Pistritu Andrei-Mircea

Facultatea de Educatie Fizica si Sport

Specializarea: Fotbal
Anul III
Valente formative ale instrurii asistate de calculator.
Autoformarea

Impactul tehnologiei informaţionale şi comunicaţionale asupra educaţiei şcolare este

remarcabil si se pare ca această dezvoltare va duce la efecte pozitive dar şi la probleme suplimentare.
Procesul de înlocuire a vieţii reale cu componentele-aspectele aduse de mijloacele computer-media
poate fi denumit virtualizare. În educaţie, acest fenomen se manifestă când computerele sunt folosite
pentru a substitui experienţele de învă ţare care anterior se realizau în contact cu profesorul, sau pentru
a da şansa de a învă ţa ceea ce în trecut nu ar fi fost disponibil, la îndemâna oricui. De când
computerele au devenit uzuale în şcoli, cu mai mult de două zeci de ani în urmă , noi experienţe
educaţionale au început să devină accesibile actorilor care învaţă . Acestea includ, dar nu se limitează
numai la simulă ri, pagini web şi pachete educaţionale plasate pe pagini web. În unele ţă ri precum
USA şi Canada dar şi în Europa există deja şcoli virtuale unde studenţii (elevii) nu intră , la modul
fizic, într-o şcoală reală , cu pereţi şi bă nci. Pe mă sură ce utilizatorii web din şcoală devin tot mai
pretenţioşi, sunt inventate şi adă ugate tot mai multe metode (instrumente) de utilizare şi noi
oportunită ţi.
Procesul virtualizării cuprinde mai multe componente, de la aspectele subiective şi
obiectuale, până la cele relaţionale sau procesuale. Virtualizarea vizează mai multe instanţe:
a) actorii implicaţi:
- educaţii luaţi ca indivizi, care pot beneficia de resurse virtuale la distanţă , prin înscriere
regulată , temporară sau excepţională la diverse rute de formare;
- diferite grupuri de învă ţare, în funcţie de motivaţii diverse: grupuri tematice, proiecte în
comun, grupuri închise sau deschise;
- formatori, mai ales profesori sau furnizori de resurse, nu numaidecât profesori recunoscuţi
formal;
- diferite grupuri de persoane resursă , sau grupuri pedagogice, situate dincolo de perimetrul
şcolar (ingineri de studii, experţi etc.);
- tutori, colegi de învă ţare sau alţi contribuitori care tutelează stagii, proiecte, activită ţi
specifice;
- grupuri sau comunită ţi mixte (formate din educaţi, profesori, tutori…) permanente sau
temporare, deschise sau închise, constituite în jurul unor proiecte specifice.
b) conţinuturile vehiculate, programe, discipline:
- elemente didactice tradiţionale virtualizate la diferite niveluri: lecţii, unită ţi de învă ţare,
lanţuri de lecţii;
- suporturi pedagogice: studii de caz, bibliografii de sprijin, texte de referinţă , proiecte;
 - cursuri de formare, individualizate sau concepute pentru un public ţintă ;
- conţinuturi periferice, adiacente, complementare sau facultative la care educaţii se pot
relaţiona.
c) proceduri şi instrumente de evaluare:
- instrumente de evaluare formativă care asigură şi stimulează progresia în învă ţare
(exerciţii, teste, chestionare, activită ţi de reflecţie sau întrebă ri punctuale);
- instrumente de evaluare sumativă (examină ri virtuale, eseuri, portofolii etc.);
- evaluarea de cunoştinţe în linie student cu student sau în grupuri, forumuri etc.
d) resurse de sprijin logistic şi pedagogic:
- resurse informatice şi birotice (programe de calculator, logiciele);
- suporturi informatice diverse (CD-uri, DVD-uri, memorii flash, hard disk-uri);
- documentare sau biblioteci virtuale; - instrumente logistice pentru proiecte sau stagii
practice.
e) proceduri de gestiune privitoare la formare:
- proceduri de selecţie a candidaţilor: teste, portofolii;
- modalită ţi de înscriere propriu zise;
- gestionarea plă ţilor de taxe şi a accesului la sursele disponibilizate;
- gestionarea evaluă rilor, notă rilor, certifică rilor.
f) mediul extraşcolar: - dinamica campusului virtual;

Să nu uită m că acest proces de virtualizare este în continuă prefacere, noi ipostaze putând
apă rea şi condiţiona procesele educaţionale contemporane, atât cele formale cât şi cele opţionale sau
incidentale. Ziua de mâine, în materie de tehnologii informaţionale, poate aduce ceea ce azi nici prin
minte nu ne trece.

Autoformarea - condiţie a instruirii computerizate Un principiu de bază al educaţiei virtuale

îl constituie autoformarea. Autoformarea constituie un principiu educaţional de luare pe cont propriu
a dezvoltă rii personale pe linia dobândirii de cunoştinţe sau competenţe într-un cadru liber ales,
urmând un ritm individual şi sub imperiul unor medieri minimale faţă de alteritatea formativă .
Obiectivul autofomă rii permanente este vizat de orice autentic parcurs de ordin şcolar sau extra-
şcolar. La întrebarea cum putem acţiona ca să -l aducem pe educat la stadiul independenţei si
autocontrolului asupra propriei vieţi, ră spunsul trebuie să aibă în vedere exigenţele autonomiei,
socializă rii şi autoformă rii (Prevost, 1994, p.24). Autonomia presupune posibilitatea de a te guverna
şi administra în mod liber.
Procesul autonomiză rii nu înseamnă însă o atomizare, o rupere a legă turilor cu ceilalţi
oameni şi cu exigenţele comunită ţii. Nu poţi fi autonom de reglementă rile grupale, colective.
Autonomia este, de fapt, o auto-organizare care se auto-produce şi care se gă seşte mereu deschisă
faţă de lumea înconjură toare. Pot fi decelate mai multe ipostaze ale autoformă rii (cf. Carre, 2005):
autoformarea integrală sau autodidaxia, este o formare complexă , socială , sub toate aspectele, dincolo
de spaţiul educativ în sensul strict; autoformarea existenţială , adică acea formare de sine prin sine, ca
apropriere a unor scheme de existenţă prin propria putere interpretativă ; autoformarea educativă , ca
ansamblu de practici pedagogice ce vizează dezvoltarea şi facilitatea învă ţă rii autonome, în cadrul
instituţiei şcolare; autoformarea socială , ca ansamblu de practici de învă ţare a unor tipuri de
relaţionă ri şi comprehensiuni reciproce prin participarea efectivă la dinamica grupurilor sociale;
autoformarea cognitivă , adică învă ţarea, interiorizarea şi inventarea unor reguli de învă ţare, învă ţarea
strategiilor de învă ţare, ca procesualitate de grad superior, în fine, conştientizarea metodologiei
învă ţă rii. De bună seamă că lista de mai sus poate fi modulată , îmbogă ţită , nuanţată ; ceea ce este
sigur că toate ipostazele se întrepă trund parţial, se potenţează reciproc, se presupun unele în altele.
Procesul autonomiză rii este deosebit de complex, acesta presupunând atât o reproducere şi o
menţinere a unor elemente stabile, viabile în contexte variabile, dar şi o schimbare a perspectivelor
vechi de înţelegere şi lecturare a lumii. Autonomizarea, în educaţie, devine obiectul învă ţă rii pentru
individ, reprezentând o garanţie şi un element determinant al perfecţionă rii devenirii sale. Procesul
autonomiză rii este acel act prin care persoana devine din ce în ce mai aptă să -şi ia soarta în propriile
mâini şi să -şi dirijeze viaţa fă ră apel la alţii dar în concordanţă cu exigenţele acestora. Socializarea
este un proces complementar celui de autonomizare. Unul fă ră celă lalt nu are valoare şi relevanţă .

În ce mă sură învă ţarea prin comuniune şi co-împă rtă şire îşi gă seşte relevanţa în epoca
informaţională ? Unii autori au sugerat un nou termen pentru a surprinde autoînvâţarea în condiţiile
tehnologiilor informaţionale: neo-autodidaxia (Le Meur, 2001). Această ipostază prilejuieşte o mai
mare autonomizare privind accesarea cunoaşterii, dând educatului un control în direcţiile: pedagogic,
datorită multitudinii resurselor ce por fi interpelate; psihologic, educatul prelungindu-şi singur
şcolaritatea şi îmbogă ţirea culturalprofesională ; social, creând noi obişnuinţe sau competenţe la nivel
comunitar, dilatând spaţiul de posibilită ţi şi de progres. Neo-autodidaxia instaurează un demers
formativ permanent, dinamic, independent de alteritate. Actorul social îşi poate croi un destin nou,
mai puţin dependent sau îngră dit de alţii. Autoformarea are la bază o reţea de procese de producere a
unor componente care regenerează continuu prin transformă rile sale interne şi care constituie o
readaptare permanentă a tacticilor de învă ţare la noi exigenţe impuse de exterioritatea naturală şi
socială . Autoformarea, înţeleasă ca
"autopoiesis", este acea autogenerare interioară cu scop adaptativ, ca perfecţionare a mecanismelor de
valorizare practică a experienţei individuale şi sociale. Obiectivul prioritar al practicii formă rii trebuie
să -l constituie autoformarea. Rolul profesorului în această acţiune se schimbă . În cadrul unui
dispozitiv de autoformare asistată , dască lul are mai multe obligaţii: de a face demonstraţii, de a
gestiona timpul, de a anima şi susţine indivizii sau grupul, de a-i pune pe elevi in situaţia de
autoevaluare, de a face sinteze etc. În cadrul unui dispozitiv de formare virtual, aceste atribute se
deplasează progresiv (nu total) spre educaţi.
Toate aceste activită ţi funcţionează ca un prealabil şi un stimulent pentru formarea unor
competenţe auto-formative. Se inţelege că spaţiul informal dobândeşte un statut cu totul special,
devenind un referenţial complementar al autoformă rii.