalitatea lui Nicolae Iorga nu are în istoria culturii româneşti înaintaşi. El nu

poate fi comparat cu marii savanţi şi cărturari contemporani deoarece inteligența
era doar una din dimensiunile fiinţei sale.

Nicolae Iorga a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet,

enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor
universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist,
romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George
Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX,
„rolul lui Voltaire”.

Temperamentul este latura dinamico-energetică a personalității. Numeroși

psihologi au studiat această latură, elaborând diverse teorii, de-a lungul istoriei
umanității. Unul dintre acești psihologi a fost Carl Gustav Jung, a cărui teorie
presupune delimitarea a două portrete temperamentale în funcție de gradul de
izolare sau de deschidere în fața societății. Tipul izolat de societate se numește
introvertit, iar tipul deschis către societate poartă denumirea de extravertit.

Tipul temperamental al lui Nicolae Iorga, conform teoriei referitoare la

temperament a lui Carl Gustav Jung, este extravertitul, deoarece omul de excepție
Nicolae Iorga s-a evidențiat, în primul rând, prin setea sa de cunoaștere, de adevăr
și de a împărți aceste informații cu alți oameni: „Râvna lui adâncă de a cunoaște și
de a împărtăși și altora cunoștințele sale”.

O altă afirmație care subliniază faptul că Iorga era extravertit este: „Scriitor și
orator fecund, în același timp, coleg cu intimitatea cea mai comunicativă, prezența
lui dogorea ca un foc.”, deoarece se arată o trăsătură esențială a unui extravertit și
anume, dorința de capta atenția celor din jur, de a se afirma.
B. Nicolae Iorga a avut contribuții de excepție în cultura română. A fost un om
remarcabil, el s-a afirmat drept cercetător, orator și scriitor. Și-a pus puternic
amprenta în domenii precum arta și literatura, dar mai ales în istorie prin scrierile
sale („Nu este răstimp, fie cât de întunecat, din trecutul poporului român, în care
înțelegerea lui ageră să nu fi pătruns pentru a aduce lumină. Contribuția lui în acest
domeniu se poate socoti la sute de volume. Ea formează baza de granit pe care vor
clădi istoricii de mâine.”).

C. Primul motiv pentru care susținem că Nicolae Iorga s-a remarcat prin eforturile
sale intelectuale puternice în numele națiunii române, ar fi devotamentul său
nețărmurit față de România și față de români, interesul și dedicarea sa pentru
istoria noastră, din orice epocă, deoarece „Nu este răstimp, fie cât de întunecat, din
trecutul poporului român, în care înțelegerea lui ageră să nu fi pătruns pentru a
aduce lumină.” Totodată, contribuția sa la cunoașterea trecutului poporului român
nu a avut doar o valoare calitativă, ci și una cantitativă, iar aceasta ”…se poate
socoti la sute de volume. Ea formează baza de granit pe care vor clădi istoricii de
mâine.”

Al doilea motiv care întărește această afirmație, este acela că Nicolae Iorga a fost
pasionat de a studia diferite domenii ale cunoașterii, fiind „…cercetător în cele mai
variate ramuri de cultură; creator, în scris și în cuvânt.” Domeniile sale de cercetare
au fost variate, însă a reușit să le îmbine într-un mod coerent, acest aspect fiind
remarcat de faptul că „Alături de cercetarea pe câmpul faptelor istorice, merge la
Nicolae Iorga cercetarea în domeniul literaturii și al artei.”

D. Câteva figuri istorice care au dovedit că au o trăsătură cardinală puternică sunt

Abraham Lincoln, din cauza onestității sale, marchizul de Sade datorită sadismului
său și Joan of Arc pentru eroismul său eroic.Persoanele cu astfel de personalități
pot deveni atât de faimoase datorită acestor trăsături, încât numele lor sunt adesea
asociate cu aceste calități. Trăsăturile cardinale sunt rare și tind să se dezvolte în
timp.

Atunci când sunt prezente, trăsăturile cardinale dau formă persoanei, în sensul că
are de la sine compoziția emoțională, atitudinile și comportamentul ei. Atât de mult
încât să le putem identifica din punct de vedere istoric.
Din text, se evidențiază drept trăsătură cardinală pentru Nicolae Iorga setea sa de
cunoaștere, de adevăr, fiind un bun cercetător și dorind să-și împărtășească
cunoștințele: „Râvna lui adâncă de a cunoaște și de a împărtăși și altora
cunoștințele sale l-a făcut: cercetător în cele mai variate ramuri de cultură; creator,
în scris și în cuvânt, de o fecunditate fără seamăn.” Ca un adevărat modelator al
culturii, Nicolae Iorga s-a afirmat ca un eu al perfecțiunii, un adevărat om de
excepție, fără egal: „Nu l-a întrecut nimeni până astăzi, și încă mulți ani de aici
înainte nu-l va întrece nimeni.”

Pe lângă aceste caracteristici remarcabile ale personalității omului de excepție

Iorga, se evidențiază și o serie de alte caracteristici care conturează profilul
psihologic al lui Nicolae Iorga.

O trasătură remarcabilă a lui Nicolae Iorga este firea sa binevoitoare. Fiind

extravertit, Nicolae Iorga este descris ca având mereu un spirit jovial, optimist,
fiind, totodată, și un orator pătimaș: Era sclipitor în glumă; fermecător în tot ce
spunea”.

O altă trăsătură semnificativă pentru alcătuirea portretului lui Nicolae Iorga este și
cea de critic. Un excelent cunoscător al lucrurilor remarcabile din gama literaturii
și artei, Nicolae Iorga era privit ca un critic „ tăios, dar fără răutate”.

E. Caracterul reprezintă nucleul întregii personalităţi umane. Temperamentul

desemnează ansamblul manifestărilor psiho-comportamentale ale particularităţilor
sistemului nervos central (SNC). Spre deosebire de caracter (latura relaţională şi
valorică a personalităţii), temperametul reprezintă latura dinamico-energetică a
personalităţii.
Caracterul, spre deosebire de temperament, este un ansamblu de calități care se
manifestă în raport cu obiectele și obiectele lumii înconjurătoare. Caracterul este,
de asemenea, determinat de lucrarea psihicului, dar spre deosebire de temperament,
care este dat unei persoane prin natură, este format și modificat în timpul vieții.
Caracterul unei persoane este influențat de factori precum societatea, educația,
profesia etc.

Temperamentul colorează modul de exprimare, de manifestare în comportament a

trăsăturilor caracteriale (generozitatea va fi exteriorizată diferit de către coleric și
melancolic); temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale
(colericul, fiind predispus spre percepții rapide dar cu unele erori, va predispune și
spre o anumită instabilitate caracterială).
Influența caracterului asupra temperamentului constă în controlarea, reglarea celui
din urmă și se concretizează în următoarele situații: caracterul inhibă, reține
anumite însușiri temperamentale (mai ales pe acelea care se asociază în plan
comportamental cu efecte negative); maschează și compensează temporar
însușirile temperamentale care odată manifestate în comportament ar produce
efecte dezadaptative; valorifică la maximum trăsăturile temperamentale care se
asociază în plan comportamental cu efecte pozitive.

Persoanele supracontrolate, „cenzurate”, cu un caracter ferm, bine conturat au

tendința de a reprima atât de mult trăsăturile temperamentale, încât
psihocomportamental apar ca niște automate.

Persoanele subcontrolate, cu slăbiciuni caracteriale, vor cădea pradă trăsăturilor

temperamentale, care nemaifiind filtrate, se vor manifesta ca atare.

Temperamentul are o influență asupra manifestării caracterului. Spre exemplu, atât

o persoană cu un temperament violent, cât și una cu un temperament melancolic,
pot manifesta loialitate, o trăsătură de caracter din categoria atitudinilor față de cei
din jur. Însă, în timp ce un violent ar prefera să lege cât mai multe prietenii,
asumându-și responsabilitatea de a fi loial față de un număr mai mare de persoane,
un melancolic ar prefer să fie selectiv, atunci când își construiește cercul social,
demonstrând loialitate doar pentru un grup restrâns de persoane apropiate.
Totodată, un violent ar putea fi mai îngăduitor cu persoanele care se abat de la
principiile loialității, în timp ce un melancolic ar fi exigent, cerând aceeași
loialitate din partea celor apropiați.