ROLUL EDUCAŢIEI ÎN SOCIETATEA CUNOAŞTERII

Lazăr Stelian

Educaţia pentru societatea cunoaşterii reprezintă forma acuală a educaţiei intelectuale,

răspunsul educaţiei la provocările societăţii cunoaşterii.O societate în care cunoaşterea are
rolul determinant, dar nu este cunoaştere în sine ci pentru sine şi pentru societate, în care
cunoaşterea este orientată valoric, este societatea cunoasterii.Orientarea valorică a cunoaşterii
se referă la selecţia valorilor economice, politice,ştiinţifice, tehnice, culturale după criterii
stabilite de comunităţile respective potrivit intereselor comune, cu scopul propăşirii
societăţii în ansamblul ei.Astăzi, mai mult ca oricând, Şcoala trebuie să devină o instituţie
formativă, în care primordiale sunt nevoile copilului şi nu structuri rigide, la care acesta ar
trebui să seadapteze.
Societatea cunoaşterii reprezintă mult mai mult, deoarece asigură o diseminare fără
precedent a cunoaşterii către toţi cetăţenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate Internetul,
cartea electronică şi metodele de învăţare prin procedee electronice (e-learning), urmăreşte
extinderea şi aprofundarea cunoaşterii ştiinţifice şi a adevărului despre existenţă, este
singurul mod prin care se va sigura o societate sustenabilă din punct de vedere ecologic şi va
fi o nouă etapă în cultură. Societatea cunoaşterii asigură bazele unei viitoare societăţi a
conştiinţei, a adevărului, moralităţii, creativităţii şi spiritului.
Pentru realizarea societăţii cunoaşterii s-au definit o serie de vectori (tehnologici şi
funcţionali) care ar trebui introduşi în acţiune într-o succesiune firească pentru posibilităţile
ţării noastre. Ceea ce trebuie urmărit este o îmbinare între societatea informaţională şi
elementele societăţii cunoaşterii, imediat, fără parcurgerea succesivă a acestor etape, pentru o
treptată transformare a celei dintâi în cea de a doua. Pentru aceasta, calea de urmat este aceea
a urmăririi vectorilor tehnologici şi funcţionali care duc la societatea cunoaşterii.
În cadrul societăţii cunoaşterii au loc interacţiuni între diferite teorii ştiinţifice şi teorii
ale cunoaşterii. Din punct de vedere al cercetării ştiinţifice are loc înlocuirea cercetării
cantitative cu cercetarea calitativă, un demers de explorare şi înţelegere a unei problematici
sociale sau umane, în vederea construirii unei imagini complexe şi holiste.
La nivelul curriculumului, noile abordări încearcă să rezolve armonizarea diferitelor
tipuri de educaţie(formală, nonformală, cognitivă, intelectuală, noile educaţii, alternativele
educaţionale),scindarea şi separarea disciplinelor(monodisciplinaritatea, pluridisciplinaritatea,
interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea), sinergia câmpurilor disciplinare.
Trecerea de la cunoaşterea ca un ansamblu de cunoştinţe, informaţii, date, la
cunoaştere ca un ansamblu de competenţe „a şti să faci/ să acţionezi” determină o mutare de
accent în educaţie, de la expunerea „ex-cathedra” la învăţarea prin experienţă/ prin practică,
de la transmiterea şi memorarea de informaţii, la formarea de abilităţi, capacităţi, competenţe.
Accesul la cunoastre este un aspect esential al unei societăţi a cunoasterii.
Cadrele didactice si formatorii sunt actori-cheie în orice strategie ce are în vedere
stimularea şi dezvoltarea unei societăţi si economii.Având în vedere rolul cadrelor didactice în
societatea cunoaşterii, se impune sprijinirea corespunzatoare a cadrelor didactice şi
formatorilor, definirea competentelor, incluzând aici competente metodologice, competenţe
de comunicare şi relaţionare, competenţe de evaluare a elevilor, competenţe psiho-sociale,
competenţe tehnice şi tehnologice precum şi competenţe de management al carierei.Apare
nevoia formării unor indivizi capabili, în primul rând, să analizeze situaţiile concrete, noi, şi
să răspundă adecvat utilizând capacităţi de gândire logică, de rezolvare de probleme, de
gândire critică, de gândire divergentă etc. Trebuie formate deprinderi de învăţare continuă,
capacităţi de adaptare la noile situaţii.
Rolul profesorului este de a crea situaţii de învăţare în cadrul cărora elevul îşi
conştientizează demersurile de învăţare, rezultatele, neajunsurile şi îşi perfecţionează continuu
activităţile de învăţare; aceste abilităţi se educă, se învaţă, se exersează încă din primii ani de
şcoală.
Învăţământul modern este centrat pe capacităţi şi competenţe; nu trebuie să abuzăm de
memorie, dar trebuie să cerem o memorizare de tip logic. Scopul educaţiei este dezvoltarea
fiecărui individ pentru a-şi putea valorifica potenţialul propriu.
Şcoala trebuie să formeze competenţe, nu doar să transmită informaţii. Aşa cum nu
poţi stabili un traseu până nu defineşti clar punctul unde trebuie să ajungi, tot la fel nu poţi
stabili un curriculum, fără să stabileşti clar competenţele care trebuie formate şi dezvoltate:
competenţe de comunicare în limba maternă şi în una sau două limbi de circulaţie
internaţională; competenţe fundamentale de matematică, ştiinţe şi tehnologie; competenţe
digitale (de utilizare a tehnologiei informaţiei pentru cunoaştere şi rezolvarea de probleme);
competenţe axiologice sau de valorizare (necesare pentru participarea activă şi responsabilă la
viaţa socială); competenţe pentru managementul vieţii personale şi al evoluţiei în carieră;
competenţe antreprenoriale; competenţe de expresie culturală; competenţe de a învăţa pe tot
parcursul vieţii.
Curriculumul va fi derivat din aceste competenţe, manualele vor fi evaluate în funcţie
de capacitatea lor de a promova aceste competenţe, profesorii vor preda în funcţie de măsura
în care le dezvoltă, iar elevii în funcţie de măsura în care au dobândit competenţele
menţionate la niveluri specifice pentru fiecare ciclu de studiu.
Astăzi, mai mult ca oricând, Şcoala trebuie să devină o instituţie formativă, încare
primordiale sunt nevoile copilului şi nu structuri rigide, la care acesta ar trebui să se adapteze.
Învăţământul centrat pe elev, mai mult decât oricând, trebuie să devină realitate, şi nu doar
un concept frumos formulat. Acest concept nu este nou, el fiind dezvoltat la începutul
secolului 20 de maimulţi pedagogi români şi străini. Printre aceştia, o amintim pe celebra
Maria Montessori,care punea în centrul sistemului educaţional italian din prima jumătate a
secolului 20„Măria sa copilul”.Textul suspus analizei de faţă compară în esenţă sistemul
tradiţional cu cel modern de educaţie. Aşadar, sculptorul reprezintă tipul tradiţional al
profesorului, care vede elevul ca o structură omogenă, ce trebuie adaptată şi modelată
conform realităţilor societăţii, respectiv unor principii care nu ţin seama şi de nevoile
particulare ale elevilor. În schimb, grădinarul, profesorul modern, vede elevul drept o entitate
cu identitateşi proces propriu şi unic de evoluţie, care necesită foarte mulţi factori, pentru
ca această evoluţie să fie una benefică şi să ducă la dezvoltarea elevului ca individualitate şi
nuneapărat ca un alt membru al unei mulţimi predefinite. Drept urmare, pentru ca elevul să se
dezvolte armonios, profesorul trebuie să ia în calcul o varietate de factori, pornind de la
vârstă, abilităţi intelectuale, mediu familial, etnie, mediu social din care provine,înzestrarea
sau nu cu nevoi speciale de învăţare. Identificarea tuturor acestor particularităţi presupune o
cunoaştere temeinică a elevilor cu care profesorul colaborează pentru a atinge multiple
obiective, dintre care cel mai important trebuie să fie dezvoltarea armonioasă a copilului, atât
din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de vedere moral.„Solul” de care copilul, sau
planta, în metafora de mai sus, are nevoie pentru a-şiatinge maturitatea, dezvoltarea sa
armonioasă, trebuie totodată identificat şi schimbat înfuncţie de nevoile copilului. Acest lucru
înseamnă că, dacă până acum, şcoala se baza exclusiv pe ideea de omogenitate, este cazul ca,
înainte de a ne proiecta activităţile şi a ne propune anumite standarde, să ne bazăm pe anumite
principii esenţiale.Primul dintre aceste principii este acela al adaptabilităţii la nevoile elevilor
noştri;nu toate clasele sunt la fel, nu toţi elevii sunt la fel, drept urmare, nu toate orele vor
avea aceeaşi structură şi nu toţi elevii vor atinge aceleaşi obiective. Foarte important este
faptul că nu toţi elevii au acelaşi ritm de învăţare, respectiv acelaşi interes faţă de
materia predatăastfel că profesorul trebuie să identifice toate aceste nevoi şi să încerce să-şi
adapteze strategiile astfel încât să acopere cât mai mult aceste nevoi. Transformarea şcolii
într-un mediu în care elevul se simte important şi este încurajat în permanenţă pot transforma
insuccesul şcolar într-un fenomen izolat, şi nu unul de masă. Un alt principiu este cel al
flexibilităţii prin care profesorul să poată alege anumite conţinuturi sau anumite tehnici în
funcţie de nevoile copiilor.Un alt principiu este acela al colaborării, învăţare ar trebui ar
trebui văzută ca o colaborare între doi parteneri, profesorul şi elevul, din care, ambele părţi
au de câştigat. În consecinţă, dacă înainte elevul era văzut ca o structură omogenă ce trebuia
să primească şi să reţină informaţii, adaptându-se în acelaşi timp unui cadru rigid ce-iîngrădea
atât dezvoltarea, cât şi exprimarea creativităţii şi personalităţii sale, în momentul de faţă,
Şcoala vizează din ce în ce mai mult identificarea acestor particularităţi şicultivarea lor,
tocmai pentru ca elevul să nu fie doar o persoană ce se va pierde într-omulţime, ci o
voce unică, puternică, capabilă să-şi croiască un drum unic şi de succes în viaţă, fără a se baza
prea mult pe ajutorul altora şi fără a fi înfrânt de eventualele eşecuri care pot apărea în viaţă.
Cercetările psihopedagogice contemporane au arătat că cea mai eficientă investiţie a
unei societăţi este cea în educaţie, pentru a reuşi să răspundă exigenţelor societăţii. Dacă
societatea contemporană este o societate a cunoaşterii şi a acţiunii eficiente, atunci şcoala
este chemată să pregătească viitorii profesionişti pentru cunoaştere şi acţiune eficientă.
Într-o societate a educaţiei permanente ar trebui să domine eficienţa, calitatea dar şi
conduita morală. Pentru aceasta ar trebui reconsiderat statutul ştiinţelor socio-umane pe care
se sprijină civilizaţia şi cultura. Imperativele educaţiei viitoare, din perspectiva noului
curriculum, sunt bine conturate, cu proiecte generoase de ameliorare şi armonizare a
sistemului de învăţământ cu dezideratele societăţii noastre.

BIBLIOGRAFIE:

Cerghit, I.,(1980) Metode de învăţământ.București EDP.

Cucoş, C.(2006) Pedagogie, ediţia a II-a, rev şi adăug.Iași, Editura Polirom.
Dogaru-Ulieru, V.,Drăghicescu, L.,(2011) Educație și dezvoltare profesionlă, Fundația-
Editura Scrisul Românesc