Valorificarea aptitudinilor elevilor

prin activități de educație

nonformală

Modul 2 Tema 4
Deschiderea mediului de învăţare şi creşterea
atractivităţii învăţării sunt două ţinte explicit formulate
la nivel european, în contextul discuţiilor despre
accesul la educaţie şi formare profesională. Întrebări
precum „de unde” şi „cum” învaţă elevii relansează
preocupările privind procesul de învăţare, în contextu
regândirii relaţiei dintre profesor şi elev, iar cercetări
tot mai diverse reconfirmă existenţa şi valoarea pe
care o au pentru învăţare mediile din afara şcolii.

Şcoala este provocată să-şi caute
parteneri la nivelul instituţiilor
culturale, administrative sau al
agenţilor economici, devenind ea
însăşi o instituţie care învaţă.
Avantajele acestui parteneriat sunt importante
nu doar din perspectivă a ceea primeşte şcoala,
dar şi prin rolurile noi pe care le dobândeşte
instituţia şcolară la nivelul ofertei de educaţie
pe care o poate face partenerilor săi.
Datorită exploziei mediatice din ultimele
decenii, a creşterii stimulilor informativi şi
formativi din mediul extern şcolii care
scapa, inevitabil, controlului său selecţiei
profesorului şi, la fel de important, al
familiei, relaţia dintre scoala şi educaţia
dobândită de elevi în afara şcolii trebuie
luată în considerare atunci când
demersurile didactice sunt planificate. Altfel
spus, achiziţiile elevilor din afara şcolii
afectează modul în care se realizează
învăţarea şcolară. Asumarea şi integrarea
stimulilor educaţionali externi contextului
formal presupune schimbarea demersurilor
clasice de învăţare, dar şi reevaluarea unor
tehnici şi metode considerate un bun
câştigat.
Aducerea mediului nonformal de educaţie în atenţia
publicului este un element de noutate în peisajul legislativ din
România.
Învăţarea în contexte nonformale este considerată ca fiind învăţarea integrată în cadrul
unor activităţi planificate, cu obiective de învăţare, care nu urmează în mod explicit un
curriculum şi poate diferi ca durată. Acest tip de învăţare depinde de intenţia celui care
învaţa şi nu conduce în mod automat la certificarea cunoastintelor şi a competentelor
dobândite

Educaţia permanentă reprezintă totalitatea activităţilor de învăţare realizate de

fiecare persoană pe parcursul vieţii în contexte formale, nonformale şi informale, în
scopul formării sau dezvoltării competenţelor dintr-o multiplă perspectivă: personală,
civică, socială sau ocupaţionala (LEN, Art. 328.2).

Certificarea cunoştinţelor şi competentelor dobândite în contexte nonformale şi

informale poate fi făcută de organisme abilitate în acest sens, în condiţiile legii (LEN,
Art. 331).
Se poate vorbi despre un consens în privinţa caracteristicilor
experienţelor de învăţare nonformale: - încercarea de a răspunde
unor nevoi imediate şi practice ale celor implicaţi în procesul de
învăţare; - desfăşurarea în afara programului şcolii; - oferta
educaţională adaptata nevoilor individuale, dar şi flexibilă, pentru
a face faţă schimbării nevoilor de învăţare; - timp parţial de studiu
implicat; - costuri mai puţine decât pentru educaţia formală şi
criterii flexibile de admitere
În multe sisteme educaţionale, cele mai frecvente
programe de educaţie nonformala sunt conectate
cu educaţia formală, fiind semnificative în acest
sens: - programele pentru clasele
complementare; - programele de a doua şansă
care au ca obiectiv reintegrarea celor care au
părăsit şcoala timpuriu; - programele substitut de
tipul cursurilor de alfabetizare oferite celor care
nu au avut acces la educaţia formală; -
programele educative complementare de tipul
Scoala după şcoală
Din analiza ofertei unor programe de tipul celor
menţionate mai sus, reies următoarele
categorii de conţinuturi pe care acestea le
propun: - alfabetizare funcţională şi noţiuni de
aritmetică; - cunoaştere ştiinţifică şi înţelegerea
proceselor din lumea naturală; - cunoştinţe
funcţionale şi deprinderi de administrare a
gospodăriei; - cunoştinţe funcţionale şi
deprinderi de asigurare a traiului zilnic,; -
cunoştinţe funcţionale şi deprinderi de
participare civică, dezvoltarea unor atitudini
pozitive.
Deşi se concentrează asupra experienţelor de
învăţare formale, curriculumul naţional are în
vedere, prin componenţa sa reglatoare, crearea
unor deschideri spre contextele de învăţare
nonformale şi informale. Cum informaţiile din
mediul extern şcolii sunt organizate pe alte
criterii decât cele academice şi/sau didactice,
profesorul trebuie să fie pregătit să-şi
reorganizeze propriul demers în funcţie de ceea
ce se află dincolo de poarta şcolii şi de manuale.
 Instituţiile educaţionale trebuie să se deschidă
către lumea din vecinătatea lor (spaţială sau
culturală) pentru a extinde setul de experienţe
de învăţare oferite celor care învaţă, dar şi
pentru a valoriza profesorii, în calitatea lor de
facilitatori ai demersului de învăţare. Evident,
această schimbare de paradigmă – luarea în
considerare a contextelor supraordonate din
punct de vedere sociologic şi cultural
reprezintă o schimbare paradigmatică – aduce
cu sine o serie de avantaje şi de noi provocări.
- învăţarea este un proces de interacţiune între ceea ce
este cunoscut şi ceea ce este învăţat. Elevii au nevoie de
suficiente cunoştinţe şi înţelegeri anterioare pentru a
învăţa ceva nou şi de ajutor pentru a face legături cu
acestea (cf. Wray şi Lewis, 1997);
- învăţarea autodirijată (engl. self-directed learning) descrie
un proces în care iniţiativa o deţin indivizii, cu sau fără
ajutorul altora, referitor la diagnosticarea propriilor nevoi de
învăţare, formularea scopurilor învăţării, identificarea
resurselor umane şi materiale ale învăţării, alegerea, şi
implementarea unor strategii de învăţare adecvate,
evaluarea rezultatelor învăţării (conform Knowles apud
Siebert, 2001);
- învăţarea înseamnă o atitudine atât faţă de
cunoaştere cât şi faţă de viaţă, care pune accent pe
iniţiativa omului. Termenul de învăţare cuprinde
achiziţionarea şi practicarea de noi metodologii, noi
priceperi, noi atitudini şi noi valori necesare pentru a
trăi într-o lume în continuă schimbare. Învăţarea este
procesul de pregătire pentru a face faţă unor situaţii
noi. Ea se poate produce conştient, sau deseori
inconştient […]” (Raportul „Orizontul fără limite al
învăţării” apărut sub egida Clubului de la Roma, 1979)
Educația nonformală poate urmări:
-stimularea elevilor și tinerilor în vederea dezvoltării
personale și profesionale pentru responsabilizare
socială și integrarea pe piața muncii;
-creșterea nivelului de cunoaștere a specificului
diferitelor culturi și civilizații, incluzând aici și
formele lor de manifestare;
-asigurarea mediului necesar identificării, exersării
și dezvoltării înclinațiilor, aptitudinilor și abilităților
personale.
Educație prin rețele muzeale ”Un muzeu este o instituție
permanentă în serviciul societății și al dezvoltării ei, deschisă
publicului, care achiziționează, păstrează, cercetează, comunică și
expune moștenirea tangibilă și intangibilă a umanității în scop
educativ, de studiu sau de plăcere. ” ICOM - International Council
of Museums Etimologic, cuvântul ”muzeu” provine din termenul
grecesc mουσείον (mouseion), care semnifică spațiul sau templul
dedicat muzelor –divinitățile care patronează artele în mitologia
greacă. De multe ori se presupune că primul muzeu al lumii a fost
biblioteca lui Plato din Atena, iar primul muzeu modern, desemnat
printr-un decret al Parlamentului britanic din 1753, a fost British
Museum din Londra.
Într-un muzeu publicul (vizitatorii) se ”întâlnește” cu expertul,
creându-se un transfer de cunoștințe, atitudini și emoții;
vizitatorul citește informațiile de pe displayul obiectelor
expuse, ascultă lămuririle ghidului, vizionează materialele
media, interacționând astfel cu atmosfera specifică a spațiului
expozițional. Exponatele și muzeul în sine au o anumită
poveste de spus, adresându-se unui public anume, evocând
sau reconstruind identități. Sunt expuse modalitățile prin care
este construit și comunicat trecutul utilizând cultura materială
care a supraviețuit, aleasă de curator pentru valorificare; sunt
împărtășite identitățile prin prezentarea a unde și cum trăiau
sau trăiesc oamenii; e arătat ceea ce este semnificativ pentru
cei care trăiesc într-un spațiu și nu ceea ce ”străinii” ar trebui
să vadă.
Așadar, muzeele au o funcție intens educativă, contribuind
nonformal la creșterea gradului de cunoaștere al vizitatorilor prin
explorarea potențialului de informație organizată cuprinsă în spațiile
expoziționale. Funcția educativă a muzeelor este utilizată deseori în
lumea contemporană, trecând peste granița simplei vizite și
antrenând educabilii în activități specifice cu caracter de învățare.
Astfel există incinte expoziționale care au amenajate spații dedicate
activităților și studiului pentru copii, elevi și studenți, centre
multimedia sau diferite ateliere. În astfel de spații vizitatorii au
posibilitatea de a desfășura, asistat sau nu, activități care să sprijine
funcția de cunoaștere a muzeului: studiul exponatelor ca modalitate
de realizare, istoric, amplasare geografică, semnificațieși legături cu
alte exponate; jocuri și activități sociale; crearea propriilor
”exponate” – lucrări sau produse care folosesc pentru realizarea lor
artele sau științele.
MODELE DE ACTIVITATI DE EDUCATIE PENTRU MEDIU
● Realizarea în școală a unui punct informativ “Colțul verde” care să cuprindă informații
despre colectarea selectivă, protecția mediului;
● Confecționarea de coșuri de gunoi și folosirea lor pentru colecta selectiv în clasă, cel puțin
până la încheierea anului școlar;
● Vizionarea de filme /proiecții/ documentare educative privind colectarea selectivă;
● Crearea de hrănitoare pentru păsări folosind materiale recuperate, pentru curtea/parcul
școlii
● Organizarea unei expoziții de colaje/picturi/desene pe tema “Planeta Pământ în 2050” sau
“Localitatea mea în 2050”;
● Vizitarea unei stații de sortare sau a unei fabrici de reciclare
● Organizarea unei acțiuni de ecologizare în comunitate, colectând selectiv deșeurile și
implicând cât mai multă lume. La această activitate am cerut ajutorul primăriei pentru
materialele necesare – de la saci și mănuși până la ridicarea deșeurilor colectate
selectiv.
MODELE DE ACTIVITATI DE EDUCATIE PENTRU MEDIU
Plantarea de copaci, pomi ornamentali, flori în curtea școlii, creșa orașului
Construirea unui joc supradimensionat care să poată fi jucat în aer liber. Copiii poy
descoperi că jocul DOMINO este interesant în aer liber;
“Say No to white walls” – Spune nu pereților albi și transformă scoala intr-un loc cald, în
care să revii cu drag de fiecare dată.
“Crește-ți singur mâncarea” – plantează/ îngrijește/ mănâncă . Plantarea unor legume în
recipiente de plastic .
Organizarea unui eveniment de schimb de haine/ produse pe idea ”iei același număr de
produse câte ai adus” – o modalitate excelentă de a “scăpa” de lucrurile bune, dar care nu-ți
mai sunt folositoare;
Organizarea unui târg pentru vânzarea lucrurilor vechi – fiecare elev poate aduce produse
/jucării /haine în stare bună și să le comercializeze – banii rezultați pot fi folosiți la activități
de weekend.
MODELE DE ACTIVITATI DE EDUCATIE PENTRU MEDIU
● Fii voluntar! Implică-te într-o activitate de voluntariat în comunitate.
● Activitate creativă de refolosire a cauciucurilor uzate.
● Activitate creativă de refolosire a capacelor de plastic recuperate – tablou de
300cm/300cm
● Activitate creativă de refolosire a hârtiei folosite – reviste, pliante, manuale de
utilizare, caiete vechi etc.
Participarea părinților aduce un plus valoare pentru realizarea acestor activități.
Se va constata la elevi o creștere a stimei de sine, o gandire orientată spre
pozitivism, creativitate, implicare, colaborare și dorința de a realiza anual aceste
activități, alături de alte propuneri.
MODELE DIN ALTE ȚĂRI
 Modelul Loc de muncă/şcoală, dezvoltat de Lynch (1994), distinge între
sistemele de formare profesională bazate pe locul de muncă şi cele care se bazează
pe şcoală sau sunt coordonate de guvern. Între sistemele în care formarea
profesională este corelată cu locul de muncă, cele din Germania şi Danemarca au la
bază ucenicia, iar cel din Franţa se bazează pe sistemul taxelor plătite de patronate.
Problema comună a acestor sisteme este asigurarea de către furnizori a formării de
abilităţi transferabile. Norvegia este considerată a avea un model bazat pe şcoală.
Adnett (1996) subliniază diferenţele majore care se înregistrează între nivelul
educaţional al forţei de muncă în cazul ţărilor din nordul şi din sudul Uniunii Europene.
Investiţia în educaţie, ca procent din PIB, este mai mare în ţările din nord şi mai mic în
Germania, unde ucenicia realizată în sistem dual este dominantă în oferta formării
profesionale, iar întreprinderile îşi aduc şi contribuţia financiară
Educaţia nonformala în raport cu activismul civic.
Voluntariatul
Potrivit Recomandării Parlamentului European şi a
Consiliului Uniunii Europene privind competenţele-cheie din
perspectiva învăţării pe parcursul întregii vieţi
(2006/962/EC), „competenţele sociale şi civice sunt
fundamentale pentru fiecare persoană în cadrul unei
societăţi bazate pe cunoaştere şi se exprimă prin abilitatea
persoanei de a participa într-un mod eficient şi constructiv la
viaţa socială şi de muncă şi de a se implica în mod activ şi
democratic, mai ales în societăţile din ce în ce mai variate.”
 Voluntariatul a cunoscut mai multe
educaţia pentru forme în spaţiul românesc, una dintre
cetăţenie activă este un acesTea fiind claca. Dealtfel, claca
concept relativ nou, este si o formă de educaţie civică şi
de educaţie nonformală care
nedezvoltat la nivel
contribuie la formarea nivelului partu
sistemic, ceea ce a făcut al competenţei – a trai laolaltă sau
mai dificilă dezvoltarea înpreună cu... Vecinii, rudele, locuitorii
democraţiei unei comunităţi se adunau tradiţional
pentru a pune umarul la cele mai
participative şi a unei
consistente procese de viaţă ale
culturi civice omului: ridicarea unei case, săparea
unei fântâni, organizarea unui
eveniment de familie.
Alte forme şi instituţii tradiţionale de educaţie
nonformală şi a adulţilor din mediul rural.
- Şezătoarea
- Cercurile culturale
- Casa Şcoalelor
- Bibliotecile săteşti
- Casele de sfat şi citire
- Căminul cultural
- Universităţile ţărăneşti
- Mişcările artistice
- Teatrul nescris
- Vecinătatea
- Clăcile
- Gura satului (opinia publică).
Activităţile de voluntariat Erasmus+ îi ajută pe tineri să participe la
proiecte de voluntariat în alte ţări. Erasmus+ este unul dintre
programele de finanţare care susţin activităţile de voluntariat din
cadrul Corpului european de solidaritate. Devenind membru al
Corpului european de solidaritate, tânărul se alătură comunităţii care
vrea să creeze o societate mai unită şi mai incluzivă. Proiectele de
voluntariat pot include activităţi din cele mai variate – de la lucrul cu
tinerii până la activităţi culturale, de asistenţă socială sau de protecţie
a mediului. În general, munca voluntară nu se plăteşte şi se
desfăşoară cu normă întreagă. Realizările şi cunoştinţele dobândite
în cadrul unui astfel de proiect sunt atestate prin certificatul
Youthpass, un instrument de recunoaştere la nivel european.
Activităţile de voluntariat durează minimum 2 săptămâni şi maximum
12 luni.
APLICAȚII
RECAPITULEAZĂ: - Discută cu colegul cu referire la informaţia
aflată şi analizată în acest capitol. - Realizează o analiză a
Programului Erasmus+ în ROMÂNIA
EXTINDE: - Elaborază-ţi traseul de formare, identificând şi
acţiunile de activism civic şi cele de voluntariat. Discuta cu un
coleg, traseul elaborat.
CREEAZĂ & APLICĂ: - - Studiază condiţiile de implicare în
proiectele Erasmus+ şi realizează analiza personală a participatrii
la un proiect în baza SWOT.
Şcoala este un observator local pentru educaţia
nonformală / informală, dispozitiv pedagogic de
observare, al cărui scop este de a identifica şi
interpreta faptelor astfel încât să se poată
determina cauzele, elementele şi relaţiile unei
situaţii particulare din plan local. Şcoala are
următoarele relaţii specifice de educaţie
nonformală la nivel local:
- Relaţia şcoală / piaţa muncii
- Relaţia scoală/activism civic
- Relaţia şcoală/educaţia adulţilor
Servicii şcolare în beneficiul comunităţii: Servicii educative:
instruirea compensatorie; instruirea complementară; formarea
continua, iniţierea în noi meserii; perfecţionarea; consilierea
educaţională; popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice.
Servicii tehnice: atelier şcolar de producţie; servicii de
întreţinere şi reparaţii; laborator şcolar de analiză şi control.
Servicii sociale: de îngrijire a bătrânilor, a copiilor mici, a
persoanelor cu nevoi speciale; de protecţie şi ajutor a unor
categorii defavorizate (copii mici, minorităţi etnice, sociale,
intelectuale etc.) sau cu alte priorităţi de interes comun –
concursuri, creaţii.
Directii pentru a 1. Necesităţile umane fundamentale-garantarea educaţiei,
realiza o dezvoltare acces la servicii de calitate, asigurarea de locuinţe la
preţuri rezonabile;
comunitara
2. Susţinerea dezvoltării unei societăţi civile organizate şi
armonioasă, domenii independente;
(„clusters”) 3. Moştenirea urbană (regională)- în termeni de patrimoniu
(Friedmann, 2006, şi viaţă culturală- care să conducă la întărirea coeziunii şi la
identificare;
p.p. 5- 11): 4. Susţinerea instituţiilor culturale, intelectuale (calitatea
universităţilor şi institutelor de cercetare), artistice,
susţinerea creativităţii.
5. Gestionarea durabilă a resurselor naturale (păduri,
lacuri, plaje, ferme, etc.)
6. Calitatea mediului înconjurător (apă, aer, sol,
biodiversitate, etc.)
7. Calitatea infrastructurii urbane (transport, comunicaţii,
energie, alimentare cu apă, gestionarea deşeurilor).
Şcoala şi publicul său are potential atăt pentru asigurarea propriilor
nevoi, dar şi o ofertă generoasă pentru comunitatea locală. Printre
serviciile în beneficiul şcolii specificăm:
1. Autoservirea: servicii gratuite în folosul şcolii; atragerea de
voluntari pentru servicii în folosul şcolii, activităţi de menaj şi
salublizare;
2. Valorificarea extraşcolară a mijloacelor de învăţământ existente
în şcoală: utilităţile şcolare; laboratorul şcolar; atelierul şcolar, sala
de sport, terenul de sport
3. Intreprinderea şcolară: servicii artistice pentru comunitate;
servicii ce intervenţieprogramată şi repidă; servicii umanitare;
servicii comerciale; servicii de supraveghere şi companie a
persoanelor cu nevoi special - copii, bătrâni, bolnavi,
convalescenţi, persoane cu nevoi speciale.
 Trecând dincolo de funcţiile şcolii, „care-l ţine pe om puţini
ani din viaţă...”, Nicolae Iorga „a gândit la crearea unor
instituţii prin care şcoala să fie continuată, căutând să facă
educaţia mulţimii pe mai multe căi posibile: presă, literatură,
teatru, bibliotecă, conferinţe, muzee, expoziţii, întreceri
artistice, universităţi populare, societăţi de cultură. Iorga a
oferit românilor propriul exemplu, organizând sute de secţii
ale Ligii Culturale în sate, cămine culturale, manifestări
culturale variate, concursuri meşteşugăreşti – pentru a
promova arta populară – formaţii şi întreceri de sport popular,
coruri săteşti etc”.
Dimitrie Gusti a fost preocupat de „ridicarea poporului prin cultură, organizând
monografii rurale cu participarea intelectualilor din sate, în cadrul cărora, tema
educaţiei şi culturii populare era prioritară. Participanţii la acţiunile Şcolii
sociologice conduse de Gusti acordau o atenţie specifică educaţiei adulţilor, unor
manifestări spirituale săteşti în cadrul formaţiilor de teatru local, al şcolilor
ţărăneşti, bibliotecilor, muzeelor etnografice, al cercetărilor sociologice şi
intervenţiilor în beneficiul comunităţilor ţărăneşti. Gusti a dezvoltat o teorie potrivit
căreia „nimic nu se poate realiza fără aportul ţăranilor înşişi, într-o acţiune care să
le respecte tradiţiile şi valorile morale consacrate de-a lungul veacurilor”. Cu multe
decenii în urmă, Gusti promova o teorie în deplină concordanţă cu una dintre
valorile fundamentale de azi - dreptul la diferenţă, la specificitate culturală.
Chestiunea ţărănească, promovată de Gusti este de actualitate şi în contextul
societăţii contemporane, adăugândui-se ofensiva inculturii, violenţa prostului gust,
şi a prostiei”.
Rolul învăţătorului.
Tradiţional, învăţătorului i s-au atribuit o serie de
calităţi: - „înţeleptul şi sfătuitorul satului”, - „om de vază
în sat”, - „foarte apreciat şi respectat de ţărani”. Dincolo
de graniţele şcolii, învăţătorul era implicat într-o serie
de activităţi de educare a populaţiei rurale: - educarea
sătenilor prin conferinţe şi şezători; - organizarea unor
cursuri de alfabetizare cu cei care nu ştiau carte; -
educarea părinţilor pentru buna creştere a copiilor
aflaţi încă la o vârstă fragedă; - menţinerea tradiţiilor şi
promovarea lor în rândul tinerilor.
Relaţionarea dintre elevi și formatori (spre exemplu în
comunicarea cu profesorii, tinerii trebuie să aibă curajul să ia
iniţiativa, să știe cum să întrebe și să discute cu profesorii),
presupune abilități de viață (comunicare, acceptarea
celorlalţi, organizarea activităţilor, stabilirea obiectivelor,
planificare pe termen lung, respectul faţă de ceilalţi,
orientarea spre acţiune). Tinerii au nevoie să fie stimulaţi să-
și dezvolte gândirea critică (interpretarea experienţelor,
competenţa de a evalua, reflexivitate, filtru personal),
capacitatea de analiză (argumentare, dezbatere, găsirea
unor soluţii), creativitatea și autoresponsabilizarea.
Tinerii au nevoie de practică, de a experimenta, de
aplicare efectivă a informațiilor teoretice învățate, ori
chiar să se lovească de greutăţi și să extragă singuri
concluzii privind experienţele lor. S-a identificat nevoia
de ancorare în realitatea tinerilor și nevoia unei educaţii
cât mai bune în ceea ce privește aspectele financiare ale
vieţii, numărul de inițiative de antreprenoriat fiind în
număr destul de mic. Nu în ultimul rând, pentru a avea
iniţiativă şi pentru a-şi asuma noi provocări, tinerii au
nevoie de încredere în propriile forțe.
Educaţia nonformală oferă un set de experienţe sociale necesare, utile
pentru fiecare copil, tânăr sau adult, complementarizând celelalte forme de
educaţie prin: * valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere
educaţional; * oportunităţi pentru valorificarea experienţelor de viaţă ale
elevilor, prin cadrul mai flexibil, mai deschis şi prin diversificarea mediilor de
învăţare cotidiene; * participare voluntară, individuală sau colectivă; *
modalităţi flexibile de a răspunde intereselor elevilor prin gama largă de
activităţi pe care le propune şi posibilitatea fiecărui elev de a decide la ce
activităţi să participe; * dezvoltarea competenţelor pentru viaţă şi pregătirea
tinerilor pentru a deveni cetăţeni activi; * formarea capacităţii organizatorice,
de autogospodărire, de management al timpului, de gândire critică, de
adoptare a unor decizii sau rezolvare de probleme; * un cadru de exersare
şi de cultivare a diferitelor înclinaţii, aptitudini şi capacităţi, de manifestare a
talentelor în artă, cultură, muzică, sport, pictură, IT etc.
Educatia nonformala ofera posibilitatea unor altfel de metode, interactive si
diversificate, pentru obtinerea unor cunostinte si aptitudini noi, cat si pentru
punerea acestora in practica. Câteva exemple de metode folosite în contextul
nonformal pot fi:

● activitati de team building

● jocuri de rol
● dezbateri
● brainstorming
● jocuri de improvizatie

Selectarea metodelor depinde, desigur, de scopul activitatii respective.