ROLUL EDUCAŢIEI ÎN SOCIETATEA CUNOAŞTERII

Profesor Mare Laurențiu

Educaţia pentru societatea cunoaşterii reprezintă forma actuală a educaţiei intelectuale,
răspunsul educaţiei la provocările societăţii cunoaşterii.O societate în care cunoaşterea are
rolul determinant, dar nu este cunoaştere în sine ci pentru sine şi pentru societate, în care
cunoaşterea este orientată valoric, este societatea cunoasterii.
Şcoala trebuie să devină o instituţie formativă, în care sa primeze nevoile copilului şi
nu structuri rigide, la care acesta ar trebui să se adapteze. 
Societatea cunoaşterii asigură bazele unei viitoare societăţi a conştiinţei, a adevărului,
moralităţii, creativităţii şi spiritului.
Trecerea de la cunoaşterea ca un ansamblu de cunoştinţe, informaţii, date, la
cunoaştere ca un ansamblu de competenţe „a şti să faci/ să acţionezi” determină o mutare de
accent în educaţie, de la învăţarea prin experienţă/ prin practică, de la transmiterea şi
memorarea de informaţii, la formarea de abilităţi, capacităţi, competenţe. Accesul la
cunoastere este un aspect esential al unei societăţi a cunoasterii.
Cadrele didactice si formatorii sunt actori-cheie în orice strategie ce are în vedere
stimularea şi dezvoltarea unei societăţi si economii.Având în vedere rolul cadrelor didactice în
societatea cunoaşterii, se impune sprijinirea corespunzatoare a acestora, definirea
competentelor,incluzând aici competente metodologice, competenţe de comunicare şi
relaţionare, competenţe de evaluare a elevilor, competenţe psiho-sociale, competenţe tehnice
şi tehnologice precum şi competenţe de management al carierei.Apare nevoia formării unor
indivizi capabili, în primul rând, să analizeze situaţiile concrete, noi, şi să răspundă adecvat
utilizând capacităţi de gândire logică, de rezolvare de probleme, de gândire critică, de gândire
divergentă etc. Trebuie formate deprinderi de învăţare continuă, capacităţi de adaptare la noile
situaţii.
Rolul profesorului este de a crea situaţii de învăţare în cadrul cărora elevul îşi
conştientizează demersurile de învăţare, rezultatele, neajunsurile şi îşi perfecţionează continuu
activităţile de învăţare; aceste abilităţi se educă, se învaţă, se exersează încă din primii ani de
şcoală.
Învăţământul modern este centrat pe capacităţi şi competenţe; nu trebuie să abuzăm de
memorie, dar trebuie să cerem o memorizare de tip logic. Scopul educaţiei este dezvoltarea
fiecărui individ pentru a-şi putea valorifica potenţialul propriu.
Şcoala trebuie să formeze competenţe, nu doar să transmită informaţii. Aşa cum nu
poţi stabili un traseu până nu defineşti clar punctul unde trebuie să ajungi, tot la fel nu poţi
stabili un curriculum, fără să stabileşti clar competenţele care trebuie formate şi dezvoltate:
competenţe de comunicare în limba maternă şi în una sau două limbi de circulaţie
internaţională; competenţe fundamentale de matematică, ştiinţe şi tehnologie; competenţe
digitale (de utilizare a tehnologiei informaţiei pentru cunoaştere şi rezolvarea de probleme);
competenţe axiologice sau de valorizare (necesare pentru participarea activă şi responsabilă la
viaţa socială); competenţe pentru managementul vieţii personale şi al evoluţiei în carieră;
competenţe antreprenoriale; competenţe de expresie culturală; competenţe de a învăţa pe tot
parcursul vieţii.
Curriculumul va fi derivat din aceste competenţe, manualele vor fi evaluate în funcţie
de capacitatea lor de a promova aceste competenţe, profesorii vor preda în funcţie de măsura
în care le dezvoltă, iar elevii în funcţie de măsura în care au dobândit competenţele
menţionate la niveluri specifice pentru fiecare ciclu de studiu.
 Învăţământul centrat pe elev trebuie  să  devină realitate, şi nu doar un concept frumos
formulat. Aşadar, sculptorul reprezintă tipul tradiţional al profesorului, care vede elevul ca o
structură omogenă, ce trebuie adaptată şi modelată conform realităţilor societăţii, respectiv
unor principii care nu ţin seama şi de nevoile particulare ale elevilor. În schimb, grădinarul,
profesorul modern, vede elevul drept o entitate cu identitate şi proces propriu şi unic
de evoluţie, care necesită foarte mulţi factori, pentru ca această evoluţie să fie una benefică şi
să ducă la dezvoltarea elevului ca individualitate şi nuneapărat ca un alt membru al unei
mulţimi predefinite.
Drept urmare, pentru ca elevul să se dezvolte armonios, profesorul trebuie să ia în
calcul o varietate de factori, pornind de la vârstă, abilităţi intelectuale, mediu familial, etnie,
mediu social din care provine,înzestrarea sau nu cu nevoi speciale de învăţare. Identificarea
tuturor acestor particularităţi presupune o cunoaştere temeinică a elevilor cu care profesorul
colaborează pentru a atinge multiple obiective, dintre care cel mai important trebuie să fie
dezvoltarea armonioasă a copilului, atât din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de
vedere moral.„Solul” de care copilul are nevoie pentru a-şi atinge maturitatea, dezvoltarea sa
armonioasă, trebuie totodată identificat şi schimbat înfuncţie de nevoile copilului. Acest lucru
înseamnă că, dacă până acum, şcoala se baza exclusiv pe ideea de omogenitate, este cazul ca,
înainte de a ne proiecta activităţile şi a ne propune anumite standarde, să ne bazăm pe anumite
principii esenţiale.Primul dintre aceste principii este acela al adaptabilităţii la nevoile elevilor
noştri;nu toate clasele sunt la fel, nu toţi elevii sunt la fel, drept urmare, nu toate orele vor
avea aceeaşi structură şi nu toţi elevii vor atinge aceleaşi obiective.
Foarte important este faptul că nu toţi elevii au acelaşi ritm de învăţare, respectiv
acelaşi interes faţă de materia predată astfel că profesorul trebuie să identifice toate aceste
nevoi şi să încerce să-şi adapteze strategiile astfel încât să acopere cât mai mult aceste nevoi.
Transformarea şcolii într-un mediu în care elevul se simte important şi este încurajat în
permanenţă pot transforma insuccesul şcolar într-un fenomen izolat, şi nu unul de masă.
Un alt principiu este cel al flexibilităţii prin care  profesorul să poată alege anumite
conţinuturi sau anumite tehnici în funcţie de nevoile copiilor. Al treilea principiu este acela al
colaborării, învăţare ar trebui ar trebui văzută ca o colaborare între doi parteneri, profesorul
şi elevul, din care, ambele părţi au de câştigat.  În consecinţă, dacă înainte elevul era văzut
ca o structură omogenă ce trebuia să primească şi să reţină informaţii, adaptându-se în acelaşi
timp unui cadru rigid ce-i îngrădea atât dezvoltarea, cât şi exprimarea creativităţii şi
personalităţii sale, în momentul de faţă, Şcoala vizează din ce în ce mai mult identificarea
acestor particularităţi şi cultivarea lor, tocmai pentru ca elevul să nu fie doar o persoană ce se
va pierde într-o mulţime, ci o voce unică, puternică, capabilă să-şi croiască un drum unic şi
de succes în viaţă, fără a se baza prea mult pe ajutorul altora şi fără a fi înfrânt de eventualele
eşecuri care pot apărea în viaţă.
Într-o societate a educaţiei permanente ar trebui să domine eficienţa, calitatea dar şi
conduita morală. Pentru aceasta ar trebui reconsiderat statutul ştiinţelor socio-umane pe care
se sprijină civilizaţia şi cultura. Imperativele educaţiei viitoare, din perspectiva noului
curriculum, sunt bine conturate, cu proiecte generoase de ameliorare şi armonizare a
sistemului de învăţământ cu dezideratele societăţii noastre.