CHESTIONAR EXAMEN DREPT PENAL

Chestionar Examen Drept penal

1.Noțiunea, obiectul și sarcinile dreptului penal.

Dreptul penal ca ramură de drept reprezintă o totalitate de norme juridice ,care stabilesc ce fapte
constituie infracţiuni ,condiţiile răspunderii penale ,pedepsele şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau
luate de către instanţele judecătoreşti în cazul persoanelor care au săvîrşit infracţiuni în scopul apărării
celor mai importante valori sociale.

Jaf-sustragere în public a bunului prorpietarului.

Furt-sustragere pe ascuns a bunului proprietarului.

Tîlhărie- violenţa fizică cu sustragerea bunului.

Dreptul penal are scopul de tragere la răspundere penală. Sunt categorii de persoane care nu pot fi traşi
la răspundere penală(minorii). În cazul femeilor şi minorilor nu poate fi aplicată pedeapsa de detenţiune
pe viaţă. Munca neremunerată nu se poate aplica la (invalizi, militari, minori şi femei, pensionari).

Obiectul dreptului penal îl constituie o categorie specială de relaţii sociale ,numite relaţii juridice penale,
care i-au naştere între membrii societăţii şi stat ,prin intermediul organelor judiciare, din necesitatea
apărării valorilor esenţiale a societăţi şi a dezvoltării lor în deplină securitate. Conform art. 2 al Codului
Penal al R.M. scopul legii penale este de a apăra împotriva infracţiunilor persoana ,drepturile şi libertăţile
acesteia ,proprietatea ,mediul înconjurător, orînduirea constituţională,suveranitatea,independenţa şi
integritatea teritorială a R.M. , pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.

Legea penală are de asemenea drept scop prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.

Pentru a-şi putea realiza scopul dreptul penal trebuie să îndeplinească anumite funcţii:

1)Stabilirea faptelor ce reprezintă infracţiuni şi prevenirea lor .

2)Prevederea în lege a faptelor periculoase pentru valorile sociale dar şi a sancţiunilor pe care le poate
aplica statul în cazul săvîrşirii faptelor prevăzute ca interzise .

3)Dreptul de a pedepsi ,drept care trebuie stabilit pentru organele judiciare, precizîndu-se totodată şi
condiţiile în care se poate exercita acest drept .

2. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept.

Dreptul penal are un caracter autonom în raport cu celelalte ramuri de drept,dar în acelaşi timp ,se află
şi într-o legătură cu celelalte ramuri ale dreptului.

O interdependenţă deosebită există între dreptul penal şi dreptul procesual penal. Fiind două ramuri
distincte,cu obiect şi principii de reglementare proprii,acestea doua totuşi au un scop comun,şi anume
înfăptuirea justiţiei ,prin stabilirea tuturor faptelor care constituie infracţiuni, identificare celor ce încalcă
legea penală şi tragerea lor la răspundere penală.
Dreptul penal şi dreptul execuţional penal. Această legătură presupune necesitatea delimitării lor
pentru evitarea dublării instituţiilor şi normelor de drept.

Dreptul penal şi dreptul civil au o legătură strînsă,deoarece dreptul civil reglementează relaţiile privind
patrimoniul, iar dreptul penal sancţionează faptele îndreptate împotriva patrimoniului.

Dreptul penal şi dreptul familiei. Dreptul familiei se bazează pe relaţiile familiale. În acest sens ,dreptul
penal califică drept infracţiuni îndreptate contra familiei o serie de fapte ce lezează relaţiile dintre
membrii familiei.( de ex. incestul, eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la intreţinerea
copiilor).

Dreptul penal şi dreptul administrativ . Dreptul penal intervine şi sancţionează unele încălcări grave ale
unor norme din materia dreptului administrativ,cum sunt abuzul de putere,luarea de mită,neglijenţa în
serviciu.

Dreptul penal şi dreptul constituţional. Cel din urmă reglementează relaţiile de organizare a statului
precum şi valorile sociale fundamentale. Dreptul penal însă,completează prevederile Constituţiei R.M şi
sancţionează faptele care atentează principalele valori protejate de Constituţie.

3. Principiile generale ale dreptului penal.

Principiile dreptului penal reprezintă idei călăuzitoare ,care contribuie la elaborarea şi realizarea
normelor penale . Putem clasifica principiile în:

Principii Fundamentale:

1)Principiul legalităţii exprimă regula că întreaga activitate a dreptului penal se desfăsoara pe baza legii
şi în conformitate cu aceasta (art 3. Cod Penal al R.M).

2)Principiul umanismului presupune că întreaga relgementare juridică are menirea să apere ,în mod
prioritar ,persoana ca valoare supremă a societăţii,drepturile şi libertăţile acestora.. Legea penală nu
urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la
torturi ,nici la pedepse sau tratamente crude,inumane sau degradante. (art.4 Cod Penal al R.M).

3)Principiul democratismului presupune că persoanele care au săvîrşit infracţiuni sînt egale în faţa legii şi
sînt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă,culoare,limba,religie, opinii politice sau alte
opinii,origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională,avere,naştere sau altă situaţie.
(art.5 Cod Penal al R.M).

4. Principiile speciale ale dreptului penal.

Principii Speciale

1)Principiul caracterului personal al răspunderii penale presupune că persoana este supusă răspunderii
penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie. Răspunderii penale şi pedepsei
penale eeste supusă numai persoana care a săvîrşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de
legea penală. (art.6 Cod Penal al R.M).

2)Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale presupune că la aplicare legii penale
se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite, de persoana celui vinovat şi de
circumstanţele cauzei care atenuează sau agravează răspunderea penală. Nimeni nu poate fi supus de
două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă. (art.7 Cod Penal al R.M).

5. Știința dreptului penal.

Totalitatea ideilor ,concepţiilor ,teoriilor şi principiilor despre normele şi instituţiile dreptului penal
formează ştiinţa dreptului penal care explică şi fundamentează necesitatea şi sarcinile dreptului
penal ,metodele şi mijloacele de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional . Obiectul de studiu
al ştiinţei dreptului penal îl formează însăşi dreptul penal ca o totalitate de norme şi instituţii avînd
menirea să explice care este originea acestora ,conţinutul şi structura lor ,evoluţia istorică, condiţiile
obiective care impun apărarea social a valorilor sociale ce cad sub incidenţa legii penale ,precum şi
măsurile necesare de a fi adoptate pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii.

6. Evoluția dreptului penal în RM.

Dreptul penal în perioada antică. În epoca prestatală relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate
prin norme de conduită fără caracter juridic, norme respectate de bunăvoie. Sancţionarea faptelor
penale la geto-daci iniţial urmărea scopul răzbunării sângelui. Se cunoaște și pedeapsa cu moartea,
căreia erau supuși pentru adulter, omor, acuzaţii false. Dreptul geto-dac s-a dezvoltat pe parcursul
perioadei prin apariţia legilor. Concomitent cu formarea statului geto-dac au apărut și normele juridice.
Legile geto-dacilor au fost adoptate în timpul lui Burebista, care pretinde că i-au fost inspirate de zei. Prin
aceste legi nu s-a făcut o simplă codificare a obiceiurilor, ci s-au introdus norme de drept noi și
cuprindeau porunci ale regelui.

În domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii vizau în special apărarea proprietăţii private. Deși
formal atribuţiile privind realizarea justiţiei au fost preluate integral de către organele statului, în
practică, mai ales pentru cazurile de vătămare corporală, a continuat să se aplice și sistemul răzbunării .

Dreptul penal în perioada Evului Mediu. Până în sec. VIII s-a realizat procesul de etnogeneză a românilor,
având o organizare proprie în cadrul statului și norme de reglementare a relaţiilor în obște.

Conflictele dintre membrii obștii se rezolvau pe baza solidarităţii rudelor, a talionului.

Odată cu formarea ţărilor au fost preluate normele după care se conduceau obștile. Dar s-au adăuga
norme noi, iar totalitatea acestor norme forma “Legea ţării”. În “Legea ţării” este posibil că la pedepsirea
infractorului se luau în consideraţie vârsta și sănătatea psihică a acestuia.

Toate infracţiunile se clasificau în:

– infracţiuni contra personalităţii (omorul, pricinuirea unor răni), care erau sancţionate cu o amendă
judiciară, plătită în capete de vite.

– infracţiuni contra moralei, familiei și bisericii. Această categorie de infracţiuni cuprindea: încheierea
căsătoriei între rudele apropiate, violul, nașterea copilului de către o femeie necă- sătorită. Toate aceste
infracţiuni erau sancţionate cu amendă judiciară, plătită în capete de vite.

– infracţiuni contra averii, precum deteriorarea avutului, incendierea și sustragerea lui (furtul, prădarea și
jaful). Aceste infracţiuni se sancţionau prin amendă și întoarcerea averii sau a altei valori egale cu cea
răpită, incendiată sau deteriorată.
Următoarea perioadă din dezvoltarea statului și dreptului în Moldova este legată de dominaţia otomană.

Categoriile infracţiunilor cunoscute în această perioadă erau aceleași cinci:

1. infracţiuni de stat (politice): cuprindeau, în primul rând, hiclenia (tră- darea domnitorului și a
sultanului), pentru care se prevedea pedeapsa capital.

2. infracţiuni contra averii: furtul, prădarea, jaful, se pedepseau cu moartea, în celelalte cazuri – cu
gloaba

3. infracţiuni contra administraţiei și justiţiei.

4. infracţiuni contra personalităţii: pricinuirea de leziuni corporale; lezarea demnităţii, de obicei

acesta era pedepsit cu moartea.

5. infracţiuni contra moralei, familiei și bisericii.

Scopul pedepsei evoluează spre intimidare sau înfricoșare. Se practicau următoarele tipuri de pedepse:
pedeapsa cu moartea, pedepsele de mutilare, amenzile judiciare, pedepsele rușinoase, exilul.

Dreptul penal în perioada modernă

După Unirea Principatelor in Moldova era aplicată Condica criminalicească. După unele modificări, în
1865, Codul penal a fost pus în vigoare. La întocmirea lui s-a ţinut cont de Codul penal francez din 1810.
În Cod se prevăd noi principii, ca: principiul egalităţii tuturor în faţa legii, “nu există infracţiune și
pedeapsă nearătată în lege”, principiul neretroactivităţii legii penale.

Codul penal din 1864 nu prevedea pedeapsa cu moartea și nici nu conţinea pedepse de mutilare.
Pedeapsa cu moartea se conţinea doar în Codul militar. Scopul general al pedepsei penale era redresarea
morală a infractorului.

Cele mai grave crime erau considerate crimele contra ordinii de drept și a organizării social-politice.

În codul respectiv sancţiunile se întemeiau pe o concepţie umanistă. Pedeapsa cu moartea nu se

conţinea, acesta prevăzând munca silnică pe viaţă, privaţiunea de libertate sub diferite forme,
închisoarea corecţională până la 12 ani. S-a mărit pedeapsa pentru infracţiunile contra ordinii publice:
pentru spionaj (până la 20 de ani de închisoare); pentru propagarea (orală sau în scris) ideilor privind
schimbarea formei de guvernământ, luptei de clasă ș.a

Dreptul penal în perioada contemporană

După unirea Basarabiei cu România ,în R.A.S.S.M. se aplica legislaţia penală unională și ucraineană.
Parlamentul R.S.S.M. a adoptat Declaraţia de suveranitate a R.S.S.M. La 23 mai 1991 este adoptată noua
denumire a ţării – Republica Moldova –, care la 27 august 1991 își proclamă independenţa statală. Pe
fondul acestor schimbări politice a apărut necesitatea unei reforme fundamentale a legislaţiei,
inclusiv a celei penale, din Republica Moldova. A apărut ideea de concepere a Proiectului unui nou Cod
penal,

Noul Cod penal are o formă și o structură modificate esenţial în raport cu codul din 1961. Partea sa
generală cuprinde 13 capitole și 134 de articole, iar Partea specială – 18 capitole și 258 de articole. Spre
exemplu: principiile dreptului penal, extrădarea, clasificarea infracţiunilor, persoana juridică în
calitate de subiect al răspunderii penale, formele participaţiei, infracţiunea unică, pluralitatea de
infracţiuni, un șir de cauze noi care înlătură caracterul penal al faptei (reţinerea infractorului,
constrângerea fizică sau psihică, riscul întemeiat) și multe altele. Au fost incluse un șir de noi
componenţe ale infracţiunilor (de exemplu, genocidul, ecocidul, clonarea, tratamentele inumane ș.a.), iar
celelalte au suferit numeroase modificări, în conformitate cu necesităţile practicii judiciare.

7. Izvoarele dreptului penal.

Izvoare interne : 1) Constituţia R.M. este cel mai important izvor de drept, deoarece reprezintă legea
fundamental,care prin normele sale consacră cele mai importante valori sociale ale statului nostru
(suveranitatea , independenţa, integritatea teritorială, persoana umană cu drepturile şi libertăţile sale,
proprietatea şi alte valori care sunt apărate prin normele de drept penal .

2)Codul Penal al R.M. prezintă un izvor de drept ce pune bazele însuşi dreptului penal ca ramură de
drept, deoarece în codul penal se conţin legile care au fost adoptate în scopul prevenirii şi combaterii cu
fenomenul criminalităţii.

3)Legile speciale

Izvoare externe: 1)Tratatele şi convenţiile internaţionale la care R.M. este parte reprezintă un izvor a
dreptului penal în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii.

-Tratatele şi convenţiile la care R.M s-a angajat să incrimineze şi să sancţioneze anumite fapte periculoase
care duc la atingerea unor valori şi interese commune ale societăţii( astfel de tratate sunt considerate
izvor indirect de drept penal ,pentru că prin ele se asumă obligaţia statelor de a incrimina prin legea
penală internă astfel de fapte).

-Tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în materie penală şi

tratatele internaţionale privind drepturile omului sunt considerate izvoare directe de drept penal
deoarece devin obligatorii .

Tratate cu privire la extrădarea persoanelor. Tratate și convenții cu privire la munca forțată. Convenția cu
privire la drepturile omului și cetățeanului.

8. Noțiunea, importanța și formele legilor penale.

Legea penală este actul legislative adoptat de parlamentul RM care cuprinde nrome de drept penal ce
stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale de drept penal determină faptele ce constituie
infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor iar în unele cazuri în temeiul şi condiţiile
liberării de răspundere şi pedeapsă penală.

Legile penale se clasifică conform:

1)În funcţie de rolul pe care îl au în reglementare de relaţie de apărare social legii penale se clasifică
în:

-legi penale generale reprezintă dispoziţii generale din partea generală din Cod Penal.

-legi penale special reprezintă dispoziţii din partea special din Codul Penal al R.M. şi codurile special ce
reglementează anumite instituţii concrete .(cuprinde norme de incriminare).
2)În funcţie de durata lor de aplicare legile penale se impart:

-legi penale cu durata nedeterminată (au o stabilitate mare şi prezintă principalul instrument de luptă
împotriva criminalităţii.)

-legi penale temporare (au o anumită dată calendaristică,deci sunt limitate în timp).

3)În funcţie de caracterul lor legile penale pot fi :

-legi penale ordinare – se elaborează în decursul evoluţiei statului.

-legi penale excepţionale –sunt elaborate în cazuri excepţionale.(în caz de război).

Scopul legii penale

Legea penală reprezintă principalul mijloc al statului în lupta contra criminalităţii. Art.2. Scopul legii
penale

 Legea penală apără,împotriva infracţiunilor,persoana ,drepturile şi libertăţile acesteia,

proprietatea,mediul înconjurător,orînduirea constituţională,suveranitatea,independenţa şi
integritatea teritorială a R.M,pacea şi securitatea omenirii,precum şi întreaga ordine de drept.

 Legea penală are,de asemenea,drept scop prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.

9. Caracterizare generală a sistemului legilor penale existent a RM.

Codul penal al Republicii Moldova este unica lege penală a Republicii Moldova. Este actul legislativ care
cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal,
determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.

Codul a fost publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova pe 13 septembrie 2002 şi a intrat în
vigoare la 12 iunie 2003.[1] A fost republicat în Monitorul Oficial pe 14 aprilie 2009, în temeiul articolului
III lit. c) al Legii nr. 277-XVI din 18 decembrie 2008, modificările şi completările operate intrând în vigoare
la data de 24 mai 2009.[2]

Codul se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor

internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale
privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările
internaţionale.

Scopul său este de a apăra împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională,suveranitatea, independenţa şi integritatea
teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. Legea
penală are, de asemenea, drept scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

După structură, codul este divizat în două mari părţi: partea generală şi partea specială; este compus din
31 de capitole şi conţine 393 de articole.
 10. Structura normelor juridice penale.

Norma penală este o specie de norme juridice ,care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor
specifică ,prescriind reguli de drept penal ,precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora. În
doctrină există opinii diferite cu privire la structura normei penale. Astfel, unii autori consideră că norma
penală are o structură trihotomică, format din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Alţi autori susţin că norma
penală are o structură bihotomică, formată din dispoziţie şi sancţiune. Analiza fiecărui element
constitutiv,al normei penale permite diferenţierea unor forme speciale de descriere ,a dispoziţiei şi
sancţiunii în actul normativ.

Astfel,sunt cunoscute următoarele tipuri de dispoziţii:

1)Dispoziţii simple care doar numesc fapta infracţională,cu un termen unanim acceptat,dar nu
dezvăluie semnele ei. Art .1921. Răpirea mijlocului de transport.

2)Dispoziţii descriptive sunt cele care descriu semnele generale ale infracţiunii. Art.192. Pungăşia.

3)Dispoziţii de blanchetă sunt cele care fac trimite la alte legi şi acte normative. Art.185

4)Dizpoziţii de trimitere sunt acele care fac trimitere la dispoziţiile altor norme penale.

Sunt cunoscute 4 tipuri de sancţiuni:

1)Sancţiuni absolut determinate –stabilesc concret mărimea şi categoria pedepsei .

2)Sancţiuni relativ determinate –stabilesc categoria concretă a pedepsei şi limitele acesteia.

3)Sancţiuni alternative – stabilesc mai multe categorii de pedepse, dintre care doar una este aleasă de
instanţa de judecată. Art. 171(3). Violul

4)Sancţiuni absolut nedeterminate –care nu stabilesc categoria concretă a pedepsei şi limitele acesteia.

11. Clasificarea normelor juridice penale.

În funcție de conţinutul și sfera lor de incidenţă:

Normele penale generale sunt cuprinse în Partea generală a Codului penal și cuprind dispoziţii cu
caracter de regulă generală privind condiţiile în care se nasc, se modifică și se sting raporturile juridice
penale.

Normele penale speciale sunt înscrise în Partea specială a Codului penal, dar în unele situaţii sunt
prevăzute expres în conţinutul legilor speciale.

În funcţie de caracterul conduitei:

Normele prohibitive conţin ca regulă de conduită abţinerea de a săvârși fapta descrisă și incriminată în
dispoziţie.

Normele onerative stabilesc ca regulă de conduită obligaţia de a face sau de a acţiona.

În funcție de elementele cuprinse în structura normei penale:

Normele penale complete (unitare) cuprind ambele elemente ale unei norme penale (dispoziţie și
sancţiune), necesare incriminării și sancţionării unei fapte ca infracţiune.

Normele penale divizate nu au structura completă în același articol din lege, dispoziţia sau sancţiunea
fiind formulate într-un alt articol al aceleiași legi sau chiar în alt act normativ.

-Normele penale de incriminare cadru se caracterizează prin faptul că au în structura lor o dispoziţie de
incriminare cadru și o sancţiune corespunzătoare, urmând ca prevederea faptelor interzise să se facă
ulterior, prin alte acte normative.

-Normele penale de trimitere sau de referire sunt norme incomplete, cât privește dispoziţia sau
sancţiunea, pentru care se face trimitere sau referire la o normă complinitoare cuprinsă în aceeași lege
ori în alta.

12. Aplicarea legii penale în spațiu.

Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a prescripţiilor sancţionatoare
ale legii penale în funcţie de locul săvîrşirii diferitor infracţiuni (în ţară sau în străinătate ) de către
cetăţenii R.M. ,cetăţeni străini , apatrizi.

Principiile aplicării legii penale în spaţiu

1.Principiul teritorialităţii legii penale (legea locului săvîrşirii de infracţiuni) – potrivit acestui
principiu legea penală a unei ţări se aplică în exclusivitate tuturor infracţiunilor comise pe teritoriul
ţării,neavînd nici o relevanţă calitatea înfaptuitorului. (fie că este cetăţean al R.M,apatrid, sau străin este
supus legii penale pe a cărui teritoriu a săvîrşit infracţiunea). Art 11. Codul Penal alin. (1) Toate
persoanele care au săvîrşit infracţiuni pe teritoriul Republicii Moldova urmează a fi trase la
răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.

Aplicarea legii penale făţă de faptul săvîrşirii infracţiunii pe teritoriul ţării noastre este exclusivă şi
necondiţionată. Condiţiile răspunderii penale , stabilirea ,aplicarea şi executarea sancţiunilor pentru
infacţiunile săvîrşite pe teritoriul ţării noastre ,au loc exlusiv în temeiul legii noastre penale, fără a se ţine
seama de reglementările cuprinse în legea penală a statului al cărui cetăţean este infractorul. Prin
teritoriul R.M şi teritoriul ţării art.120 Teritoriul stabileşte întinderea de pămînt şi apele cuprinse între
frontierele R.M, cu subsolul şi spaţiul ei aerian.

Bazîndu-ne pe prevederile legale susţinem ideea că se vor considera săvîrşite pe teritoriul R.M
următoarele infracţiuni :

1) infracţiuni care prin modul şi locul de comitere se înscriu în noţiunea de teritoriu a R.M.

2) Infracţiuni comise la bordul unei nave maritime sau aeriene ,înregistrate într-un port sau aeroport al
R.M. ,aflată în afara spaţiul acvatic sau aerian al R.M.

3)infracţiuni comise la bordul unei nave militare maritime sau aeriene aparţinînd R.M indiferent de locul
ei de aflare. Confrom art. 12 Cod Penal al R.M Locul săvîrşirii fapteri se consideră locul unde a fost
săvîrşită acţiunea / inacţiunea prejudiciabilă indiferent de timpul survenirii urmărilor.

Excepţii de la principiul teritorialităţii :

1.Aplicarea legii în temeiul principiului teritorialităţii cunoaşte anumite restrîngeri ,adică ,ea nu se aplică
în raport cu anumite categorii de infracţiuni, săvîrşite pe teritoriul ţării :

1)infracţiuni săvîrşite pe teritoriul R.M de către persoane ce se bucură de imunitate de jurisdicţie

penală sau în localurile /automobilele misiunilor diplomatice. (se bucură de jurisdicţie penală
ambasadorul însărcinat cu afaceri adintere, consilierul de ambasat sau delegaţii, secretarii de ambasate
sau delegaţii, aceştia v-or fi sancţionaţi de jurisdicţia ţării a căror cetăţeni sunt).

2)infracţiuni săvîrşite de o navă maritimă sau aeriană străină ,nu cad sub jurisdicţia Moldovei ,dacă se
află temporar pe teritoriul R.M, şi v-or fi sancţionaţi conform legislaţiei statului a căror cetăţeni ei sunt.
Pentru că vizita şi aflarea navelor pe teritoriul R.M sunt aprobate de Guvernul R.M ceea ce le permite
excluderea anumitor conflicte internaţionale, care v-or duce la situaţii cu mult mai serioase.

3)Infracţiuni săvîrşite în timpul staţionării ori al trecerii unei armate străine pe teritoriul R.M. . În
dreptul internaţional este admisă situaţia că trupele străine care staţionează sau se află în trecere prin
teritoriul R.M, şi săvîrşesc anumite infracţiuni , v-or fi sancţionate conform legislaţiei a căror cetăţeni ei
sunt . Sancţionarea faptelor săvîrşite de militari străini v-or fi sancţionate conform prevederilor la nivel
internaţional.

2.Principiul realităţii legii penale (principiul naţionalităţii pasive,sau principiul cetăţeniei

pasive) conform alin. 3 art 11 Cod Penal cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe
teritoriul R.M şi au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în conformitate
cu prezentul cod penal al R.M şi sunt traşi la răspundere penală pe teritoriul R.M dacă infracţiunile
săvîrşite sînt îndreptate împotriva intereselor R.M ,împotriva dreptului şi libertăţilor cetăţeanului
R.M. ,împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru
infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care R.M este parte dacă aceştia nu au fost
condamnaţi în statul străin. Statul apără valorile societăţii, şi în cazul în care sunt săvîrşite infracţiuni
împotriva valorilor societăţii ,cetăţenii străini şi apatrizii care au săvîrşit infracţiuni v-or fi sancţionaţi
conform prezentului cod.

3.Principiul personalităţii legii penale (principiul cetăţeniei active) conform art. 11 alin.(2) prevede că
cetăţenii R.M. sau apatrizii cu domiciliul permanent pe teritoriul R.M. care au săvîrşit infracţiuni în afara
teritoriului ţării sunt pasibili de răspundere penală în conformitate cu prezentul cod. Incidenţa legii
penale a R.M asupra infracţiunilor săvîrşite în afara teritoriul ei este determinat de calitatea persoanei
(cetăţeanul R.M) ,acest raport dintre cetăţeni şi stat adusă o siguranţă ca persoana să fie sancţionată nu
în alt stat ci în statul R.M.

Condiţiile :

1)fapta să fie săvîrşită în întregime în afara teritoriului ţării noastre .(teritorii străini sau fără
suveranitate).

2)fapta să constituie infracţiune potrivit prevederilor din legea penală a R.M. şi legea penală a
statului,pe teritoriul căruia a fost săvîrşită infracţiunea. ( nu importă dacă este o tentativă sau o
infracţiune fapt-consumat , nu import nici gravitatea. )
3)infractorul să fie cetăţean al R.M sau apatrid şi domiciliat permanent în R.M . Condiţia care se
impune, în baza cetăţeniei se insituie un raport între stat şi cetăţean , prin care acesta primeşte anumite
drepturi şi obligaţii, în cazul în care eşti cetăţean statul îţi asigură drepturile .

4)infractorul să nu fie judecat în statul străin pentru fapta săvîrşită .Conform principiului indiviualizării
răspunderii penale şi pedepsei penale, o persoana nu poate fi judecată pentru una şi aceeaşi faptă de
două ori. Art 7. Cod Penal al R.M.

4.Principiul universalităţii legii penale

Exprimă faptul că legea penală a RM se aplică şi pentru alte infracţiuni înafară de cele specifice
principiului realităţii. Aici putem să ne referim la tratatele internaţionale la care RM este parte de către
cetăţenii străini sau apatrizi ce nu au domiciluu permanent pe teritoriul R.M ,dacă nu au fost condamnaţi
în statul străin.

Aplicarea legii penale a R.M. ,potrivit acestui principiu presupune condiţiile:

-săvîrşirea infracţiunii ,alta decît cele pentru care s-ar aplica principiul realităţii . Ex. trafic de
stupefiante,piraterie ş.a.

-infracţiunea să fie săvîrşită în întregime în străinatete.

-fapta să fie săvîrşită de un cetăţean străin sau de un apatrid care nu are domiciliul permanent pe
teritoriul R.M.

-infractorul să nu fi fost condamnat în altă ţară. Dacă infractorul a fost condamnat în străinătate, însă
nu a executat pedeapsa în întregime ,iar instanţele vor recunoaşte hotărîrea străină, atunci ele vor
executa pedeapsa sau restul de pedeapsă pronunţată în străinătate.

13. Extrădarea.

Extrădarea a fost definită ca act bilateral politic şi juridic, prin care statul pe al cărui teritoriu se află un
infractor străin predă statului unde s-a săvîrşit infracţiunea sau statului a căror interese a fost afectate
prin comiterea faptei sau statului al cărui cetăţean este infractorul în vederea tragerii la răspunderii
penale.

Extrădarea este un act de suveranitate şi jurisdicţional la care participă : -statul solicitat

-statul
solicitant

Condiţii de cu privire la infracţiune:

1)Să fie săvîrşită o infracţiune pe teritoriul statului solicitant ori împotriva intereselor statului solicitant,
sau de un cetăţean a acestuia.

2)Să existe dubla incriminare, sa fie incriminată de legea statului solicitant şi legea statului solicitat.

3)Pedeapsa prevăzută de lege să fie cel puţin un an de pedeapsă cu închisoare .

4)Gravitatea deosebită a faptelor – pentru care se cere ori se acordă extrădare.

5)Extrădarea nu se acordă dacă infracţiunea pentru care este cerută e considerată de legea RM
infracţiune politică sau faptă legată de asemenea infracţiuni. (art 546 pct.5 alin.2 Cod de procedură
penală ).

14. Situații în care extrădarea nu este posibilă.

Condiţii de formă cu privire la infractor:

1)Cetăţenii R.M nu pot fi nici expulsaţi nici extrădaţi(chiar dacă a săvîrşit o infracţiune pe teritoriul altei
ţări ,nu va fi extrădat, va fi sancţionat conform legislaţiei R.M).

Nu pot fi extrădaţi persoanele care au cerut azil politic pe teritoriul R.M.

Nu pot fi extrădaţi persoanele străine ce au fost racordaţi de R.M care au imunitate de jurisdicţie.

Nu pot fi extrădaţi persoanele străine citate din străinătate , în calitate de martori sau părţi .

2)Cînd R.M este stat solicitat , infractorul trebuie să fie cetăţean străin.

3)Infractorul să se găsească pe teritoriul statului solicitat, adică al ţării căreia i se cere extrădarea.

15. Aplicarea legii penale în timp și efectul retroactiv al legii penale.

Aplicarea legii penale în timp implică soluţionarea prealabilă a unor probleme, privind determinarea legii
aplicabile în reglementarea relaţiilor sociale la un moment dat.

1.Intrarea în vigoare a legii penale — conform art. 76 în Constituție,actele normative intră în vigoare la
data publicării în Monitorul Oficial al RM,sau la o altă dată prevăzută în textul actului normativ.De la
intrarea în vigoare a actului normativ încep să se producă efectele juridice ale acestuia ,i-au naștere se
modificică ,încetează raporturile juridice, se exercită drepturile subiective, și se execută îndatoririle
juridice prevăzute de actul normativ. De la data intării în vigoare a actului normativ,statul invocă
prezumția absolută de cunoaștere a actului normativ de către toata populația. Astfel de la data intrării în
vigoare,nimeni nu se poate scuza cu necunoașterea lui.

2.Ieşirea din vigoare a legii penale — — ieșirea din vigoare a actului normativ semnifică încetarea
acțiunii acestora precum și incapacitatea actului normativ de a reglementa relațiile sociale și de a
produce efecte juridice.

Legea privind actele legislative legea.nr 780 prevede următoarele căi de ieșire din vigoare:

—Abrogarea – ieșirea din vigoare a unui act normativ învechit parțial sau total,prin substituirea acestuia
cu un alt act normativ corespunzător necesităților sociale. (scoaterea din circuit cu substituirea cu act
corespuzător).

După volum deosebim abrogare totală și parțială.

-abrogare totală—scos din circuit și substituit complet.

—abrogare parțială – scos din circuit doar o parte a actului normativ.

După formula sau expresia de abrogare deosebim:

-abrogarea expresă directă—cînd se arată în text ceea ce se abrogă.(actul în capitol,în ansamblu).

-abrogarea expresă indirectă—cînd se arată la general că actele normative necorespunzătoare cu noul
act normativ se abrogă.

-abrogarea tacită(implicită) – denotă absența unei expresii de abrogare.

—Ajungerea la termen – data expirării actului normativ,adică ajungerea la limita normei ,este
procedeul de eșire din vigoare a actelor normative temporare.

—Declararea nulității actului normativ – este calea de ieșire din viagoare declarate nule prin hotărîrea
organelor competente de stat (curtea constituțională, judecătorești).

—Caducitatea – este o cale de ieșire din vigoare a actelor normative care își pierd obiectul de
reglementare.

—Consumarea actului normativ- procedeu de eșire a actului normativ,care și-a atins scopul.

3.Principiul aplicării legii penale în timp — Durata de aplicare a unei legi penale este intervalul de timp
cuprins între momentul intrării în vigoare şi cel al pierderii puterii juridice a legii respective. — implică
reglementarea relațiilor sociale prevăzute de actul normativ, de la intrarea în vigoare și pînă la eșirea din
vigoare. Actul normativ cu o acțiune temporară, are o acțiune în timp determinată(de ex. legea
bugetului de stat p/u anul 2015). Majoritatea actelor normative au o acțiune nedeterminată în timp(știm
data intrării în vigoare, nu știm data ieșirii).Acțiunea propriu-zisă este subordonată principiului
neretroactivității legii, potrivit acestui principiu toate actele normative produc efecte juridice de la
intrare în vigoare și pînă la eșire din vigoare .

4.Timpul săvîrşirii infracţiunii – pe lîngă stabilirea momentului de intrarea şi de eşire din vigoare a legii
penale, este necesar de a determina şi timpul săvîrşirii infracţiunii , fiindcă :

1) Trebuie de a fi cunoscut pentru a cunoaşte dacă infracţiunea se încadrează în limitele de timp , în care
a activat legea penală. Ziua – atenuantă . Noaptea – agravantă

2)Este necesară pentru constatarea ilegalităţii faptei prejudiciabile.

3)Este necesară determinarea timpului pentru apariţia raportului juridic penal.

4)Pentru stabilirea premiselor răspunderii penale — responsabilităţii şi atingerii vîrstei prevăzute de

legea penală pentru a fi recunoscut subiect al infracţiunii.

5)pentru stabilirea prescripţiei tragerii la răspundere penală.

Conform art. 9 Timpul săvîrşirii faptei se consideră timpul cînd a fost săvîrşită acţiunea (inacţiunea)
prejudiciabilă , indiferent de timpul survenirii urmărilor.

5.Efectul retroactiv a legii penale –

 Extraactivitatea legii penale

Deşi principiul activităţii legii penale constituie regula generală ,există situaţii tranzitorii determinate , de
succesiuni a legilor penale , în care cu necesitate legea penală extraactivează.Astfel, de ex. cînd o
infracţiune este săvîrşită sub imperiul unei legi penale ,dar urmările sau judecarea infractorului, ori
executarea pedepsei, are loc sub imperiul unei alte legi. Extraactivitatea legii penale este o derogare
excepţională în materia aplicării legii penale în timp şi constă într-o extindere a activităţii legii penale, fie
înainte de momentul intrării sale în vigoare, fie ulterior după ieşirea ei din vigoare.

Prin efectele pe care le produce , extraactivitatea legii penale, se manifestă în două forme:

 Retroactivitatea legii penale- constă în faptul că în unele împrejurări ,anumite legi penale îşi
extind activitatea în trecut , asupra infracţiunilor săvîrşite înainte de intrarea lor în vigoare.

Conform, art.10 Cod penal al RM, efectul retroactiv al legii penale este conceput astfel:

(1)Legea penală care înlătură carcterul infracţional al faptei , care uşurează pedeapsa ori,în alt mod,
ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactive pînă la intrarea în vigoare a
acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa,dar au
antecedente penale.

Astfel, în legislaţia penală a R.M. au efect retroactiv, doar legile penale mai blînde. Şi anume :

1)Legile dezincriminatoare ,care exclud din sfera ilicitului penal anumite fapte.

2)Legile penale, care prevăd condiţii de tragere la răspundere penală mai uşoare. (de ex. Legea penală
veche prevedea de la 2-5 ani, iar legea penală nouă de la 1-3 ani, în acest caz legea penală va
retroactiva).

3)Legile penale mai favorabile după condiţiile de incriminare.

4)Legile penale care uşurează pedeapsa ,adică micşorează mărimea maximă sau minimă a pedepsei
principale sau complementare, stabilesc o pedeapsă alternativă mai blîndă , abrogă pedepsele
complementare care anterior erau obligatorii.(prevede o pedeapsă alternativă mai blîndă)

5)Legea penală care ameliorează în alt mod situaţia persoanei ce a comis infracţiunea . De ex. legile
penale care uşurează regimul executării pedepsei (categoria penetenciarului), extind posibilităţile
liberării de răspundere şi pedeapsă penală, reduc termenile de prescripţie etc.

Retroactivitatea legii penale mai blînde implică două modalităţi :

1)retroactivitatea simplă – aplicarea legii penale noi asupra infracţiunilor pentru săvîrşirea cărora nu a
fost pronunţată o sentinţă definitivă a instanţei de judecată.

2)retroactivitatea de revizie –aplicarea legii penale noi asupra infracţiunilor , pentru săvîrşirea cărora
există o sentinţă definitivă a instanţei de judecată.

 Ultraactivitatea legii penale

În mod excepţional, legislaţia R.M. prevede situaţii în care legea ultraactivează,adică se aplică asupra
faptelor comise sub imperiul ei ,chiar după ce a ieşit din vigoare.

Principiul ultaactivităţii legii penale nu este admis , decît în cazuri speciale şi anume:

1)Au caracter ultraactiv legile penale temporare sau excepţionalecare pot fi aplicate şi după scoaterea lor
din uz.
2)O altă excepţie de ultraactivitate reiese din aplicarea legii penale mai favorabile , în cazul cînd o
infracţiune a fost săvîrşită sub imperiul legii vechi, care prevedea o sancţiune mai uşoară ,dar pe parcusul
urmăririi penale sau al judecării cauzei ,ea a fost abrogată şi înlocuită cu o lege nouă care prevede o
sancţiune mai aspră.În acest caz se va aplica ultraactiv legea veche.

Justificarea ultraactivităţii legii penale constă în faptul că infractorul trebuie să poartă răspundere
penală ,conform condiţiilor sancţionatoare în vigoare la momentul comiterii faptei, condiţii cunoscute de
infractor.

16. Interpretarea legii penale.

Interpretarea legii reprezintă operaţiunea ce se efectuează pentru aplicarea normei de drept şi are drept
scop aflarea voinţei legiuitorului exprimat în acea normă.În literatura juridică există mai multe criterii de
clasificare a formelor interpretării legii penale:

1.În dependenţă de organul interpret distingem : a)interpretare legislativă (hotărîri)

b)interpretarea administrativă

c)interpretare judecătorească

2.După caracterul interpretării distingem: a)interpretare oficială (obligatorie)

b)interpretare neoficială(neobligatorie) se împarte în :

-ştiinţifică(doctrinară)

-profesională

-neprofesională(comună).

3.După gradul de generalitate deosebim:

a)interpretare generală (normativă) –care are caracter general obligatoriu pentru destinatari(sunt
exprimate în norme juridice).

b)interpretare de caz sau concretă – respectiv este obligatoriu doar pentru cazul examinat şi se exprimă
într-un act de aplicare a dreptului . (de ex hotărîrea judecătorului.)

4.După competenţa de interpretare deosebim:

a)interpretare autentică-interpretul este acelaşi organ de stat care a adoptat actul normativ.

b)interpretare legală- interpretul este un alt organ se stat decît cel emitent(de ex.art 135 alin (1) b) const
RM.

17. Noțiunea și elementele raportului juridic penal.

1.Raportul juridic penal reprezintă singura modalitate prin intermediul căreia se realizează legile penale
şi normele juridice penale . În doctrina dreptului penal se afirmă că premisele raportului juridic penal
constau pe de-o-parte în existenţa relaţiilor sociale de apărare, împotriva infracţiunilor ,iar pe de altă
parte în adoptare normelor juridice penale care fixează conduita oamenilor ce participă la aceste relaţii
sociale .
Prin normele dreptului penal sunt stabilite regulile de desfăşurare a acestor relaţii, pentru a respecta
ordinea de drept ,iar atunci cînd valorile sociale sunt pereclitate sau vătămate – măsurile ce pot fi luate
pentru sancţionarea făptutorilor şi prevenirea infracţiunilor. Datorită acestor legături de interdependenţă
dintre normele penale şi relaţiile de apărare socială împotriva criminalităţii ,raporturile juridice penale
apar ca norme ale dreptului penal în acţiune.

Raporturile juridice penale reprezintă relaţiile de apărare socială împotriva criminalităţii şi combaterea
acesteia reglementate prin normele dreptului penal , ce apar independent de voinţa destinatarilor legii
penale.

2.Structura raportului juridic penal este asemănătoare oricărui alt raport juridic şi cuprinde următoarele
componente:

—subiect

-conţinut

-obiect

Aceste elemente reprezintă unele particularităţi în cazul raportului juridic penal, datorită relaţiilor
deosebite ce se nasc în procesul de apărare socială, împotriva infracţiunilor .

-Subiecţii raportului juridic penal sunt însăşi participanţii la acest raport .Atît în cazul raporturilor juridice
de conformare ,căt şi acelor de conflict ,statul ca titular al funcţiei de apărare socială va apărea
întotdeauna ca subiect învestit cu dreptul de a organiza această apărare prin mijloace de drept penal.

Cel de-al doilea subiect al raportului juridic de conformare ,este persoana fizică sau juridică, destinaratul
normei penale căreia îi revine obligaţia de a avea faţă de valorile sociale ocrotite o conduită prestabilită .

-Conţinutul raportului juridic penal este format din drepturile şi obligaţiile corelative ale participanţilor la
acest raport . În cazul raportului juridic de conformare conţinutul raportului dat pe deoparte este format
din dreptul statului , şi pe de altă parte este obligaţia noastră să ne conformăm cerinţelor pe care ne le
impune legislaţia. În cazul raportului de conflict statul are dreptul să tragă la răspundere penală,
persoana care nu s-a supus raportului de conformare.

-Obiectul raportului juridic penal este reprezentat de conduita pe care urmează să o adopte subiectele
raportului în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce constituie conţinutul raportului juridic.

Obiectul raportului juridic penal de conformare îl constituie însăşi regula de conduită ,recomandată
destinatarilor normei penale, cu privire la care sunt create drepturile şi obligaţiile participanţilor la raport
. Obiectului raportului juridic penal de conflict este format din dispoziţia de aplicare a pedepsei sau a
altor măsuri penale ,stabilirea răspunderii penale şi executarea pedepsei cu privire la care sunt create
drepturile şi obligaţiile participanţilor la raport . În aceest caz obiectul raportului juridic penal,
presupune nu o conformare , ci o constrîngere absolut necesară pentru a restabili autoritatea legii
penale ,a asigura ordinea de drept penal şi a preveni alte încălcări ale normei penale.

18. Nașterea, modificarea și stingerea raportului juridic penal.

Raportul juridic penal de conformare se naşte din momentul intrării în vigoare a normelor cu caracter
penal prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile subiecţilor acestui raport juridic penal .În cazuri
excepţionale ,pentru infracţiunile la care legea penală prevede în mod expres un subiect special (o
anumită calitate pentru subiectul activ), raportul juridic de conformare ,se naşte de la data de la care
persoana dobîndeşte calitatea cerută de norma penală (de ex. funcţionar public).

Cap.XVIII INFRACŢIUNI MILITARE Art.364 .Neexecutarea intenţionată a ordinului

Odată născut, raportul juridic de conformare se desfăşoară în timp prin impunerea cerinţei de respectare
a regulii de conduită pe care o instituie şi executarea de către destinatarii normei penale a obligaţiei de a
se supune dispoziţiilor legii şi de a nu săvîrşi fapte prejudiciabile .

Durata desfăşurării raportului juridic de conformare nu este determinată ,cu excepţia raporturilor ce
decurg din legile temporare , care prevăd în mod expres data sau împrejurarea în care ele vor ieşi din
vigoare.

Raportul juridic penal de conflict se naşte din momentul săvîrşirii infracţiunii , în literatura de specialitate
găsim trei opinii privind naşterea raportului juridic penal de conflict :

1)acesta i-a naştere în momentul punerii sub învinuire a făptuitorului.

2)naşterea raportului ar fi momentul pronunţării hotărîrii definitive de condamnare.

3)raportul juridic penal se naşte prin consumarea raportului de drept procesual penal.

Considerăm că raportul juridic penal de conflict i-a naştere în momentul săvîrşirii unei infracţiuni. Această
concluzie reiese din conţinutul art. 51 Cod Penal. Temeiul răspunderii penale .

În situaţia în care fapta nu întruneşte elementele unei componenţe a infracţiunii ea nu poate da naştere
unui raport juridic penal de conflict .

 Modificarea raportului juridic penal

Modificarea raportului juridic penal de conformare poate interveni pe parcursul activităţii normei
juridice , ca urmare a modificărilor ce intervin în conţinutul normei de incriminare ,fie prin extinderea ,fie
prin restrîngerea obligaţiei de conformare . Drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul de
conformare se vor adapta din mers , în dependenţă de modificările normative făcute şi care au fost
aduse la cunoştinţa public , potrivit dispoziţiilor legale.

Modificarea raportului juridic penal de conflict ,se produce sub influenţa unor fapte juridice
modificatoare cum ar fi : 1)adoptarea unei norme juridice penale mai blînde

2)Intervenţia unei cauze care înlătură executarea pedepsei

3) demodificarea executării efective a pedepsei .

 Stingerea raportului juridic penal

Stingerea raportului juridic penal de conformare intervine la data ieşirii din vigoare a legii penale, care a
dat naştere de fapt raportului juridic . În cazul infracţiunilor la care subiectul activ este unul special
raportul juridic încetează din momentul în care persoana fizică pierde calitatea cerută de lege.
Principala modalitate de stingere a raportului juridic penal de conflict o reprezintă executarea pedepsei ,
moment în care părţile şi-au îndeplinit drepturile şi obligaţiile ,ce s-au născut în cadrul raportului
respectiv.

Stingerea raportului penal de conflict se poate realiza şi prin alte modalităţi :

1)Prin fapte juridice intervenite anterior pronunţării unei hotărîri definitive :

a)decesul făptuitorului

b)prescripţia răspunderii penale

c)constatarea lipsei plîngerii prealabile

d)împăcarea părţilor

e)dezincriminarea

f)intervenirea unei cauze de nepedepsire . (cazul legitimii apărări).

În această situaţie judecata constată stingerea raportului juridic penal de conflict printr-o hotărîre de
încetare a procesului penal .

2)Prin fapte juridice intervenite după pronunţarea unei hotărîri judecătoreşti definitive :

a)decesul infractorului

b)prescripţia executării pedepsei

c)amnistia

d)graţierea

e)dezincriminarea

19. Noțiunea și trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

Din prevederile art. 14 Cod Penal alin. (1) rezultă că pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune , ea
trebuie să întrunească următoarele trăsături:

1)prejudiciabilitatea – fapta reprezintă modul de manifestare a individului, în cadrul realităţii sociale şi

poate avea caracter social sau antisocial. Din totalitatea faptelor care prezintă pericol pentru societate ,
cea mai periculoasă este infracţiunea.

Pericolul social reprezintă orice activitate contrară normelor în vigoare şi care împiedică desfăşurarea
normală a relaţiilor sociale. Pericolul social al infracţiunii este apreciat în dependenţă de valoare socială
care este afectată, de împrejurările în care se săvîrşeşte fapta şi nu în ultimul rind de personalitatea
infractorului. De aici rezultă că pericolul social este diferit pentru toate infracţiunile, în funcţie de
interesul ocrotit , valoare socială protejată ,afectate de fapta penală.

În doctrină pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii este cunoscut sub două forme :
a)pericolul social generic sau abstract — reprezintă acel pericol social apreciat de legiutor la momentul
înscrierii faptei periculoase în legea penală drept infracţiune.

b)pericol social concret – pericol pe care îl reprezintă o fapta concretă , săvîrşită de o persoană concretă
şi e apreciată de instanţa de judecată ca fiind periculoasă prin aplicarea pedepsei penale.

2)vinovăţia- reprezintă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului,

faţă de fapta săvîrşită şi urmările acesteia .

Factorii vinovăţiei :

1.Voinţa sau factorul volitiv – cînd insăşi făptuitorul este conştient că săvîrşeşte acţiunea .

2.Conştiinţa sau factorul intelectual – reprezintă atitudinea făptuitorului faţă de sensul, conţinutul şi
rezultatul urmărilor pe care el le săvîrşeşte.

3)ilegalitatea penală- trăsătura obligativităţii prevederii faptei penale într-o dispoziţie legală cu caracter
incriminator se consideră îndeplinită din momentul intrării în vigoare a normei juridico-penale care
prevede şi sancţionează acea faptă .

O faptă se consideră a fi prevăzută de legea penală ,atunci cînd o normă legală stabileşte în ce condiţii,
acţiunea sau inacţiunea socialmente periculoasă şi săvîrşită cu vinovăţie, este susceptibilă de a fi
considerată ca infracţiune şi de a fi trasă la răspundere penală.

4)pasibilitatea de pedeapsă penală

Infracţiunile sunt acele fapte pentru care legea penală consideră necesară să fie aplicată pedeapsa
concretă. Fiecărei fapte i se prevede o anumită pedeapsă, nu există infracţiune care să nu stabilească o
pedeapsă concretă.

20. Clasificarea infracțiunilor.

Faptele prevăzute în codul penal sunt clasificate ţinînd cont de caracterul şi gradul prejudiciabil.

Astfel, infracţiunile se clasifică conform art. 16 Cod Penal în următoarele categorii :

1)Infracţiuni uşoare –se consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă
maximă pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la doi ani inclusiv.

2)Infracţiuni mai puţin grave – se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă
cu închisoare pe un termen de pînă la 5 ani inclusiv.

3)Infracţiuni grave – se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu
închisoare pe un termen de pînă la 12 ani inclusiv.

4)Infracţiuni deosebit de grave – se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie , pentru care legea
penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare, pe un termen ce depăşeşte 12 ani.

5)Infracţiuni excepţional de grave – se consideră infracţiunile săvîrşite cu intenţie pentru care legea
penală prevede detenţiune pe viaţă.

21. Deosebirea infracțiunilor de alte încălcări de lege.

Infracţiunile sunt prevăzute în toate cazurile doar în Codul penal, care constituie unica lege penală a
Republicii Moldova. Alte încălcări de lege sau delicte încalcă normele altor ramuri de drept, și nu numai
legile, ci și alte acte normative. Celelalte încălcări de lege se caracterizează prin aplicarea unor măsuri de
constrângere cu un grad de asprime mult mai redus și esențial este că acestea nu atrag după sine apariţia
antecedentelor penale.

Unele infracţiuni atentează la astfel de valori și relaţii sociale asupra cărora alte încălcări de lege nu pot
atenta (viaţa persoanei, securitatea statului). Necesitatea stabilirii criteriilor de delimitare a infracţiunilor
de alte încălcări de lege apare îndeosebi în cazul existenţei faptelor care atentează la același obiect, dar
care sunt reglementate de diferite ramuri de drept. De exemplu, răspunderea pentru încălcarea regulilor
de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport este prevăzută atât de Codul
penal, cât și de Codul cu privire la contravenţiile administrative.

În calitate de circumstanţe subiective, ce determină gradul prejudiciabil al faptei și care pot influenţa
încadrarea acesteia în categoria încălcărilor de drept, figurează forma vinovăţiei, motivul și scopul său.

De pildă, vătămarea ușoară a integrităţii corporale sau a sănătăţii constituie o infracţiune numai în cazul
comiterii intenţionate a ei (art. 153 din CP al RM). În cazul săvârșirii acestei fapte din imprudenţă, dauna
poate fi recuperată pe cale de procedură civilă.

22. Noțiunea componenței de infracțiune și importanța ei.

Noţiunea de componenţă de infracţiune.

Pentru a trage la răspundere penală organele de drept trebuie să indice exact care anume infracţiune a
fost săvîrşită şi care normă prevede infracţiunea dat. Art 51.Cod Penal al RM este prevăzut că temeiul
real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită ,iar componenţa infracţiunii stipulată
de legea penală reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale.

Prin componenţa de infracţiune înţelegem ansamblul condiţiilor impuse de o normă de drept penal
pentru existenţa unei anumite infracţiuni. În partea specială a codului Penal sunt descrise semnele
specifice unei componenţe de infracţiuni concretă prin care se delimitează de alte componenţe de
infracţiuni.

Importanţa componenţei de infracţiune.

Componenţa de infracţiune are mai mulţi factori:

1)Componenţa de infracţiune reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale .

2)Componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii.

3)Componenţa infracţiunii constituie temeiul stabilirii de către instanţa de judecată a tipului şi

termenului pedepsei penale.

4)Componenţa infracţiunii constituie o garanţie a drepturilor şi libertăţilor persoanei ,contribuie la

respectarea legalităţii şi ordinii de drept în societate.

23. Elementele și semnele componenței de infracțiune.

Elementele componenţei de infracţiune reprezintă părţi componente ale acesteia şi sunt 4 la număr:
1).Obiect – îl constituie relaţiile sociale ocrotite de legea penală împotriva tentatelor criminale .Astfel de
valori sociale sunt prevăzute art.2 alin. (1) .Semnele obiectului infracţiunii în majoritatea cazurilor nu
sunt indicate de legiutor în dispoziţiile normei penale .Acestea se vor interpreta prin interpretarea art.2
Cod Penal şi a articolului corespunzător din partea specială a Codului Penal.

2).Subiect— este o persoană fizică sau juridică .Condiţiile generale şi obligatorii în care o persoană poate
deveni un subiect activ al infracţiunii sunt stabilite la art 21-231 Cod Penal.

3).Latura obiectivă – latura obiectivă a infracţiunii este actul exterior al atentatului social periculos
îndreptat împotriva obiectului apărat de legea penală. Are cel mai mare număr de semne, adică în
dependenţă de latura obiectivă se face calificarea completă a unei fapte.

4).Latura subiectivă- reprezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta săvîrşită şi faţă de
consecinţele acesteia.

Dacă lipseşte cel puţin unul dintre componentele infracţiunii, atunci persoană nu poate fi trasă la
răspundere penală.

Teoria dreptului penal distinge două grupe de semne:

1)Semne necesare sau obligatorii – se referă la toate componenţele de infracţiune , ce trebuie să existe
obligatoriu în mod cumulativ : a)fapta infracţională

b)urmarea social periculoasă

c)legătura de cauzalitate

d)vinovăţia

e)condiţiile subiectului activ

2)Semne secundare şi speciale – sunt cele indicate suplimentar de legiutor la descrierea unor
componenţe de infracţiune aparte : a)locul d)împrejurările în care a fost săvîrşită fapta

b)timpul e)motivul

c)modul f)scopul

g)semnele subiectului special

24. Modalitățile componenței de infracțiune.

Componentele de infracţiune pot fi clasificate după mai multe criterii,

1)După gradul de pericol social al infracţiunii componenţele se clasifică în:

a)componenţă de bază sau tip-sunt acele cărora le corespund infracţiunea în formă simplă , fiind
alcătuită din trăsături obiective şi subiective fără de care nu se poate concepe o infracţiune.

b)componenţă agravantă – cuprinde pe lîngă componenţa de bază anumite trăsături sau împrejurări
obiective ce sporesc gradul prejudiciabil al infracţiunii.
c)componenţa atenuantă – aceasta presupune componenţa de bază şi împrejurări care micşorează
pericolul social al faptei .

2)În funcţie de natura juridică deosebim :

a)Componenţă simplă – care cuprinde descrierea doar a unei fapte infracţionale ,în astfel de
componenţă toate elementele se manifestă o singură dată : o acţiune/inacţiune , o consecinţă , o formă
a vinovăţiei,un singur obiect la care se atentează . (majoritatea componenţelor sunt simple)

b)Componenţa complexă- constă din trăsături ce caracterizează două sau mai multe fapte
infracţionale ,care pot fi pedepsite penal fiecare în parte . Componenţele complexe pot prevedea două
acţiuni/inacţiuni, două forme de vinovăţie, atentarea la două obiecte ,survenirea a două consecinţe.
( tîlhăria).

3)După specificul structurii deosebim:

a)Componenţă materială – care este specifică infracţiunilor ce se consumă în momentul survenirii

consecinţeor .

b)Componenţă formală – legiutorul se limitează doar la descrierea semnelor acţiunii/inacţiunii şi nu

include consecinţele social periculoase în calitate de semne obligatorii ale componenţei.În acest caz
infracţiunea se consumă în momentul săvîrşirii acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile, moment în care
apare starea de pericol pentru valoare socială ocrotită de legea penală.

25. Obiectul infracțiunii – noțiunea și importanța.

Infracţiunea nu pate fi concepută fără existenţa unor anumite relaţii împotriva căreia se îndreaptă actul
de conduită şi care de fapt constituie obiectul acestui act.

Obiectul infracţiunii este definit ca valoare socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori care
sunt pereclitate sau vătămate prin fapta infracţională .În literatura de specialitate obiectul infracţiunii
este reprezentat din mai multe aspecte în funcţie de gradul mai întins sau mai restrîns de relaţii
sociale ,născută în legătură cu relaţia socială concretă ,ocrotită ,care este pereclitată sau vătămată prin
infracţiune.

26. Noțiunea de obiect material.

Obiectul material –unele infracţiuni presupun existenţa unui obiect material pe lîngă cel juridic .În
numeroase cazuri,valoarea socială ocrotită de legea penală se exprimă printr-o entitate fizică materială.
Iar atingerile aduse acestei valori se realizează printr-o acţiune sau inacţiune îndreptată nemijlocit asupra
sau împotriva acestei entităţi materiale.

La infracţiunile vieţii , sănătăţii sau integrităţii corporale ca obiect material apare corpul uman (al
victimei). La infracţiunile contra patrimoniului, obiect material sunt considerate bunurile concrete
împotriva cărora se îndreaptă activitatea infracţională. Obiectul material constă în bunul sau persoana
fizică , împotriva căreia s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea incriminată în cazul infracţiunilor care au un
obiect material ,absenţa acestora implicînd lipsa obiectului juridic atrage inexistenţa infracţiunii.Obiectul
material nu trebuie confundat cu mijlocul material ,instrumentul de care făptuitorul s-a folosit la
săvîrşirea infracţiunii.
 28. Noțiunea și semnele laturii obiective a infracțiunii.

Prin latura obiectivă a unei infracţiuni se înţelege totalitatea condiţiilor cerută de norma de incriminare,
privind actul de conduită pentru existenţa infracţiunii .Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin
manifestarea exterioară a persoanei (acţiune sau inacţiune) care lezează valorile sociale ocrotite prin
legea penală (obiectul infracţiunii) atingere care constă într-o schimbare, în realitatea obiectivă denumită
urmare infracţională.

Structura laturei obiective.

În structura laturei obiective a unei infracţiuni distingem ca elemente componente următoarele:

1)Elementul material constînd în acţiunea sau inacţiunea incriminată.

2)Urmarea imediată sau urmarea socialmente periculoasă .

3)Legătura (raportul )de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.

29. Fapta (acțiunea sau inacțiunea) infracțională.

 Elementul material desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare .Acest
element este esenţial oricărei infracţiuni avînd în vedere că infracţiunea este fapta periculoasă
săvîrşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. În norma de incriminare elementul material
este desemnat printr-un cuvînt sau expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă.

-Acţiunea desemnează o atitutide a făptuitorului prin care face ceva ce legea penală ordonă să nu facă.
Această acţiune se realizează prin acte materiale ca:lovire ,distrugere ,ucidere, falsificare ,contrafacere
etc.

-Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ,ce legea penală ordonă să facă. Prin
inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea unor infracţiuni, o misiune de a da ajutorul necesar,
cazuri în care obligaţia de a ieşi din pasivitate decurge din lege sau din contract.(în cazul infracţiunilor de
serviciu sau în legătură cu serviciu).Elementul material poate apărea în conţinutul unor infracţiuni într-o
variantă unică cînd constă fie într-o acţiune fie într-o inacţiune sau în mai multe variante alternative cînd
constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni. (infracţiune de luare de mită se poate săvîrşi de către un
funcţionar prin pretindere ,primire, acceptare, nerespingere de bani sau alte foloase necuvenite) sau
dintr-o acţiune sau inacţiune (abuz în serviciu, neglijenţa în serviciu) care se poate realiza prin
neîndeplinirea cu ştiinţă sau din culpă ori prin indeplinirea defectuoasă a unui act de către un funcţionar
în cadrul atribuţiilor de serviciu.

30. Urmările social-periculoase.

 Urmarea imediată constă în vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin săvîrşirea faptei
interzise de legea penală.

Ea poate consta într-o schimbare a obiectului sau a poziţiei acestuia ,cînd obiectul are un aspect
material. (distrugerea unui bun, moartea unui om) sau într-o stîngenire a normalei desfăşurări a relaţiei
sociale născute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite, cînd o infracţiune are natură morală
(insulta). Urmarea social periculoasă trebuie să fie imediată ,adică să fie rezultatul nemijlocit al acţiunii
sau inacţiunii. Infracţiunile care au în conţinut referiri la urmarea produsă prin infracţiune ,sunt
infracţiuni de rezultat numite şi materiale. Dacă rezultatul nu s-a produs ,atunci infracţiunea nu s-a
consumat .Ea a rămas în faza de tentativă. Infracţiunile care nu au conţinut referiri la rezultat sunt
infracţiuni de pericul formale.

31. Legătura de cauzalitate.

 Legătura de cauzalitate reprezintă consecinţa dintre acţiunea ,inacţiunea făptuitorului şi

urmarea imediată. Existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate dintre actul
de conduită interzis şi urmarea imediată socialmente periculoasă prevăzută de legea penală.
(legătura dintre acţiunea de înjunghiere şi moarte). În cazul infracţiunilor formale nu este
necesară stabilirea legăturii de cauzalitate, ea rezultînd din însăşi săvîrşirea faptei .

32. Semnele facultative ale laturii obiective a infracțiunii.

Trăsăturile facultative ale laturii obiective.

Acestea sunt locul, timpul, modul şi mijloacele de săvîrşire a infracţiunii. În cazul anumitor infracţiuni,
acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material este întregită prin prevederile normei de
incriminare ,unele condiţii denumite în literatura juridică cerinţe esenţiale a căror neîndeplinire face:

a)fie ca fapta să nu constituie infracţiune

b)fie ca ea să nu întrunească elementele unei variante agravate a infracţiunii.

Aceste condiţii se pot referi la:

a)locul săvîrşirii faptei ( de ex. pentru existenţa infracţiunii de jaf sau tîlhărie, este necesar ca
infracţiunea să fie săvîrşită în public).

b)timpul săvîrşirii infracţiunii (de ex. pentru existenţa unei circumstanţe a furtului calificat fapta trebuie
comisă în timpul nopţii).

c)modul şi mijloacele de săvîrşire a faptei sunt necesare de a fi stabilite pentru determinarea

circumstanţelor atenuante sau agravante a infracţiunilor săvărşite.

33. Noțiunea și semnele subiectului infracțiunii.

Prin noţiunea de subiect al infracţiunii,se înţelege persoanele implicate în săvîrşirea infracţiunii fie ca
subiecţi activi (cei care săvîrşesc infracţiunea — infractori) , fie ca subiecţi pasivi (cei ce sunt supuşi
infracţiunii — victime). Astfel,vom avea ca subiecţi a infracţiunii persoanele fizice care nu şi-au onorat
obligaţia din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvîrşit fapta interzisă şi persoane fizice
sau juridice care sunt beneficiarii ocrotirii juridice-penale , suportînd consecinţele faptei infracţionale.

După modul de implicare a lor în activitatea infracţională,subiecţii infracţiunilor sunt de două tipuri:

I.Subiecţi activi- ca subiect activ al infracţiunii pot apărea atît persoanele fizice cît şi persoanele
juridice ,pentru ca persoana fizică să fie subiect activ al infracţiunii, este necesar ca ea să îndeplinească
anumite condiţii generale şi unele condiţii speciale, cerute doar subiecţilor activi ai unor infracţiuni.

Subiecţi pasivi – pentru a putea fi subiect pasiv al infracţiunii ,persoana fizică trebuie să fie titular a
valorii sociale ocrotite prin norma penală .În doctrina penală subiectul pasiv este definit ,ca fiind
persoana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite care este vătămată ori pereclitată
prin infracţiuni.

Există unele condiţii speciale cu privirea la subiectul pasiv al infracţiunii care sunt prevăzute în conţinutul
unor infracţiuni ca de ex. Pentru infracţiunea de pruncucidere este necesar ca subiect pasiv să fie nou-
născutul. Nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracţiunii cu subiectul pasiv de drept civil al
infracţiunii. Persoana vătămată sau subiectul pasiv de drept penal al infracţiunii este acela care a suferit
răul provocat prin infracţiune, în timp ce subiectul pasiv de drept civil este acela care a suferit o pagubă
provocată prin săvîrşirea infracţiunii.

În cazul anumitor fapte penale pentru existenţa infracţiunii sau pentru ca această să îmbrace o formă
calificată subiectului activ i se cere să îndeplinească pe lîngă cele 4 condiţii generale examinate mai sus
şi o condiţie specială. Adică să aibă o anumită calitate specială.

Această calitate devine un element constitutiv , fie a infracţiunii respective, fie al formei calificate despre
care este vorba.

Art.1372 Utilizarea de mijloace interzise de purtare a războiului. Subiectul activ al infracţiunii trebuie să
fie militar în termen , de partea unei forţe combatante. Această calitate este cerută numai pentru autor
nu şi pentru ceilalţi participanţi şi ea trebuie să existe în momentul săvîrşirii faptei .

34. Responsabilitatea și iresponsabilitatea.

 Responsabilitatea – reprezintă starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege

caracterul prejudiciabil al faptei precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija
acţiunile. (art.22 C.P. al RM)

Presupune în mod obligatoriu 2 factori :

a)conştiinţa sau fatorul intelectiv –care presupune capacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile
inacţiunile sale de importanţa lor socială şi de urmările acesteia.

b)voinţa sau factorul volitiv – constă în aptitudinea persoanei de a fi stăpîn pe faptele sale ,adică de a le
dirija conştient.

 Iresponsabilitatea- reprezinta starea de incapacitate psihica a unei persoane care, datorita starii
mintale ori a unei infirmitati sau a altei cauze nu poate sa-si dea seama, in momentul savarsirii
unei fapte, de actiunile sau inactiunile sale. Ea este o stare psihofizică anormală și o cauză care
exclude răspunderea și pedeapsa penală. Abstenţa factorului intelectiv si volitiv presupune
iresponsabilitatea persoanei, care este prevăzută in (art. 23 C.P. al RM), care prevede ca:
(1) Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvîrşirii unei fapte
prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile
ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări
psihice temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărîrii
instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical, prevăzute de
prezentul cod.
(2) Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvîrşit infracţiunea în stare de
responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de
o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau
 de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărîrii instanţei de judecată, pot fi aplicate
măsuri de constrîngere cu caracter medical, iar după însănătoşire – ea poate fi supusă pedepsei.

35. Responsabilitatea redusă.

 Responsabilitatea redusă- reprezinta starea psihologica a persoane, care in urma unor tulburari
psihice a savirsit o infractiune fara sa-si dea seama. (art.231P. al RM), care prevede ca:

(1) Persoana care a săvîrşit o infracţiune ca urmare a unei tulburări psihice, constatată prin expertiza
medicală efectuată în modul stabilit, din cauza căreia nu-şi putea da seama pe deplin de caracterul şi
legalitatea faptelor sale sau nu le putea dirija pe deplin este pasibilă de responsabilitate penală redusă.
(2) Instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei sau a măsurilor de siguranţă, ţine cont de tulburarea
psihică existentă, care însă nu exclude răspunderea penală.