PORTOFOLIUL DE CREDIT ÎN SPAȚIUL PROFIT-RISC

Drd. Evghenii CADOCINICOV, USM

This article will concern some aspects of credit risk modelling in order to minimize it. Crediting as an activity is
vital for any banking, by the fact that generates profit and maintain vital the credit institution. Any organization
subjected to the credit risk try to manage it in such a way to achieve an optimal level. The optimization of the risk does
not mean the minimization of it, whereas, the risk is in direct relation to rentability and at minimization of the risk, the
company is missing/sticking a considerable part of its profits. Therefore, obtaining credit portfolio risk analysis, it is
necessary to be taken into account not only the risk, but also rentability.

Creditarea, ca domeniu de activitate, a apărut cu multe secole în urmă. Orice organizație supusă
riscului de credit depune efortul de a-l gestiona pe acesta, în așa fel, încât să atingă un nivel optim. De altfel,
optimizarea riscului nu presupune minimizarea acestuia, întrucât riscul este în legătură directă cu
rentabilitatea și, la minimizarea riscului, compania se lipsește de o parte considerabilă din profiturile sale. De
aceea, efectuând analiza riscului portofoliului de credit, este necesar să se ia în considerare nu doar
nemijlocit riscul, dar și rentabilitatea.
În multe modele, orice devieri de la rezultatul financiar, obținut de către compania creditoare în cazul
unor circumstanțe favorabile când debitorul achită atât partea principală din suma datoriei, cât și procentele,
sunt considerate pierderi. În modele, se ține cont de eventualele pierderi la fiecare credit și portofoliu, în
general, se construiește legea repartiției probabilității pierderilor, prin urmare, în funcție de obiectivele
examinatorului, se caută structura de portofoliu optimă, se stabilesc limitele, se iau în considerare riscurile,
se determină cotele procentuale la credite. Prin acest criteriu se pot minimiza pierderile, se poate minimiza
dispersarea pierderilor, relativ medie, sau are loc limitarea pierderilor maximale, printr-o anumită valoare, ce
nu va depăși probabilitatea de încredere stabilită.
O astfel de abordare, când atenția examinatorului este concentrată doar pe pierderile portofoliului, se
aplică, deseori, în bănci și alte organizații de credit. Acest fapt este corelat, în primul rând, cu necesitatea de
a respecta reglementările băncii centrale privind gestionarea evidenței contabile în organizațiile de credit. La
scoaterea, din bilanțul băncii creditoare, a unei datorii desperate sau/și ireale pentru a fi încasată și suma care
nu este percepută din datoria principală, și procentele, în cazul insuficienței volumelor de rezervă pentru
acoperire, se califică drept pierderi.
Dar, dacă în calitate de criteriu de optimizare se examinează minimizarea pierderilor, soluționarea
problemei devine trivială, astfel, încât este mai bine să se refuze efectuarea operațiilor de creditare. Însă,
obiectivul operațiunilor de credit, care sunt efectuate de bancă, îl constituie obținerea profitului, de aceea, nu
se admite să nu se țină cont de componenta profitului la analiză.
Analizând portofoliul de credit în spațiul profit-risc, în primul rând, urmează să fie definite
semnificațiile, în acest caz, ale termenilor profit și risc.
Literatura de specialitate, referitor la profit, relatează că se poate determina prin diferite metode.. Pe de
o parte, acesta se poate defini ca diferența dintre suma de mijloace obținute de la debitor în cazul lichidării
totale sau parțiale a datoriei și suma de mijloace acordate de creditor. Dacă profitul se va solda cu rezultat
negativ, atunci acesta se califică drept pierderi. Punctul profitabil al portofoliului de credit se atinge în cazul
egalității mijloacelor percepute de la debitor cu suma de bază a datoriei (vezi tabelul 1).
Tabelul 1
Repartiția fluxurilor bănești, a profiturilor și pierderilor la creditul acordat fără a ține cont
de valoarea bănească temporară

Probabilitatea (p) pi 1-pi

Fluxul de intrări de mijloace (1-Li)(1+ri) Si (1+ri) Si
Fluxul de ieșiri de mijloace Si Si
Venitul (Vi) (ri-Li(1+ri))Si riSi
Condiția rentabilității Fluxul de intrări de mijloace = Si

unde:
pi exprimă Probabilitatea falimentului debitorului i (probabilitatea de default la creditul i);
Si – Suma creditului i acordat;
ri – Cota procentuală a creditului i;
Li – Nivelul de pierderi (Loss Rate), la creditul i în caz de default.
157
 O asemenea abordare la determinarea profitului se poate aplica în bănci și în alte organizații de credit
întru evaluarea profitului așteptat, cu scopul calculului sumei plăților fiscale prevăzute.
Însă, în această abordare, nu se ține seama nici de valoare bănească temporară, nici de cerințele
acționarilor privind rentabilitatea băncii. Cu scopul de a lua în considerare aceste particularități, urmează să
se facă unele corectări în determinarea profitului.
În calitate de flux de intrări de mijloace necesare unei activități nedeficitare a băncii, se propune să se
țină cont nu doar de suma de bază a datoriei, dar și de suma dobânzilor după o anumită rată special
determinată (r*).
Această rată se poate determina ca suma următoarelor valori:
• cota procentuală fără risc, în funcție de care mijlocelele băncii pot fi plasate într-un activ fără risc
(sau relativ fără risc), (de exemplu, în obligațiunile împrumutului de stat), pe același termen ca și
creditul acordat, exprimată în procente anuale;
• cheltuielile de tranzacție preconizate aduse la cota procentuală anuală;
• cheltuielile preconizate corelate cu defaultul debitorului (cheltuielile de judecată, cheltuielile de
încasare a datoriei etc.) aduse la cota procentuală anuală;
• cota procentuală care asigură rentabilitatea rezervei în cazul unor eventuale pierderi la împrumut,
egală cu rentabilitatea capitalului băncii cerută de către acționari.
Varianta ideală ar fi ca asemenea cote „inițiale” să fie stabilite pentru fiecare credit în parte. Însă, în
lipsa informației necesare sau în cazul unor dificultăți de a o găsi (de timp, financiare), poate fi calculată o
cotă medie unică pentru întregul portofoliu de credite. Atunci, profitul se determină ca diferența dintre suma
creanței, inclusiv procentele, și suma ce asigură rentabilitatea (vezi tabelul 2).
Tabelul 2
Repartiția fluxurilor bănești, a profiturilor și pierderilor la creditul acordat ținând cont
de valoarea bănească temporară

Probabilitatea (p) pi 1-pi

Fluxul de intrări de mijloace (1-Li)(1+ri) Si (1+ri) Si
FV(fluxul de ieșiri de mijloace) (1+r*)Si (1+r*)Si
Venitul (Vi) (ri-r* – Li(1 + ri))Si (ri-r*)Si
Condiția rentabilității Fluxul de intrări de mijloace = (1+r*)Si

Prezenta abordare, în opinia noastră, reflectă mai obiectiv eficacitatea reală a operațiunilor bancare,
deoarece ia în considerare și valoarea bănească temporară, și rentabilitatea capitalului necesar. Acest fapt
asigură includerea în portofoliu doar a acelor credite, a căror rentabilitate nu va fi mai mică decât valoarea
capitalului băncii. Creditele ce satisfac această condiție contribuie la majorarea valorii nominale a băncii.
Cea mai difuză măsură de risc este dispersia (sau abaterea-standard) profiturilor. Însă, o asemenea
măsură nu este suficient de efectivă la analiza portofoliului de credit. În primul rând, analiza dispersiei aduce
rezultate bune doar în cazul în care profitul/pierderile sunt dispersate normal. Legea normală este stabilă,
conform propriilor parametri, de aceea, dispersia este un instrument comod de analiză: la analiza riscului
portofoliului, la fuziunea câtorva portofolii, dispersiile se adună. Însă, profitul/pierderile portofoliului de
credit nu se supun legii normale de repartiție. Profitul/pierderile portofoliului de credit vor fi asimptotic
normale, doar dacă creditele sunt acordate unui număr destul de mare de debitori (specific băncilor mari) și
dacă falimentele companiilor sunt independente (ceea ce, în realitate, este incorect).
În al doilea rând, dispersia (AMP) este o măsură de risc simetrică, iar la analiza portofoliului de credit
examinatorul este interesat mai mult de riscul obținerii pierderilor, adică analiticul își concentrează atenția
doar pe latura stângă a funcției probabilității dispersării veniturilor/pierderilor. Pe lângă acest fapt, profitul
portofoliului este limitat deasupra și atinge nivelul maxim când sunt îndeplinite la timp obligațiunile de către
toți debitorii. În legătură cu acest fapt, în prezentul model, se propune spre evaluare riscul, bazându-se pe
conceptul VaR.
La analiza riscului de credit al portofoliului, este posibilă o abordare dublă a acestei măsuri de risc. Pe
de o parte, conducerea băncii poate stabili probabilitatea de încredere a pierderilor mari. Atunci, la analiza
portofoliului, se determină nivelul pierderilor, care corespund respectivei probabilități și se trage concluzia
că asemenea pierderi sunt admisibile.
E necesar de menționat că, dacă creditarea nu se examinează în mod izolat de celelalte operațiuni
bancare, dar ca o parte dintr-un sistem unic, care generează fluxurile bănești, atunci la calcularea valorii
158
profitului așteptat (în opinia noastră), obținut de portofoliul de credit, este necesar să se țină cont de
amortizarea fiscală, care se dobândește de bancă în cazul pierderilor de bilanț la operațiunile de creditare
(pierderile se determină fără a ține seama de valoarea bănească temporară).
Astfel, luând în considerare amortizarea fiscală cu probabilitatea pi profitul la creditul i va constitui (ri-
r*-Li(1+ri))Si+LiSiT=(ri-r*-Li(1+ri-T))Si, iar cu probabilitatea (1-pi) va fi egal cu (ri-r*)Si, unde: T - este cota
de impozit pe profit stabilită.
Pe de altă parte, conducerea poate stabili nivelul maxim admis de pierderi la portofoliul de credite,
care permite băncii să-și îndeplinească toate obligațiunile și să rămână „la suprafață”. În asemenea caz, la
analiza portofoliului, se caută probabilitatea că pierderile vor depăși limita stabilită și se ia decizia de a
admite o astfel de probabilitate. Astfel, vom pune creditele în ordinea descreșterii coeficientului valorii
medii. Creditul care deţine un coeficient mai mare al valorii medii are un număr de ordine mai mic. M este
cel mai mare număr de ordine, egal cu numărul de credite, care au un coeficient nenegativ al valorii medii.
Apoi, este posibil de determinat vectorul soluție inițial S și pentru fiecare credit în parte determinăm
intervalul de rectificare admis: Hi – plafonul minim al creditului i; Ui – plafonul maxim al creditului i.
Vom atribui valori inițiale plafoanelor: plafonul minim este suma curentă a creditului, plafonul maxim
este limita stabilită de acordare pentru un anumit credit. utilizând simularea prin metoda Monte Carlo,
mărimile aleatorii Vi și profitul aleatorii al portofoliului VP=ΣiVi, vom găsi probabilitatea α că profitul
aleatoriu va fi mai mic decât plafonul stabilit VaR. Dacă probabilitatea găsită nu depășește limita stabilită α,
atunci modificăm vectorul S astfel, încât să mărim profitul așteptat al portofoliului, în același timp, să
menținem îndeplinirea limitelor privind riscul. Dacă probabilitatea găsită depășește α*, atunci construim altă
soluție inițială S, astfel, încât să obținem îndeplinirea limitelor privind riscul.
Deci, mijloacele băncii pot fi distribuite între debitori prin intermediul mai multor metode:
1. Proporțional limitelor stabilite:
Z*
Si = Z i ⋅ M

∑Z
i =1
i
(1)

2. După descreșterea coeficienților respectivi, la calcularea profitului așteptat al portofoliului:

(ri – r* - Li pi (1+ri))Si (2)
Inițial, debitorul, căruia îi corespunde cel mai mare coeficient la calcularea valorii așteptate a
profitului portofoliului, primește o sumă maximă posibilă, ce nu depășește limita acestuia. Debitorul care are
cel mai mare coeficient dintre cei rămași, primește o sumă egală cu limita acestuia, dacă suma de mijloace
necheltuite depășește limita sau tot restul sumei, dacă ea este mai mică decât limita. Și așa mai departe, până
la epuizarea totală a limitei generale de mijloace ale băncii.
3. După creșterea coeficienților respectivi la determinarea dispersiei portofoliului pentru o sumă unică
de credit.
pi(1-pi)Li2(1+ri2) (3)
Dacă în cazul aplicării algoritmilor valoarea nominală Si rezultă a fi neintegrală, ea se rotunjește spre
una mai mare.
Debitorul, căruia îi corespunde cel mai mic coeficient la calcularea dispersiei profitului de portofoliu,
primește o sumă maximă posibilă, ce nu depășește limita acestuia. Debitorul care are cel mai mic coeficient
dintre cei rămași, primește o sumă de mijloace echivalentă cu limita acestuia, dacă suma necheltuită
depășește limita sau tot restul sumei, dacă ea este mai mică decât limita. Și așa mai departe, până la
epuizarea totală a limitei generale de mijloace ale băncii.
Condiția fundamentală de a găsi o soluție optimă (sau aproape de cea optimă) pentru problema dată în
baza algoritmului propus este existența unui activ fix fără risc (sau considerat astfel), în care banca are
posibilitatea de a investi mijloace. Dacă creditarea debitorilor reali este nerentabilă, atunci algoritmul va
duce banca la necesitatea de a investi toate mijloacele libere aflate la dispoziție în acest activ fără risc.
Profitul așteptat de la un asemenea activ (calculat conform metodei prezentate în teză) va fi egală cu
diferența dintre rata fără risc și rentabilitatea capitalului cerută de acționari.
În cazul în care investițiile în activul fără risc, în practică, se dovedesc a fi imposibile, atunci este
necesar de a include în model pe lângă creditare și posibilitatea de a lăsa mijloace și în interiorul băncii.
Astfel de bani „morți” vor aduce pierderi băncii în mărimea costului capitalului. Însă, dacă creditarea unui
potențial debitor aduce pierderi mai mari decât costul capitalului, algoritmul va duce banca la necesitatea de
refuz a unei astfel de operațiuni de creditare, în așa mod, va permite diminuarea pierderilor așteptate.

159
 În prezent, pentru sistemul bancar autohton, crește problema evaluării riscului de credit. Aplicarea
modelului privind evaluarea riscului de faliment al portofoliului de credit va permite organizațiilor de credit
să obțină evaluări mai fiabile ale eficacității operațiunilor efectuate de acestea și să-și reglementeze
activitatea conform rezultatelor obținute.

Bibliografie selectivă:
1. NOVOSELOV A. A., „Modelarea matematică a riscurilor financiare. Teoria măsurărilor”,
Novosibirsk, „Nauka”, 2001.
2. DIDIER Cossin, HUGUES Pirotte, Advanced Credit Risk Analysis. Financial Approaches and
Mathematical Models to Assess, Price, and Manage Credit Risk, John WILEY & SONS,
LTD, 2001.

160