Snoaba regală

Elena Drăgănescu este personajul liant ale ciclului Hallipa, alături de Leonora mama
sa, Coca-Aimée şi Mika-Lé, surorile vitrege, Lică Trubaduru, unchiul său, Nory Baldovin şi
Lina Rim. În primul roman Fecioarele despletite şi sora sa Coca-Aimée „sunt crescute ca nişte
plante de seră”1. Elena Drăgănescu devine un model al lumii mondene, este cea care încearcă
să şlefuiască imaginea familiei care face parte dintr-o burghezie parvenită, fără valori nobile,
putem afirma că fără blazon care încercă să-şi facă loc între straturile societăţii emancipate.
Este un personaj de excepţie, atrage atenţia prin echilibru, frumuseţe statuară, prin
ambiţie, cuminţenie dar şi prin avere, care este unitatea de măsură a confortului personal într-
o societate colorată în sânul căreia Elena va purta masca snobismului regal.
Personajul feminin este construit din două zone psihologice din care reies trăsăturile
morale. În romanul Fecioarele despletite aflăm că fusese îndrăgostită de Maxenţiu, individ
straniu, proprietar fictiv la Plăesele despre care aflăm de la Nory că „e bine crescut, are nume
italian şi ţinută englezească, i se zice Prinţ şi locuieşte într-un palat ruinat plin de guzgani...”.
Se pare că intenţia de a se căsători cu prinţul Maxenţiu ascundea, de fapt, interesul pentru
nume sonore ce ar fi constituit un bun prilej de a-şi îmbunătăţi statutul social. Din nefericire,
sora vitregă Mika-Lé, maestră în arta de a face rău, intervine brutal înttre cei doi. Elena rupe
logodna „cu o răceală tot atât de încăpăţânată cât de neclintită îi fusese dorinţa de a-l lua”.
Această decizie smulge admiraţia lui Nory care-i apreciază determinarea „Refuzul ei e o
formulă scrisă pe marmora pe care n-o poţi zgâria, necum şterge...Bravo fată!..”
Căsătoria cu Drăgănescu este o convenţie care răzbună oarecum dezamăgirea
anterioară, asigurându-şi, totodată, statutul de femeie măritată. Aduce pe lume un băiat,
Ghighi, pe care-l creşte „după cel mai englezesc sistem de creştere”, într-o disciplină
riguroasă, organizează minuţios casa şi viaţa familiei. Drăgănescu este, proprietar de pivniţe,
acţionar şi cenzor la diverse bănci, este docil, ştie că nu este iubit, dar acceptă situaţia
ajustându-şi comportamentul conform cerinţelor Elenei pe care acesta o preţuia. Ovid S.
Crohmălniceanu face o paralelă în lucrarea sa Cinci prozatori în cinci feluri de lectură între
personajul feminin Elena şi autoare care a făcut o căsătorie cu un ins inferior din punct de
vedere intelectual. Ca şi Elena, Hortensia Papadat-Bengescu a trebuit să renunţe la aspiraţiile
sale scriitoriceşti, aşa cum doamna Drăgănescu regretă vocaţia muzicală pe care a abandonat-
o. Amândouă îşi iubesc tatăl, dar trăiesc momentul îndepărtării, înstrăinării din diferite
motive. Tânăra Hortensia de 20 de ani i se refuză dorinţa de a-şi continua studiile şi se
1
Ov. S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori...., p. 440
căsătoreşte din răzbunare cu un bărbat cu 10 ani mai mare, magistratul N. Papadat care nu-i
înţelege la rându-i aspiraţiile, iar Elena se îndepărtează de tatăl său din cauza banilor.
În capitolul VI al romanului Fecioarele despletite, Mini şi Nory întreprind o vizită la
casa familiei Drăgănescu, unde Elena în calitate de „stăpâna casei”, rol ce şi-l asumă cu
seriozitate, stârneşte mai puţină simpatie fiind caracterizată de către Mini „cam rece, cam
ţeapănă, cu etichete”. Casa organizată după moda vremii cu mobilier mare, greoi, scaunele
mari, tablourile care sunt, de asemenea, aşezate cu grijă, formând o adevarată galerie, camera
de muzică unde ne vom regăsi cu majoritatea personajelor în romanul Concert din muzică de
Bach, sugerează caracterul ţeapăn şi snob al viitoarei amfitrioane ale seratelor muzicale care
se desfăşoară după un anumit program de la care personajul nostru nu se abate: „Totul era
bogat, bine întreţinut şi rece.” De fapt, avem imaginea de ansamblu a unei societăţi ce se
construieşte din aparenţe ce nasc contraste care nu stârnesc ca la Caragiale râsul, dimpotrivă
egoismul, amoralitatea fac această lume detestabilă.
Personajul feminin reprezentat de Elena pare să se încadreze în tipul femeii care caută
să acopere golul existenţial lăsat de o iubire eşuată, de o suită de refulări prin exploatarea
pasiunii pentru muzică, care îi asigură un loc important în societatea care participă la seratele
organizate nu pentru a hrăni sufletul, ci pentru a demonstra apartenenţa la o lume mercantilă,
dominată de superficialitate mascată.
Cealaltă zonă psihologică îi contureză capacitatea excepţională de a se implica în
organizarea primirii invitaţilor la diferite evenimente mondene: „Elena obişnuită de foarte de
tânără să ţie loc de gazdă în casa părintescă, îşi alcătuise lesne realţiile mondene. Snobismul îi
direcţiona alegerea celor mai importante personalităţi din lumea bună a capitalei, dar, rece şi
distantă, îi primea pe toţi cu aceeaşi rezervă firească. Cum invitaţii nu aveau, pentru ea, decât
singura calitate de oaspeţi, îi supunea unui regim egal si predomina fără nicio sforţare. [...] De
altfel, la recepţiile ei nu se vorbea nici politică, nici afaceri".
În romanul Concert din muzică de Bach „olimpicei” Elena i se acordă un rol principal
abia după primele nouă capitole, timp în care aflăm anumite lucruri indirect, dar care nu-i
ştirbesc din aspectul dominator pentru că revine în gândurile şi dicuţiile lui Mini, Nory şi ale
„bunei Lina”. Mini rememorează chipul Elenei „fata calmă cu părul negru dat în sus”,
„stăpâna de casă, cu frumuseţea mai accentuată, ca şi caracterul”, „protocolară şi rigidă în
felul ei”. Rim îi apreciază şarmul şi „audiţiile ei preţioase... absolut preţioase”, fostul logodnic
Maxenţiu îşi exprimă părerea de rău pentru că i-a înşelat aşteptările, şi sfârşeşte prin a o
asemăna cu o creatură a paradisului, toate aceste aspecte vor fi întărite în partea a doua a
volumului în care Elena Drăgănescu devine un adevărat personaj principal. Impresionează
prin ambiţia cu care organizează recepţiile, seratele muzicale. Este prin natură şi educaţie o
aristocrată cu gesturi delicate, dar marcate de snobism, bine studiate care nu fac de cât să
aşeze perfect masca de „grande dame”2. Elena este muza tuturor bărbaţilor cărora le inspiră
mister care pare să plutească deasupra contingentului, în schimb, este rece şi distantă,
convenţională, severă atât cu prietenii şi cunoştinţele sale cât şi cu propria familie. De
exemplu, primeşte vestea spitalizării surorii sale vitrege Mika-Lé „ca o castelană medievală”
fără să empatizeze. Pe fraţii ei vitregi, degeneraţii gemeni Hallipa, refuză să îi vadă, deoarece
o compromit, iar pe sora ei o aduce la un moment dat în casă numai să o poată supraveghea,
împiedicând astfel alte aventuri erotice scandaloase ale bastardei malefice.
Manifestările de stăpână sigură, ce trebuie să ţină totul sub control, sunt suportate cu
umilinţă adoratoare de către Drăgănescu care se mulţumeşte să fie acceptat din când în când
în preajma ei, conştient fiind că lumea în care a intrat îi este superioară prin educaţie şi rang
social. Singura pasiune permisă este muzica. Autoarea ne avertizeză că vocaţia sa artistică
este autentică, fiind o pianistă talentată, o bună interpretă de sonate. Din păcate vocaţia se
transformă într-un snobism artistic ce devine „repede profesiune de credinţă”. Înclinaţiile sale
muzicale, amănuntele tehnice ale concertului, puse la punct cu Marcian animatorul
concertului din muzică de Bach, dovedesc reale competenţe în domeniul muzical. Întâlnirea
cu muzicianul de talie europeană, Victor Marcian, provoacă în sufletul Elenei o schimbare, se
îndrăgosteşte. Deşi nemotivată, având în vedere caracterul personajului feminin discutat,
această tulburare erotică nu trebuie să surprindă. Gh. Crăciun în lucrarea Dicţionar de
personaje literare din proză şi dramaturgie românească avertizează că această apropiere este
înlesnită de muzică. În sufletul Elenei, femeie glacială, dragostea şi muzica se confundă,
creându-se o interdependenţă. Fascinată de farmecul şi talentul lui Marcian întreaga fiinţă a
Elenei se modifică. Trăieşte stări sublime, interiorul îi freamătă, devine o „fiinţă cuprinsă în
smisomn de un vis plăcut”. Pregătirea concertului o epuizează fizic şi psihic, trebuie să lupte
cu imaginea pe care a creat-o, să respecte convenţiile, dar simpla prezenţă şi gesturile subtile
ale lui Marcian „transportă pe Elena într-un registru al sensibilităţii, într-un registru unde
dispare orice principiu de ordine, şi de legea fundamentală (singura lege) este aceea a
surprizei”3.
În capitolul XVIII cadrul manifestărilor emoţionale e sumbru – pregătirile de
înmormântare ale Siei sunt prilej de epatare prin prezenţa corului ce urma să deschidă
concertul din casa Drăgănescu. Asistăm, totodată, la metamorfozarea femeii Elena
2
Constantin Ciopraga, Hortensia Papadat Bengescu, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1973, p.146

3
Liviu Petrescu, Realitate şi romanesc, Bucureşti, Ed. Tineretului, 1969, p. 245
Drăgănescu sub impactul armoniei muzicale interpretate de Marcian care îi subjugă voinţa. În
maşina care-i duce acasă, pe Marcian şi pe Elena, artistul într-un gest de curtoazie ridică
pledul căzut de pe picioarele femeii, şi îşi lasă podul pamei pe genunchiul acesteia. Elena se
refugiază într-un fald al capei din blană „care apăsa umărul lui Marcian neclintit”. Acest
moment ar fi trebuit să îndepărteze masca convenţionalităţii, lăsând frâu liber emoţiilor, dar
finalul romanului arată că „din adâncul ei voinţa urca fermă, sigură de ea însăşi”.
În romanele următoare ea va pleca împreuna cu Marcian în Elveţia, sub pretextul
îngrijirii sănătăţii copilului ei, Ghighi, dar nu va divorţa de Drăgănescu, care rămâne în casele
de la Bucureşti cu Mika-Lé, ca singur element ce-l mai leagă de soţia lui. Cel care va plăti
această pasiune născută sub semnul muzicii, va fi Drăgănescu soţul Elenei care moare de
inimă. După decesul acestuia Elena se întoarce la moşie, mondena renunţă la confortul citadin
pentru Prundeni unde se va ocupa de aspecte administrative. Relaţia cu Marcian nu se
materializeată, personajul feminin părând a se simţi bine în ipostaza de văduvă preocupată de
„ordine şi datorie”. Schimbarea de comportament nu-l convinge pe Constantin Ciopraga, dar
autoarea motivează prin faptul că „Elena nu se schimbase, dimpotrivă, revenise la devărata ei
fire. Schimbată fusese Elena atunci când se pasionase de muzică şi de artist”.